Aveam 14 ani când am intrat pe poarta primei unităţi militare din viaţa mea: Liceul Militar “Dimitrie Cantemir”, din Breaza. Noianul de reguli, obligaţii, îndatoriri şi (ceva) drepturi au dat buzna în viaţa şi sufletul meu de copil venit de la ţară. Chiar din primele zile, am fost sfătuiţi şi învăţaţi că un militar, indiferent de grad, funcţie sau vârstă, trebuie să fie loial ţării şi armatei sale. Cam ce înseamnă asta, prea multe nu am înţeles eu atunci, dar pe parcurs viaţa şi activitatea în domeniul militar mi-au oferit multe oportunităţi să înţeleg şi să învăţ. Mai ales, ce înseamnă “loialitatea”. Şi am mai învăţat şi m-am străduit să dezvolt în activitatea mea, atât cât am putut eu, alte două componente de bază ale specificului vieţii de militar: “onoarea şi spiritul de camaraderie”!
În opinia mea, aceste elemente sunt definitorii şi complementare pentru viaţa şi activitatea militarului de carieră. Din punct de vedere “loialitate, onoare şi camaraderie”, în ceea ce mă priveşte, în timp, am înţeles că militarul trebuie să fie un om angajat, fidel şi devotat, onest, stabil şi supus, pasionat, entuziast şi responsabil, conştiincios şi perseverent, altruist, cooperant, sincer şi cinstit, hotarât, activ şi curajos etc. Iar în ceea ce priveşte aspectul negativ al loialitatii, onoarei şi, respectiv, al camaraderiei acesta s-ar manifesta prin caracteristici cum sunt: minciună, trădare, obedienţă tembelă etc. Recunoaşteţi aceste “semne negative” la unii dintre mai marii demnitari militari (şi civili!) din vremurile acestea de restrişte care ne-au inundat viaţa cu tupeu obraznic?!… Întrebam şi eu aşa… în treacăt… ca iepuraşul acela care curăţa arma şi vorbea şi el cu sine însuşi, ca să se bage în seamă…
În şcolile şi unităţile militare pe unde m-au purtat paşii în cei peste 35 de ani de armată, am avut şansa unor profesori şi comandanţi care, la rândul lor, au crezut în aceste valori şi ni le-au transmis şi nouă. Sub o formă sau alta, ideile principale au relevat necesitatea ca militarul, în general, şi ofiţerul, în special, trebuie să fie întotdeauna gata pentru efort continuu în muncă, pentru interacţiune si cooperare în grup (pluton, companie), pentru stabilitate, responsabilitate şi identificare cu grupul, pentru interiorizarea normelor instituţionalizate, a scopurilor si obiectivelor subunităţii şi unităţii, să manifeste interes pentru dezvoltarea si ridicarea statutului grupului, iar interesul propriu trebuie să fie subordonat celui al grupului şi orientat spre ajutorare si siguranţă, adică spre camaraderie.
Mai mult ca sigur, următoarele valori şi acţiuni nu aveau nicio legătură cu vremurile şi “politicile” fostului regim, ele fiind considerate de noi ca valori militare esenţiale pentru activităţile desfăşurate, care vin dintr-o experienţă de excepţie a militarilor români: responsabilitate şi respect, altruism şi onoare, respect faţă de norme, aderenţă la principii, curaj şi loialitate, credincios cuvântului dat, entuziasm şi patriotism, fermitate. În prezent, probabil că cele spuse de mine mai sus, pot părea vorbe goale, baloane de săpun, basme, dar eu şi colegii mei aşa am fost educaţi, în spiritul acestor valori!
În acest context, trebuie să vă spun că, măcar odată pe trimestru, ne întâlnim, “la o bere”: fie colegii de clasă de liceul militar, fie colegii de clasă din şcoala militară. De regulă, cei care locuim în Bucureşti. Cu cei aflaţi în provincie, e mai greu. E lesne de înţeles de ce. Chiar dacă unii nu pot veni la întâlniri din diverse motive, fiecare se străduieşte să nu rateze revederile de sărbători. Atenţie! Eu nu vorbesc aici şi acum de revederile de 15, 20, 25, 30 sau 35 de ani etc! Ce ne uneşte, ce ne adună? Spiritul de camaraderie care dăinuie!
Sentimentul camaraderiei este cel care te face să fii bucuros atunci când te revezi peste ani cu foştii colegi, cu foştii camarazi. Eşti fericit să continui subiectele de discuţie pe care le-ai lăsat undeva suspendate, în aşteptarea revederii. Şi, Doamne, ce frumos se leagă conversaţiile, nealterate de trecerea timpului. Rămânem frumoşi, sinceri şi zglobii în naivitatea adolescenţei noastre kaki. Aşa cum a fost ea. Frumos şi impresionant este că odată cu trecerea timpului, participă şi soţiile la întâlnirile noastre, cu aceeaşi bucurie, devenind la rândul lor parte a camaraderiei noastre. S-au împrietenit şi ele între ele, ceea ce este important. Probabil că aşa o fi şi în viaţa civilă, dar eu nu am de unde să ştiu, pentru că sunt în armată de la 14 ani!
Toate acestea au fost argumente pentru speranţele tinerilor locotenenţi, care porneam la drum. Şi nu regretăm! În septembrie 1979, eram un locotenent aflat în faţa vieţii şi a carierei militare. Aşa ziceau şi ceilalţi zece colegi de promoţie, care au sosit “în pas de defilare” la o unitate de transmisiuni de la Otopeni. Eram locotenenţii speranţelor!(Despre ei, în următoarea povestire).
Viaţa şi oamenii întâlniţi, unii “oameni” de fapt, au mai tăiat pe ici, pe colo, din entuziasmul tinereţii noastre kaki. Fireşte, au fost şi situaţii în care, din motive ştiute şi neştiute am mai călcat şi noi pe alături, dar dominanta a fost aceea a respectării valorilor menţionate.
Probabil că, acesta este unul din multiplele motive pentru care, periodic, ne reîntâlnim cu mare bucurie, fie colegi de clasă de liceu militar, fie colegi de clasă de şcoală militară, fie colegi de unitate. Este şi aceasta, o expresie concretă, materializată a spiritului de camaraderie, a onoarei şi a loialităţii despre care am vorbit!
(Dorel Pietrăreanu)
Cugir, amintiri din viitor 