10 lucruri simple pe care le poti face azi pentru a deveni mai fericit

Desi articolul este scris in engleza, eu zic ca merita citit. Este foarte bine documentat iar pasii sunt extrem de simpli.

link

OMUL CARE NU EXISTĂ. Cum arată cu adevărat ARMATA ROMÂNĂ. Militarul diagnosticat cu stres posttraumatic, ASCUNS DE OFICIALI: „Mă vedeam cu arma în gură”

Gândurile de suicid le aveam din decembrie şi poate nu am scăpat de ele nici acum (…) Aveam arma la mine şi tot timpul aveam gândul ăsta: mă vedeam cu arma în gură, cu….

– Câte tentative de sinucidere aţi avut?

– Când aveam programat primul interviu (…) De ce aceste tentative, de ce gândurile astea?

Discuţia se opreşte. Plânge şi încearcă să se controleze. Îşi bagă din când în când câte un deget în gură şi strânge cu dinţii de unghie, pentru a se calma. Îşi scoate o batistă din buzunar şi îşi şterge nasul. Îl lăsăm cu gândurile lui, să se liniştească.

Priviţi imaginea de mai jos: vi se pare, cumva, că acest om nu există?

Noi, românii, nu am avut niciun caz de stres posttraumatic în rândul militarilor noştri. Am trimis peste 30.000 în ultimii ani numai în Irak şi Afganistan. Peste 130 s-au întors răniţi. 25 au murit. Şi totuşi, zero cazuri. Asta ni s-a spus, timp de peste un an de zile, de câte ori am întrebat vreun oficial al Armatei române cum se face că, dintre toate armatele aliate, a noastră este singura neatinsă de această rană invizibilă a războiului care este stresul posttraumatic. Oficialii armatei spun că românii sunt tari, sunt pregătiţi, sunt testaţi, evaluaţi, monitorizaţi. Aceiaşi oficiali ne explicau că militarii români se apără „cu simţul umorului„. Iată ingredientele care îl fac pe român infailibil în faţa uneia dintre cele mai des întâlnite tulburări de sănătate mintală din istoria conflictelor armate.

Restul in Gandul

Elena şi Mircea cel Bătrân

Dupa o pauza destul de lunga revin cu un articol scris de domnul Dorel Pietrăreanu. Va doresc lectura placuta si vreau sa ii multumesc domnului  Pietrăreanu  pentru ca a avut amabilitatea sa impartaseasca cu noi aceasta povetire.

„Veneam uşor, zilele trecute, cu Dacia noastră Logan de la părinţii mei de la Vulcana Pandele, judetul Dâmboviţa şi făceam liniştit, ca tot valahul, sensul giratoriu de linga Turnul Chindiei, către Bucureşti.

Nepoţica mea, Elena de 5 ani şi jumătate stătea liniştită si se uita peste apa Ialomiţei peste care tocmai trecusem.

–          Bunule, asta este tot Ialomiţa aia de la tine de la Vulcana Pandele peste care am trecut mai devreme?

–          Da, Papuşă, asta este.

–          Si de ce n-am venit direct pe apă cu maşina si am luat-o pe ocolite, pe drum.

–          Pentru că maşina nu merge pe apă, ci numai pe drum!, zic eu sperind să o potolesc…

–          De nimic nu eşti in stare, asa zice şi Buni, am pierdut atâta timp mergând pe drum…

–          Aşa este, zic eu încercind să nu dezvolt subiectul care, oricum, nu-mi convenea, iar discuţiile nu erau in favoarea mea.

Am ajuns în dreptul Turnului Chindiei. Duminica pe la prinz, lume destulă, şi tineri şi bătrani.

–          Bunule, ai zis că tu eşti din zonă.

–          Aşa e,  aşa am zis, Papuşă!

–          Şi ce ziceai că înseamnă “zonă”?!

Ca sa nu mai lungesc  vorba, i-am explicat. Cam trecuserăm de Turnul Chindiei.

–          Auzi, Bunule! Ziceai că Mircea, ăsta mai Bătranu’ este bunicul tău?!

–          Nu, Elena, spuneam că Mircea cel Bătran a fost domnitorul Tării Romaneşti şi că este strămoşul oamenilor de aici, din zona Targoviştei.

–          Deci, este  şi al tău, continua Elena fără să clipească.

–          Nu stiu, probabil.

–          Auzi, Bunule, Mircea ăsta a fost şef peste toţi, nu?

–          Da, am zis eu.

–          A fost şi ofiţer, cum ai fost tu?!

–          Da, dar a fost şef peste toţi ofiţerii din ţară.

–          A fost şi colonel cum ai fost tu, sau a fost mai mic?

–          A fost mai mare, dar atunci nu erau gradele ca acum.

–          Bunule, hotărăşte-te a fost colonel sau nu a fost, pentru că pentru mine cel mai mare grad e colonelul pentru că aşa ai fost tu. Dacă nu a fost colonel, atunci a fost mic chiar dacă a fost domnitor cum zici tu.

Sonia, sotia mea se facuse mică în spate şi râdea, o vedeam în oglinda retrovizoare, şi mă lăsase să duc eu luptele istorice privind ierarhia gradelor şi funcţiilor. Putea şi Sonia să-mi dea o mană de ajutor, pentru că toata viaţa  ei a lucrat la Armată. Nimic, lasă-l pe Bunu să se descurce… Doar a fost colonel, nu?!

–          Elena dragă, acum câteva sute de ani nu se discuta ca acum cu grade şi funcţii, era vorba despre oameni cu funcţii mai mari sau mai mici, dar aşa précis ca acum nu…

–          Bunule, Mircea ăsta Batrânu a fost sau nu a fost colonel?!

–          Cred că nu, am zis eu incercind să nu supăr pe nimeni. Dar era Domnitorul Ţării Romaneşti!!!

–          Bunule e ok, a fost Domnitor cum zici tu, dar daca nu a fost si Colonel tot degeaba, tu eşti cel mai tare. Dai  o ingheţată pe chestia asta. Păcat că nu ai şi tu un Turnu’ Chindiei,,,

Am dat îngheţata când am ajuns la Bucureşti. Doar eram mai tare ca un Domnitor. Păcat că nu aveam măcar o machetă a Turnului Chindiei… Ce să-i mai explici nepoatei că nu eram un colonel mai tare ca un Domnitor, ci doar un anonim colonel cu pensia revizuită în minus cu 8 milioane din care totuşi i-am datîngheţata promisă. Aşa sunt copiii, aşa înţeleg ei istoria!!! Dar, probabil că nepoţica mea nici gradul de colonel nu prea ştie ce înseamnă. Aşa s-a obisnuit ea cu mine, că eram colonel când s-a născut!!!… Colonel stie, colonel zice!…”

de Dorel Pietrăreanu

Reacţia lui Cristian Mungiu la adresa emisiunii de satira realizata de Canal+

Am rămas putin în urma cu noutățile însa revin cu câteva articole interesante.

In primul rând mi-a atras atenția reacția lui Cristian Mungiu la emisiunea de satira a postului francez Canal+. Este plina de bun simt și avem multe de învățat din ea.

 

„Oricât de neinspirate pot fi asemenea comentarii la adresa noastră ca români, cred că e preferabil să nu cădem în acelaşi păcat de a generaliza: nu e cazul să considerăm că francezii – în general – ne detestă sau ne nedreptăţesc: prezenţa mea în juriul Festivalului de la Cannes, distincţia pe care urmează să o primesc în zilele următoare din partea statului francez şi, nu în ultimul rând, faptul că filmele mele sunt, totodată, difuzate de Canal+, demonstrează contrariul.

E vorba doar de folosirea, într-o emisiune de umor, a unui stereotip despre români – stereotip care nu ne face plăcere şi cinste, dar pe care nu îl putem anula cu drepturi la replică. Dacă ne afectează aşa de mult ce cred alţii despre noi ar trebui să ne concentrăm mai degrabă asupra conţinutului, asupra a ce avem de făcut încât asemenea stereotipuri să nu mai aibă obiect.

Cred că cineaştii – şi artiştii români, în general – au contribuit substanţial în anii din urmă la echilibrarea balanţei în privinţa ştirilor despre România, însă cum nici bunele, nici relele nu sunt pe deplin individuale sau colective, trebuie să încercăm, fiecare dintre noi, să schimbăm imaginea pe care o generăm în ansamblu şi să rezolvăm problemele punctuale care sunt în responsabilitatea noastră. Şi e bine, cred – totodată – să avem grijă cum comunicăm public despre asemenea incidente – există riscul ca prin popularizarea şi comentarea lor nefericită să provocăm un prejudiciu mai mare decât a provocat incidentul însuşi.”

Cristian Mungiu este primul cineast român care face parte din juriul competiţiei de la Cannes. Alături de el, jurizează Steven Spielberg (preşedinte), Nicole Kidman, Christoph Waltz (Django Unchained), regizorul Ang Lee (Brokeback Mountain, Life of Pi) renumitul actor francez Daniel Auteuil, regizoarea britanică Lynne Ramsay (We Need to Talk About Kevin), cineasta japoneză Naomi Kawase şi actriţa indiană Vidya Balan.

Sursa

 

VORBESC ŞI EU, CA… PENSIONARUL

As vrea sa ii mulțumesc domnului Dorel Pietrareanu care a avut amabilitatea sa împartă cu noi articolul de mai jos:

 

Uneori, soţia mea, citind rândurile pe care am îndrăznit să le scriu, se uită la mine aşa…în picaj şi îmi spune că sunt un pic caraghios, pentru că îmi dau cu părerea despre unele “probleme cotidiene”, în timp ce “problemele naţionale, planetare, globale” sunt cu totul altele.

Eu nu mă ascund în… tăcere, dar degeaba îi spun că nici măcar pe cele aşa-zise “naţionale” nu încerc să le rezolv. Pentru că nu am nici “puterea” şi nici competenţa pentru aşa ceva. Am impresia că societatea face educaţie personalizată: fiecare ştie atât cât trebuie să ştie. Eu doar îmi spun părerea ca simplu cetăţean despre o problemă sau alta, despre care uneori nu ştiu nici dacă este măcar de “nivel naţional”!

Şi de ce să nu mă refer la o problemă sau alta!? România nu este şi ţara mea? Chiar dacă sunt militar, n-am dreptul şi eu la o părere? Aşa cum mă pricep eu: fie bună, fie mai puţin bună. Nu am pretins niciodată că adevărul meu este mai important, “mai adevărat” decât al altora. Probabil că spun prostii şi că mă înşel. Care-i problema?Militarul nu are viaţă personală. El nu-şi mai aparţine, el se dedică cetăţii, “contribuabililor”, deşi şi el este un “contribuabil, – plătitor de taxe, impozite etc. 24 de ore din 24. Conform regulamentului, el este la datorie! Cum alege să facă treaba asta, e o cu totul altă poveste.

Eu cred că una din marile şi frecventele greşeli pe care le făcem cu toţii, este aceea de a complica până şi cele mai simple lucruri. Uităm prea adesea, că în orice zonă a vieţii şi în orice domeniu de activitate, “simplitatea este trăsătura care înnobilează şi dă valoare”.

Probabil că soţia mea mă crede un urmaş al lui Marin Preda sau Zaharia Stancu, mai ştii? Poate crede şi speră că anul viitor voi candida la Premiul Nobel pentru literatură. Şi că îl voi şi aduce în cartierul nostru, Apărătorii Patriei, colţ cu Spitalul 9 (cel cu glumeţii, cu fluturaşii).

Mai mult, ea este cumva contrariată văzând la tv că un tip de vârsta mea, căsătorit cu o creştină de vârsta fiicei noastre, îşi dă cu părerea despre lume şi viaţă. Mişto!Adicătelea, el de ce poate şi soţul ei nu!? De mine era vorba. Soţia mea este foarte ambiţioasă, pentru că aşa scrie la zodia ei, zodia Leului, şi aşa trebuie să fie! Vă daţi seama ce combinaţie trăznet: o leoaică şi un vărsător! Vă rog să remarcaţi faptul că nu am zis: un vărsător şi o leoaică… „Nu mi-e frică, dar mi-e teamă”…, cum zicea cineva. Îmi apăr şi eu “sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Uneori nu mă prea iau în serios, nu-mi dau prea multă importanţă, pentru că nu e cazul şi nici nu am de ce şi cu ce. Cum zice Mircea Badea: “Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!” O chestie bestială, atât de mioritică, de profundă şi, din păcate, atât de reală.

Probabil că orice s-ar întâmpla, eu voi vedea mereu partea plină a paharului. Sau, măcar voi încerca. De fapt, eu cred că asta face parte din specificul naţional. Nu degeaba zic unii că suntem o “ţară simpatică”, “naţie săltăreaţă”, sau o “ţară tristă cu oameni veseli”. Probabil că de-aia avem şi expresiile “râsu-plânsu” sau “haz de necaz”.

Apropo de necaz. În ultimul timp, necazurile au cam dat buzna în viaţa mea. Unii au intrat în sufletul meu cu bocancii murdari de noroi şi au mai şi tropăit. “Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă apăr singur”. Cred că din acest motiv am devenit mai sensibil la problemele de coloană vertebrală, nu neapărat de coloană morală… Am devenit mult mai prudent, ca să nu zic suspicios, de când lumea bună a început să vorbească despre o anume reformă morală necesară.

Am senzaţia că, în prezent, uneori eşti considerat comic, dacă nu cumva caraghios, dacă vorbeşti despre o necesară reformă morală şi în prietenie. Zilele trecute, un amic îmi spunea: Mă tem că şi prietenia este uneori afectată de “virusul tranziţiei”.

Se spune că „important nu este câţi prieteni ai, ci câţi te consideră prietenul lor”. Cineva zicea că prieteniile se construiesc din bucurii, dureri şi tristeţi împărtăşite. Altele ţin de şcoală, de armată, de călătorii sau de distracţii. Sunt şi acelea care apar şi nu ştii de ce sau pentru ce, dar ştim că există. Probabil că se bazează pe simpatie reciprocă, fără a necesita explicaţii. Mai nou, multe prietenii se realizează prin internet, prin mesaje care ne fac să râdem, să reflectăm.

În prietenie apreciem persoanele, dar nu le judecăm după modul cum arată. Pur şi simplu prezenţa lor ne bucură, sau le ducem dorul când lipsesc. Se spune că „Părinţii şi şefii sunt daţi de Dumnezeu şi de viaţă. Prietenii ni-i alegem noi.”

Dar, (zic şi eu aşa ca să mă bag în seamă!) de calitatea prietenilor sau a prieteniei noi suntem responsabili…

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

PARCUL DE DISTRACȚII DIN FABRICA DE DIAMANTE

Elena Ceaușescu stă cu barba-n palmă la Comitetul Central și face ochii cât cepele la un borcan de pe biroul soțului. Un borcan de zece kile pentru murături. Plin cu diamante.

Afară e sărbătoare. E ziua lui Nicolae Ceaușescu, face 56 de ani. Pionierii urlă osanale în toată țara. Haos organizat. Fiecare întreprindere trimite cadouri la Centru.
Prin biroul cârmaciului trec un spic de aur de la un CAP, o pușcă de vânătoare de la Securitate, tot felul de opulențe. Așa ajunge și borcanul. Nimeni nu înțelege ce-i în el, România n-a avut niciodată mină de diamante.

1970. Ceaușeștii merg în vizită la Kremlin, la Brejnev. După ce beau vodka de protocol, rusul îi scoate la o plimbare într-un loc ultrasecret la marginea Moscovei. E o fabrică de diamante.Tovarășa se îndrăgostește pe loc de ele, iar soțul își dă seama cât de utile pot fi pietrele pentru industria românească – săpatul după petrol și gaze se făcea cu niște mașinării cu diamante pe cap.

Ceaușescu la Kremlin (Sursa: Historia.ro)

Ceaușescu vrea și el o fabrică din asta, dar România nu are tehnologia, așa că trimite spionii în străinătate, să se “documenteze”. Agenții se întorc cu un camion de utilaje și kilograme de hârtie, planuri de construcție. Parchează pe bulvardul Timișoara, lângă niște hale dărăpănate. Totul e ultrasecret, toți se ascund.

Acolo se naște una din cele mai mari afaceri ale statului român din toate timpurile,Rami Dacia. Încep să producă și ajung să facă export în toată lumea. Când vine o comandă mai grasă, angajații cară diamante cu ligheanul și găleata de colo-colo.

După revoluție, ca mai toate afacerile țării, și fabrica se privatizează. O cumpără foștii angajați cu 8,4 milioane de euro. O parte dintre ei spun că banii au venit de la Răzvan Petrovici, uncontroversat om de afaceri. Halele încep să se golească și prin ele apar ba o florărie, ba un service, ba un print shop. Diamantele se cară în cutii mici cât flacoanele de Algocalmin.

Încep să se dărâme clădirile. Fabrica se vinde la fier vechi. Răzvan Petrovici își ridică pe ruinele ei cel mai mare parc de distracții din București.

Am auzit de povestea asta prima oară de la portarul blocului meu din Piața Unirii. Mi-a spus tot ce știa între două fumuri de țigară. A fost mecanic în fabrica de diamante. Într-o întreprindere plină de chimiști și fizicieni era printre puținii murdari pe mâini.

„Știu că fabrica de diamante a fost una dintre cele mai mari afaceri ale statului român, că a fost vândută la fier vechi de niște securiști și că tot ăia și-au ridicat un parc de distracții acolo“, mi-a zis nea Ion Pană.

Am mers la Terra Park, pe bd. Timișoara, să văd dacă Pană spune adevărul. A fost greu de găsit. La stradă erau o firmă de salubrizare, o stație de benzină și o reprezentanță auto. Nimeni nu știa nimic de diamante. O mamaie în capot care hrănea câinii a râs de mine: „Ce diamante, dom’le? Aici a fost o unitate militară, iar acum e parcul ăsta.“

Începea să îmi fie jenă să tot întreb de pietre prețioase, dar am dat de unul dintre paznicii parcului. Plictisit, aștepta să treacă ziua:  „Am auzit ceva, da, a fost o fabrică de diamante aici. Acum e doar parcul de distracții.“

Mi-am petrecut următoarele luni întorcând diamantul pe toate fețele. E o poveste cu spioni, mafioți și un stat incapabil. Povestea industriei românești.

DIAMANTELE AU APĂRUT PENTRU PETROL, NU PENTRU INELE

După Al Doilea Război Mondial, industriașii aveau nevoie de diamante ca să foreze după petrol și gaze. Pietrele naturale erau tot mai scumpe și consumul era tot mai mare, așa că au început să producă diamante sintetice. Primele au fost create în Suedia, Statele Unite și Uniunea Sovietică.

Pentru asta era nevoie de carbon la temperaturi și presiuni extrem de mari. Cercetătorii aveau o singură problemă – nici un utilaj nu rezista presiunilor de mii de atmosfere. Mai multe documentareBBC arată că suedezii nu știau de americani, americanii de suedezi, nici rușii de primii doi.

Elena Ceaușescu și Pacepa

Doar românii știau de toți. Mai exact,știa generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa.  El a trimis  echipe de spioni în fiecare dintre cele trei țări în care se produceau diamante. Cel mai rapid s-au mișcat cei trimiși în Suedia – locotenentul Alexandru și generalul Sârbu.

În 1974, ei au creat în mijlocul Bucureștiului o fabrică de diamante sintetice, pe bd. Timișoara, nr. 8A. A fost numită prin decret prezidențial secretUnitatea Militară Specială 0920.

Lt. Alexandru a botezat operațiunea de spionaj „Steaua“, așa cum numea Elena Ceaușescudiamantele – stele. A făcut naveta în Suedia doi ani de zile până a convins pe cineva să îi vândă planurile tehnologiei.

„Acolo l-am găsit pe Cap Pătrat – așa i-am dat eu numele de cod suedezului care ne-a dat tot ce am avut de la ASEA (n.red.: compania de la care a fost furată tehnologia). Am purtat negocieri direct pentru două prese pe care le-am adus demontate și le-am asamblat la București“, spune astăzi colonelul.

A ieșit din branșă, e pensionat, vrea să fie liniștit. Se ocupă cu albinele, numai de ele vorbește. Brevetează unelte care scot mierea din fagure.

Nimeni nu a vrut să spună cum îl cheamă pe suedez. Alexandru îl aducea în România și îl escorta doar el, apoi îl caza în mare secret.

„Mai multe nu pot să vă spun pentru că, unu, mi-am dat cuvântul acelui om că nu va ști nimeni niciodată că ne-am întâlnit și, doi, am depus un jurământ la DIE(n.r.: Direcția de Informații Externe). Nu pot să trec peste aceste aspecte“, spune Alexandru astăzi.  

Am aflat, însă, povestea de la șase dintre primii angajați. Nu o știe multă lume, pentru că proiectul a fost ultrasecret. Nici cei mai importanți oameni din stat nu aveau habar ce e acolo, iar cei care știau îi spuneau „Copilul Securității.“

ÎNCEPUTURILE 

Cap Pătrat venea periodic să inspecteze montajul. În ’74 România producea primele diamante. Atunci, Pacepa l-a invitat pe Ceaușescu să vadă în ce a investit. Totul se petrecea într-o singură clădire, în care lucrau cinci oameni.

„Îmi place creația ta, Pacepa“, ar fi spus Ceaușescu la terminarea inspecției, scrie spionul în cartea sa, „Orizonturi Roșii.“ Dictatorul și-a propus să intre pe piața internațională de diamante.

Gardul care împrejmuia fabrica

În acel an, inginerii din fabrică au început să înmulțească instalațiile suedezului ca Iisus peștii. Patru ani mai târziu, erau în fabrică 21 de prese de 2.000 tone forță.

Fabrica a ajuns pe locul trei în lume la calitatea pietrelor și pe locul patru la nivel cantitativ, spun foști angajați care mergeau la târguri internaționale.

„Când mergeam la târguri noi nu ne puteam promova ca ceilalți concurenți pentru că eram sub embargo. Aveam containere neetichetate pe care le dădeam ca mostre, dădeam multe mostre ca să vadă potențialii cumpărători că avem diamante de foarte bună calitate, iar apoi să ne caute ei pe noi“, povestește unul din primii angajați ai fabricii, fost director.

FUGA LUI PACEPA, BUNĂ PENTRU DIAMANTE 

În vara lui 1978, Pacepa a lăsat Departamentul de Informații Externe, a fugit în America și a intrat în CIA. Când era în Germania pentru a pune la cale un atentat împotriva Radioului Europa Liberă a cerut azil politic în Statele Unite.

Gen. Ion Mihai Pacepa (Sursa: Pacepa.ro)

„Ieșiți din hotel. O să vedeți o sută de taxiuri care trec pe stradă. Suiți-vă în oricare, toate sunt ale noastre!“, i-ar fi zis un ofițer CIAromânului în ultimul apel înregistrat către camera în care era el cazat.

În 48 de ore de la acel apel telefonic, toți spionii Republicii Socialiste România au fostchemați în țară pentru o situație de forță majoră. Nimeni nu știa ce se întâmplă.

Pacepa urma să dea americanilor toate listele cu spionii români, crede Giartu Istifie, fost director al fabricii, general SRI în rezervă.

O parte dintre spionii chemați atunci au ajuns laRAMI Dacia, numele comercial al fabricii. Toți erau ingineri bine pregătiți, care au fost infilitrați la companii industriale puternice din vest. Fabrica a primit un flux de profesioniști.

Urma producția la scară largă și ieșirea pe piața mondială.

CINE LUCRA ÎN FABRICĂ

Domeniul diamantelor era nou și nicăieri nu se învăța despre asta. Securitatea racola șefii de promoție de la facultățile de fizică, chimie și mecanică din toată țara, iar apoi le propunea un post de inginer în fabrică.

„Nimeni nu putea refuza un astfel de loc de muncă, era tehnologie mai mult decât de ultimă generație, erau lucruri provocatoare de care nu mai auzise nimeni. Iar, pe lângă asta, mai era și un mediu interesant, totul era ultrasecret și nimeni nu știa ce faci“, explică Marcel Diaconu, unul dintre primii angajați.

Lui Diaconu îi tremură vocea cînd vorbește despre fabrica de pe bulevardul Timișoara. „Eu acolo m-am format profesional, acolo mi-am petrecut tinerețea. E aproape ca și cum mi-ar fi murit copilul odată cu privatizarea ălora“.

Toți foștii angajați încearcă să fie cât mai misterioși. Ion Marițescu, ofițer de securitate retras și fost director al fabricii în perioada 1991-1994, confirmă furturile de tehnologie:

Rep: Era foarte mare secret în jurul fabricii.
Ion Marițescu: Păi, era. Pentru că tehnica de fabricație, de producere a lor are o tehnologie deosebită și îți trebuie documentație multă. Studii. Analize. Experimente. Alte motive nu erau.
Rep: Cît timp a funcționat sub regim secret?
I.M.: Pînă cînd a dispărut.
Rep: E adevărat că tehnologia a fost furată din Suedia?
I.M.: Nu din Suedia. De unde au găsit. De la unii tehnologie, de la alții aparatură. A, și din Germania.

Alți patru nici nu vor să afle cineva că am stat de vorbă cu ei. „Sub nici o formă să nu apară numele meu pe undeva“, mi-a zis unul dintre foștii angajați, ofițer în rezervă, la finalul unui interviu.

Toți pot fi găsiți, însă. Cei mai importanți au semnat brevete de invenție pentru produse ale fabricii de diamante.

Gen. rez. Giartu Istifie, singurul care s-a lăsat fotografiat

Astăzi, cei mai mulți dintre foștii angajați sunt „elefanți”  – termenul folosit de securiști pentru agenții retrași. Foarte puțini au mai rămas în branșă.

CÂT DE PROFITABILĂ ERA FABRICA 

Perioada de glorie a fabricii a fost în anii ’80, când „umblam cu gălețile de diamante prin fabrică, cu ligheanul le plimbam de colo-colo când trebuia să vindem sau să le transportăm undeva“, povestește Giartu Istifie, fostul director.

La începutul anilor ’80 se produceau zece milioane de carate pe an. Un carat era aproximativ nouă dolari. La jumătatea deceniului s-a atins apogeul productivității, douăzeci milioane carate, 12 dolari/carat. Se făceau încasări de 240 de milioane de dolari pe an.

Înainte de revoluție, România era un jucător important pe piața diamantelor, dar de la un punct încolo Ceaușescu n-a mai investit în „Copilul Securității.“ Competitorii, însă, și-au dezvoltat alte tehnologii, costurile lor de producție erau tot mai mici și deveneau mai eficienți.

La începutul anilor ’90, cel mai puternic producător de diamante sintetice era General Electric. Piața diamantelor naturale era dominată de compania sud-africană De Beers. Ei aveau o ramură dedicată diamantelor industriale.

Cei doi giganți au făcut o înțelegere prin care au ridicat foarte mult prețul pietrelor pe piață:

„Americanii și De Beers au ridicat foarte mult piața, iar nouă ne convenea pentru că aveam tehnologie rămasă în urmă, care consuma mult și, vânzând mai ieftin decât ei, aveam o afacere profitabilă totuși“, povestește un fost director economic al fabricii.

Dar Departamentul de Justiție din SUA a aflat de pactul comercial dintre cele două mari companii și s-a pornit un proces împotriva lor. După anchetă, procurorii au aflat că în anii 1991-1992 prețurile au fost umflate.

De Beers și General Electric, concurență neloială (Sursa: Department of Justice, United States of America)

Același fost director economic crede, însă, că înțelegerea se întinde pe mai mult timp. „Sigur a fost mai veche. Nu avea cum să fie un carat aproape zece dolari înainte de ’90, iar apoi, în câțiva ani, să scadă la câțiva cenți. Piața s-a stabilizat de la sine.“

Din momentul în care s-a prăbușit prețul a început și decăderea fabricii românești.

FABRICA DE DIAMANTE S-A PRIVATIZAT PENTRU O AFACERE IMOBILIARĂ

Când AVAS a anunțat privatizarea, fabrica nu mai era profitabilă de câțiva ani, tehnologia era depășită, Conexiunile comerciale nu mai existau, dar terenul pe care se afla aceasta valora aproapedouăzeci de milioane de euro. Răzvan Petrovici, un om de afaceri controversat, a încercat să îl ia pe degeaba.

Contractul de privatizare a fost câștigat pe 28 decembrie 2006 de Asociația Salariaților RAMI Dacia (ASRD) pentru 8,4 milioane de euro. Organizația avea ca scop „asigurarea cadrului legal participării salariaților, membrilor consiliului de administrație și a pensionarilor cu ultimul loc de muncă la SC RAMI Dacia SA, la procesul de privatizare“, spune statutul lor.

Doina Gângoe (Sursa: Profilul de Facebook)

Doina Gângoe, președintele asociației și directoarea RAMI Dacia, a coordonat procedurile de privatizare.

„Ea se ocupa de tot“, spune unul dintre cei mai vechi angajați ai fabricii și membru al ASRD. El mai precizează că Gângoear fi primit, înainte de semnarea contractului, 3,5 milioane de euro de la Răzvan Petrovici, cel interesat să investeasă în terenul pe care se afla fabrica. Petrovici este cunoscut pentru mai multe afaceri pe care le-a falimentat, iar acum are mai multe procese cu păgubiții.

Contractul de privatizare lega Asociația de AVAS pentru o perioadă de cinci ani. În acest timp, profilul societății nu trebuia să se schimbe, trebuiau făcute investiții de aproape trei milioane de euro, terenul pe care se afla societatea trebuia cumpărat, numărul angajaților trebuia să crească, iar proprietățile fabricii nu trebuiau înstrăinate.

Terenul pe care se afla fabrica nu era printre active, ci doar în administrarea societății. În contract era prevăzut că RAMI Dacia, cu noii proprietari, trebuiau să cumpere terenul în maximum o lună de la semnare, 37.352 mp. Nu l-au cumpărat, dar au luat o altă parcelă de 2164 mp lângă.

Nici un bun al fabricii nu trebuia distrus, închiriat sau vândut pe toată perioada contractului.

După privatizare mai mult de zece firme au început să își mute sediul în clădirile RAMI Dacia. O parte dintre ele, chiar în halele în care se aflau prese pentru diamante.

Pe captura din Google Street View, în 2009, se vede cum, la intrarea în fabrică, apar mai multe reclame ale unor companii.

În același ani, pe un site de mică publicitate, SC RAMI Dacia SRL anunța că vinde utilaj industrial. Am sunat la numărul postat pentru a verifica oferta, dar nu mai este valabil.

RAMI vinde utilaje (Sursa: eanunțul.ro)

 DOUĂ CARATE DE FIER VECHI

Toți foștii angajați știu că fabrica a fost vândută la fier vechi. Unul dintre ei a fost direct implicat în procesul de privatizare, membru în Asociația Salariaților, preciează și firmele: Coremetaliat și REMAT Chitila.

„Am trecut odată prin Chitila și am văzut munții de fiare și-am zis, aoleu, dacă aveam un aparat de fotografiat, să văd peste ani – uite unde a ajuns fabrica!“, povestește unul dintre foștii angajați.

Contabila fabricii a amortizat tehnologie de milioane de euro la prețuri de câteva sute de lei. O presă Quintus de 2000 TF ca cea din poza de la începutul articolului poate fi cumpărată cu 300.000 dolari. În dosarul de privatizare era evaluată la 139 de lei.

Nici numărul angajaților la fabrică nu a fost același cu cel din contractul de privatizare.
Aproape toți oamenii au fost dați afară.

Contractul mai prevede ca noii proprietari să investească 222.000 euro în protecția mediuluiși alte două milioane de euro în dezvoltare. Membrul ASRD citat mai sus precizează că nu s-a făcut nici o investiție de nici un fel.

Într-un răspuns oficial, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) spune că s-a respectat contractul:

Asociația Salariaților RAMI Dacia „a realizat integral obligațiile investiționale asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 81 din 2006 (n.a.: Contractul de privatizare RAMI Dacia), acestea fiind confirmate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă AVAS) în baza documentelor de certificare prevăzute în contract.“ – AVAS

Instituția precizează că nu poate spune nimic despre inspecțiile pe care le-a făcut la fabrică, dar așteaptă documente de la RAMI Dacia care să confirme celelalte clauze.

Până să trimită RAMI Dacia rapoartele finale a apărut parcul de distracții pe locul fostei fabrici. Societatea comercială care îl administrează este SC World Park SRL, unde Răzvan Petrovicieste asociat unic, iar Doina Gângoe este director.

Intrarea în parcul de distracții

  A CUI A DEVENIT, DE FAPT, FABRICA ȘI CE A S-A ÎNTÂMPLAT CU TERENUL

„Toți cei din fabrică știam că afacerea a devenit, de fapt, a lui Răzvan Petrovici pentru că el a dat banii pentru toată mișcarea chiar dacă nu apărea nicăieri în acte“, povestește alt vechi angajat în fabrică, revenit după privatizare.

După ce RAMI Dacia a intrat în posesia terenului, senatorul Ionuț Elie Zisu, din poziția dedirector general, și Doina Gângoe, administrator al fabricii, au închiriat terenul pentru o perioadă de 25 de ani unor firme ale lui Răzvan Petrovici, administrate prin interpuși. Soția senatorului, Daniela Zisu, este secretar în fundația lui Petrovici, „Fundația pentru Speranța Noastră“, iar fosta soție a lui Petrovici reprezintă în România offshore-urile din Cipru ale soțului.

Pentru tot terenul fostei fabrici au fost eliberate autorizații de construcție pentru un parc de distracții înainte de terminarea contractului cu AVAS.

Sursa: http://casajurnalistului.ro/parcul-de-distractii-din-fabrica-de-diamante/

A momentary lapse of reason

Fapt: n-am mai scris de mult pe blog. Cauza: ar fi mai multe. Una dintre ele e că mi-a pierit cheful pe fondul unei senzații că nimic din ce scriu/fac/dezvolt/creez nu e important sau nu contează. Nu spun asta ca să aud un cor de voci strigând „avem nevoie de post-urile tale”, pur și simplu asta îmi trece prin cap și nu am nevoie de niciun fel de reacție. De fapt, senzația de inutilitate vine de la o stare de lehamite generală și blocantă care pare să fi molipsit societatea noastră. Lehamite blocantă. Poate îmi pare un sentiment general și pentru că eu sunt foarte molipsit de starea asta. Trăiesc cu senzația că Romania a făcut un pas în jos de la „merge și asa” la „ei, și?” sau „așa, și? (formule cinice menite să minimalizeze și să exprime nepăsarea).

În jurul meu miroase a frică de acțiune și lipsă de entuziasm. Lucrurile sunt complicate într-o lume sau țară în care expresia oricărui tip de succes pare a fi exprimată doar material. Banii reprezintă criteriul respectabilității sociale. Unicul criteriu, de altfel. Inițiativele, de orice fel, au nevoie de bani și se măsoară în bani. Dar cultura nu se poate măsura în bani deși modelul american se impune din ce în ce mai mult în viziunea multor artiști (ideea că actul de cultură se poate autosubvenționa și poate deveni profitabil). La noi cultura este subvenționată, însă e subvenționată de un stat nepasător ai cărui conducători nu sunt preocupați de substanța și relevanța culturală, ci mai degrabă bifează un capitol bugetar care trebuie să existe.

Te simți mic și inutil printre tot felul de inițiative născute din celebrul lanț al slăbiciunilor relaționale și ierarhice. Nu contezi (și nici măcar nu ești judecat) pentru performanțele sau ideile tale, ci pentru cunoștințele pe care ți le-ai făcut. Independenții, fie că e vorba de teatru, muzică, literatură sau arte plastice, nu sunt bine văzuți. Trebuie musai să fii înregimentat, dacă nu într-o structură oficială a statului atunci măcar într-o gașcă sau grup de interese – acolo unde succesul se măsoară din nou în bani. Valoarea propunerilor de acte culturale nu este cuantificabilă după niște criterii cât mai apropiate de o analiză obiectivă. Mai mult decât atât, lumea nu mai pare că are nevoie de întrebări profunde pe care actul cultural are rostul de a le formula. Să fie ceva de râs dacă e teatru, să fie cu versuri simple „să le înțeleagă tot omul” dacă e muzică, refrenul să fie extrem de ușor fredonabil, să nu pună probleme.

Există o ofensivă fără precedent a mediocrității și subculturii la care în mod normal elitele culturale ar trebui sa facă opoziție. Doar că elitele sunt dezbinate, nu există o voce colectivă care să taxeze radical atacurile prostului gust. Ba mai mult, sentimentul că starea de lehamite a cuprins și vârfurile culturii noastre e din ce în ce mai pregnant. Pare că s-au ascuns în turnurile lor de fildeș, mulțumiți cu existența în cadrul unor comunități fidele, la care nu e nevoie să faci mari eforturi ca să ajungi. Dar oare arta nu trebuie să educe, să schimbe, să-și facă loc cu coatele? Cum să schimbi mentalități găunoase și nefericite dacă nu ajungi la oameni? Întrebările astea nu-și mai au rostul pentru că bătălia pare pierdută. Cea mai mare scârbă mi-o provoacă politizarea fenomenului cultural.

Actul artistic are nevoie de finanțare. În Europa cultura nu este productivă. Însă țările civilizate reușesc să vadă în cultură izvorul direcțiilor socio-morale ale unui popor. Cultura este un bazin de la care se adapă identitatea unui popor. În țările civilizate acest lucru este bine înțeles și eforturile făcute în sensul independenței culturale sunt mari. E un loc neatins de politicieni, iar încercările de a-și însuși câte o bucățică din această insulă liberă sunt aspru taxate. La noi e tocmai invers. Dacă nu ești într-un fel sau altul înregimentat politic nu poți face nimic. Și asta e cu atât mai rău cu cât marile corporații nu mai au bugete pentru cultură și oricum am convenit mai devreme că nu îi mai interesează decât actele culturale care justifică investiția printr-un „return” pe partea de marketing sau vânzări. Cu alte cuvinte, cultura de masă. Pentru proiecte relevante cultural prin altceva decât numărul mare de oameni vizați nu există bani privați.

Și iată cum statul ajunge unica sursă de finanțare a actului cultural. Doar că statul este o dihanie mare care hrănește o rețea politică de funcționari instalați pe criterii de „familie” (nu spun nimic nou, știu). Este absolut înspăimântător ce pregătire au majoritatea persoanelor din diversele instituții culturale ale statului (sigur, există și excepții). Pentru că ei nu sunt altceva decât copiii clasei politice. Cei mai mulți dintre ei fară nicio pregătire în domeniu. N-a mai fost loc pe la alte ministere sau organizații. Caracatița are tentacule prea multe ca să lupți de unul singur. Si uite așa, apar artiștii de casă sau artiștii care intră în acest joc politizat al subvenționării culturii. Dacă ai ceva relații, dacă pari om de înțeles, dacă nu ești prea ciudat, dacă ai și un nume cât de cât (că doar promovăm valoarea, nu?) te poți înscrie pe lista celor care așteaptă câțiva lei de la statul preocupat de cultură. Dacă însă ai doar un proiect extrem de interesant și de bine prezentat, nu spera la nimic.

Dacă ești doar un artist bun, fără management personal (de unde bani pentru așa ceva), ia-ți gândul și de la fondurile europene. Statul nu are interesul să le poți accesa vreodată, mai ales de unul singur. Și asta pentru că celor câteva sute de politicieni și altor câteva zeci de mii de asistenți politici nu le pasă de niște bani pe care nu și-i pot însuși. Bine, nici asta nu este nimic nou. Doar că nu este o stare tolerabilă și totuși este mai mult decât tolerată, este deja acceptată și într-un anume fel, asumată. De aici cred că sunt îndreptățit să vorbesc despre un sentiment de lehamite generală. Probabil că pot fi contrazis de diverși oameni, mișcări, inițiative culturale care se zbat să-și creeze drum prin pădurea birocratică. Nu-mi pare util. E absurd să te lupți cu monstrul pe care îl hrănești.

Uităm că statul este finanțat de fiecare dintre noi și doar faptul că suntem în mod individual o celulă prea mică din „sângele statului” nu ar trebui să ne descurajeze de la a ne cere drepturile. În definitiv ce cerem? (cerem? care noi?) Cerem relevanță și criterii în organizarea culturii. Cerem ca statul să formeze strategii culturale și să devină un arbitru echidistant al implementării lor, cerem ca bugetele culturale să nu mai fie administrate pe principiul piramidelor de clan. Cerem ca fenomenul cultural să sprijine actul independent fără ca – dacă o face – să încerce să și-l asume în totalitate. Probabil că e prea mult deși pare atât de puțin și atât de simplu. E mult într-o țară în care majoritatea oamenilor nu-și dorește să devină lider.

Pare că noi românii ne simțim mult mai confortabil în poziția de subaltern. E locul perfect de unde poți „ciupi”, fără bătaie de cap, cu aprobarea tacită a stăpânului. Cei care ajung totuși lideri nu o fac dintr-o nevoie reală de a ajuta comunitatea, ci pentru că este o cale simplă de a fura. Liderii politici români cunosc foarte bine mantalitatea majorității, ei știu că majoritatea nu are nevoie să fie condusă, ci stăpânită. Când conduci pe cineva către ceva ai o responsabilitate, se presupune că știi unde vrei să ajungi, ești proprietarul unei metode, știi drumul, îți asumi responsabilitatea expediției, ești până la urmă o călăuză. Nu e cazul la noi. Pentru că liderii sunt formați de nevoile majorității, iar majoritatea românilor nu are nevoi care să reclame lideri, ci mai degrabă stăpâni. Stăpânul, așa cum s-a definit el în istoria noastră, închide ochii, liderul are obligația să n-o facă. Cred că asta explică destul de bine situația în care ne aflăm.

Cu toate astea, cultura noastră are vârfuri și performează, mi se va răspunde. E adevărat există vârfuri, dar felul în care ele se ridică nu e de natură să creeze o paradigmă viabilă și valabilă. Sunt excepții fericite care după părerea mea au doar rostul de a infirma o regulă incapabilă de a multiplica valoarea, ci doar surogate înlănțuite subiectiv. V-am plictisit probabil cu teoriile mele exprimate prea general. „Vrem cazuri particulare, domle!” Rezolvarea unui caz particular nu rezolvă o problemă uriașă, kafkiană prin dimensiuni și cantitatea de absurd pe care o înglobează. Mă opresc aici fără să trag o concluzie. A fost un post izvorât dintr-un soi de lehamite pe care sper să o surmontez. A momentary lapse of reason, cum spunea Pink Floyd.

Mulți dintre prietenii mei consideră că în România nu se mai poate face nimic. Nimic pentru ce? E bună întrebarea pentru că sunt atâția oameni împăcați sau resemnați cu situația de facto încăt cei care-și mai pun problema par niște neadaptați. Problema lor, nu? Sau, mai simplu: așa, și?

sursa: http://tudorchirila.blogspot.ro/2013/03/a-momentary-lapse-of-reason.html

Sfestanie la Cotroceni ?!

Atât cât mi-a permis sănătatea am urmărit și eu în acest weekend mascarada de convenție de la PDL.

S-au citit discursuri, s-au citit platforme, un adevarat circ … nu am auzit o vorba despre situația romanilor din Covasna sau Harghita, despre ce planuri au pentru economia romanească și ieșirea acesteia din criza sau despre ce vor sa facă astfel încât poporul sa o ducă mai bine. Toată lumea s-a ocupat doar de propriul ciolan.

La sfârșit a apărut asa zisul corolar a tot ceea ce s-a întâmplat,  discursul celui care calcă în picioare tot ceea ce înseamna Constituția României si atribuțiile funcționale ale Administrației Prezidențiale,

Nu a mai disimulat deloc starea de neutralitate care trebuie sa caracterizeze funcția de prim om în stat.

Ca atare sunt de părere ca nu ne vom reveni decât atunci când acest om își va încheia într-un fel sau altul șederea la Cotroceni după care trebuie chemați slujitorii Bisericii pentru a face ceea ce romanii fac de obicei în fiecare martie, adică o sfestanie peste tot unde acest om a călcat și a activat.

Costel Gălățeanu,

26 martie 2013

(Lipsa) Bunul(ui) simț la televizor

Una dintre primele reguli de comportare în societate care se dobândește în primii 7 ani de viata este respectul și atenția care trebuie acordate celui cu care dialoghezi. Cu alte cuvinte, când partenerul de discuție vorbește bunul simt iți cere ca tu sa îl asculți  eventual atunci cad vrei sa invertii îl lași sa-și termine propoziția (fraza) și după aceea iți expui punctul tău de vedere.

In niciun caz nu este politicos și de bun simt sa intervii brutal peste cel cu care vorbești si sa-i tai vorba din gura cum îl tăia Emil Bobu pe Nicolae Ceaușescu la septic.

Am vrut sa scriu de multa vreme despre acest subiect dar nu o fac decât astăzi pentru ca mârlănia pe care o sesizez pe majoritatea posturilor TV care promovează talk show-uri a ajuns la cote ridicate.

As începe cu cele întâmplate săptămâna trecuta la Realitatea TV când o prezentatoare și un prezentator (sa fiu scuzat ca nu le-am reținut numele) ne furnizau la ora 16.00 datele dintr-o știre de ultim moment referitoare la prăbușirea unui elicopter militar undeva pe un camp din județul Bistrița. Trec peste faptul ca se difuzau știri neverificate din mai multe surse (spre exemplu se făcea vorbire despre faptul ca în urma incidentului au murit 3 membri ai echipajului; adevarul prezentat de alte televiziuni mai serioase spunea ca își pierduseră viata doar 2 membri ai echipajului iar ceilalți 3 fuseseră transportați la unități spitalicești de specialitate). Deși nu sunt misogin nu pot sa remarc faptul ca cei doi prezentatori interveneau unul este altul si cea mai feroce era prezentatoarea care in concepția mea ar fi putut sa vorbească despre alte subiecte pe care le stăpânea mai bine și sa lase subiectul referitor la destinația escadrilei de elicoptere de la Bacău (personal și tehnica pregătita pentru misiuni de căutare salvare). Având în vedere cele de mai sus am fost nevoit sa mut pe alt canal de știri mai serios unde sa înțeleg ce se spune și unde sa capăt informații de la personal avizat.

Deși postul Antena 3 îmi este un post drag nu pot sa amintesc și de la ei pe cei care nu manifesta respect fata de invitații pe care de altfel ii saluta cu atâta curtoazie la începutul emisiunilor. Printre cei care se poarta ca niște satrapi cu invitații de-a lungul desfășurării emisiunilor amintesc pe:

– domnul inginer Răzvan Dumitrescu, nominalizat de putin timp ca omul anului in media interna

– campioana este Dana Grecu, un personaj care arata ca o păpușa Barbie care clipește cu viteza sunetului din pleoape și pe motivul ca nu înțelege ceea ce se spune (în felul acesta jucând rolul omului de rând de acasă) taie vorbele și ideile invitaților și pune niște întrebări tâmpe care câteodată ma fac sa schimb canalul.

Închei materialul amintind-o la acest capitol și pe Andreea Cretulescu care se înscrie la aceeași categorie cu cei mai sus amintiți.

Va rog sa țineți cont cu toții ca cei amintiți mai sus sunt foarte bine plătiți  fapt de altfel recunoscut chiar astăzi de către Dana Grecu in emisiunea pe care o prezintă.

Costel Gălățeanu,

13 martie 2013

CALIGRAFIA/SCRIEREA MATERIE BENEVOLĂ LA ȘCOALA PRIMARĂ?

Am trăit sa o aud și pe asta! Americanii , sub pretextul că nimeni nu mai scrie de mană ci folosește computerul, au decis ca să desemneze caligrafia drept o disciplina benevolă în primii ani de scoală.

Dacă adaug că astăzi tânăra generație nu mai citește cărțile scoase din tipografii folosind în acest scop tabletele(asa zisele gadget-uri )stau și ma întreb încotro ne îndreptăm  Am fost elegant și am spus ca se citesc cărțile de pe tablete pentru că, de fapt, nu mai citește nimeni nimic.Poate doar tabloidele on-line.

Nu vreau sa compar situația nou creată cu ceea ce am trăit eu când mergeam la scoală cu călimara aceea din plastic in buzunarul de la pantalon, pentru că,  vezi DOAMNE ea nu curgea chiar dacă o răsturnai cu capul în jos.Aiurea! Mereu aveam buzunarele de la pantaloni ,albastre.

Este adevărat , societatea progresează. Dar este oare acesta un progres?

Ați  mirosit cărțile noi care ies din tipografie?Ați văzut ce miros plăcut?

Unii poate or sa spună ca poate asa nu se vor mai tăia atâți copaci și ca aerul PLANETEI va fi mai curat! Mira-m-as!

Aștept punctul dumneavoastră de vedere!

26 FEBRUARIE

COSTEL GĂLĂȚEANU