arhivă

Semnificatii istorice

Echipa nationala va purta insemne ale culturii traditionale romanesti pe echipamentul de joc incepand cu 2014. Proiectul inceput de FRR si Asociatia Semne Cusute va fi valabil si pentru Cupa Mondiala din 2015.

Partidele internationale din cadrul Cupei Europene a Natiunilor vor fi prima ocazie in care Stejarii vor promova aceste valori.

“Ne dorim ca Stejarii sa fie o esenta a ceea ce inseamna Romania. Stim cu totii ca sportul este cel mai bun ambasador si vrem sa profitam de aceasta ocazie pentru a arata lumii intregi dovezi ale culturii noastre. Am ales dintre zecile de motive traditionale romanesti pe cele mai puternice, pentru ca ne inspira ceea ce semnifica. Mai mult, simbolul ales pentru 2014 va fi cusut pe tricoul de joc pentru a intari mesajul legat de pastrarea traditiei noastre. Stejarii au imbratisat cu entuziasm aceasta idee si sunt nerabdatori sa lupte in noul echipament” a declarat Lucian Lorin, Director de Comunicare si Marketing al Federatiei.

Proiectul este unul pe termen lung, in care FRR colaboreaza indeaproape cu Semne Cusute, o comunitate online formata in jurul valorilor artei traditionale romanesti. Autoarea Semne Cusute, arh. Ioana Corduneanu, s-a aratat incantata de aceasta initiativa a rugbyului romanesc, recunoscand potentialul extraordinar de promovare pe care acesta il ofera.

“Este o onoare pentru noi sa sustinem legatura dintre traditia romaneasca si acest sport cu traditie in Romania, innobiland tricourile Stejarilor cu simboluri stravechi, ce exprima valorile neamului. Asumarea lor este un pas inainte spre redescoperirea identitatii noastre” a precizat Ioana Corduneanu.

Echipamentul pentru sezonul 2014 va fi lansat la sfarsitul lunii ianuarie, la Muzeul National al Taranului Roman din Bucuresti.

 

sursa: http://www.frr.ro

 

Publicat de 

 

 

 

 

 

 

 

 

Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord (22 iunie – 26 iulie 1941)

În vara aceasta s-au împlinit şaptezeci de ani de la intrarea României în al doilea război mondial, la 22 iunie 1941. Prilej pentru unii de a-şi da cu părerea pe la televiziuni despre una sau despre alta, despre ce ar fi trebuit România să facă atunci şi nu a făcut sau despre ce ar fi trebuit să nu facă dar a făcut. Am văzut peregrinându-se fel de fel de specialişti şi experţi în datul cu părerea, dar prea puţini au reuşit să puncteze situaţia de atunci şi adevărul, iar chiar dacă au făcut-o, părerea lor s-a pierdut în corul pseudoanaliştilor de conjunctură. A mai zis şi preşedintele o chestie şi de aici a ieşit o păruială care a aruncat în desuetitudine orice analiză clară şi la rece a evenimentelor. Este tipic pentru media românească, orice dezbatere serioasă necesară este aruncată în contextul luptelor electorale, de parcă noi am fi permanent într-o campanie electorală. Dar atunci, în 1941, nu eram într-o campanie electorală, ci într-o luptă pentru existenţa statului român, asta uită majoritatea analiştilor de pe ecranele televizoarelor.
Am rămas uluit de ceea ce se discuta pe la televizor, indiferent de post, aceşti aşa zişi analişti dădeau sentinţe şi exprimau păreri după opinia lor de nezdruncinat, cam ce ar fi trebuit să facă România atunci, exemplul cui să-l urmeze, ce cale ar fi trebuit să apuce ca nouă să ne fie mai bine în prezent. I-aş întreba pe aceşti analişti care se pricep extraordinar de bine, au un simţ nemaipomenit asupra căii ce ar fi trebuit urmate atunci, în 1941, sau ce ar fi trebuit să facă sau să dreagă Antonescu tot în 1941, i-aş întreba pe aceşti analişti, dacă se pricep atât de bine să simtă care ar fi trebuit să fie tendinţa şi orientarea ţării, de ce nu au cumpărat la greu acţiuni la IBM la momentul potrivit, astăzi ar fi putut fi miliardari în dolari, nu? A, era pe vremea lui Ceauşescu şi nu puteau, dar atunci de ce nu au cumpărat acţiuni la Google sau la Facebook în anii 2000?
Adevărul este că e foarte uşor să faci o analiză post factum. Adică să analizezi un eveniment după ce acesta s-a petrecut. Poporul român, în înţelepciunea sa, a etichetat şi această meteahnă prin proverbul „După bătălie, mulţi viteji se arată!”, proverb extraordinar de potrivit în contextul temei în discuţie. Adaptându-l puţin, putem spune că „…mulţi analişti se arată!”. Ceea ce vreau să evidenţiez este aspectul că poţi să îţi dai cu părerea foarte autorizat despre un eveniment odată ce acesta a trecut, este foarte uşor să zici una sau alta odată ce faptul s-a consumat, când deja se ştie ce turnură au luat evenimentele. Ce poate fi mai simplu decât să spui că l-ai fi putut consilia pe kaiser în 1914 să nu pornească războiul, deoarece era clar că va pierde şi îşi va pierde şi tronul? Sau pe Napoleon în 1815, la Waterloo, spunându-i să nu-l trimită pe Grouchy după Blucher, deoarece Grouchy nu va ajunge la timp, dar Blucher o va face, schimbând soarta bătăliei. Ca şi o concluzie, am vrut să spun că este foarte uşor să fii deştept după ce lucrurile s-au petrecut. Este foarte uşor să-ţi dai cu părerea din fotoliu, la TV, când toată lumea ştie deja cum au evoluat lucrurile şi ce s-a petrecut. Totuşi, revin, de ce aceşti deştepţi nu au cumpărat acţiuni la Google? Nu voi putea să-mi răspund la această întrebare poate niciodată. Şi cred că nici ei.
Revenind, rămân multe întrebări asupra participării noastre în al doilea război mondial, respectiv asupra multor lucruri rămase cu semn de întrebare. Mi-am propus să încerc să răspund punctual la fiecare dintre ele, pe rând, deoarece subiectul este extraordinar de vast, cu neputinţă de expediat într-un singur articol. În acest articol mi-am propus să răspund la întrebarea pusă deja din titlu, respectiv, în 1941 ne puteam opri pe Nistru? O întrebare grea, pe marginea căreia a curs multă cerneală, dar din păcate prea puţine argumente solide pro şi contra. Voi încerca să răspund la această întrebare după părerea mea, dar aducând şi argumente, nu doar afirmaţii fără acoperire. Iar aceste argumente le-am grupat în mai multe părţi, după tipul lor. Sunt sigur că vor genera alte controverse, dar este bine dacă vor ajuta la lămurirea unor aspecte rămase în suspensie tocmai de către unii analişti prea puţin pregătiţi sau informaţi. Dar pentru o cât mai bună înţelegere, trebuie revăzut contextul internaţional al momentului 1941.
Calea spre trecerea Prutului
În 1919 am reuşit să realizăm România Mare. Am spus 1919, deoarece istoriografia comunista ne-a învăţat greşit şi am rămas cu această dată, de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, unde delegaţii români transilvăneni au votat pentru unirea cu România, dar acest lucru s-a realizat doar abia mai târziu, şi a fost nevoie de un război crunt pentru asta, războiul româno-ungar de la 1919 (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa). La fel, Basarabia s-a unit cu România prin decizia Sfatului Ţării de la 27 martie 1918, dar bolşevicii au fost izgoniţi nu de declaraţii şi şedinţe, ci de tăişul baionetei soldatului român. Şi la fel a fost peste tot. Să nu ne facem iluzii fără rost, România Mare a fost realizată şi confirmată de puterea armelor, nu de negocierile diplomatice din cancelariile europene. Putea Brătianu să negocieze până cădea jos la Paris, dacă Ardealul rămânea ocupat de trupele maghiare. Ce s-ar fi întâmplat atunci, cu toată diplomaţia? Dădea Parisul o rezoluţie şi ungurii s-ar fi retras de spaima rezoluţiei? Dacă nu s-ar fi retras, risca Franţa viaţa unui singur soldat francez ca să-i facă dreptate României? Cei ce cred asta dau dovadă de naivitate extremă. Atunci, Antanta a dat rezoluţia necesară, dar impunerea ei s-a făcut de către armata română, cu forţa armelor. De ce tratatul de la Trianon s-a semnat abia după ce ungurii au fost înfrânţi, abia la 4 iunie 1920? Abia după ce au fost bătuţi fără drept de apel de armata română, iar Budapesta ocupată la 4 august 1919. Ar fi mişcat Franţa sau Anglia vreun soldat ca să impună graniţele României Mari? Ba dimpotrivă, noi am fost chemaţi să acoperim flancul francez în primăvara lui 1919, atunci când aceştia cedau Odessa şi se retrăgeau spre Nistru. Atunci am trecut Nistrul, am ocupat Tiraspolul şi alte localităţi ca să protejăm stânga francezilor şi a celor trei divizii greceşti ce evacuau în grabă Odessa din calea bolşevicilor. Francezii au plecat cu tot cu trupele lor coloniale, şi noi am rămas singuri pe frontiera de est cu sovieticii. Ne-am bătut cu ei până la 1924 şi chiar după asta, un război de uzură lung şi costisitor (Lupte antibolşevice după Unire).
Vecinii noştri nu s-au împăcat niciodată cu ideea României Mari, le stătea ca sarea în ochi. În primul rând, ruşii, deveniţi sovietici. Dar nu numai noi intram în planurile lor expansioniste, ci întreg globul trebuia cuprins în coşmarul ideologiei roşii. Numai că noi, polonezii şi finlandezii eram cei mai aproape, primii în calea lor. Ungurii şi bulgarii, învinşi în primul război mondial, aveau ţelurile lor revizioniste şi revanşarde, mai ales primii. Pentru a-şi redobândi imperiul pierdut s-au făcut aliat şi cu Hitler în politica sa revizionistă. Asta după ce au fost rând pe rând monarhişti procentrali, apoi revoluţionari şi republicani antantofili din 16 noiembrie 1918, apoi din martie 1919 bolşevici, până la ocuparea de către români a Budapestei la 4 august 1919. Recunoştinţa lor pentru că i-am scăpat de teroarea bolşevică a lui Bela Kuhn a fost politica clar antiromânească şi deschis pentru revizuirea frontierelor României, bineînţeles în favoarea Ungariei. Şi era clar pentru oricine că Ungaria nu va ezita să lovească pe la spate atunci când va găsi momentul favorabil, dar nu singură, ci în alianţă cu alţii.
Pentru a se proteja de un astfel de eveniment, România a încheiat mai multe tratate şi alianţe cu statele care aveau interesul în păstrarea status-quo-ului şi a păcii în estul european. Tratatul şi Convenţia Militară cu Polonia au fost semnate la 3 martie 1921, reînnoite în 1926 şi 1931, la care se adăuga Tratatul de Garanţii (1926). Conform acestor tratate, România şi Polonia se angajau să se sprijine reciproc în cazul unei agresiuni din est. Între 1920 şi 1922 se încheie convenţiile politice şi militare bilaterale între România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (Iugoslavia), iar la 14 septembrie 1923 era semnată la Praga Convenţia Militară a Micii Antante, cum avea să se numească această alianţă. Aceasta prevedea faptul ca România şi Iugoslavia să se susţină reciproc în cazul unei agresiuni din partea Bulgariei, iar în 1929 s-au încheiat condiţiile de conlucrare ale celor trei armate, pentru ca la 19 decembrie 1931 să se încheie o nouă convenţie militară ce stipula în cazul unui război generalizat scoaterea din cauză a Ungariei printr-o acţiune comună. Era necesară această convenţie, dacă ne amintim că în 1919 noi le-am venit în ajutor cehoslovacilor, iar sârbii nu au intervenit în războiul nostru contra Ungariei bolşevice. Mai târziu, în 1934, miniştrii de externe ai României, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei încheiau pactul de constituire a Înţelegerii Balcanice cu scopul coordonării statelor antirevizioniste din Balcani şi garantarea graniţelor actuale. În 1936 urmează şi convenţia militară, care prevedea inclusiv zonele de concentrare şi cuantumul forţelor în cadrul unei agresiuni a Bulgariei. Franţa garantase graniţele României Mari încă din 1920, iar Tratatul de Amiciţie şi Colaborare româno-italian a fost semnat la Roma la 16 septembrie 1926. Prin acesta din urmă, România şi Italia se angajau să-şi acorde sprijin reciproc pentru apărarea graniţelor confirmate de tratatele de pace. În urma politicii revanşarde a lui Mussolini şi a apropierii acestuia de Hitler, Italia va denunţa tratatul în 1934.
Ascensiunea lui Hitler la putere în Germania (ianuarie 1933), politica sa revanşardă, ezitările franco-britanice, iar mai apoi alianţa sovieto-germană (Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939) vor pulveriza alianţele României ducând la dezmembrarea ţării din vara lui 1940. Pe rând, atribuirea regiunii sudete din Cehoslovacia Germaniei în cadrul Acordului de la Munchen (29-30 septembrie 1938), cu aprobarea Angliei şi Franţei, apoi dezmembrarea Cehoslovaciei (15 martie 1939), a dus la dispariţia unuia dintre aliaţii din Mica Antantă. Dispariţia Poloniei, înghiţită de germani şi sovietici, a fost un alt pas. A urmat căderea Franţei în mai puţin de şase săptămâni, armistiţiul fiind semnat la 25 iunie.
A doua zi, URSS ne cerea ultimativ cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Iniţial sovieticii intenţionau să ceară întreaga Bucovină (Ribbentrop a fost informat de sovietici la 24 iunie) dar în 26 iunie au venit cu pretenţiile reduse la jumătatea de nord a Bucovinei, posibil şi la intervenţia lui Hitler pentru care Bucovina a fost o surpriză, deoarece nu era prevăzută în anexa secretă a acordului dintre Ribbentrop şi Molotov. Ameninţaţi de un război pe două sau chiar trei fronturi, cu ungurii şi bulgarii care abia aşteptau să ne înfigă cuţitul în spate, ne-am adresat aliaţilor rămaşi. Grecia şi Iugoslavia ne-au conjurat să cedăm şi să nu tulburăm pacea din regiune, singura ţară care a declarat că îşi va îndeplini întocmai obligaţiile militare asumate a fost Turcia. În acest caz, dacă intram în război cu URSS şi eram atacaţi de bulgari, turcii ar fi pornit la război împotriva acestora. Dar ce făceam cu Ungaria, care ar fi atacat în mod sigur? Am fi avut nevoie de sprijinul Iugoslaviei, singura în măsură să intervină la timp împotriva ungurilor. Dar Iugoslavia, ca şi Grecia, a spus nu. Ca o ironie, atât Iugoslavia, cât şi Grecia, în mai puţin de un an vor fi ocupate de germani.
Mai departe, un aspect asupra căruia ar trebui insistat, mai ales că prezintă similitudini şi cu situaţia noastră de astăzi. Politicianismul nostru, veşnica gâlceavă între partide, lipsa de scrupule şi corupţia politicienilor ne-au făcut ca în zorii celui de-al doilea război mondial să avem prea puţini militari capabili la posturile de decizie din cadrul armatei, iar armata să fie insuficient dotată cu armament modern. Nu eram prea diferiţi faţă de ziua de astăzi, când chiar imnul naţional este ciuntit pentru sterila gâlceavă politică. Norii se adunau de mult deasupra României, dar politicienii îşi vedeau liniştiţi de veşnicele lor certuri meschine. Am avut parte şi de un rege mai preocupat de putere decât de nevoile apărării, astfel că am ajuns la situaţia din 1940 insuficient dotaţi şi înzestraţi militar.
Doar câteva exemple. Cu un an înainte s-a văzut în campania germană din Polonia importanţa tancurilor şi aviaţiei care să lucreze împreună, coordonat. Au fost militari care au scris asta în lucrările de specialitate, printre ei fiind generalul Gheorghe Dabija sau Radu R. Rosetti, ultimul susţinând numeroase conferinţe la Academia Română pe această temă. Câţi politicieni s-au obosit să înveţe ceva, erau mai importante scandalurile de corupţie tocmai pe furniturile armatei. În mai începe campania germană contra Franţei, din nou un blietzkrieg bazat pe binomul tanc-avion. Întreb, câte tancuri avea România nu în iunie 1940, la ultimatumul sovietic, ci un an mai târziu, la trecerea Prutului? 70 (şaptezeci) de tancuri R-2 Skoda, depăşite şi acestea. Încă din anii ’20 s-a elaborat un program de construire a 3000 (trei mii) de cazemate întărite pe malul Nistrului, ca apărare înspre URSS. Câte au fost gata mai bine de zece ani mai târziu, la 26 iunie 1940? O sută. Scuze se pot găsi ulterior, că a fost criza din 1929-1933, şi multe altele. Chestia cu criza vă sună cunoscut? Nici azi nu se găsesc bani pentru achiziţionarea de avioane de luptă moderne, doar e criză, nu?
În Consiliul de Coroană doar şase au fost pentru rezistenţă (Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu), restul de 20 fiind pentru acceptarea ultimatumului. După cedarea a jumătate de Ardeal (cu arbitrajul inclusiv al Italiei, reprezentată de Ciano, cu care avusesem un tratat de garantare a frontierelor), este chemat la putere generalul Ion Antonescu care îl forţează pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai.
Ce putea face Antonescu în momentul următor? Trec pe scurt peste partea asta, ar trebui ea singură să fie un studiu mai aprofundat. Avea două soluţii, nu exista cale de mijloc. Ori cu sovieticii, ori cu germanii. Franţa dispăruse ca putere politică şi militară, Anglia lupta izolată pentru insula ei. Urma bătălia Angliei, dar dacă germanii ar fi debarcat în 1940, la superioritatea lor tehnică din acel moment, Anglia nu ar fi avut prea mulţi sorţi de izbândă. Antonescu putea să se orienteze spre sovietici, când avea informaţii despre barbaria cu care aceştia trataseră românii doar cu o săptămână în urmă? Când asistase, ca militar, la toate tentativele de destabilizare a României prin invaziile bolşevicilor din anii ’20 care doreau să bolşevizeze România, aşa cum făcuseră deja cu ţările baltice? Să se înţeleagă cu Stalin, cel care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise? Opţiunea cealaltă era logică şi normală. Dacă nu alegea, România era ocupată ori de către unul, ori de către altul, se afla între ei. Sau, cel mai probabil, s-ar fi ajuns la o împărţire ca şi în cazul Poloniei.

De ce nu ne puteam opri pe Nistru?
La 22 iunie 1941, generalul Antonescu dă celebrul ordin „Români, vă ordon, treceţi Prutul!”, angajând armata română în război alături de Germania împotriva URSS (operaţiunea Barbarossa). 22 iunie 1941 rămâne data oficială a intrării României în al doilea război mondial. Dar oare să fie aşa? Oficial, da, dar neoficial? S-a încheiat pacea dintre România şi soviete, după declaraţia de război a acestora din 1 mai 1919? Dar 26 iunie 1940, atacarea soldaţilor care se retrăgeau, nu era parte a unui război? Căpitanul Ioan Boroş, împuşcat mortal la Herţa de către trupele sovietice la 29 iunie 1940, când a ieşit în faţa lor spunându-le că au depăşit linia de demarcaţie, nu a căzut în război? Aşa a fost ocupat şi ţinutul Herţa în iunie 1940, chiar dacă nu era parte a cererii ultimative a lui Stalin. Dar interminabilele provocări de la frontieră dintre iulie 1940 şi iunie 1941, ocuparea prin surprindere a ostroavelor din Delta Dunării, luptele de uzură, ciocnirile pe graniţă rezultate cu morţi şi răniţi, nu fac parte din război? Mai trebuie amintite avioanele de recunoaştere sovietice care survolau zilnic teritoriul românesc încă din mai 1941? De aceea spun că data oficială este mai mult decât discutabilă.
Am atacat Rusia Sovietică la 22 iunie 1941 (s-ar putea spune că am contraatacat-o) alături de armata germană. Frontul românesc era parte a Grupului de Armate Sud condus de generalul Gerd von Rundstedt, practic partea sudică a acestui front. Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă, corpurile 3,5,11 armată cu diviziile 11,15,21 şi 35 inf, 1 gardă, 1 grăniceri, brig 7 cav, brig 1 şi 2 fortificaţii şi reg 17 inf) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert, corpurile 11, 30 şi 54 germane cu diviziile 46, 50, 76, 170, 198, 239 şi ulterior 72 infanterie, la care se adăugau Corpul de cavalerie român, cu brig 5 şi 6 cav, şi diviziile române 5,6,8,13,14 inf şi 1 blindată) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu, cuprinzând Corpul de munte cu brigăzile 1,2,4 munte, divizia 7 infanterie, brigada 8 cavalerie), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”. În primă fază, acest grup de armată avea sarcina de a fixa forţele inamice, împiedicându-le deplasarea spre nord, acolo unde configuraţia frontului făcea necesară executarea primei lovituri şi înaintarea trupelor germane până la obţinerea unei continuităţi logice a frontului. Întreg frontul avea o formă înaintată în partea de sud, de aceea trebuia aşteptat ca ofensiva Grupului de Armate Centru să ajungă aliniamentul Grupului de Armate Sud. Dar pentru fixarea inamicului erau necesare dese incursiuni pentru testarea tăriei şi voinţei de luptă a inamicului, pregătind ofensiva viitoare prin ocuparea unor capete de pod de esenţiale pentru desfăşurarea operaţiunilor.
În faţa lor, Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor. Ne-am bătut bine, dar am şi avut pierderi importante, 5011 morţi, 14898 răniţi şi 4487 dispăruţi, nu numai datorită lipsei de experienţă inerentă la un început de campanie, dar şi faptului că aveam în faţă poate cel mai puternic corp de armată din întreaga Armată Roşie, Armata a 9-a sovietică. Şi fără îndoială, corpul cel mai puternic de izbire a fost Armata a 11-a germană, împreună cu unităţile româneşti din cadrul acesteia.
Cam atât, deocamdată, despre campania pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei. Dar ca să răspund la întrebarea din titlu, va trebui să iau în calcul mai multe tipuri de cauze.
Cauzele operaţionale
Chiar şi din forma porţiunii dintre Prut şi Nistru, mai lată la sud şi mai îngustă la nord, se putea deduce că nu am fi avut cum să atingem Nistrul concomitent. Mai era şi natura terenului şi gradul de rezistenţă opus de adversar. De exemplu, divizia a 35-a română este înfrântă în faţa masivului Corneşti, fapt care a dus la necesitatea schimbării planului tactic şi operaţional prin obligativitatea schimbării direcţiei de înaintare a unităţilor vecine către noul pericol. Astfel, Armata a 4-a română a oprit ofensiva ca să nu rămână cu stânga descoperită şi a manevrat stânga sa spre nord într-o mişcare de învăluire coordonată cu Armata a 11-a germană care manevra spre sud (corpul 54 german, div 72 inf germană, 1 blindată şi 35 inf române). Mai erau desele contraatacuri sovietice însoţite de tancuri, după cum spuneam Armata a 9-a era poate cea mai puternică din întreaga Armată Roşie.
Astfel s-a ajuns ca Armata a 3-a română să ocupe Bucovina de Nord mult mai repede decât Armata a 4-a română şi a 11-a germană centrul şi sudul Basarabiei. Astfel, Armata a 3-a a atins Nistrul la vest de Hotin la 7 iulie eliberând oraşul în ziua următoare, pe când centrul Basarabiei a fost eliberat total abia la 24 iulie, iar sudul la 26 iulie. Ce-ar fi trebuit să facă militarii Armatei a 3-a? Să stea şi să se uite peste Nistru la sovieticii de pe linia fortificată „Stalin”? Şi ce ar fi făcut sovieticii? Ar fi lăsat efective de acoperire în spatele fortificaţiilor şi ar fi deplasat trupe în Basarabia, contra Armatelor a 3-a şi a 11-a. Atunci următoarea misiune a fost forţarea Nistrului în dreptul oraşului Moghilev, forţare realizată în 17 iulie 1941 ora 3.45, până seara se edifică două capete de pod la est de Nistru care sunt dezvoltate prin lupte grele, ajungând ca în seara de 20 iulie să aibă 8 km frontal şi 7 km adâncime (cel realizat de corpul de cavalerie), respectiv 15 km frontal şi 8-10 km adâncime (cel al vânătorilor de munte). Din aceste capete de pod, fiind situaţia prielnică, la 21 iulie 1941 Armata a 3-a română a trecut la ofensiva generală spre Voznesensk pe Bug. În acelaşi moment, corpul 54 german forţa Nistrul la Dubăsari. Fără îndoială că acţiunea de la Moghilev şi ofensiva ulterioară au fost de un real folos celorlalte două armate care luptau în Basarabia, Cetatea Albă fiind ocupată abia 5 zile mai târziu, la 26 iulie.
Aşadar, să ne oprim pe Nistru când noi deja îl trecusem cu zece zile în urmă? Iar ofensiva declanşată de Armata a 3-a care a facilitat curăţirea Basarabiei de sovietici, n-ar fi trebuit pornită, ca să nu călcăm prea mult pe teritoriul sovietic? Nu uitaţi că sovieticii s-au retras din sudul Basarabiei spre Odessa şi datorită pericolului de a fi învăluiţi de la nord de trupele româno-germane ce declanşaseră ofensiva spre Bug.
La fel s-a întâmplat şi în cadrul ofensivei pe Tisa în aprilie 1919. (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) În cursul contraofensivei declanşate la 16 aprilie 1919 am ajuns din Apuseni la linia Tisei, iar Antanta insista să nu trecem Tisa deoarece încerca să-l aducă pe zadarnic pe Bela Kuhn la raţiune prin mijloace diplomatice, lucru nereuşit cum se va vedea mai târziu. Dar noi trecuserăm deja Tisa, Grupul de Nord, pentru a face legătura cu cehoslovacii. Abia mai târziu, în iunie, când bolşevicii unguri i-au atacat pe cehoslovaci şi aceştia s-au retras, descoperindu-ne dreapta, ne-am retras dincolo de râu cu toate efectivele.
Cauze politice
Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercând cu disperare să-şi apere insula atât împotriva aviaţiei, cât şi pe mare, pentru a nu fi total blocată. În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp până ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania. Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale. Şi nici nu era cine.
Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i-a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior. Japonia era aliata Germaniei, făcând parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi URSS, Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939. Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s-a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrând direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei. Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cât mai departe de frontul european.
Opinia publică în SUA era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să-i lase pe europeni să se bată între ei cât vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe câmpiile Franţei fiind încă traumatizantă. Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i-a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma. Şi mai târziu americanii au trebuit să rămână în principiu neutri, până la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour.  Şi chiar după aceea, era dificil să-i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi. Hitler a rezolvat problema declarând el însuşi război SUA, o decizie greu de înţeles, când ar fi putut să o mai întindă o vreme. Dar asta se întâmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, când am trecut Nistrul.
Culmea este că englezii nu ne-au declarat război nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, când treceam Bugul. Prin asta Churchill recunoştea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei şi Bucovinei, necesităţile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecţie, dar trecerea Bugului era prea mult şi trebuia să-şi facă datoria de aliat de conjunctură al ruşilor, poate au existat şi presiuni pentru asta.
Deci, Germania era puterea dominantă pe continent. Noi aveam o problemă de rezolvat cu ruşii, cu cine era logic şi normal să ne aliem? Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat şi aprobat asta, ca şi o monedă de schimb şi de şantaj între noi şi unguri. Prin aceasta îşi asigura loialitatea atât a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cât şi a românilor, care îl doreau înapoi.
Să presupunem că ne opream pe Nistru şi ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeţi că le-ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s-au oprit la Nistru? Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.
Mergem mai departe. S-au tot făcut comparaţii total deplasate cu Finlanda, că ei s-au oprit pe vechea graniţă pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit-o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial.
În primul rând, finlandezii nu aveau trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front alături de germani şi nici încadraţi cu ei. Puteau să meargă până unde doreau, nimeni nu le-ar fi putut impune. Dacă doreau să se oprească o puteau face oricând, germanii nu aveau cum să-i preseze sau să-i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi-ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi-ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să-l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri. Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat? În fine, exerciţiul este de-a dreptul ridicol. Deci, Hitler nu avea nicio pârghie împotriva lui Mannerheim. Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i-a ocupat pe finlandezi fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin. Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei? Hai să fim serioşi!
Realitatea este că finlandezilor nu le-a folosit la nimic faptul că s-au oprit pe vechea graniţă. În 1944, când sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i-a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940. Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrângere dură. Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să-şi menţină forţele spre vest. Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.
Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august. Sau pe generalul Avramescu, căruia i s-au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici. S-au pe mulţi alţii.
Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii? Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvânt şi nu respectau nimic în afara forţei brute. Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste. Până la urmă, pe finlandezi nu i-a ajutat cu nimic faptul că s-au oprit la vechea graniţă, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut-o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s-ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.
Dar să revenim. Dacă noi am fi zis odată ajunşi la Nistru că ne oprim, ce s-ar fi putut întâmpla? Nu trebuie să mergem mai departe, doar până în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai târziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea. La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, România şi Bulgaria refuzând să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i-a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de români ca şi Banatul sârbesc, trupele române vor intra după ele şi le vor combate până la scoaterea lor afară. În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia.
Putea fi şi soarta României în cazul în care nu mergeam mai departe?
Despre aspiraţiile României în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într-o discuţie cu ofiţeri români: „Voi vreţi ca germanii să-i bată pe ruşi şi apoi englezii să-i bată pe germani. Şi le-aţi da o mână de ajutor amândurora”. Câtă clarviziune politică!
Cauze militare
Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s-a cerut de către Hitler să continuăm. Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue? În 1941 era atât de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei.
Un alt argument este cel referitor la faptul că armata română nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani? La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, când toţi erau convinşi că se va termina până de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu şti când ieşi, toate planurile ideale pe hârtie se risipesc în ceaţa luptei. Dar cine era pregătită pentru un astfel de război? Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bâte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton? Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2900 de kilometri cu 3500 de tancuri? Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!
Mai mult, cine a făcut ca România să nu fie pregătită de război, când toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi-a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le-a făcut publice şi le-a susţinut continuu. Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat. Hitler şi-a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor. Mai mult, ne-a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924 (vezi Lupte antibolşevice după Unire). A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi-au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcându-l pe Iorga să vorbească de „hâra noastră politică care ne face de râs la toate neamurile”? Ce putea face Antonescu într-un an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani? A făcut cât a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atât cât a reuşit. Dar când vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu, el vine şi atât. Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amâne ultimatumul până vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amâne atacul până vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai târziu, după ce ne vom pregăti puţin? Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost. Chiar şi pildele Mântuitorului sunt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce-am făcut 20 de ani? Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mâine vom fi implicaţi într-un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.
Un alt argument tâmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nicio bază pe trupele române, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele române nu prezintă încredere. Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce România a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros: „trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente”. Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru „viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata română”.
Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hârşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar câteva: mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale: „de cele mai multe ori, românii s-au bătut cu mult curaj”. Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie română: „… (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dârză de a lupta”. Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată română, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă. Sunt doar câteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală. Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger: Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? el a răspuns simplu şi clar: Niciunul dintre aceştia. Românii au fost. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune. Mai trebuie ceva demonstrat?
Şi credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud? Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odessa în locul românilor, Odessa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)?
Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu: „Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”, lucru evident. Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi până aici am avut treabă?
Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le-aş numi mai degrabă cauze strategice.
 
Cauze strategice
În toată istoria militară, din antichitate până astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu până la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într-un război, într-o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, până la urmă unul va ceda. Dar depinde şi cum o face. Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă. Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrânt. Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într-un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele câştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală. Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci când nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate. Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sunt urmărite de trupele victorioase. În timpul urmăririi sunt dezorganizate marile armate, atunci sunt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu-i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.
Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l-a bătut pe Brucher, 8000 de prusaci morţi. Pentru a-l scoate definitiv din luptă, l-a trimis pe Grouchy să-l urmărească cu 30000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo. Problema este că Grouchy nu numai că nu l-a găsit pe Brucher, dar nici nu l-a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mâna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe câmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.
Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe câmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul ci trebuie să-l urmăreşti ca să-l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mâine luptând din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare.
Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzând să-i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i-am fi lăsat, mâine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit-o şi altă dată.
Alţi analişti au spus că nu trebuia să trecem Nistrul deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv. Un  război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul când eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sunt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră. Iar românii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.
Dacii îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne-am câştigat-o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional. În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobândind rolul de lider regional, pacea încheindu-se la Bucureşti. În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupând Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupând Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stâng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevicilor ruşi. Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?
Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai târziu, aşa cum am făcut-o noi în 1919. Nu i-am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne-au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne-am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingându-i din nou peste Tisa. (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta) Au fost voci în Antanta care ne-au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecând Tisa în urmărirea adversarului până la ocuparea Budapestei. (veziOcuparea Budapestei (I))
Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l-a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l-a urmărit şi nu l-a deposedat de putere. A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003. În 2008, ruşii i-au alungat pe georgieni doar până la graniţa Osetiei de Sud? Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian.
Iar noi, nu era normal şi logic să-i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru până la distrugerea lor, lucru cât se poate de firesc şi posibil în 1941? Dacă nu o făceam, sovieticii s-ar fi regrupat şi ne-ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mai puternic. O zicală militară spune că atunci când intri într-un război, trebuie să ai stomacul să-l duci până la capăt. Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să-l ducem până la capăt. L-au dus până la capăt sutele de mii de soldaţi români morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi-au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i-a înzestrat, şi nu ei sunt vinovaţi pentru modul în care s-au încheiat ostilităţile. Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s-au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească aiurea fondurile destinate cumpărării de armament. Iar apoi să vină analiştii şi să arunce întreaga vină în cârca lui Antonescu că nu s-a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei. Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amână. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de douăzeci de ani.
Publicat de 

Scris de Gheorghe Constantin NISTOROIU

Beneficiarii Actului de la 23 August  1944, l-au calificat drept act de salvare naţională. Regele Mihai a primit  pentru această bravură, de la „tătucu” Stalin, cea mai  înaltă decoraţie rusă: „Ordinul Victoria”. Victoria cui? Se pretinde (ceea ce este adevărat) că prin acest act, soarta războiului a depins de aliaţi şi că a fost scurtat cu aproximativ o jumătate de an. Criticii în totalitate, califică actul de „înaltă trădare”, de  „gravă eroare politică” şi susţin că România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu.

Actul de la  23 August 1944, asumat direct de regele Mihai a fost, de fapt, o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri ( sunt surse care indică 180 000 de soldaţi) : deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa.

Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării aricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri. Prin „armistiţiul” regelui Mihai, dictat de Moscova la 12 Septembrie 1944, în loc de 300 de milioane impuse, prin guvernul „frăţesc comunist”, sovieticii au furat României cel puţin 3 miliarde de dolari în produse. Şeful Statului Major britanic Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 August 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia.

Atunci când istoria României nu va mai fi scrisă cu patimă şi chiar fanatism uneori, poate că se va ajunge la înţelegerea amplului proces prin care Maresalul Ion Antonescu ajunsese să-şi îndepărteze o mare parte din ofiţerii superiori aflaţi în subordine, aceştia acceptând colaborarea cu grupul  regelui „patriot”, Mihai I de România şi să-l ajute să-şi indeplinească visul de a ajunge  actorul principal pe scena politică a ţării.

Aşa s-a început procesul de falsificare a istoriei naţionale cu concursul regaliştilor, comuniştilor şi sovieticilor. Epurările şi arestările au devenit metodă de lucru, iar tehnica asasinatelor comise cu bună ştiinţă şi cu sânge rece s-a tradus în politică de stat. (Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 96). Sub incidenţa ocupaţiei militare exercitată de Uniunea Sovietică prin Armata Roşie, instituţiile fundamentale ale ţării, structura de stat, regimul politic, forma de guvernământ, s-au clătinat din temelii. Slugile lui Stalin, prin care s-au pus bazele stalinismului în ţările satelit şi în mod expres la noi, au fost promovate în funcţii de conducere la cele mai înalte nivele, din cadrul altor naţionalităţi (evrei, unguri, bulgari, ucraineni, etc.) (Jacques Levesque, Le conflit sino-sovietique et l’Europe de l’Est. Les Presses de l’Universite de Montreal, 1970, p.VII; Al. Saucă, K.G.B.-ul şi revoluţia română. Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p.15, 139).

Oamenii lui Stalin, activiştii cominternişti, însoţiţi de experţi politruci, de o reţea a N.K.V.D.,-ului, alcătuită mai ales din evrei sovietici, maghiari, bulgari ş.a. ca: Vasile Luca (Luca Laszlo), Ana Pauker (Anna Rabinsohn), ministru de externe, Iosif Chişinevschi (Iasif Roitman) vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, mb. al Biroului Politic şi Secretar al C.C., Teohari Georgescu (Burăh Tescovici), ministru de interne, Lothar Rădăceanu (Lothar Wurtzel), ministru, Ilca Wassermann, directoare în Ministerul de Externe, Avram Bunaciu (Abraham Gutman), ministru de externe şi secretar general al M.A.N., Marcel Breslaşu (Mark Breslau), director general în Departamentul Artelor, Mihail Roller, profesor, director al Arhivelor Naţionale, secţia Istorie, Lewis Bercovich, profesor la Univeriattea din Bucureşti, Samoilă (Samuel Ribenstein), directorul ziarului „România Liberă”, Jehan Mihai (Iacob Michael), directorul industriei cinematografice româneşti, Silvian Iosifescu (Samson Iosifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Vlahuţă, Alexandru Nicolski ( ), general, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), general Ion Vincze, Vasile Malinschi, etc., au acţionat în conformitate cu instrucţiunile primite de la Moscova (unii dintre ei şi cu acordul regelui), distrugând Elita, Valorile şi Instituţiile naţionale ale statului (Armata, Biserica, Şcoala, Economia şi chiar Monarhia).  (Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993, p. 31).

Măsurile lor urgente politico-militare au fost îndreptate în primul rând împotriva armatei, singurul obstacol în calea realizării obiectivelor social-politice preconizate de ei şi a cărei dramă începuse odată cu cele două dictaturi regale (1938-1940;1940-1944) amplificată apoi până la declin sub începutul celei de-a treia dictaturi, cea comunistă. Formată într-o înaltă şcoală de elită şi puternic încercată în cel de-al doilea război mondial, Armata română nu putea deveni peste noapte, „la apel”, o armată populară care să deservească noua putere atee. De aceea prima grijă de căpătâi a P.C. d. R. a fost eradicarea cadrelor care constituiau elita armatei române. Operaţia trebuia făcută urgent şi prin orice mijloc (violenţă, şantaj, abuz, teroare). Încă din anul 1943 s-a început politizarea armatei prin sprijinul acordat de Ana Pauker şi Lt. col. Nicolae Cambrea care au recrutat din rândul prizonierilor de război din U.R.S.S. cca 50 000 de ostaşi până-n Iunie 1943, lând naştere Diviziei „Tudor Vladimirescu”.

Corpul de comandă al Armatei române a suferit o adevărată tragedie, după Actul regal de la 23 August 1944, prin întreg concursul factorilor de conducere ai ţării. Surprinzător sau nu, hotărârea de a se începe cercetarea activităţii unor mari generali români a fost luată înaintea semnării Convenţiei de Armistiţiu, care prevedea prin art.14, obligaţia Guvernului şi a Înaltului Comandament Român de a colabora cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. La 27 August 1944, Consiliul de Miniştri hotărâse deja cercetarea generalilor „vinovaţi”, înaintea ocupării Capitalei de către Armata Roşie. La 10 Octombrie 1944 a venit şi mult râvnitul Decret regal nr. 1850, publicat a doua zi, prin care împuternicea Consiliul de Miniştri să ia măsurile de rigoare, de privare de libertate împotriva „vinovaţilor” generali. (AMApN, fond 948/1, dosar nr.1581;fond 333, dosar nr.293 şi 930; ASRI, F.P. nr.18938,19124,19820,20198, 20275, 21535, 40011, 40016,105281).

Momentul le era favorabil întrucât, Comandamentele Armatelor 1 şi 4 luptau alături de cele sovietice împotriva germanilor şi li s-a interzis de către Comandamentele sovietice orice comunicări radio la Marele Stat Major român, după 1 Martie 1945, au ocupat Capitala instalând posturi de control sovietice la principalele căi de acces, au ocupat aeroporturile nepermiţând nici o activitate decât a lor, în spaţiul aerian românesc. O parte considerabilă din ofiţerii români activi au fost dezarmaţi şi perchiziţionaţi la domiciliu într-o primă fază, până la apariţia Înaltului Decret Regal, care permitea cercetarea, epurarea, arestarea, decapitarea şi lichidarea Armatei. (AMApN, fond 1367, dosar 199/1945, f.296; ASRI, fond „D”, dosar 7071/1945, f.226; AMApN, fond Microfilme, r.P.II 2. 249, c.109).

Prin Decretul Lege nr. 320, publicat în „Monitorul Oficial” nr.96/26 Aprilie 1945, regele Mihai a hotărât reintregrarea în armata română a 1005 voluntari din Divizia „Tudor Vladimrescu”, care urmaseră un curs cu consilierii sovietici pentru a fi încadraţi ca ofiţeri pentru educaţie şi cultură. În cadrul Ministerului de Război s-a înfiinţat Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei (E.C.P.), prin ordinul general 29/1945, al cărei prim şef a fost generalul Precup, urmat de generalul Dămăceanu. Astfel, a apărut Serviciul cultural, educativ şi de propagandă, pe lângă marile unităţi şi comandamentele de armată, iar în unităţi şi subunităţi s-au introdus consilieri cu activitate cultural-educativă, cu funcţia de ajutoare de comandanţi. De asemenea în toate unităţile un ajutor considerabil în munca de politizare o primeau de la fidelii consilieri sovietici, specializaţi în propagandă comunistă. Aşadar, ofiţerii care nu aduceau osanale, tătucului roşu, Armatei Roşii „salvatoare” şi comunismului „biruitor”, deveneau „reacţionari” , erau îndepărtaţi şi apoi arestaţi. Cu „binecuvântarea” regelui şi a guvernului său (Dr. Petru Groza) în ultima săptămână (25-31) din Martie 1945, au fost trecuţi în rezervă sau în retragere 46 de generali şi 208 ofiţeri superiori, dintre care 182 colonei („Monitorul Oficial” nr.65, 66, 67 din Martie 1945). Au fost desfiinţate 6 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie, o divizie şi 6 batalioane independente de vânători de munte şi al treilea batalion al regimentelor de infanterie, în cadrul procesului de reducere ce s-a desfăşurat între Iulie 1945-Iunie 1946.

După 6 Martie 1945, Justiţia populară, prin organul ei expres Tribunalul Poporului, a instituit „faimoasa campanie” împotriva „criminalilor de război” între 1945-1947. Un concurs deosebit l-a dat Ministerul Afacerilor Interne condus de Teohari Georgescu (Burăh Trescovici) care declara entuziasmat: „Ministerul de Interne a desfăşurat o acţiune viguroasă pentru arestarea criminalilor de război şi a celor vinovaţi de dezastrul ţării, predându-i Tribunalului Poporului…, criminalii nu vor scăpa nici în gaură de şarpe”. (Arhivele Naţionale Timişoara, Fond Legiunea de Jandarmi Severin, Dosar 20/1959, f. 8-17).

Reducerea cadrului organizatoric şi a efectivelor armatei prin măsurile vexatorii impuse de Comisia Aliată de Control (Sovietică), „girată” de regele Mihai, a vizat chiar cadrul general al Oştirii, sistemul naţional de apărare românesc, care reprezenta un atentat direct atât asupra suveranităţii, cât şi a independenţei naţionale. Măsurile nu erau nici întâmplătoare şi nici străine suveranului fidel, Moscovei, întrucât vizau cu  claritate lipsirea guvernelor române de până la 6 Martie 1945, de forţa şi puterea armatei, care ar fi putut stăvili imixtiunile în politica internă a României şi evident bolşevizarea armatei naţionale. Noul „model” al armatei va constitui desigur sprijinul pe care se bazează guvernul de concentrare şi democratizare a ţării, conduse de suveranul Mihai, în cadrul misiunii politice, de schimbare a mentalităţilor şi a normelor tradiţionale de funcţionare a armatei române creştine.

În loc de concluzie redăm Telegrama comandantului Diviziei a 2-a de voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan” adresată regelui Mihai I şi guvernului român la revenirea în ţară şi răspunsurile acestora în iulie 1945. Păşind pe drumul marilor realizări, Divizia se adresează M.S. Regelui, guvernului dr. Petru Groza şi domnului ministru de Război, la care se primesc următoarele răspunsuri:

„Telegrama răspuns a mareşalului Curţii Regale”:

„Domniei sale,

Domnului general de corp de armată Mihail Lascăr, comandantul Diviziei a 2-a voluntari Români «Horia, Cloşca şi Crişan».

Domnule general,

Maiestatea Sa Regele mă însărcinează a vă transmite înaltele mulţumiri pentru sentimentul de devotament şi bune urări exprimate de domnia voastră în numele ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor Diviziei a 2-a voluntari români «Horia, Cloşca şi Crişan», cu prilejul sosirii în ţară a marii unităţi şi a decorării Augustului nostru Suveran de către Prezidiumul Sovietului Suprem al U.R.S.S. cu ordinul „Victoria”.

Primiţi vă rog, domnule General, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.

Mareşalul Palatului”

„Telegrama de răspuns a guvernului”:

„Guvernul va da tot sprijinul său armatei noi democratice, ce va trebui să se dezvolte într-un spirit demn de stima şi încrederea poporului român şi a marii noastre prietene U.R.S.S. spre a şterge din amintire greşelile nedemne ale unui trecut odios şi a se încadra astfel în ritmul timpurilor noi, asigurând vitorul ţării şi înţeleapta domnie a M.S. Regelui Mihai I.”

(Divizia a 2-a voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”.

Aniversarea unui an de la existenţă, Bucureşti, 1946, p.68-70).

***

Răsplătiţi pentru meritele deosebite de a-şi fi pus mai presus de propria viaţă, Ţara şi Neamul,cel puţin 81 de generali români au fost „oaspeţii” iniţial ai lui Mihai I care le-a oferit onoarea de a da jertfa supremă în chinurile greu de imaginat ale infernului concentraţionist născut prin decretele regale şi păstrat cu grijă de partenerii de coaliţie, comuniştii rămaşi la putere după plecarea regelui.

La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali: Aurel Aldea – mort 1949, Constantin Anton – mort 1950, Constantin Antonie – mort 1952, Emanoel Barzotescu – mort 1951, Ion Carlaonţ – mort 1950, Dumitru Carlaonţ – mort 1952, Constantin Eftimiu – mort 1950, Nicolae Gheneraru – mort 1950, Iosif Iacobici – mort 1952, Gheorghe Koslinschi – mort 1950, Nicolae Macici – mort 1950, Gheorghe Macici – mort 1952, Socrate Mardari – mort 1954, Gabriel Negrei – mort 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu – mort 1949, Olimpia Stavrat – moartă 1951, Gheorghe Stavrescu – mort 1951, Ion Sichitiu – mort 1952, Nicolae Stoenescu – mort 1951, Ion Topor – mort 1950, Alexandru Vatamanu – mort 1951…

La închisoarea Sighet, au dat jertfă martirică, în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – mort 1950, Grigore Georgescu – mort 1952, Alexandru Glatz – mort 1953, Gheorghe Marinescu – mort 1952, Nicolae Marinescu –mort 1953, Nicolae Pais – mort 1952, Alexandru Popovici – mort 1953 (96 de ani), Epure Popovici – mort 1953, Cehan Racoviţă – mort 1954, Mihail Racoviţă – mort 1954, Radu Roşculeţ – mort 1952, Nicolae Samsonovici – mort 1950, Nicolae Tataranu –mort 1952, Alexandru Tătărăscu – mort 1951, Gheorghe Vasiliu – mort 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek –mort 1953.

La Jilava, au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu – mort 1946, Radu Băldescu – mort 1953, Sergiu Enulescu – mort 1949, Constantin Iordăchescu – mort 1950, Gheorghe Iliescu – mort 1957, Ion Mihăilescu –mort 1949, Ion Negulescu – mort 1949, Radu Rosetti – mort 1949, Constantin Teodorescu – mort  1950, Dumitru Teodorescu – mort 1957, Constantin Piky Vasiliu –mort 1946, Mihail Voicu – mort 1958.

La închisoarea Văcăreşti, în urma detenţiei au dat jertfa supremă un grup de noua generali: Ioan Arbore – mort 1954, Nicolae Ciuperca – mort 1950, Constantin Constantin – mort 1948, Grigore Cornicioiu – mort 1952, Constantin Ilasievici – mort 1955, Radu Korne – mort 1949, Vasile Mainescu – mort 1953, Ioan Mihailescu – mort 1957, Gheorghe Rozin – mort 1961.

Canalul Mortii, a fost locul unde au avut parte de o moarte cumplita şase generali: Gheorghe Giosan – mort 1953, Ioan Ilcuşu – mort 1953, Alexandru Nicolici – mort 1953, Emil Palangeanu – mort  1953, Nicolae Stoenescu – mort 1959, Constantin Voiculescu – mort 1953.

Închisoarea Făgăraş, a fost locul de detenţie de unde nu au mai apucat să plece niciodată, cinci generali: Emanoil Leoveanu – mort 1959, Gheorghe Stefan Liteanu –mort 1959, Gheorghe Linteş – mort 1955, Ion Popescu – mort 1954, Vasile Zorzor –mort 1952.

La Râmnicul-Sărat, acolo unde beciurile nu au ferestre, au murit orbi, înfometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei generali: Gheorghe Dobre – mort  1959, Gheorghe Jienescu – mort 1953, Constantin Pantazi – mort 1958.

În închisoarea Piteşti, „academia reeducării”, în chinuri cumplite au fost exterminaţi doi generali: Mihail Kiriacescu – mort 1960, Constantin Trestioreanu – mort 1957.

La închisoarea Botoşani a murit generalul Ion Petrovan în 1963, la Galaţi, generalul  Petre Vasilescu în 1959, la închisoarea Gherla, generalul Vasile Pascu mort în 1960, la închisoarea Tg. Ocna, generalul  Constantin Tobescu mort în 1951, la închisoarea Ocnele Mari generalul  Arthur Popescu mort în 1952, la închisoarea  Dej generalul  Traian Teodorescu, mort în 1951.

Istoria glorioasei Armate Române cuprinde şi nume de generali care au dat suprema jertfă pe frontul absurd al marilor trădări de neam şi ţară, aşa cum a fost cazul generalului Gheorghe Avramescu, a cărei moarte încă nu este nici astăzi suficient de cunoscută.

Mă voi opri cu respect asupra câtorva biografii de generali români, adevărate icoane ale unei reale demnităţi puse în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului lor, din păcate mult prea puţin cunoscute de generaţiile actuale de românii,obligaţi să creadă că românismul este deja o noţiune învechită într-o realitate europeană.

Gheorghe Avramescu (1884-1945)

Gheorghe Avramescu s-a născut în Botoşani la 26 Ianuarie 1884, într-o veche familie răzăşească. După terminarea claselor primare şi a liceului „August Treboniu Laurian” din localitatea natală, între 1906-1907 a urmat cursurile Şcolii militare de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent în 1908, locotenent în 1911, campania din Bulgaria (1911-1913), iar între 1913-1914, a terminat cursurile Şcolii Superioare de Război, cu gradul de căpitan. A comandat compania 9 din Regimentul 78 şi Batalionul 3 în Dobrogea la începutul primului război mondia, până la 3 Octombrie 1916, când a fost rănit. După o scurtă refacere se remarcă în luptele de pe valea Neajlovului şi Argeşului. Cu mai multă râvnă şi abnegaţie se remarcă în campania din 1917 în luptele de la Mărăşeşti, fiind avansat maior şi comandant al Trupelor de Est. Urcă la gradul de lt. colonel în 1923, la cel de colonel în 1929, general de brigadă în 1936 În Mai 1940 devine general de divizie, iar la începerea celui de-al doilea război mondial, va comanda Divizia 10 Infanterie, pregătind apărarea Dobrogei. De la 4 Iunie 1941 i s-a încredinţat comanda Corpului de Munte, pe care l-a condus admirabil în cadrul Brigăzilor 1 Munte şi 8 Cavalerie, de la Suceava, Marea de Azov, Genicesk, Salkovo, Kerci, Sevastopol.

În noaptea de 21/22 Iunie 1941, comandantul Corpului de Munte, generalul de divizie Gheorghe Avramescu, a trecut alături de generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a, Prutul, începând ofensiva eliberării Basarabiei, pe direcţia Izmail-Cetatea Albă-Lăpuşana-Tighina-Tiraspol-Nistru.

În 1942 urcă la gradul de general de Corp de armată, evidenţiindu-se în luptele grele de la Odessa Tatarca în Peninsula Crimeea şi în marea bătălie de la Sevastopol. S-a remarcat ca un ofiţer extrem de conştiincios şi conştient de datoria sa (remarca generalul Mattenklott, comandantul Corpului 30 armată germană) S-a interesat cu multă sârguinţă şi conştiinciozitate de instrucţia trupelor de munte şi de organizarea poziţiei de pe litoralul Mării Negre, care în parte a putut fi socotită ca  model. Ieşind mereu în teren a exercitat o mare influenţă asupra trupei… A corespuns în foarte bune condiţiuni situaţiei sale. În Ianuarie 1943, preia Armata a 4-a în locul generalului Nicolae Ciupercă care se afla în Stepa Kalmukă, după marea catastrofă de la Cotul Donului-Stalingrad. Imediat după ce a preluat comanda Armatei a 4-a generalul Gheorghe Avramescu a organizat cea mai mare operaţiune strategică de apărare de pe Frontul de Est, cunoscută sub numele „Capul de Pod Kuban”, cu scopul de a asigura retragerea trupelor române şi germane blocate în Caucaz spre Peninsula Taman care a construit un veritabil „scut de apărare” şi pentru trupele române aflate în Crimeea.

Capul de Pod de formă semicirculară avea flancurile sprijinite pe litoralul maritim de la Marea Neagră la Sud şi Marea de Azov la Nord. Operaţiunea de apărare din Kuban a rezistat de la 12 Februarie la 9 Octombrie 1943, reuşind să salveze peste 200 000 de militari români din Armatele 3 şi 4 române şi tot atâţia germani, prin Peninsula Taman, pe o lărgime de 80 de km, denumit „Linia Albastră”.

La 1 August 1944, comanda Armata a 4-a, care împreună cu Diviziile 5-6 Infanterie române formau Corpul 6 Armată, instalat în apărare la Vest de Iaşi, între grupul Mieth, cu Corpul 4 Armată român la Nord de Iaşi şi Corpul 5 Armată român, ce făcea parte din Corpul de Armată general Kirschner comandant al unui Corp de armată german, fără trupe, având ca obiectiv apărarea Târgului Frumos. Generalul Avramescu semnalează lui Antonescu defectuoasa organizare a germanilor, care ofereau comandamente în loc de trupe, cerând scoaterea Marilor Unităţi române din subordinele grupurilor Mieth, Kirschner şi Wohler. Antonescu nu dă urmare cererii generalului Avramescu. La 20 August 1944, sovieticii au străpuns apărarea Corpului 6 Armată. Generalul Avramescu cere retragerea pe poziţia Traian (Dealul Mare). Antonescu şi nemţii cer rezistenţa şi contraatacuri. Din nou generalul Avramescu cere la 21 August desprinderea trupelor ameninţate cu distrugerea şi refacera apărării pe linia Adjud- Nămoloasa-Brăila. Şeful statului ezită şi a doua zi, pe 22 August, practic Corpul 6 Armată nu  mai exista. Sovieticii ocupaseră Dealul Mare şi Valea Bârladului. Avramescu îi cere lui Antonescu eliberarea de la conducerea Armatei 4 şi pleacă la Sibiu, dar revine la comanda Armatei a 4-a imediat după căderea lui Antonescu. La comandamentul Armatei a 4-a Române apare şi generalul sovietic Gavrilă Şerşciuc, trimis de generalul Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietică, în subordinea cărea intra şi Armata a 4-a română. Încep suspiciunile şi amestecul în conducerea operaţiilor, soldate cu 12 000 de victime româneşti „graţie” intervenţiei neinspirate a generalului sovietic, care contramandase manevra lui Avramescu. Era semnalul că se începuse înlăturarea marilor comandanţi români care luptaseră în Est. La 25 Octombrie 1944, după eliberarea ultimei brazde de pământ românesc din Câmpia de Vest-Oradea-Carei-Satu Mare, generalul Gheorghe Avramescu, prin Ordinul de zi 392 s-a adresat ostaşilor Armatei Române eliberatoare: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru. Zdrobit de focul năprasnic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump”.

La 26 Octombrie continuă campania de eliberare a Ungariei şi Cehoslovaciei. La 31 Ianuarie 1945 Avramescu ajunge general de armată, iar pe 9 Februarie este trecut în rezervă. Mareşalul Rodion Malinovski a cerut revenirea lui Avramescu la conducerea Armatei a 4-a, întrucât sub comanda generalului Nicolae Dăscălescu potenţialul de luptă al armatei scăzuse la jumătate. La 2 Martie 1945 generalii Avramescu şi Dragomir au fost chemaţi la Punctul de Comandă al grupului de armată Jmacenko, comunicându-le iminenta plecare la Bucureşti. De fapt se hotărâse arestarea lor. Se presupune că Avramescu a fost arestat întrucât putea să devină aliatul Guvernului general Rădescu, în ţară sau aliatul lui Horia Sima , şeful Guvernului Român de la Viena, singurul guvern în exil, având în vedere faptul că era socrul prinţului Ilie Vlad Sturdza, comandant legionar, fiul  prinţului Mihail Sturdza, ministrul de externe al Guvernului Antonescu-Sima şi ministrul de externe al Guvernului Român de la Viena.

Pe 2 martie 1945, generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. După o oră, ofiţerilor din delegaţia română li s-a comunicat că Avramescu şi generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemaţi de mareşalul Malinovski. De fapt, generalul Avramescu fusese arestat. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenţii pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-a sfătuit să ceară lămuriri Ministerului Apărării sau Statul Major Român.

Pe 3 martie 1945, Adela, soţia generalului şi fiica sa, Felicia, soţia prinţului Ilie Vlad Sturdza, au fost arestate şi trimise în Siberia. Cu toate că s-a spus că Felicia s-a sinucis acest lucru nu poate fi adevărat deoarece era creştin-ortodoxă practicantă fiind soţie de comandant legionar, ea fiind cu siguranţă ucisă de sovietici, iar Adela s-a reîntors în România în 1956.

Autorităţile sovietice au comunicat că generalul Avramescu ar fi fost ucis pe 3 martie 1945, în aceeaşi zi cu arestarea soţiei şi fiicei sale, într-un atac aerian asupra maşinii cu care era transportat, iar trupul neînsufleţit a fost înmormântat în cimitirul Soshalom din Budapesta. Există posibilitatea ca Avramescu să fi fost executat de NKVD, deoarece în mod straniu, maşina în care era transportat a fost lovită de un singur glonţ, care s-a întâmplat să-l ucidă pe general.

„Cazul generalului Avramescu” rămâne deschis pentru cercetarea istorică, fiind aşteptată desecretizarea unor arhive militare sovietice pentru elucidarea circumstanţelor morţii sale.

Pe 23 octombrie 2000, rămăşiţele pământeşti ale generalului Gheorghe Avramescu au fost readuse în România şi au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Militar din Cluj.

(AMApN, Notă documentară referitoare la activitatea generalului Avramescu Gheorghe, Mihai Pelin, Istoria aşa cum a fost. Dosarul Avramescu, Jurnalul de operaţii al Armatei a 4-a, Date referitoare la activitatea g-ral Gheorghe Avramescu la comanda Armatei a 4-a R; Dumitru Stan, Război blestemat, monografie a comunei Răuceşti. ed. „Cetatea Doamnei”, Piatra Neamţ, 2009).

Gheorghe Cealâk (1886-1977)

Gheorghe Cealâk s-a născut în familia colonelului Gheorghe Cealâk şi al Elizei Berindev la 21 Aprilie 1886, în Bucureşti. După şcoala primară şi secundară, urmează cursurile Şcolii pregătitoare de ofiţeri activi de infanterie şi cavalerie, şi pe cele ale Şcolii Superioare de Cavalerie (1909-1910), înscriindu-se şi la Şcoala Superioară de Război. Primul război mondial îl găseşte căpitan şi comandant de escadron în Regimentul 10 Călăraşi. Pentru faptele meritorii a primit ordinul „Coroana României”, clasa aV-a cu spade şi panglică de „Virtutea Militară”. Devine maior în 1917, lt. colonel în 1922, inspector de studii la Şcoala de Cavalerie în 1923, profesor de tactică generală la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei din 1925 şi colonel în 1929. Fiind unul dintre cei mai capabili ofiţeri de cavalerie este trimis la specializare în Franţa, urmând cursurile Şcolii de cavalerie din Saumur, ale Şcolii de legături şi Transmisiuni de la Versailles şi un stagiu de pregătire în Regimentul 4 Husari de la Rambouillet. Revine în ţară şi este numit la 1 August 1930 director de studii la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei şi comandant al Regimentului nr.5 Roşiori din Aprilie 1931. În 1938 ajunge general de brigadă preluând comanda Brigăzii 8 Cavalerie în 1939, iar din 1940 conduce Divizia 4 Cavalerie. În timpul războiului asigură spatele frontului în Basarabia şi Transnistria. La 24 Ianuarie 1942 devine general de divizie, acţionând în cadrul Grupului „von Kortzfleich”, reuşind să oprească înaintarea sovieticilor la Harkov. Se remarcă în mod expres în bătăliile de pe Doneţ, Orkal, Mostki, Don, Stalingrad, Kuban, Kerci. Pentru activitatea războinică a perioadei 1942-1943 primeşte ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a şi a II-a şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a şi a I-a. După 23 August 1944, luptă în zonele Trestieni, Găiseni şi Floreşti, capturând peste 1 200 de prizonieri, armament şi muniţii.

După 15 Septembrie 1944 participă alături de sovietici la operaţiunea „Debreţin”,remarcându-se categoric şi fiind avansat la gradul de general de Corp de Armată şi decorat. La 23 Octombrie 1944 este chemat în ţară din Ungaria, iar la 31 Octombrie 1944 este arestat şi închis la Malmaison alături de generalul Dăscălescu şi alţii. La intervenţia generalului Sănătescu i se schimbă detenţia din Februarie 1945, cu arest la domiciliu, iar în Octombrie 1946 va fi achitat. Este arestat din nou în 1951 şi încarcerat la Jilava cu acelaşi capăt de acuzare: „crime de război”, fără a fi cercetat şi judecat timp de 4 ani de zile. A fost eliberat în 1955, cu privaţiuni materiale şi spirituale. Trece la Domnul la 7 Decembrie 1977. (

AMApN; Fond „Memorii D.C.I.”, Dosar 2821; ASRI, Fond „P”, Dosar 23124).

Platon Chirnoagă

Platon Chirnoagă provenea dintr-o familie de răzeşi, cu o veche tradiţie de luptători creştini. După ce a încheiat ciclurile primare şi liceale s-a înscris la Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti între 1913-1915, pe care a absolvit-o cu cinste. Devenind locotenent în 1915, a luat în primire Regimentul 17 Artilerie din Bacău, cu care a participat la războiul de reîntregire naţională. Face campania din Ungaria urcând la gradul de căpitan. După Marea Unire naţională de la 1918, urmează cursurile Şcolii Superioare de Război între 1923-1925, obţinând diploma Statului Major, devenind comandant al Statului Major al Trupelor de Munte. În 1936 ajunge lt. colonel, iar în 1939, suie la gradul de colonel. La începutul celui de-al doilea război mandial este avansat general, îndeplinind funcţia de şef de operaţiuni în Armata a 3-a română, cu care luptă pentru dezrobirea Basarabiei şi a Bucovinei, însumând jertfa sfântă a 4 000 de martiri, a 12 000 de eroi (răniţi) şi a alţi 5000 de eroi-martiri (dispăruţi).

Generalul Chirnoagă a condus una din unităţile de artilerie în  luptele din Odessa şi Crimeea între 1941-1942, remarcându-se în bătăliile de la Kerci, Sevastopol, Cotul Donului şi Stalingrad. Numai pentru Odessa, armata română a plătit marele tribut de 17 700 de morţi, 63 300 de răniţi şi 11 500 dispăruţi. Pentru marile operaţiuni prevăzute pentru vara anului 1942, Armata română a participat cu un efectiv de 380 000 de ostaşi, din care efortul major militar a aparţinut Armatelor a 3-a şi a 4-a, acre înglobau 228 000 de oameni din care 155 000 au pierit. În Ianuarie 1944, devine general de brigadă. După marea ofensivă sovietică şi retragerea Armatei române, cele două Armate a 3-a şi a 4-a au fost activate pentru a apăra frontierele române ale Basarabiei, în cadrul Grupului de Armate „Ucraina Sud”, sub conducere germană. Din cele 9 divizii de tancuri blindate şi grenadieri blindaţi reparizate pe frontul din Moldova s-au retras una câte una, astfel că la începutul lui August 1944, au mai rămas două divizii germane, una de tancuri, alta de grenadieri. Cum, imediat după Actul de la 23 August, sovieticii făceau numeroşi prizonieri  în rândul ofiţerilor români, Chirnoagă şi alţi 4 generali au hotărât să se retragă în capitală.

După semnarea Armistiţiului cu sovieticii, primeşte comanda Diviziei a 4-a, cu Regimentele de Infanterie 5, 20, 21 şi cele de Artilerie 2 şi 10 şi trimis spre Ungaria. După căderea lui Antonescu, Hitler socotind alianţa cu România pierdută, într-un ultim efort a făcut apel la legionarii români refugiaţi şi prizonieri din Germania. Horia Sima, Comandantul Legiunii a fost scos din lagărul de la Sachsenhausen la 24 August 1944 şi condus la Cartierul general al lui Hitler, unde a avut o întrevedere cu Himmler şi Ribbentrop, care i-au propus să continue războiul alături de germani contra sovieticilor. Liderul Legiunii şi-a asumat responsabilitatea de a lua asupra lui ideea de apărare a ţării în momentul în care Regele şi liderii politici ai ţării au cerut ca Armata Roşie să le atace propria Armată şi să le invadeze propriul teritoriu!! (Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.83).

Este incredibil şi de neconceput, ca monarhul ţării şi dregătorii săi, să ofere pe tavă Trupul naţiunii, duşmanului de moarte, care l-a râvnit de două secole încoace. În dureroasa conjunctură în care se afla poporul român, Horia Sima a constituit la 10 Decembrie 1944, Guvernul Naţional de la Viena, compus din 10 membri: 5 legionari (Horia Sima, şeful guvernului, Vasile Iaşinschi, min. de interne şi al muncii,  Mihail Sturdza, min. de externe, Corneliu Georgescu, min. finanţelor şi Grigore Manoilescu, min. propagandei) şi 5 membri nelegionari (mitropolitul Visarion Puiu, Mitropolitul Bisericii Române pentru Europa Occidentală, prof. Ion Sângiorgiu, min. educaţiei, generalul Platon Chirnoagă, min. Apărării,  deputatul basarabean Vladimir Cristi, min. cultelor şi Eugen Băilă, secretar de stat cu problemele aviaţiei şi expert diplomatic în relaţiile cu Germania). Primul sediu al guvernului român din exil a fost la Viena (între 10 Dec.-19 Feb. 1945), apoi la Alt-Aussee (între 20 Feb.-10 Mai 1945). După constituirea Guvernului Naţional Român din Exil, Horia Sima, şeful guvernului a trecut la   constituirea Armatei Naţionale Române. În doar 3 luni de zile cei 100 de militanţi legionari au adus 12 000 de militari, constituind Armata Română din Exil sub conducerea generalului Platon Chirnoagă, la puţin timp după căderea sa ca prizonier la germani în zona râului Tisa.

Generalul de divizie Chirnoagă şi-a constituit Statul Major pe demna responsabilitate a celor 2 colegi colonei cu care a luptat în Divizia a 4-a, Alexandrescu şi Ciobanu şi comandorul Eugen Băilă. Majoritatea ofiţerilor şi subofiţerilor fusese recrutată din rândurile personalului pe care Antonescu îi trimisese în Germania la specializare şi dintre cei care căzuseră prizonieri.

Constantin D. Constantinescu (1884-1961)

Constantin D. Constantinescu s-a născut într-o familie de ţărani înstăriţi din comuna Beceni, judeţul Buzău la 20 Februarie 1884, într-o familie cu 9 copii, 7 băieţi, din care 5 au îmbrăţişat cariera militară, Constantin ajungând general, iar fratele său Gheorghe, contraamiral, maiorul martir Traian, şi 2 fete. După terminarea liceului  B.P. Heşdeu din Buzău, a urmat un an la Universitatea din Bucureşti 1902-1903, apoi s-a înscris la Şcoala de Artilerie şi Geniu, pe care a absolvit-o în 1905, ca sublocotenent. Ulterior Constantin a urcat toate treptele ierarhiei militare, de la comandant de secţie de artilerie la cea de comandant de armată. A participat la campania din Bulgaria în 1913, şi la primul război mondial. A absolvit Şcoala Superioară de Război 1919-1920. În al doilea război mondial a intrat cu Corpul 11 Armată, devenind „mâna dreaptă” a lui Ion Antonescu, a urcat până la comandant al Armatei 4 române, când a fost demis şi trecut în rezervă de generalul Antonescu, ca urmare a pierderii bătăliei de la Stalingrad. Pentru minunatele sale fapte de arme şi eroice a primit ordinele „Coroana României”, cu spade, în grad de cavaler şi „Coroana României”, clasa a III-a în grad de comandor; „Steaua României” în grad de cavaler, respectiv ofiţer, şi clasa a III-a; „Sfânta Ana”, clasa a III-a, „Crucea de război franceză; ordinul „Mihai Viteazul”.

Calvarul generalului Constantin începe o dată cu arestarea sa din 15 August 1949, de către Securitatea din Bacău. Din lipsă de probe este repus imediat în libertate. După ce s-au fabricat probele este arestat a doua oară la 17 Septembrie 1951 şi întemniţat la Uranus, Plevnei, Jilava, Văcăreşti, etc. Acuzaţia: crimă împotriva umanităţii (executarea de partizani sovietici la Bilaevka şi Iasca). Procesul a durat peste 3 ani, timp în care regimul detenţiei i-a şubrezit sănătatea. Prin sentinţa penală nr. 2161 din 20 Septembrie 1954, generalul a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică. Face recurs şi cere prezidiului Marii Adunări Naţionale graţierea. I se admite recursul şi în loc de 15 ani muncă silnică, primeşte 12 ani temniţă grea, prin decizia penală 1057 din 30 Mai 1955. Face din nou recurs şi Tribunalul Suprem al R.P.R. prin adresa nr. 11 562 di 23 Septembrie 1955, propune rejudecarea în vederea achitării, încheindu-se astfel calvarul unui mare general.

(AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, litera C, Dosar, nr.4).

Nicolae Dăscălescu (1884-1969)

Nicolae Dăscălescu s-a născut în comuna Căciulaţi, judeţul Neamţ la 16 Iunie 1884, într-o familie de vechi răzeşi. În 1906 a absolvit liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, apoi Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu în 1908. Participă ca sublocotenent în 1913 în campania din Bulgaria. La începutul primului război mondial ajunge comandant de divizion ăn cadrul Regimentului 4 Artilerie, cu gradul de căpitan. S-a făcut remarcat în luptele din Ardeal la eliberarea Odorheiului, Miercurea Ciuc, Sovata, în cele de la Grădinari, Buturungeni, Ciorogârla, Otopeni, precum şi cele din Moldova, la Cuşna, Cireşoaia şi Slănic, participând cu acelaş succes şi la campania din Ungaria. A fost avansat în 1917 la gradul de maior şi decorat cu ordinele „Coroana României”, clasa a V-a, român şi „Sfânta Ana”, clasa a III-a, rus. În 1923 a absolvit Şcoala Superioară de Război, devenind colonel.

Ajunge Şef de Stat Major la Diviziei Aeriene şi al Inspectoratului General al Aeronauticii, Comandant al Regimentului I Artilerie, Anti-Aeriană (A.A). În 1937 ajunge general de brigadă, Secretar general al M. A. N. comandant al Brigăzii I Apărare Contra Aeronavelor şi al diviziilor 20 şi 25 Infanterie. A primit ordinele „Steaua României”, „Coroana României” şi Medalia Aeronautică. Participă la cel de-al doilea război mondial cu Divizia 21 Infanterie, cu care eliberează Basarabia. Mereu în linia întâi generalul-ostaş ajunge „legenda Dăscălescu”.

A fost decorat de generalul Antonescu cu propria decoraţie pe care o purta din 1916, ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. După ce cucereşte Odesa, devine comandant al Corpului 2 Armată. Se remarcă deosebit la Cotul Donului, la Stalingrad şi pe Doneţ, cu Armata a 3-a, primind ordinele „Vulturul German”, „Steaua României” şi „Coroana Românieie”. Participă la eliberarea Nord-Vestului României, eliberând Maramureşul, Someşul, Tisa, Satu Mare, Carei, apoi în Ungaria la Csenger-Dombrad, Bodrog, Hernad, în Cehoslovacia la Rozvana, Brezno şi Zvoltea. După arestarea Generalului de armată  Gheorghe Avrămescu de către sovietici, preia comanda Armatei a 4-a române, eliberând văile Hronului şi Vahului şi munţii Tatra şi Carpaţii Albi. Este grav rănit pe 25 Martie 1945. Cu tot eroismul să incontestabil, calvarul epurărilor şi al prigoanei nu l-a ocolit. Este trecut în rezervă din oficiu la 29 iulie 1945. Un an mai târziu, în 1946 este arestat şi judecat de Tribunalul Poporului. Acuzaţiile: „crime de război” şi „vinovat de dezastrul ţării”.

Este achitat prin decizia nr. 105 a Curţii de Apel Bucureşti în Octombrie 1946. Se retrage la ţară, ocupându-se de cele 5 ha de pământ primite prin ordinul „Mihai Viteazul”. Devenind chiabur este ridicat la 21 Mai 1951, chiar de la arat şi dus la închisoarea Jilava sub aceeaşi acuzaţie pentru care fusese achitat în 1946. Este trimis fără judecată în colonia Poarta Albă, până în 1955, când salvarea eliberării îi vine din partea mareşalului Malinovski, care fiind oaspetele (sau „gazda”) lui Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a întrebat de fostul său camarad de front cu care a făcut campania în Cehoslovacia. S-a pus pe rol procesul şi a fost achitat, dar ajungând la Căciuleşti a găsit casa naţionalizată, deposedat de pământ şi acuzat de tribunalul local ca sabotor agricol, pentru că timp de 4 ani cât a fost sechestrat nu a predat cotele agricole obligatorii. După 68 de cereri-memoriu de repunere în drepturi statul i-a redat drepturile de pensionar militar şi atât. Marele ostaş, românul creştin, generalul demn şi modelul perfect a trecut la Domnul la 28 Septembrie 1969.

(AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, litera D, Dosar, nr.5, Fond Documentar al Institutului de Studii Operativ- strategice şi Istorie Militară, caseta 200).

Corneliu Dragalina (1887-1949)

Corneliu Dragalina s-a născut în Caransebeş la 5 Februarie 1887, în familia unor vechi creştini luptători pentru Dumnezeu şi Neam. Termină liceul în Caransebeş, apoi urmează cursurile Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Bucureşti în 1907 cu aprecieri elogioase. Pleacă în Germania la Essen, pentru a testa perfecţionarea tunurilor cu cu tragere rapidă între 1911-1913. Revine în ţară şi ste numit comanadnt de baterie în cadrul Divizionului 5 Obuziere. Participă la primul război mondial cu gradul de căpitan, în regimentul 2 Artilerie Grea la campania din Dobrogea. Este rănit în 1916 şi ca o recunoaştere a eroismului său primeşte ordinele „Coroana României”, „Steaua României” şi „Mihai Viteazul”.În 1917 ajunge comandantul unui Divizion de tunuri de150mm. Primeşte mai multe misiuni peste hotare, iar în 1921 termină cursurile Şcolii Superioare de Război. În 1927 este numit ataşat  militar al României la Budapesta, iar în 1928 este avansat colonel.

În 1931 este numit la  comanda Regimentului 38 Obuziere şi doi ani mai târziu devine Şef de Stat Major al Inspectoratului General al Artileriei. La 15 Iunie 1935 urcă la gradul de general de brigadă, iar la 1 Iulie 1938, devine general de divizie. Între 1941-1942 asigură comanda trupelor române pe Nistru şi Bug. Avansat general de corp de armată în 1942 participă la luptele din jurul Doneţului, Harkov, Semenovka.Cepel, râul Oskol, valea Jessulovski Aksaj, Muscetovka, Stalingrad, Krasnoarmeisk, Volga. La 20 Martie 1943 este numit guvernator militar al Bucovinei, până la 23 August 1944. După 15 noiembrie 1944 preia conducerea Inspectoratului trupelor motomecanizate. În mai 1945 este trecut în rezervă. Faimosul general de armată, decorat cu ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a şi a II-a şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a şi a I-a, devine atent supravegheat de Securitate, care-i pregătea iminenta arestare. întrucât avea simpatii legionare, legături cu conducerea P.N.Ţ. şi pregătea detronarea guvernului Groza. Sfârşitul survenit la 13 Iulie 1949, l-a salvat de detenţie.

(AMApN, Fond „Direcţia Personal”, „Memorii Bătrâni”, Generali; Litera D, Dosar 6; ASRI, Fond „P”, Dosar 20 980).

Nicolae Macici (1886-1950)

Nicolae Macici s-a născut la Craiova la 7 Noiembrie 1886, în familia lui Eremia şi Ecaterina cu o veche tradiţie de eroi ai credinţei străbune. Urmează cursurile liceului „Carol I” din Craiova, Şcoala de ofiţeri activi de infanterie şi cavalerie din Bucureşti între 1905-1907. Obţine o bursă pentru a continua studiile în Germania, făcând apoi stadiul la Batalionul 14 Vânători din Colmar. Revine în ţară şi participă la campania din Bulgaria. Se distinge la ocuparea Bercoviţei şi a pasului Petrohan. Absolvă şi cursurile Superioare de Război în 1915, cu gradul de căpitan. În primul război mondial participă la campania din Ardeal cu Regimentul 41 Infanterie. Este rănit grav în zona munţilor Cindrelului, la 22 Septembrie 1916, pierzându-şi ochiul drept. Primeşte ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Ajunge Instructor la Şcolile de ofiţeri de Infanterie din Iaşi şi Botoşani, apoi ofiţer de stat major. Graţie rezultatelor  de excepţie pleacă la cursuri de înaltă pregătire în Franţa.

În 1937 primeşte comanda Regimentului 92 Infanterie şi a Diviziei 9 Infanterie. Devine aliat al lui Antonescu care-i încredinţează în Ianuarie 1941 programul rebeliunii. În Noiembrie acelaşi an ajunge la comanda Armatei I române. S-a făcut remarcat în campaniile din Ardeal, Ungaria şi Cehoslovacia. La 12 Februarie 1945, este chemat urgent în ţară, iar la 28 Aprilie 1945 este judecat în primul lot al „criminalilor de război”. Este condamnat la moarte, dar „mărinimia” regelui îi comută pedeapsa prin Înalt Decret Regal la muncă silnică pe viaţă. Numai în anul 1945 au fost constituite sub „patronajul” regelui 9 loturi de „criminali de război”. Din primul lot în care erau incluşi marii generali Macici, Calotescu, Trestioreanu, Ghineraru, Calafeteanu, Pătrăşcoiu şi personalităţi de talia lui Ion Haţieganu, Ion Năstase, N. Melinescu, Stere Marinescu, 29 de personalităţi şi generali au fost condamnaţi la moarte, dar clemenţa regală i-a salvat oferindu-le munca silnică pe viaţă.

Calvarul său l-a purtat prim celebrele temniţe Jilava, Dumbrăveni, Aiud. teroarea de la Aiud a trăit-o din plin până la 15 iunie 1950, când şi-a dat sfârşitul pământesc.

(AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, Litera M., Dosar nr.3:ASB. „Voinţa Armatei!”, nr.10 / 1941; Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Dosar 103 /1941).

***

Realităţile contemporane ne-au creat falsa imagine că o ţară modernă, europeană nu are nevoie de a o armată educată în spiritul dragostei până la sacrifiul suprem pentru glia strămoşească în care odihnesc aceşti sfinţi muceniţi ce nu au ezitat să dea jertfa supremă. Cultul eroilor şi al martirilor a rămas parcă încremenit într-o realitate străină nouă. Adevăraţii criminali, sfindând aceşti morţi sfinţi ai Neamului Românesc, îşi cer în ultimii ani, cu neruşinare averile pe care nu le-au avut niciodată şi muşcă încă din glia străbună ce rodeşte şi graţie sângelui nobililor generali români sacrificaţi de înalta trădare regală.

La ceas de bilanţ, la fiecare început de lună mai, să ne plecăm pentru câteva clipe capul şi aducerea aminte a jertfei lor să ne înnobileze datoria de a le aşeza pe mormintele neştiute la cei mai mulţi dintre ei, alături de florile recunoştinţei noastre, promisiunea şi datoria ca jertfa şi sacrificiul lor să nu  dispară din  adevărata istorie a României.

Comentarii (1)
1Duminică, 31 Iulie 2011 15:37
maramuresanu
Sovieticii si comunistii au distrus armata si intelectualitatea romaneasca,lucru ce se perpetueaza si astazi!Regele Mihai a fost decorat de sovietici asa cum merita ca tradator de tara (de neam-nu, ca nu era roman!).
Floarea armatei romane a fost nimicita dupa razboi mai ceva ca la cotul donului!Prin anii de dupa razboi,rusii ne-au dat ce meritam:premii si functii la tradatori si puscarii la cei demni!Fosti comunisti si puii lor conduc si azi destinele romanilor (se vede cum!).
Scris de Gheorghe Constantin NISTOROIU

„Nemaipomenita” istorie a ungurilor

Să demitizăm puţin istoria Ungariei

 

Istoria Ungariei nu se poate scrie cu adevarat fara mentionarea faptelor si evenimentelor din istoria Romaniei.CD
Foarte mulţi vecini si nu numai, incearca sa „demitizeze” masiv istoria românilor, în timp ce ei isi promovează intens „originile mitologice”.

Să începem cu istoria Ungariei şi cu regii de la Budapesta. http://www-personal.umich.edu/~imladjov/HungarianRulers.htm

Primul rege al Ungariei a fost Ştefan. Cât de ungur a fost Stefan cel Sfint si cat de catolică a fost coroana lui şi dacă coroana a venit de la Papa de la Roma este o poveste separată (pe coroană scrie clar în greceşte că este un cadou de la un împărat bizantin, dar dacă ungurii o vor să fie de la Roma, asta este mitologia/cultura lor,

ei să fie sănătoşi).

*

De la regele Ştefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care şi-a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima şi singura dinastie partial maghiară. După moartea ultimului arpadian Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici unguri. Carol Robert de Anjou s-a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s-a născut la Nurenberg, Iancu de Hunedoara era român (a fost doar regent al Ungariei) urmat de Matei Corvin şi tot aşa.

Sant mari îndoieli că vreunul dintre aceştia vorbea limba maghiară sau s-ar fi simtit onorati sa fie considerati unguri.
După 1526 regatul Ungariei a încetat practic să existe: capitala sa Buda a devenit paşalâc turcesc.

Pretenţiile la coroana Sfântului Ştefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a şi reuşit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească. Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg.
Regatul medieval al Ungariei a avut regi unguri vreme de nici 300 de ani, următoarele două secole pe tronul de la Buda s-au suit nobili de alte naţionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaţie austriacă.

Cam asta este istoria Ungariei şi a regilor ei.

 

Probabil ca istoria lor proprie, adevarata/demitizata nu-i prea incanta si se dau la istoriile celorlalti.

 

*  Potrivit gestelor, adversarul lui „Gerula cel Tânăr”, Ştefan „cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcici care-i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui „Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): „ochii frumoşi şi mari”, „părul negru şi moale” căzând în „plete de leu”. Era aşadar fiul fiicei lui „Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui „DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – „muncă” – „Muncaci”). Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o „femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să-şi boteze copiii „Vasile” şi „Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire „ducatul Ungariei primului născut” – „Geysa”.
Tot preferinţele mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui „Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui „Geula cel Tânăr”, „Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele „Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că „Saroldu” – „Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin „Oltul alb” sau „pământul udat de apa Oltului” („sar” – „noroi”, pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt „Tara Oltului”. Cum „Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să-şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastină! Tradiţia ne informează în plus că „Sarolt” scria cu litere „morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, „Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice („Vaik Olachis”). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea să-l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi „Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).
Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual! Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care „împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l-a rebotezat „Ştefan” şi i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – „TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense).
De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. „Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că „Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.
Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei „Sarlot” – românul Iuliu („Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, „Geula” (Iului) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226). Aşadar la 1002-1003 s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în „Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul „Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TĂRII româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Stefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă. 
Un român pe tronul Ungariei „Ştefan cel Sfânt” (997-1038) 

1. Puterea a trecut în alte mâini

Adevăraţii stăpâni ai lumii nu mai sunt guvernele ţărilor, ci conducătorii grupurilor multinaţionale financiare sau industriale şi ai unor instituţii internaţionale „opace” (FMI, Banca Mondială, OCDE, OMC, băncile centrale).

Prin urmare, cei care conduc lumea nu sunt aleşi în mod democratic, în ciuda impactului deciziilor lor asupra vieţii populaţiei.

Puterea acestor organizaţii se exercită la o dimensiune planetară, în timp ce puterea statelor e limitată la o dimensiune naţională.

De altfel ponderea societăţilor multinaţionale în fluxurile financiare a depăşit-o de mult pe cea a statelor.
La dimensiune transnaţională, mai bogate decât statele şi reprezintând principalele surse de finanţare ale partidelor politice de orice orientare în majoritatea ţărilor, aceste organizaţii se situează de fapt mai presus de legi şi de puterea politică, mai presus de democraţie.
Iată lista cifrelor de afaceri ale unor organizaţii multinaţionale, comparate cu PIB-ul statelor.

Ea spune multe despre puterea planetară pe care aceste societăţi sunt în curs s-o capete. O putere tot mai mare, datorată accelerării fuziunii între organizaţiile multinaţionale.

 

Cifre de afaceri sau PIB, în miliarde de dolari

 

General Motors

178,2

Singapore

96,3

Danemarca

161,1

Toyota

95,2

Tailanda

157,3

 

Israel

92

Ford

153,5

 

General Electric

90,8

Norvegia

153,4

 

Filipine

83,1

Mitsui & Co

142,8

 

IBM

78,5

Polonia

135,7

 

NTT

77

Africa de Sud

129,1

 

Axa – UAP

76,9

Mitsubishi

129

 

Egipt

75,2

Royal Dutch Shell

128,1

 

Chile

74,3

Itoshu

126,7

 

Irlanda

72

Arabia Saudita

125,3

 

Daimler-Benz

71,5

Exxon (Esso)

122,4

 

British Petroleum

71,2

Wall Mart

119,3

 

Venezuela

67,3

Ford

100,1

 

Groupe Volkswagen

65,3

Grecia

119,1

 

Noua Zeelanda

65

Finlanda

116,2

 

Unilever

43,7

Marubeni

11,2

 

Pachistan

41,9

Sumimoto

109,3

 

Nestle

38,4

Malaezia

97,5

 

Sony

34,4

Portugalia

97,4

 

Egipt

33,5

Singapore

96,3

 

Nigeria

29,6

 

Ansamblul celor mai mari 5 firme din lume

526,1

Orientul Apropiat si Africa de Nord

454,5

Asia de Sud

297,4

Africa Sub-Sahariana

269,9

 

Cifrele datează din 1999
Surse: Banca Mondială (World Development Rapport 1998-1999), Forbes, The Nation, Institutul de Cercetare al Naţiunilor Unite pentru dezvoltare socială (Statele Disarray, Geneva, 1995), Le Courier National, Le Monde Diplomatique.

 

2. Iluzia democraţiei

Democraţia a încetat deja să mai fie o realitate.

Responsabilii organizaţiilor care exercită puterea reală nu sunt aleşi în mod

democratic şi publicul nu e informat în ceea ce priveşte deciziile lor.

Raza de acţiune a statelor este din ce în ce mai redusă datorită existenţei unor acorduri economice internaţionale în privinţa cărora care cetăţenii n-au fost nici consultaţi, nici informaţi.

Toate aceste tratate elaborate în ultimii cinci ani (GATT, OMC, AMI, NTM, NAFTA) vizează un scop unic: transferul puterii statelor către organizaţii non-alese, cu ajutorul unui proces numit „globalizare”.

Suspendarea proclamată şi explicită a democraţiei n-ar fi exclus să provoace o revoluţie. Acesta e motivul pentru care s-a decis menţinerea unei democraţii de faţadă şi o deplasare a puterii reale către alte focare de putere.

Cetăţenii continuă să voteze, dar votul lor a fost golit de orice conţinut.

Ei votează pentru alegerea unor responsabili care nu mai deţin practic adevărata putere. Tot astfel,  deoarece nu mai este nimic de hotărât, programele politice de „dreapta” şi de „stânga” au ajuns să se asemene atât de mult în toate ţările occidentale.

Pentru a rezuma, nu putem alege felul de mâncare, dar putem alege sosul. Mâncarea pe care suntem forţaţi s-o consumăm se numeşte „noul sclavagism”, asezonat cu sos picant – de dreapta – sau dulce acrişor – de stânga.

 

3. Dispariţia informaţiei

 

De la începutul anilor ’90 informaţia a dispărut în mod progresiv din media destinată marelui public.

Ca şi alegerile, jurnalele televizate continuă să existe, dar ele au fost golite de conţinut.

Un jurnal televizat conţine maxim 2-3 minute de informaţie reală. Restul este constituit din subiecte „de revistă”, din reportaje anecdotice, din fapte diverse, din mici bârfe şi reality-show-uri.

Analizele jurnaliştilor specializaţi ca şi emisiunile de dezbatere a informaţiilor au fost aproape în totalitate eliminate.

Informaţia se reduce de acum doar la anumite segmente din presa scrisă, citită de către o minoritate de persoane.

Dispariţia informaţiei este semnul clar că regimul nostru politic şi-a schimbat deja natura.

 

4. Strategii şi obiective pentru controlul lumii

Responsabilii puterii economice provin aproape în totalitate din aceleaşi cercuri, din aceleaşi medii sociale. Ei se cunosc între ei, se întâlnesc, împărtăşesc aceleaşi idei şi aceleaşi interese.

Deci în mod natural ei toţi împărtăşesc aceeaşi viziune a ceea ce ar trebui să fie lumea viitoare ideală (pentru ei).

În consecinţă este firesc ca ei să cadă de acord în privinţa unei strategii şi să-şi sincronizeze respectivele acţiuni către obiective comune, inducând situaţii economice favorabile realizării obiectivelor lor. Iată câteva elemente ale strategiei lor:

.                     Slăbirea statelor şi a puterii politice. Destabilizare. Privatizarea serviciilor publice.

.                     Dezangajarea totală a statelor din economie, incluzând aici sectoarele educaţiei, cercetării, şi la un moment dat al poliţiei şi al armatei, destinate să devină sectoare exploatabile de către întreprinderi private.

.                     Îndatorarea statelor cu ajutorul corupţiei, a lucrărilor publice inutile, a subvenţiilor date întreprinderilor fără justificare, sau a dispenselor militare.

Când se acumulează un munte de datorii, guvernele sunt constrânse la privatizare şi la desfiinţarea serviciilor publice. Cu cât un guvern este mai mult sub controlul „Stăpânilor lumii”, cu atât mai mult el trebuie să mărească datoria ţării sale.

.                     Sărăcirea angajaţilor şi menţinerea unui nivel de şomaj ridicat, întreţinut prin  dislocarea şi mondializarea pieţei muncii. Aceasta măreşte presiunea economică asupra salariaţilor, care sunt atunci gata să accepte orice salariu şi orice condiţii de muncă.

.                     Reducerea ajutoarelor sociale, pentru a creşte motivaţia şomerilor de a accepta orice muncă pentru orice salariu. Ajutoare sociale prea ridicate împiedică şomajul să facă presiune în mod efectiv asupra pieţii muncii.

Împiedicarea creşterii revendicărilor salariale în Lumea a Treia, menţinând aici regimuri totalitare sau corupte. Dacă lucrătorii din Lumea a Treia ar fi mai bine plătiţi, acest lucru ar contraveni principiului însuşi al dislocării şi al pârghiei  pe care ei îl exercită asupra pieţei muncii  şi al societăţii în Occident. Acesta este deci o cheie strategică esenţială care trebuie păstrată cu orice preţ. Faimoasa „criză asiatică” din 1998 a fost declanşată cu scopul de a păstra această cheie.

 

5. Artibutele puterii

Organizaţiile multinaţionale private se dotează în mod progresiv cu toate atributele puterii statelor: armate (1), reţele de comunicaţii, satelite (2), servicii de informaţii, fişiere ale indivizilor (3), instituţii judiciare (stabilite de OMC şi AMI, acord conform căruia o astfel de organizaţie multinaţională va putea să târască un stat în faţa unei curţi de justiţie internaţionale speciale).

Etapa următoare – şi ultima – pentru aceste organizaţii ar fi să obţină puterea poliţienească şi militară care corespunde noii lor puteri, creând propriile lor forţe armate, deoarece armatele şi poliţiile naţionale nu sunt adaptate pentru apărarea intereselor acestor organizaţii în lume.

La un moment dat, armatelor li se va solicita să devină întreprinderi private, prestatoare de servicii, lucrând pe bază de contract cu statul, ca şi cu orice alt client privat capabil să le plătească serviciile. Dar, în etapa ultimă a planului, aceste armate particulare vor servi intereselor marilor organizaţii multinaţionale şi vor ataca statele care nu se vor plia pe regulile noii ordini economice.

Deocamdată acest rol este asumat de armata Statelor Unite, ţara cea mai bine controlată de societăţile multinaţionale.

 

Note:

1 – Armate particulare

Armatele particulare există deja în Statele Unite. Este vorba de societăţile DynCorpCACI şi  MPRI, prototipuri ale viitoarelor armate particulare.

DynCorp a acţionat în numeroase regiuni unde Statele Unite doreau să intervină din punct de vedere militar, fără a purta responsabilitatea directă (în America de Sud, în Sudan, în Kuweit, în Kosovo, în Irak.).

La sfârşitul anului 2002  DynCorp a fost răscumpărat de către  Computer Sciences Corporation, una dintre cele mai importante societăţi americane de servicii de informatică. În mai 2004, DynCorp şi MPRI au fost implicate în torturarea prizonierilor irakieni. Armatele particulare (numite „antreprenori” de către Pentagon) reprezintă 10% din efectivele americane trimise în Irak.

 

2 – Sateliţi

Microsoft a renunţat în final la proiectul său  Teledesic, o reţea de 288 sateliţi de comunicaţie care trebuiau să constituie o urzeală în jurul întregii planete. Dar alte companii multinaţionale se pregătesc să creeze reţele similare de sateliţi de comunicaţie. De asemenea, sateliţi de observaţie particulari sunt gata instalaţi. Două societăţi comercializează imagini de rezoluţie mare din orice loc de pe planetă susceptibil de a-i interesa pe cumpărători.

 

3 – Fişiere individuale

Numeroase societăţi fondate în aceşti ultimi ani (în principal în Statele Unite) sunt specializate în colectarea informaţiilor individuale, oficial cu scopuri comerciale. Dar aceste fişiere private încep să reunească milioane de profile individuale foarte exacte ale consumatorilor repartizaţi în zona ţărilor occidentale. Informaţiile din aceste fişiere sunt vândute oricui doreşte să le cumpere.

 

6. Adevărata realitate a banilor

Banii sunt astazi în mod esential virtuali. Ei au ca singura realitate un sir de 0 si 1 în computerele bancilor. Marea majoritate a comertului mondial are loc fara bani fizici si doar 10% din tranzactiile financiare zilnice corespund unor schimburi economice în „lumea reala”.

Pietele financiare ele însele constituie un sistem de creatie a banilor virtuali, a unui profit care nu se bazeaza pe crearea unei adevarate bogatii. Gratie jocului pietelor financiare (care permite transformarea în beneficii a oscilatiilor cursurilor bancare), investitorii avizati pot fi declarati mai bogati , printr-o simpla circulatie a electronilor în computere. Aceasta creatie de bani fara a crea o bogatie economica corespunzatoare este însasi definitia crearii artificiale a banilor. Ceea ce legea interzice falsificatorilor de bani si ceea ce ortodoxia economica liberala interzice statelor este deci posibil si legal pentru un numar restrâns de beneficiari.

Daca dorim sa întelegem ce este în mod real banul si la ce serveste el, e sufiecient sa inversam vechea zicala: ” timpul înseamna bani”.

 

Banii înseamnă timp.
Banii reprezinta ceea ce permite cumpararea timpului altora, timp care a fost necesar sa se creeze produse sau servicii de consum.

 

Banii, Timpul si Sclavii

Din punct de vedere tehnic banii reprezinta o unitate de calcul intermediara pentru schimbul timpului contra timp, fara a fi posibila compararea directa a timpului unora cu al altora. Deoarece fiecare conversie între bani si timp se face pe baza unei estimari subiective, care variaza în functie de raportul fortei economice si informationale între cumparator si vânzator.

În practica acest raport de forte este întotdeauna defavorabil consumatorului – salariat.

Când un individ dintr-o categorie medie cumpara un produs el plateste timpul care a fost necesar pentru a fabrica acest produs la un pret mai ridicat decât salariul care îi este lui platit pentru o fractiune echivalenta din propriul lui timp.

De exemplu, daca o masina este produsa în 2 ore de 20 de salariati (întelegându-se aici munca comerciantilor si munca depusa pentru echipamentele de productie folosite), salariul fiecarui salariat pentru aceste doua ore ar trebui sa fie egal cu 1/20 din pretul masinii, adica 500 E daca masina a costat 10000 E. Ceea ce înseamna un salariu orar teoretic de 250 E (1600FF). Pentru cea mai mare parte a salariatilor, suntem foarte departe de aceasta socoteala.

Când un salariat occidental presteaza 10 ore din timpul lui, el primeste numai echivalentul unei ore. Pentru un salariat din Lumea a Treia, raportul scade la 1000 contra unu.

Acest sistem este versiunea moderna a sclavagismului.

Beneficiarii timpului furat salariatilor sunt întreprinderile, precum si statele atâta timp cât banii preluati prin impozite si taxe nu sunt utilizati în interesul general.

 

7. Punctul de non-retur ecologic va fi depăşit

Este evident că începem să ne izbim de limitele ecologice în activitatea economică.

Un sistem economic liberal, al cărui scop este căutarea profitului pe termen scurt pentru interese particulare, nu poate să ia în considerare costurile pe termen lung cum ar fi degradarea mediului.

Modelele economice actuale sunt totodată incapabile să estimeze la justa sa valoare „producţia” naturii, indispensabilă supravieţuirii noastre: producţia de oxigen, fixarea gazului carbonic de către păduri şi ocean, reglarea temperaturii, protecţia împotriva razelor solare, reciclarea chimică, repartiţia ploilor, producerea apei potabile, producerea alimentelor etc.

Dacă modelele economice ar integra costul real al distrugerii naturii, al poluării, al  modificărilor climatice, aceasta ar schimba în mod radical estimarea noastră în legătură cu ceea ce este „rentabil ” şi ce nu.

Producţia naturii a fost evaluată la 55.000 miliarde de dolari pe an de către un grup de oameni de ştiinţă al Institutului pentru Economii Ecologice al Universităţii din Maryland în 1997.

 

8. Distrugerea naturii se face intenţionat

Dispariţia naturii este inevitabilă, deoarece distrugerea naturii este dorită de noua putere economică. De ce? Din trei motive:
1-     Dispariţia naturii şi creşterea poluării vor face individul încă şi mai dependent de sistemul economic şi va da naştere unor noi profituri (datorită mai ales unui consum în creştere de medicamente şi de prestări medicale.)
2-     De altfel natura reprezintă o referinţă într-o altă ordine, cea a universului. Contemplarea frumuseţii şi a perfecţiunii naturii este subversivă pentru această nouă putere economică: ea o ameninţă prin aceea că individul poate respinge urâţenia medilor urbanizate şi pune la îndoială ordinea socială care în concepţia ei trebuie să rămână singura referinţă. Urbanizarea mediului permite plasarea populaţiei într-un spaţiu totalmente controlat, supravegheat şi în care individul este total scufundat într-o proiecţie a ordinii sociale.
3-     În sfârşit, contemplarea naturii incită la visare şi intensifică viaţa interioară a indivizilor, dezvoltându-le propria sensibilitate şi deci liberul lor arbitru. Ei încetează din acest moment să mai fie fascinaţi de mărfuri, ei refuză programele televizate destinate să-i abrutizeze şi să le controleze spiritele. Eliberaţi de lanţurile lor, ei încep să-şi imagineze o altă societate posibilă, fondată pe alte valori decât profitul material.
Tot ceea ce poate să determine indivizii să gândească şi să trăiască prin ei-înşişi este în mod potenţial subversiv pentru această nouă putere economică. Cel mai mare pericol pentru ordinea socială este spiritualitatea, deoarece ea îi bulversează individului sistemul de valori şi deci comportamentul, în detrimentul valorilor şi comportamentelor precedente induse de condiţionările sociale.

Pentru stabilitatea „noii ordini sociale”, tot ceea ce poate stimula trezirea spiritulală se doreşte a fi eliminat.

 

9. Alternativele ultimei şanse

Pentru a nu fi total excluse din joc, contra-puterile acestei puteri economice (sindicate, asociaţiile de consumatori, mişcările ecologiste) trebuie să răspundă plasându-se pe acelaşi nivel de organizare, la nivel mondial şi nu naţional ca până acum, unificându-şi şi sincronizându-şi acţiunile, la scara grupurilor de state apăsând o greutate suficientă în fluxurile economice mondiale.

Le rămâne puţin timp pentru a acţiona, deoarece toate mijloacele de control necesare unei viitoare dictaturi mondiale sunt deja instalate.

 

10. 2000 de ani de istorie

În timpul acestor ultime două milenii, civilizaţia a trecut prin patru epoci succesive marcând patru forme de putere politică:
1 – Epoca triburilor

Puterea exercitată prin forţă (şi mai rar prin înţelepciune sau cunoaştere)
2 – Epoca imperiilor şi a regatelor

Putere ereditară. Naşterea noţiunii de stat.
3 – Epoca statelor-naţiune

Epocă deschisă de monarhia parlamentară în Marea Britanie în 1689, de către revoluţia franceză din 1789 şi prin fondarea Statelor Unite.

Într-un stat-naţiune, puterea nu mai este ereditară ci exercitată de către conducătorii ce se consideră că reprezintă poporul şi desemnaţi prin alegeri (stat-naţiune democratic), sau printr-un sistem de cooptare în sânul unui partid unic (stat-naţiune totalitar).
4 – Epoca conglomeratelor economice

Eră iniţiată începând cu 1954, pusă în practică în cursul anilor 70 şi 80 şi operaţională total începând cu anii 90. Puterea nu mai este de tip reprezentativ sau electiv şi nu mai este nici localizată din punc de vedere geografic (contrar triburilor, regatelor, statelor-naţiune).

Ea este exercitată direct de către cei care controlează sistemul financiar şi producerea mărfurilor. Instrumentele acestei puteri sunt controlul asupra tehnologiei, al energiei, al banilor şi al informaţiei.
Ca orice putere nouă, ea se erijează în a înlocui puterea precedentă, menită dispariţiei.

În sfârşit, această nouă putere este globală, planetară. Nu există deci nici alternative, nici supape. Ea constitue un nou nivel de organizare a civilizaţiei, un fel de super-organism.
Rezolvarea marilor probleme ecologice, economice şi sociale par să necesite efectiv instaurarea unei strategii sau a unei forme de putere globale. De asemenea, unificarea lumii prin economie şi declinul statelor-naţiune au fost justificate parţial de o cauză nobilă: a face imposibil un nou război mondial care, în era atomică, ar însemna sfârşitul civilizaţiei.

Dar chestiunea este de a şti în serviciul căror obiective şi a căror interese se pune această nouă putere, prin cine trebuie ea să fie exercitată şi prin ce contra-puteri trebuie să fie echilibrată şi controlată.
Mondializarea (sau globalizarea) nu este negativă prin ea însăşi. În mod potenţial ea poate să permită stabilirea unei păci mondiale durabile şi a unei mai bune gestiuni a resurselor.

Dar dacă ea continuă să fie organizată în beneficiul unei elite şi dacă îşi păstrează orientarea non-liberală actuală, ea nu va întârzia să genereze un nou tip de totalitarism, transformarea completă a fiinţelor umane în mărfuri, distrugerea totală a naturii, forme inedite de robie.
sursa: LA FIN PROGRAMMEE DE LA DEMOCRATIE

Am fost vreo doua săptămâni prin spital datorita hepatitei mele de tip B,care intre timp a evoluat spre rău , deși am urmat tratament cu INTERFERON și ZEFIX un an și mai apoi cu ENTECAVIR , trei ani.

Moralul era la pământ deși nici acum nu stau prea bine. Am primit nenumărate telefoane ,bine intenționate , de la care prietenii , foștii colegi,rudele , doreau sa ma incurajeze. Știți cum e? Pana nu cade pe tine potopul nu-ti prea dai seama care-i treaba.

Prof.dr.IACOB HADARCA PRIMEȘTE expresia stimei și respectului foștilor elevi de la fostul SECRETAR DE STAT,SORIN ENCUTESCU.

Dintre toate semnalele de incurajare m-a impresionat in mod deosebit unul.Telefonul, apoi telefoanele primite de profesorul meu de matematica din LICEUL MILITAR de la BREAZA.Mai precis domnul profesor dr.IACOB HADÂRCĂ. Un om de excepțională calitate. Atât profesionala dar și umana!

3 dintre „greii” absolventi de la patru F.Se stiu cine sunt.Ca pe urma ” li se urca la cap”.

Acest profesor nu ne-a învățat numai matematica (eu cel putin nu am strălucit la aceasta materie, ( deși de-a lungul carierei parca am fost blestemat sa nu scap de ea) .Este adevarat ca am avut nevoie numai de GEOMETRIE și TRIGONOMETRIE care erau mai „digerabile „( ca de ANALIZA MATEMATICA și ALGEBRA pot spune ca nu  au fost prietenele mele). El ne-a fost în același timp și tata.Pentru ca eram niște copii plecați de acasă de la 14 ani cu gândul de a îmbrățișa o profesie care era respectata la  acea data în ROMANIA. Deși am pierdut poate cei mai frumoși ani ai copilăriei,   ca un făcut,   atât eu cât și toți foștii mei colegi povestim cu drag atâtea sute și sute de întâmplări pe care le-am trăit împreună . De când la conducerea statului a venit SATAN și marionetele,  profesia de militar (ca de altfel toate profesiile din ROMANIA) nu mai este respectata. Nu mai departe de acum câteva luni acest veșnic bețiv se adresa unui general al ARMATEI ROMANIEI cu apelativul „mos  TEACĂ”. Nu conta ca el era chiar ministrul APĂRĂRII NAȚIONALE.

Vorbește GĂLĂ . De ce ați întors toți privirea? V-am captat atenția?

Nu as vrea însa sa amestec aspectele politice cu aceste câteva rânduri de suflet care se vor a exprima recunoștința noastră pentru acest adevarat OM , profesor si tata care este pentru noi profesorul HADÂRCĂ . Spuneam ca era foarte bine pregătit profesional. Pentru aceasta , era deseori invitat la diferite CONGRESE de profil ,motiv pentru care noi ne bucuram ca mai lipsea de la câteva ore (pe care bineînțeles ca le recupera ulterior.

Asta era în 2009………

Nu a ridicat niciodată glasul la noi. Ne era foarte apropiat. De fiecare data avea pregătit câteva cuvinte de suflet pentru fiecare. Ceea ce nu înțelegeam la ore , se străduia sa ne explice mai pe îndelete ,la consultațiile gratuite de după amiaza. Asa ca încet , încet am absolvit cu toții deși munceai pentru o nota buna „de iti săreau capacele”.

Deși au toți tâmplele „ninse”se ” punea de șotie” . Ce dacă? Se spune ca suntem toată viata copii. Nu-i asa?

Nu ca ma laud , dar clasa în care am învățat a dat un ministru, un secretar de stat , un număr doi în ierarhia militara a MApN și nenumărați alți ofițeri și generali , conducători ai unor instituții de învățământ  sau care au ” ocupat funcții  de răspundere în ierarhia militara. Multi au ajuns oameni de răspundere și în civilie: ingineri , politicieni,etc. Alții s-au realizat pe afara (ce faci tu ICHIM RADU ȘTEFAN ? ). Deși vestitul 4 F din perioada 1970-1974 nu se prea lauda cu aceleași rezultate bune la disciplina. Asta poate și datorita  mediului din care proveneau toți colegii mei(vreo 18 din BUCUREȘTI 3 din CONSTANTA,unul de la  ORADEA , de pe la  TIMIȘOARA  PLOIEȘTI  TÂRGOVIȘTE  BUZAU, BOLDEȘTI – SCAENI, BRAȘOV -sa ma ierte cei pe care i-am omis…..) Mai precis toate orașele tarii își trimiseseră „floarea cea vestita” la BREAZA. Anii au trecut. Unii dintre noi nu mai sunt(DUMNEZEU SA-I ODIHNEASCĂ  . Avem fiecare dintre noi familiile noastre. Iata însă ca domnul profesor IACOB HADARCA ne tine aproape tot ca pe copii dansului.Din aceasta cauza , ii mulțumesc,  ii sunt recunoscător și ii urez sănătate veșnică .

Toată stima noastră iubit dascăl!

Fotografie de grup de la revederea din 2009!

COSTEL GĂLĂȚEANU

București , 13 FEBRUARIE 2013

Totul despre Transnistria

Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre1.Prin români transnistrieni înţelegem însă pe toţi cei de dincolo de Nistru,cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia. 

Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi romanii ale căror urme se găsesc la tot pasul. 

Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci2. Istoricul ucrainian V.B.Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului ,,nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi”.3 Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec.XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia.4 Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia.5 Încă la debutul mileniului al II-lea, această romanitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa ,,blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi ,,volohove” în zonă.6 În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o ,,unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec.XV ,,ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie7, elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă.

La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii.87

Podolia epocii lui Ştefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând ,,de fapt nimănui” deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă ,,nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.

Cazacii români

Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.8 Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei.9 După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori” -fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă10, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 165411, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei.12

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de ,,ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii 13 vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 ,,Despot al Moldovei şi Ucrainei”14 împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman15 şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte.16 Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Paliş şi Sandu Colţea.17

Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ţicanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze şi malul stâng al Nistrului.18

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Şchiopu participase cu 15.000 salahori şi 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cananău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din oraşele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romăneşti.19

Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române

Ţinutul gravita şi bisericeşte spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov.20 Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: ,,mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului”.21 În câteva rânduri ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (dată la care ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul ,,fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar ruşi sunt foarte puţini”. Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa.22 Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei.23

În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca.24

Viorel Dolha

Totul despre Transnistria (II)

Capitala unei ţări poartă numele unui român transnistrean

Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 a trecut cu sine Nistrul 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării.25 La retragerea ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.

Ecaterinei a II-a ne-ar fi mutat pe toţi la est de Nistru

La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de ,,transplantare a populaţiei amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug ,,două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba că acestei ,,Moldove Noi” să i se dea autonomie şi domn pe A.I.Mavrocordat.26 Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistraţi români, şcoală de limbă populară, tipărire de cărţi în limba română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate şi Transilvania reuşeşte la 1783 să aşeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici româneşti.27 Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au aşezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Dombas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A.Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei.28

Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe.29 Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu e cel care sfinţeşte temelia oraşului Odessa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odessei apăreau ciobotarul Ştirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia ,,Moldovanca” populată cu români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori.30

Românii pun bazele culturii ruse

În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino).31 În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt moldoveni.32

Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti. Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al împăratului. Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova.33 Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie ( trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în ,,Istoria românilor din Transnistria” mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi Grigore Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei.34 Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin D.Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte ,,Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură.35

În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii.36 Mihai Frunză geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune.37 În 1854 se stingea la Odessa Al.Sturza, filozof al religiilor. N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică.38 Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odessa.

Academicianul sovietic L.S.Berg, afirma: ,,Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia ,,este duşmanul nostru natural”.39

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Voloşovca, Cioban, Beseni, Voloşschie, Caracinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, Voloşcovţâ, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbaşi, Alexandria, Perepeliţino, Şantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, Şelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, Şerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Şura-Bondureni, Buda, Soroca, Chişleac, Bursuci, Odaeva, Şura (lângă Gaisân) etc.

Th. Burada înfăţişează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldoveneşti: Iasca, Grădiniţa, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperiţa, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taşlâc, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi aromân Burada în 1906 găseşte în Podolia satele româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivaneţ, Rogozna, Studeniţa, Uşiţa, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Sărăţei, Râbniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul.40

Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson şi Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat româneşti.41

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate ,,Nouroaia”) numeşte ca ultime sate ale zonei compact româneşti spre răsărit Glodoşi -cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Şerbani -la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru.42 Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe ,,Pavel Gălăgan”. La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaş, Gredescu etc.43

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguleţul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşiţa etc.44
Viorel Dolha

Totul despre Transnistria (III)

În 1918 Transnistria cânta ,,Deşteaptă-te române”

Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria la Balta o ,,mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici.45
Pe vremea când ni se oferea Odessa

În 1914 Austria promitea României ,,toată Basarabia cu Odessa “ promisiune ce o va reînnoi.46

Prezenţa voluntarilor ardeleni şi bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Imperiul Ţarist. Ofiţerii români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri români din armata rusă care vor avea şi ei o puternică înrâurire asupra studenţilor din Odessa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odessa a avut loc o manifestare a soldaţilor români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi basarabeni şi transnistrieni. La 9 aprilie ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” publicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase ,,Asociaţia învăţătorilor moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru”.47 Congresul învăţătorilor români din Rusia ţinut la Odessa a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odessa, toate în limba română.

,,Pe noi cui ne lăsaţi?…”

În şedinţa Radei ucrainene deputatul Ion Dumitraşcu (transnistrean) va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei.48 Acelaşi împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce ,,Deşteptarea -societate naţională a românilor din Ucraina” înfiinţată la Kiev la 26 noiembrie 1917”.

Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 ,,Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate.49 S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară.50 La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat ,,şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?”.51

La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin; introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona ,,dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga”.52 Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere ,,Slavă Moldovei slobode”.

Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă si în administratie şi în justiţie cunoscători ai limbii române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar ,,Piatra din casă” de V.Alecsandri. Până ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cânta ,,Deşteaptă-te române”.

În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui.53 Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918 dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.

La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost ,,mai grea şi mai cumplită”.54 Într-o cuvântare ţinută la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că ,,600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică”.55 În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care ,,Marea enciclopedie rusă” spunea că ,,moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă.56
Viorel Dolha

Totul despre Transnistria (IV)

RASSM-un stat românesc între Rusia şi România Mare
Opoziţie ucraineană la crearea RASSM

După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalităţile şi libera folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome.57

Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească58 în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.

Cu o suprafaţă , la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că ,,crearea unui stat român între Rusia şi noi” va permite dezvoltarea în URSS ,,a unei vieţi naţionale româneşti”.59

Tiraspolul în alfabet latin

Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească.60 Demn de menţionat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume după cum reiese din paginile săptămânalului ,,Plugarul roşu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): ,,s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească”.61

Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: ,,Plugarul roşu”, ,,Moldova Socialistă”, ,,Comsomolistul Moldovei”, ,,Moldova literară”, ,,Octombrie”, ,,Scânteia leninistă”. Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat ,,Doina”, teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republică.62

Revenirea la ,,limba moldovenească” s-a făcut cu puşca

În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă63 şi exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii şi terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac. Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168.64

Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: ,,Tribuna românilor transnistrieni”65 condusă de Şt. Bulat, ,,Transnistria” redactată de Ilia Zaftur, respectiv ,,Moldova Nouă” redactată de N.Smochină. Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în parlament şi în presa internă şi internaţională.66

Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM.

Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii ,,întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.” Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: ,,cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă SSM”.

Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 şi semnat A.Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori.67

Conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta şi Pesciana.68

Sfâşierea Transnistriei

Kievul însă prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha cerea la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi a Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc, Kotovsk).69 Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G.Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM70, în 2 august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.71

La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar cererilor satelor Doroţcaia Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie).72

Iată câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita, Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka etc.73
Numele moldovenilor au fost ucrainizate, şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko.74
Viorel Dolha

Totul despre Transnistria (V)

Transnistria-a XI-a poruncă a decalogului românesc
Sub administraţie românească

Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară ,,Transnistria” ce se întindea între Nistru şi Bugul de până la limanul Niprului, iar în nord până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în suprafaţă de 44.000 km2 şi o populaţie de 1,2 millioane locuitori a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a învăţământului (rusă sau moldovenească) după alegerea obştei.75

Păstrând vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcţionari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca: ,,Transnistria”, ,,Glasul Nistrului”, ,,Bugul”, ,,Gazeta Odessei”, ,,Ţara Bugului””, ,,Molva”. La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc ,,Duca Vodă”, iar cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odessa. Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei.76 În satul Hârjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii).77 Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti – Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2.600 ţigani.78

În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situatie existentă şi în prezent.

O Românie extrem-orientală

În 1966 R.Udler precizează că 240 localităţi cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai erau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi Primorsk. V.Buescu aduce date noi privind diaspora românească de peste Ural. În regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur moldoveneşti. În satul Berdianski locuiesc basarabeni ce mai întâi fuseseră colonizaţi în Simferopol. În satul Abiarski a întâlnit familii cu numele Şeptechiţă. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv moldovenesc iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate româneşti sunt în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul oraşului Irkutsk există români, unul din sate fiind Ceremskov. Lângă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca:Teiul, Zâmbreni, Bogatârca, Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzând la 1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, lângă Habarovsk, există sate ca: Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria erau înainte de război 20.000 de români. S-au semnalat pescari români din Primorsk care au cerut azil în Japonia.79

Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale românilor spre est, un rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între 1906-1914 a 60.000 basarabeni şi crearea unei adevărate Românii extrem-orientale.80

Câţi aţi muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!

În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea Odessa care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128).81 Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală Românească ,,Luceafărul” care edita şi un săptămânal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un ,,alin pentru durerea ce mă încearcă” şi că ,,ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva denumirile satelor noastre” şi vorbeşte de ,,existenţa de veacuri a noastră pe aceste locuri”.82

Interesele ruseşti în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol (despre care T.Tabunşcic vicepreşedinte al Societăţii ,,Transnistria”83 anunţă că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din Râbniţa84. În întreaga Transnistrie moldovenii deţin 40% din populaţie (ruşii şi ucrainenii deţin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai deţineau în 1989 abia 12%.86

În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul şi regizorul Ioviţă Vlad şi academicianul I.Capiton Lupol) învăţătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului pleca şi se întorcea de la şcoală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o şi au aruncat-o în fântână.85 Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor analişti români (nu doar lui Smirnov şi armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem interese în Transnistria şi că aceasta nu aparţinuse nicicând României.

Cu gândul la aceşti bravi români transnistrieni va fi zis probabil C.Coposu că ,,integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc”.

Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lângă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plâns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin suspecte.

Sper, stimate cititorule, că te-ai convins că avem oarece interese şi dincolo de Nistru, cu toate că probabil eşti tipul de român ce se revoltă că americanii nu ştiu de spaţiul nostru mioritic, dar care permite cu seninătate să fie ţinut în beznă de o şcoală ce nu i-a dat nici cele mai elementare date despre fraţii săi din Transnistria, Transcarpatia, Pocuţia, Bucovina de Nord, Basarabia de Nord, Herţa, Basarabia de Sud, Cadrilater, Timocul sârbesc şi bulgăresc, Banatul de Vest, Ungaria de est, despre fraţii săi aromâni, meglenoromâni şi istroromâni. Americanii sunt nişte nesuferiţi superficiali. Ca bun român, continuă să cauţi soluţii de a mai face români verzi din încă câţiva unguri şi nu îţi pune problema celor 12 milioane de români din afara României ce nu au acces la limba maternă. Nu îţi fă inimă rea ci treci mai bine la pagina sportivă.

Viorel Dolha

NOTE
1. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.
2. G. Brătianu, ,,Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”, Bucureşti 1980, pag. 170.
3. A. Boldur, Teritoriul Moldovei faţă de principatele…, ,,Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.
4. S. Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, ,,Neamul Românesc”, Chişinău nr. 1/1991, pag. 6.
5. I.S. Nistor, ,,Istoria românilor din Transnistria”, Bucureşti 1995, pag.13.
6. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, ,,Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.
7. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag.170.
8. I. Nistor, ,,Basarabia” nr.10/1990, pag.159.
9. N. Iorga, ,,Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chişinău 1992, pag.103
10. A. Boldur, ,,Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992, pag. 177.
11. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, ,,Patrimoniu” nr.2/1991, pag.22, Chişinău.
12. I.S. Nistor op.cit., pag. 16.
13. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia” nr.3/1992, pag.89.
14. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag.69.
15. XXX ,,Istoria României în date”, Chişinău 1992,pag. 138.
16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag. 276.
17. I.S. Nistor, op.cit. , pag.19.
18. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr. 11/1992, pag.87.
19. E. Lozovan, Românii orientali…, ,,Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag.32.
20. I.S. Nistor, op.cit., pag.23.
21. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia”, nr.1/1992.
22. I.S. Nistor, op.cit., pag 26.
23. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chişinău 1992, pag.23.
24. E.Şt. Holban, Prin veacurile învolburate…, ,,Basarabia”, nr.1/1992.
25. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag.35.
26. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr.11/1992, pag.89.
27. I.S. Nistor, op.cit, pag.,27.
28. A. Raţiu, Avertismentul, ,,Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag.29.
29. D.A. Lăzărescu, ,,Imaginea României prin călători”, Bucureşti 1986, vol. II, pag. 102.
30. A. Nour, op.cit., pag.82.
31. XXX Istoria României în date, pag.156.
32. N. Iorga, ,,Istoria românilor prin călători”, Bucureşti 1981, pag.445.
33. Şt. Ciobanu, op.cit., pag.250.
34. I.S. Nistor, op.cit., pag32.
35. Al. Matcovski, ,,Basarabia”, nr.5/1990, pag.143.
36. Ibidem, nr.11/1991, pag.157.
37. I.S. Nistor, op.cit. pag.109.
38. Şt.Holban,Prin veacurile învolburate…,în’Basarabia’ nr.5/1992
39.F.Bichir, ,,Baricada”,nr.178,pag.6
40.N.Iorga, Românii de peste Nistru, în ,,Basarabia” nr.11/1992,pag92
41.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35
42.A.Nour,în ,,Basarabia” nr.1/1991,pag82
43.Ibidem,pag.85
44.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35
45.Ibidem,pag.39
46.A.Boldur,op.cit..,pag.512
47.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, în Basarabia,nr.3/1992,pag.89
48.Ibidem,pag.91
49.C.Botoran,M.Retegan, 1918-Făurirea României Mari, Buc.1993,pag.48
50.I.S.Nistor,op.cit.pag.49
51.A.Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Tării, Patrimoniu nr.4/1991, pag.77
52.Şt.Bulat, Şedinţele Sfatului Tării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag.140
53.E.Şt.Holban, Figuri basarabene , Basarabia nr.12/1991,pag.97
54.D.Timonu, în Basarabia nr.12/1992,pag.198
55.XXX 1918,vol.VI,Buc.1986,pag466
56.I.S.Nistor, op.cit.,pag.60
57.Ibidem,pag.61
58.M.Bruhis, Rusia,România,Basarabia, Chişinău ,1992,pag.343
59.I.S.Nistor, op.cit.,pag.68
60.L.Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.185
61.V.Mândricanu, în Nistru nr.2/1990,pag.69
62.I.S.Nistor, op.cit. pag.65
63.L.Lari, op.cit., pag.185
64.N.Dabija, în Literatura şi Arta, Chişinău nr.22/1996
65.I.Datcu, Basarabia nr.11-12,an1993,pag.191
66.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, Basarabia 1/1992
67.A.Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992, pag.154
68 XXX Pactul Molotov-Ribbentrop ,pag.82,Chişinău1992
69. XXX Ibidem,pag.90
70.XXX Ibidem,pag.83
71.XXX Ibidem,pag.93
72.XXX Ibidem,pag110
73.N.Dabija, Literatura şi Arta, Chişinău 1996
74.Ibidem
75.O.Verenca, Realităţi economice în guvernământul Transnistriei, Revista Istorică, nr.1-2/1992,pag.137
76.I.S.Nistor, op.cit.,pag.97
77.Ibidem,pag.95
78.R.Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997,pag.6
79.E.Lozovan,op.cit.,pag.32
80.N.Negru, Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.165
81.V.Trebici, Ucraina şi minoritatea etnică românească, România Liberă 29.03.1997
82.M.Mărgărit, ,,Luceafărul”-Odessa, nr.19/1992
83.*** Românul nr.28/1997
84*** Moldova Suverană nr. 119/1994
85.E.Nirca, Basarabia nr.10/1992,pag.205
86.N.Dabija, Literatura şi Arta, 22/1996
87.*** Istoria României în date, pag.9

http://www.ioncoja.ro/textele-altora/totul-despre-transnistria/

 

SCURT ESEU de COSTEL GĂLĂȚEANU

din lucrarea ” GÂNDURI DE CAMARAZI” apărută la EDITURA DacoRomana in 2010, autori :TUDOR MARIAN, LAURENȚIU DINU, COSTEL GĂLĂȚEANU și CONSTANTIN TRAȘCĂ

14 decembrie 2010

Seara geroasa de Decembrie 2010! In aceasta seara GEO STROE ne-a dat termenul maxim de a fi gata cu manuscrisele corectate pentru lucrarea ce pare a prinde contur. Câțiva foști gardiști se reîntâlnesc în paginile unei lucrări cu mici eseuri scrise de ei.

Practic pentru unii dintre noi s-au folosit “materialele “ postate pe pagina special destinata rezerviștilor din Sectorul 6 al CAPITALEI , afiliați la SCMD. Nu știu cât de mult ne identifica pe noi ca fiind gardiști aceasta lucrare!Cred ca foarte putin. Pentru ca acolo nu ne-am bătut pentru drepturile noastră ca gardiști ci ca foști ofițeri ai Armatei romane, astăzi rezerviști cu tâmplele albe.

Poate sa recunoașteți calitățile de oameni și luptători adevărați care ne-au fost mai întâi identificate si  mai apoi dezvoltate pe timpul cât am activat printre cadrele Regimentului și mai apoi Brigăzii de Garda!

Am învățat multa carte în viata mea. Alții au învățat si mai multa !Ceea ce pot sa spun cu certitudine este faptul ca generația mea (generația care începea școala primara prin anii ‘60 și ieșea la pensie în jurul anului 2010)a obținut totul cu greutate și numai după ce a învățat foarte multa carte, numai după ce a trecut de multiple și felurite examene!

Este generația care s-a întâlnit de-a lungul carierei și pe parcursul derulării stagiului în grad cu schimbarea condițiilor de avansare(ca sa fii avansat in gradul următor era nevoie la început sa fii notat/apreciat la sfârșitul anului cu un calificativ de foarte bine și unul bine pentru ca mai apoi sa fie nevoie de doi ani apreciați consecutiv cu foarte bine).

Culmea este ca schimbarea condițiilor de avansare nu se făcea într-o perioada neutra ci la sfârșitul anului când trebuia sa mai pui o steluță  Va dați seama ce “bucurie” pe capul celui care nu era avansat și cu cata dragoste se uita el la colegii lui pana mai ieri cu grade egale și acum superiori în grad! Si acum iată” surpriza finala “ oferita de politicienii timpului generația căreia i se schimba condițiile de  a beneficia de pensia dorita și meritata, pensia care sa ii ofere fostei cătane pe viata posibilitatea de a-și lua medicamentele pentru a-si obloji bolile și rănile dobândite de-a lungul unei cariere de zeci de ani sub drapelul tricolor .Pensia care sa ii asigure demnitatea unui trai linistit , bucuria de a se plimba cu nepoții prin parc, demnitatea de a fi respectați în societate pentru abnegația , cinstea și dăruirea cu care și-au îndeplinit datoria acolo in garnizoana unde l-a repartizat partidul de la putere(mai întâi PCR iar după anii 90 hoții care au devalizat și vândut țara pe nimic)!

Ca sa va introduc putin in atmosfera anilor ’60, as aminti ca atunci au apărut Beatles, BREJNEV castiga puterea politica in fosta URSS în locul lui VOROSILOV, americanii erau prinși cu”cioara vopsita” fiindu-le capturat un avion de recunoaștere de tipul U2 (avion-spion) deasupra URSS, ELVIS  PRESLEY se întoarcerea acasă din armata iar in septembrie începeau JOCURILE OLIMPICE de la ROMA unde românca IOLANDA BALAS câștiga aurul olimpic la înălțime cu 1,85 m…..

La noi  cel mai important eveniment a fost vizita lui HRUSCIOV la BUCUREȘTI la invitația lui GHEORGHE GHEORGHIU DEJ, prilej cu care cei doi lideri de partid și de stat au convenit ca ar fi cel mai bine dacă trupele sovietice staționate în ROMANIA  s-ar întoarce acasă în URSS.

Vorbind mai” pământește” pot sa va spun ca pe Bulevardul Muncii unde locuiam(la vreo doua stații de tramvai de fostul stadion 23 August devenit mai apoi stadionul NATIONAL) nu existau decât doua televizoare . Noi aveam un RUBIN 102 la care se vedeau destul de bine jocurile CAMPIONATULUI MONDIAL de HOCHEI grupa A la care era prezenta și naționala ROMANIEI (este adevarat ciuca bătăilor cu scoruri de 18-1 ,12-0 etc dar eram acolo cu URSS ,CEHOSLOVACIA ,SUEDIA si  SUA). O bere costa 1,50 lei,vestita “EUGENIA” care se fabrica și atunci costa 65 de bani  iar biletul de tramvai era 30 de bani la clasa intai, indiferent de distanta.

In fiecare duminica mergeam sa cumpărăm gheata (frigiderele au apărut mai târziu . Se spune ca pe acea vreme la noi era cam a treia – a patra generație în pantofi(pana atunci pe la sate unde trăia marea majoritate a romanilor gumarii , opincile sau picioarele goale erau la moda).

A urmat școala generala (cu o scurta pauza și pe la MIHAI BRAVU , la jumătatea distantei intre BUCUREȘTI și GIURGIU (tatăl meu ,VASILE , la rândul lui ofițer  de antiaeriana , a lucrat vreo doi ani si pe acolo) . Apoi,  copilăria și mai apoi tinerețea mea s-au frânt brusc, plecând mai întâi la BREAZA la Liceul Militar iar apoi la SIBIU la Școala de Ofițeri de Artilerie Terestra și Topogeodezie.

Si iată-ma tânăr locotenent , într-o zi frumoasa  de septembrie prezentându – ma pe fosta strada Ho – și – Min la poarta Regimentului de Garda unde am fost repartizat sa iau comanda unui mic pluton antitanc . Alături de mine mai erau încă alți 27 de tineri locotenenți de diferite arme multi dintre ei foști colegi de-ai mei, ba de liceu,  ba de școala militara. Frumoși și eleganți de spărgeau fetele de la APACA geamurile la troleibuze , dimineața , când treceau la munca prin fata regimentului.

Tatăl meu ,Dumnezeu sa-l odihnească dar și mama se făceau ca sunt suparăți când ii întreba lumea de sănătate prin fata blocului sau pe la piața la MOGHIOROS .

–        Ce faci nea Gălățeanu?

–        Ce sa fac domnule?Sunt supărat ! A ieșit fi -miu locotenent și l –a repartizat !

–        Unde domnule ?

–        Ei, nu în București !

–        Da unde domnule ?

–        In cartier domnule , în Drumul Taberei , la Regimentul de Garda !

–        Hai mai nea Vasile da șugubăț mai ești!. Bravo, domnule! Pai acolo iese om domne’ la  ONIȘOR asta! Acolo se face armata!

Despre colonelul ONIȘOR  comandantul regimentului , știa toată ROMANIA de la televizor, pentru ca aspecte de la primirea șefilor de state care ne vizitau țara se dădeau întotdeauna , în direct! Iar fragmentul magic”Sunt comandantul gărzii ,colonel ONIȘOR “ il știa si il “recita” toată lumea!

–        Da domnule se face , știe toată lumea!Si tata pleca mai departe , mulțumit , cu inima cât un pepene ! Si mândru nevoie mare de fiul lui(peste ani si ani ,si fii-su ala micu ,Valentin, l-a trimis soarta la aceeași unitate ca si comandant al unei mici structuri de paza securitate și intervenție!

Reîntâlnirea cu foștii colegi în curtea regimentului a fost emoționantă  Ne-am îmbrățișat ca niște vechi camarazi, am mai ras, am mai povestit…..

Nici nu ne-am dat seama când în fata întregului pluton de tineri locotenenți a apărut un tânăr căpitan pieptos si cu “ țâfnă”.

–        Fetelor aveți impresia ca ați venit aici la scoală de maniere elegante? Va înșelați ! Aici ati venit la o unitate de elita unde trebuie sa scoateți soldați de elita.!

Hopa ! Odată mi-a pierit zâmbetul de pe fata ! In acest timp mai cădea câte o castana peste cascheta “nearanjata” ! Ne-am dat câteva coate intre noi cu Sorin Oprea , am ridicat sprâncenele în semn de pericol înspre Doru Cozianu, Iulică Boeru , Dan Blându și toți ceilalți din formație!

-Iata programul convocării , continua căpitanul CHELARU viitorul număr 1 al Armatei Romane (cu care de fapt m-am mai întâlnit la Statul Major General fiindu-i subaltern direct!) . Peste zece minute ne vedem în aceasta ținuta la baza sportiva!

Ținuta era cu veston și centura și cu …cizme! Iar “baza sportiva” era formata dintr-o bara fixa , o frânghie și niște paralele amărâte din fier !

Nu ca as fi fost eu mare sportiv dar m-a bufnit iar rasul când am văzut aceasta bijuterie la asa unitate de elita! Si începe treaba.

-Va arat mișcarea ! Își da CHELARU jos cascheta , se descheie la veston și pac se urca pe frânghie fără ajutorul picioarelor!

Dupa aia , fuge la bara fixa, da vestonul jos , face vreo trei urcări prin răsturnare urmate de câteva flotări la paralelele acelea din fier.

-Gata fetelor , împărțiți-va pe ateliere ! Sa va vad!

Ce sa vezi tata ? Nu mai zâmbea nimeni! Mai cădea câte o castana, în cap, ca dădusem jos caschetele!

Dupa ce ne-a făcut praf și pe la instrucție de front, gata ne-au ieșit din cap aerele de mari comandanți . Si asta a durat trei zile .Timp în care prin fata noastră au mai trecut si alți “duri”.Era clar.De aia  eram într-o unitate de elita .Aici toată lumea transpira .La propriu ! La munca.La instrucție!

Marea acomodare a durat trei zile ca după aia a trebuit sa plecam la subunitățile noastre! Cu domnul CHELARU m-am mai întâlnit in direct odată când ne-a dat la toți subordonații câte o hârtiuța pe care era înscris un itinerar. Batalionul ieșea cu toată tehnica în raionul de alarma! Pe atunci era si benzina si motorina iar comandanții de subunități știau pe “ce se bazau”.

La subunitate am nimerit la lt.MATEESCU! Un oltean isteț  orgolios și priceput în ale milităriei. Nu suporta sa i se facă observație de către șefi! Aici intervenea altceva! Mândria și orgoliul de arma! Vezi doamne , ofițerul și soldatul artilerist făceau cât 5 infanteriști la un loc ! Dacă erai artilerist trebuia sa fii in stare sa mergi cu țigarea aprinsa pe sub apa ca rusul MATRUSOV! Si asta nu era ideea si concepția lui MATEESCU! Asa  se socoteau și se purtau/mândreau artileriștii !

Mateescu era si un bun pedagog pe deasupra . Având în vedere ca toți ne schimbam și trăiam în aceeași încăpere pe timpul cât nu eram cu soldații ,

apela deseori la diferite trucuri! Sa spunem ca ne controla caietele de programe . Bineînțeles ca nu totul era perfect ca dacă era se aplica principiul  “de ce nu ai basca “ și tot nu era bine!  Ei , ce făcea olteanul nostru?

Ca orice comandant avea caietul lui cu însemnări personale! Despre Blându  despre Gălățeanu  despre Dinescu ,despre Tapai si mai apoi Toma, despre Petrila și mai apoi despre Fugulin! Si scria asa Mateescu :

-Astăzi Gălățeanu nu a făcut însemnări asupra militarilor din subordine ! sau:

– Astăzi   Dinescu a întârziat la raportul de dimineață!

Pleca domnul Mateescu acasă și ,ca din întâmplare , lăsa caietul deschis pe masa . Pentru ca nu puteam pleca acasă înaintea comandantului de baterie (asa era concepția pe atunci) Normal ca dădeam cu nasul în însemnările comandantului nostru . Pai credeți ca  se mai întâlnea domnia sa cu ceea ce scrisese în acel caiet?  Veac!

Si uite asa  au trecut cinci ani ! Am fost și pe la școala de gradați unde era “spuma lui POSTOLACHE”.Aici am trăit mândria, ca artilerist fiind, sa merg cu garda mare pe aeroport la onor! Si atunci veneau tata șefi de state sa-l viziteze pe CEAUȘESCU! Nu ca astăzi pe Băsescu Venea și GERALD FORD,venea și BREJNEV venea și DE GAULLE al FRANȚEI da cine nu venea ?

Si în laborator (talpodrom) se transpira zi de zi !  Pe aleea din fata depozitului de muniție  vreo 350 de metri lungime , în pas de defilare iar prin spatele dormitoarelor pe aceeași distanta în pas alergător.

Ca sa nu cada pe aeroport când era căldura , la antrenament , soldații stăteau în Iulie cu fata în soare și cu arma’n prezentare câte o jumătate de ora .Fara sa miște . Cămășile erau transpirate! Ca în pozele alea care circula acum pe INTERNET de la chinezi!

Când nu eram la parada eram la câmpul de instrucție situat cam pe unde este cimitirul GHENCEA 3 acum. Pana acolo și de acolo înapoi ne deplasam numai pas alergător. Si iarăși apărea spuma pe soldați și pe tinerii locotenenți ! Ca dacă nu , însemna ca ai fost mama vitrega cu inima catifelata  cu soldatul și mai plecai o tura pas alergător ca sa te întorci “ corespunzător”. La câmpul de instrucție nu stăteam jos nici în pauze .Ca asa fuseserăm educați. Iar portharta era “biroul nostru”!

Ce ar mai fi de spus ? Ca prin 1981 am cunoscut-o pe Doina , soția mea , fata lui NIKI DRAGOI , Dumnezeu sa il ierte , maistru cizmar tot în unitate. Mai apoi , un mare comandant de oști din unitate spunea ca ma tine socru-meu pe la școli cu pingelele puse de el. Răutăți romanești cum sunt și în ziua de azi. Pentru ca răutatea nu va dispărea niciodată !

Tin minte ca in pauzele de antrenament ma întreba prin luna iulie OCTAVIAN UNGUREANU , viitor profesor universitar la  UNAP , astăzi și el venerabil pensionar și sindicalist militar

-Cate  lecții ai învățat COSTELE pana acum la politica ?

-Trei!

Numai trei?Eu știu șapte!

In programa obligatorie erau vreo 18 lecții  Si noi le învățam pe deasupra!  Si te ambiționai când auzeai ca ești în urma deși examenul de admitere era prin aprilie –mai anul următor.

Am numai cuvinte frumoase despre comandanții si colegii mei de la Garda!

Acolo am trăit ucenicia mea ca ofițer ! Împreună cu ei munceam, împreuna mergeam la revelioane , împreună cu ei învățam (pe la Universitatea Populara de exemplu ) ca sa ținem pasul cu timpul și cu exigentele vremii!       Ulterior cariera mea a avut un aspect ascendent tot timpul! Am absolvit UNAP in 1984, am fost comandant de divizion (la 29 de ani) și locțiitor comandant de regiment în unitate de artilerie , din 1988 pana în 1998, am revenit în unitatea care m-a format pentru cariera in calitate de sef de arma și locțiitor comandant de brigada iar pana în 2006 când am ieșit la pensie am fost șef al unor microstructuri în diferite direcții ale Statului Major General.

Am trecut oceanul de doua ori in diferite misiuni încredințate! Peste tot mi-am făcut datoria asa cum m-au învățat nea MISU BĂLAN  colonelul MATEI MATEI,  coloneii MIRCEA și ONIȘOR , generalul CERNAT și alți  șefi și comandanți destoinici.

Am o familie sănătoasa și ma mândresc cu băiatul meu DRAGOS-COSTIN, corporate dealer la un dintre cele mai mari bănci din ROMANIA!

Sunt mândru de militarii pe care i-am comandat, i-am instruit și i-am educat! Mi-e drag sa ma întâlnesc cu ei prin diferite orașe ale tarii și sa povestim cine știe ce întâmplare din viata noastră!

Sunt mulțumit și mândru de satisfacțiile ca militar activ (cu 16 ani de cariera lucrați la Regimentul/Brigada de Gardă).

Păcat ca nu pot spune același lucru despre actualul meu statut de pensionar definit de politicienii de la putere!

Dar am sa ma bat pentru drepturile mele pentru ca nimeni un mi-a dat nimic de pomana! Asa am învățat și de la șefii și comandanții mei de la Gardă!

SCURT ESEU de COSTEL GĂLĂȚEANU

din lucrarea ” GÂNDURI DE CAMARAZI” apărută la EDITURA DacoRomana in 2010, autori :TUDOR MARIAN, LAURENȚIU DINU, COSTEL GĂLĂȚEANU și CONSTANTIN TRAȘCĂ

 

Cine nu a auzit de răscoală ţăranilor din 1907? Timp de mai bine de 45 de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur şi nemilos, care a ajuns până într-acolo, încât a ordonat să se tragă asupra ţăranilor nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi trăi. Nu întâmplător, istoricul oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller, a strâns şi publicat în 1948, cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună, documentele răscoalei din 1907. Tot ceea ce susţinea propaganda comunistă se afla acolo: execuţii, intervenţia armatei, cifra de 11.000 de morţi preluată din articolele lui Constantin Mille şi, în final, grozăvia ascunderii dosarelor de către însuşi regele Carol I.

Astăzi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o poveste diferită de aceea cu care marea majoritate ne-am obişnuit deja. Un adevăr ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

Un plan secret al Imperiului Austro-Ungar
Dacă Imperiul Austro-Ungar a avut, după 1866 (înfrângerea în faţa trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care să fie cu adevărat mândru şi în care să îşi retrăiască gloria, acela a fost, fără îndoială, anul 1908. Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împărat Franz Joseph, iar întregul aparat militar şi diplomatic al imperiului trudise din greu să îi ofere un adevărat moment de neuitat. Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice “A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie să conducă întreaga lume) şi decisese că anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrata valabilitatea axiomei.

Planul fusese gândit încă în urmă cu câţiva ani. În primul rând, Alois Aerenthal pregătise anexarea oficială a Bosniei şi Herţegovinei, provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a prevederilor tratatului de la Berlin. Le administra doar, căci suveranul nominal rămânea sultanul de la Constantinopol. Spre a-l împiedica pe acesta să intervină în apărarea drepturilor sale, Aerenthal a pregătit o răscoală în insula Creta şi proclamarea independenţei Bulgariei, altă componentă nominală a Imperiului otoman. Toate cele trei evenimente au avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a reacţiona. Bulgaria a obţinut astfel independenţa, Austro-Ungaria – Bosnia-Herţegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost cretanii, a căror răscoală a fost zdrobită, dar care, într-un final fericit, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).

A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea celor doi inamici tradiţionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia şi Rusia. După cum era şi firesc, Serbia a respins încorporarea Bosniei-Herţegovinei, po****tă în special de sârbi, la Austro-Ungaria, cerând compensaţii şi protestând vehement. Acesta era exact pretextul dorit de Aerenthal. Armata imperială a înconjurat Serbia şi a ameninţat cu războiul. Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând exemplul atâtor alte acţiuni din lungul istoriei. Dar în 1908 Rusia era o ţară devastată. În anii 1904-1905, flota şi armata sa fuseseră distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate printr-o revoluţie ce aruncase de-a dreptul tara în haos. Totuşi, ţarul Nicolae II (1894-1917) a încercat să intervină, dar s-a văzut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului şi a Vienei, prin care acestea îl ameninţau cu un atac imediat în cazul sprijinirii Şerbiei. Cauza sârba trebuia abandonată…

Astfel anul 1908 aducea şi umilirea internaţională a Rusiei, înfrângerea Serbiei şi gloria Austro-Ungariei. Adică, exact aceeaşi conjunctură care va conduce la izbucnirea primului război mondial în iulie 1914. Rădăcinile se regăseau în anul 1908.

România, piedică în gloria Imperiului Austro-Ungar
O singură neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Şi ea, ca şi Serbia, avea teritorii naţionale şi po****ţii asuprite de dubla monarhie; şi ea visa la revanşa; şi ea ar fi trebuit umilită şi zdrobită în anul de graţie 1908. Dacă planul lui Aerenthal ar fi reuşit, atunci poate nu ar mai fi existat nici momentul 1916 şi nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a eşuat.

Interesul Puterilor Centrale faţă de România nu era de dată recentă. Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc. Istoricul Karl Scheerer a observat, la rândul său, noul tip de atenţie acordat României în acest interval cronologic. O răscoală care ar fi pus puterea de la Bucureşti în imposibilitatea de a mai guverna, urmată de intervenţia, solicitată sau impusă de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru ocuparea şi “salvarea” situaţiei în zonă. Şi astfel se distrugea orice posibilitate a României de a acţiona pentru eliberarea românilor transilvăneni.

Reţeaua de spionaj a lui Eidinger
Centrul de unde se pregătea lovitura era oraşul Cernăuţi. Aici, generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase un birou de plasare de forţa de muncă şi bani (bineînţeles şi spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger.

Acesta avea o sumară pregătire militară, iar tactica să de infiltrare a spionilor în ţara vecina se folosea de marile linii de cale ferată şi de şosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul hotelului Athénée Palace din Bucureşti şi a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea importante câştiguri arendaşilor, preluându-le produsele agricole şi livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale le-a avut cu de-acum cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.

Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziariştilor, în special de Constantin Mille şi ziarul Adevărul. Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: “Afacerea ziarului Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”. În aceeaşi manieră se va “lucra” şi cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale căror “articole erau scrise” – mărturisea acelaşi Günther – “pe biroul meu”. Nu întâmplător, ele vor fi şi cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente. Cu alte cuvinte, până în 1907, Austro-Ungaria îşi crease o vastă reţea de spionaj şi influenţă, mergând de la periferie şi până în centru, implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători, plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice. Reţeaua părea bine pusă la punct şi gata de acţiune.

Dacă foametea ar fi condus la răscoală, anul 1904 ar fi fost momentul cel mai propice în acest sens. În schimb, în 1907 se anunţau chiar recolte bune şi anul venea, lucru extrem de important, după alţi doi cu rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totuşi revolta?

Flămânzi, satul de unde Imperiul Austro-Ungar a aprins fitilul
Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat să semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907. A amânat şi refuzat orice ofertă, până când, la începutul lunii martie, ţăranii dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flămânzi, temându-se că vor rămâne fără lucru şi hrana, au cerut cu violenţă semnarea contractelor. Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă să semneze nimic şi lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperaţi. Pericolul lipsei de pământ, deci de muncă, era din ce în ce mai puternic.

Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje ciudate, care dau de băut la toată lumea şi îndeamnă la violenţă. Atacă primăriile, posturile de jandarmi; sunt înarmaţi şi au o evidentă pregătire militară. Toate rapoartele de la Botoşani, din judeţul Neamţ, arată acelaşi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate şi rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi sunt la rădăcina tuturor atacurilor. Carol I a înţeles rapid ce se întâmpla şi, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fie ocupată militar, pentru a împiedica infiltrările agenţilor austro-ungari. Dar era destul de târziu.

Campania mass-media din umbră
La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul Adevărul a început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziariştii de aici numeau “marile masacre”. Titlurile vuiau: “Refuz de a ieşi la munca câmpului”, “Ridicarea recoltelor cu forţa”, “Se trage în ţărani“.

Prefectul de Focşani, Aguletti, comunică lapidar capitalei: “Ziarele răspândesc enorm spiritul de răscoală, publicând ştiri de zvon, fanteziste, exagerate. Bineînţeles, în fruntea tuturor se aflau Adevărul şi Universul. Din acest moment apare într-adevăr şi răscoală reală, căci ziarele relatează – fals – ştirea conform căreia acolo unde oamenii au avut curajul de a se revoltă, s-au şi semnat contractele atât de dorite de ţărani şi comunitatea rurală. Şi ce nu face omul pentru un ban în plus? Chiar şi o… răscoală”.

Răspândirea răscoalei
În luna martie, răscoala se extinde, pe acelaşi tipar şi cu ajutorul aceloraşi agitatori. Sunt cuprinse judeţele Iaşi, Suceava, Vaslui, Falciu, Tecuci, Neamţ, Bacău, Tutova, Putna etc. Guvernul conservator se arată incapabil de a controla situaţia. Primul ministru, “Nababul” Gheorghe Cantacuzino, a dat un ordin, cel puţin ciudat, solicitând reprimarea răscoalei “cu cea mai mare fermitate şi blândeţe”. Alţi fruntaşi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe lista de plată a Austro-Ungariei şi deci refuza să ia vreo măsură imediată.

Două personaje au realizat însă gravitatea situaţiei: Take Ionescu şi Carol I. Primul, sesizând ciudăţenia momentului în care marii proprietari nu îşi apără deloc pământurile, fuge la rege, solicitându-i intervenţia imediată. Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la putere şi venirea liberalilor, sprijiniţi de Take Ionescu, pentru a pune capăt răscoalei (12 martie 1907). Pasiunea pentru şosele a spionilor creaţi la şcoala lui Eidinger a început de-acum să dea roade. Urmând liniile de cale ferată şi şoselele, răscoala s-a extins după 12 martie şi în Muntenia. Radu Rosetti îşi amintea: “oameni călări mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre Bucureşti, devastând, pradând, dând foc, omorând”.

Interesant este ca în multe locuri, după cum arata rapoartele, “ţăranii s-au înarmat şi au apărat satul de răsculaţi”. Dar în alte zone, jaful şi crima au întunecat judecata, ţăranii alăturându-se agenţilor imperiali.

Presa de la Viena, extrem de interesată de răscoala din România
De îndată ce în ziarele din România au apărut primele ştiri, mult exagerate, despre răscoală, presa vieneza n-a găsit un alt subiect mai interesant de dezbătut decât evenimentele din ţara noastră. Carol I se miră chiar într-o discuţie avută cu Alexandru Marghiloman de “depeşile fabricate la Cernăuţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile evreilor… mai cu seamă Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin răspândirea acestor depeşi … acest ziar a publicat toate ştirile posibile”. Imediat, presa internaţională a începuta să anunţe iminenta prăbuşire a României.

Încă înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal ştia că va fi aici o răscoală şi cerea Legaţiei din Bucureşti o intervenţie dură. La 26 martie, după ce “intuiţia” remarcabilă a lui Aerenthal se împlinise, el anunţă “că nu poate privi cu indiferenţă răscoalele care bântuie România […] Trebuie să ne ocupăm de marile tulburări din ţara dvs., întrucât avem o graniţă comună foarte întinsă”. Corpul 12 armată austriac de la Braşov a fost mobilizat, aceeaşi situaţie înregistrându-se şi în cazul celui de la Cernăuţi, pentru o intervenţie dincolo de Carpaţi. Se părea că în aplauzele Europei îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa ţara.

Împăratul Franz Joseph al Austriei sprijină România
Deja planul austro-ungar devenise pentru mulţi vizibil. Carol I i-a înlăturat pe conservatori de la putere şi, un nucleu dur, în frunte cu I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, la Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune ordine rapid în ţară. La 18 martie 1907 se declară starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste 140.000 de oameni, până la data de 29 martie. De data aceasta, curgea într-adevăr sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul şi s-au operat aproape 10.000 de arestări.

Curând, situaţia a început să se normalizeze şi a apărut clar că noul guvern poate ţine în mâna situaţia. Lovitura finală data planului lui Aerenthal a venit însă chiar de la Viena, din inima imperiului. Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei (1830-1916) nu cunoştea uneltirile sfetnicului său şi în momentul în care a aflat că se pregătea o intervenţie militară în România, a protestat vehement. Căci Carol I era prietenul său, făceau parte din aceeaşi lume şi erau de aceeaşi vârstă. În plus, regina Elisabeta se înţelesese foarte bine cu soţia împăratului, Elisabeta a Austriei. Astfel ca Aerenthal nu numai că nu a primit regeasca susţinere, ci Carol a fost cel căruia Franz Joseph i s-a adresat, într-o caldă scrisoare, felicitându-l pentru reprimarea răscoalei. Ziarele vieneze au înţeles imediat ca suveranul se exprimă în acest fel împotriva intervenţiei militare, părăsindu-l total pe Aerenthal şi susţinătorii acestuia.

Carol I a înţeles rapid cine a fost în spatele răscoalei şi a şi numit-o de câteva ori deschis: agenţia din Cernăuţi. Ca atare, pe când Brătianu şi Averescu se foloseau de arme pentru a înăbuşi spiritul răscoalei, regele român s-a adresat celor care puteau acţiona direct la sursa răutăţilor: Franz Joseph şi Wilhelm II. Împăratul austro-ungar şi-a făcut datoria. La fel şi Germania lui Wilhelm, care a anunţat imediat că nu considera necesară o intervenţie în România.

O enigmă care a tulburat generaţii
Răscoala a luat sfârşit ca prin farmec, lăsând în urma doar oameni năuciţi de cele întâmplate. O enigmă a persistat însă: de ce Carol I a solicitat lui Brătianu ca toate actele răscoalei şi ale represiunii să nu rămână în arhive? Explicaţia oficială a fost ca regele nu dorea o judecare a foştilor miniştri liberali, atunci când conservatorii vor reveni la putere. Motivul nu stă însă în picioare, căci regele interzisese deja două procese similare – al liderilor conservatori din 1871-1876 şi cel al lui I.C. Brătianu în 1888, când Alexandru Candiano-Popescu îşi aminteşte că regele le-a declarat conservatorilor că dacă persistă în intenţia de a-l judeca pe Brătianu, el va merge zilnic cu trăsura la închisoarea lui Brătianu şi îi va încredinţa guvernul, “amândoi conducând ţara de la puşcărie”.

Se ştia clar că regele nu va accepta niciodată ca un guvern al lui să fie judecat şi că va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un asemenea lucru. Însuşi I.I.C. Brătianu, care avea tot interesul ca aceste documente să fie ascunse, a protestat în faţa regelui pentru preluarea lor. Răspunsul adevărat trebuie căutat însă în originea evenimentelor. Astfel, cunoscându-se ca perfida Austrie a fost în spatele răscoalei, rămânerea României în alianţă cu ea său alături de Puterile Centrale devenea de neconceput. Iar alianţa cu acestea, respectiv cu Germania natală, reprezenta visul etern al lui Carol. Vis care îl va duce însă în mormânt, când se va prăbuşi în septembrie 1914, în momentul în care România a refuzat să intre în război de partea Germaniei. Pentru a apăra acest vis, a ascuns regele român celebrele dosare care arătau clar că Austro-Ungaria – aliată noastră, dar şi a Germaniei – încercase desfiinţarea ţării. Iar Carol I n-a putut să accepte prezentarea unui asemenea adevăr.””

http://www.lovendal.net/wp52/rascoala-de-la-1907-scenariul-pregatit-de-imperiul-austro-ungar/