arhivă

Fapt divers

Aveam 14 ani când am intrat pe poarta primei unităţi militare din viaţa mea: Liceul Militar “Dimitrie Cantemir”, din Breaza. Noianul de reguli, obligaţii, îndatoriri şi (ceva) drepturi au dat buzna în viaţa şi sufletul meu de copil venit de la ţară. Chiar din primele zile, am fost sfătuiţi şi învăţaţi că un militar, indiferent de grad, funcţie sau vârstă, trebuie să fie loial ţării şi armatei sale. Cam ce înseamnă asta, prea multe nu am înţeles eu atunci, dar pe parcurs viaţa şi activitatea în domeniul militar mi-au oferit multe oportunităţi să înţeleg şi să învăţ. Mai ales, ce înseamnă “loialitatea”. Şi am mai învăţat şi m-am străduit să dezvolt în activitatea mea, atât cât am putut eu, alte două componente de bază ale specificului vieţii de militar: “onoarea şi spiritul de camaraderie”!

În opinia mea, aceste elemente sunt definitorii şi complementare pentru viaţa şi activitatea militarului de carieră. Din punct de vedere “loialitate, onoare şi camaraderie”, în ceea ce mă priveşte, în timp, am înţeles că militarul trebuie să fie un om angajat, fidel şi devotat, onest, stabil şi supus, pasionat, entuziast şi responsabil, conştiincios şi perseverent, altruist, cooperant, sincer şi cinstit, hotarât, activ şi curajos etc. Iar în ceea ce priveşte aspectul negativ al loialitatii, onoarei şi, respectiv, al camaraderiei acesta s-ar manifesta prin caracteristici cum sunt: minciună, trădare, obedienţă tembelă etc. Recunoaşteţi aceste “semne negative” la unii dintre mai marii demnitari militari (şi civili!) din vremurile acestea de restrişte care ne-au inundat viaţa cu tupeu obraznic?!… Întrebam şi eu aşa… în treacăt… ca iepuraşul acela care curăţa arma şi vorbea şi el cu sine însuşi, ca să se bage în seamă…

În şcolile şi unităţile militare pe unde m-au purtat paşii în cei peste 35 de ani de armată, am avut şansa unor profesori şi comandanţi care, la rândul lor, au crezut în aceste valori şi ni le-au transmis şi nouă. Sub o formă sau alta, ideile principale au relevat necesitatea ca militarul, în general, şi ofiţerul, în special, trebuie să fie întotdeauna gata pentru efort continuu în muncă, pentru interacţiune si cooperare în grup (pluton, companie), pentru stabilitate, responsabilitate şi identificare cu grupul, pentru interiorizarea normelor instituţionalizate, a scopurilor si obiectivelor subunităţii şi unităţii, să manifeste interes pentru dezvoltarea si ridicarea statutului grupului, iar interesul propriu trebuie să fie subordonat celui al grupului şi orientat spre ajutorare si siguranţă, adică spre camaraderie.

Mai mult ca sigur, următoarele valori şi acţiuni nu aveau nicio legătură cu vremurile şi “politicile” fostului regim, ele fiind considerate de noi ca valori militare esenţiale pentru activităţile desfăşurate, care vin dintr-o experienţă de excepţie a militarilor români: responsabilitate şi respect, altruism şi onoare, respect faţă de norme, aderenţă la principii, curaj şi loialitate, credincios cuvântului dat, entuziasm şi patriotism, fermitate. În prezent, probabil că cele spuse de mine mai sus, pot părea vorbe goale, baloane de săpun, basme, dar eu şi colegii mei aşa am fost educaţi, în spiritul acestor valori!

În acest context, trebuie să vă spun că, măcar odată pe trimestru, ne întâlnim, “la o bere”: fie colegii de clasă de liceul militar, fie colegii de clasă din şcoala militară. De regulă, cei care locuim în Bucureşti. Cu cei aflaţi în provincie, e mai greu. E lesne de înţeles de ce. Chiar dacă unii nu pot veni la întâlniri din diverse motive, fiecare se străduieşte să nu rateze revederile de sărbători. Atenţie! Eu nu vorbesc aici şi acum de revederile de 15, 20, 25, 30 sau 35 de ani etc! Ce ne uneşte, ce ne adună? Spiritul de camaraderie care dăinuie!

Sentimentul camaraderiei este cel care te face să fii bucuros atunci când te revezi peste ani cu foştii colegi, cu foştii camarazi. Eşti fericit să continui subiectele de discuţie pe care le-ai lăsat undeva suspendate, în aşteptarea revederii. Şi, Doamne, ce frumos se leagă conversaţiile, nealterate de trecerea timpului. Rămânem frumoşi, sinceri şi zglobii în naivitatea adolescenţei noastre kaki. Aşa cum a fost ea. Frumos şi impresionant este că odată cu trecerea timpului, participă şi soţiile la întâlnirile noastre, cu aceeaşi bucurie, devenind la rândul lor parte a camaraderiei noastre. S-au împrietenit şi ele între ele, ceea ce este important. Probabil că aşa o fi şi în viaţa civilă, dar eu nu am de unde să ştiu, pentru că sunt în armată de la 14 ani!

Toate acestea au fost argumente pentru speranţele tinerilor locotenenţi, care porneam la drum. Şi nu regretăm! În septembrie 1979, eram un locotenent aflat în faţa vieţii şi a carierei militare. Aşa ziceau şi ceilalţi zece colegi de promoţie, care au sosit “în pas de defilare” la o unitate de transmisiuni de la Otopeni. Eram locotenenţii speranţelor!(Despre ei, în următoarea povestire).

Viaţa şi oamenii întâlniţi, unii “oameni” de fapt, au mai tăiat pe ici, pe colo, din entuziasmul tinereţii noastre kaki. Fireşte, au fost şi situaţii în care, din motive ştiute şi neştiute am mai călcat şi noi pe alături, dar dominanta a fost aceea a respectării valorilor menţionate.

Probabil că, acesta este unul din multiplele motive pentru care, periodic, ne reîntâlnim cu mare bucurie, fie colegi de clasă de liceu militar, fie colegi de clasă de şcoală militară, fie colegi de unitate. Este şi aceasta, o expresie concretă, materializată a spiritului de camaraderie, a onoarei şi a loialităţii despre care am vorbit!

(Dorel Pietrăreanu)

Noaptea trecuta, in casa unui profesor din California al carui nume, Randy Schekman, nu l-am mai auzit niciodata, a sunat telefonul. Era mult trecut de miezul noptii si profesorul, alaturi de sotia lui, a sarit din pat. La celalalt capat era un alt profesor, un suedez, care l-a anuntat pe Schekman ca tocmai i se acordase premiul Nobel pentru Medicina si Fiziologie in 2013. 

Peste cateva ore, dupa anuntul oficial facut la Stockholm, profesorul Schekman a acordat primul interviutelefonic, scurt si emotionat, site-ului comitetului Nobel. In acest interviu a pronuntat numele unui singur alt om de stiinta: un roman.
Pentru inceput as vrea sa-l onorez pe George Palade”, a spus profesorul proaspat nobeliat, „cel care a fost intr-adevar deschizatorul de drumuri in domeniul biologiei celulare prin dezvoltarea tehnicilor de microscopie electronica prin care am putut vizualiza membranele din interiorul celulelor. Geniul sau a descoperit cum sunt asamblate proteinele care urmeaza sa fie transportate in afara celulei, printr-o linie de asamblare in interiorul celulei”. Celalalt american care a primit in acest an premiul Nobel pentru Medicina, James Rothman, este seful catedrei de Biologie Celulara de la Universitatea Yale. In 2008, profesorul Rothman spunea ca „munca mea de-o viata, transportul membranar intracelular, a fost inspirata de descoperirile lui George Palade, cel care a fondat in 1973 departamentul de biologie celulara de la Yale si care a pus bazele biologiei celulare asa cum o stim astazi”. Astazi, catedra de Biologie Celulara a Universitatii Yale, clasata a patra in lume in QS World University Rankings, poarta numele aceluiasi profesor roman, nascut in 1912 la Iasi.

Restul articolului de Vlad Mixich pe hotnews

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

 

În satul meu, Vulcana-Pandele din judeţul Dâmboviţa, oamenii aveau, şi sper că mai au, un profund respect pentru „haina militară”. Nu am avut în familie ceea ce se cheamă o „tradiţie militară”. Educaţia primită de la părinţii mei şi în şcoala generală, precum şi faptul că mi-a plăcut întotdeauna uniforma militară, cred că sunt elementele hotărâtoare care, la vârsta de 14 ani, mi-au îndreptat paşii către Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, de la Breaza. Şi cred că a mai fost ceva: pasiunea care deja se contura pentru literatură şi istorie. Cu siguranţă însă rolul decisiv l-au avut părinţii mei care, cunoscându-mă destul de bine, au ştiut să mă orienteze către ceea ce ei au crezut că mi de potriveşte. Iar eu nu regret alegerea pe care au făcut-o !

Sincer, prea multe veşti despre acest liceu nu ajunseseră pe la mine, la ţară, în orice caz nu prin bătătura noastră. Văzusem, totuşi, cu vreun an înainte prin Târgovişte şi Pucioasa nişte elevi de liceu militar („lemişti”) şi mi-a plăcut foarte mult uniforma lor. De asemenea, îmi plăcea să mă uit la emisiunea Armatei, de la tv.

Prea multe, şi mai ales în roz, nu mă aşteptam să găsesc în liceul militar. Trăind şi învăţând la ţară, orice pas spre oraş mi se părea un bun câştigat. Şi nu fac pe… interesantul. Pe bune! De regulă, iau viaţa aşa cum este, fără a-mi face iluzii, ori speranţe prea mari şi nu neapărat pentru că vreau ca dezamăgirile (din multele cumpene ale vieţii) să nu fie prea mari faţă de aşteptările mele.

Pentru mine, copilul venit de la ţară, surpriza mare a constat în modul de organizare şi funcţionare a liceului. Era altceva decât văzusem pe la liceele din Târgovişte, sau Pucioasa, iar afirmaţia mea nu este deloc una cu tendinţe ofensatoare la adresa acelor instituţii civile de învăţământ, sau faţă de elevii care le-au absolvit. Nu am nici un motiv!!! La Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza am avut mereu impresia că sunt într-un mic orăşel, cu o viaţa aparte de cea a oraşului propriu-zis.

Venind de la ţară, mie mi-a convenit de minune programul (mulţi vor strâmba din nas citind!), dar acest sistem îşi va pune amprenta asupra stilului meu ulterior de viaţă. Eu nu vorbesc aici despre elementele concrete ori de detaliu ale programului, ci despre spiritul acestuia, despre ceea ce presupune acesta: rigoare, tenacitate, călire a voinţei, capacitatea de a esenţializa, educaţie, tăria de a trece peste privaţiuni, punctualitate etc.

Şi ar mai fi ceva (foarte important pentru mine!): la Breaza, am găsit comandanţi şi profesori deosebiţi, oameni cu dragoste de profesia aleasă, aşa cum erau mulţi profesori şi învăţători şi la şcoala din comuna mea natală, Vulcana-Pandele. Şi nu o spun din politeţe! Am avut şansa unor dascăli de excepţie care, dincolo de cunoştinţele predate, ne-au mai învăţat ceva: să fim oameni, să fim buni români. Şi cred că nu este puţin lucru!!! Iar timpul nu mi-a înşelat aşteptările. Am spus şi mai devreme, că iau viaţa aşa cum este. Depinde de noi înşine cum ne-o organizăm şi ce facem cu ea.

Nu am fost eminenţa cenuşie a clasei sau a liceului. M-am străduit însă să nu mă fac de râs. La şcoala generală la mine la ţară fusesem unul dintre elevii buni, chiar premianţi. În clasa mea F (1972-1976) din liceul militar nu am luat niciodată premiul întâi. De fiecare dată acest premiu a fost… adjudecat de alţi  colegi de clasă. Dar, în fiecare din cei patru ani petrecuţi acolo, premiul doi al meu a fost! Mă laud, nu?! Altfel vede acum ţăranul politica partidului! Nu ascund faptul că, fugeam ca dracu’ de tămâie, ajungând să nu mai suport proverbul: „Decât la oraş codaş, mai bine la ţară fruntaş”. (Da, dar între timp ne avansaseră şi pe noi la gradul de… „elev fruntaş”… De unde să ştiu eu că, peste ani, unii aveau să fie avansaţi de la gradul de „fruntaş” direct la gradul de … „general”…)

            Am fost întotdeuna un luptător, un jucător tenace, nu numai în şcolile urmate, dar şi, în general, în viaţa cotidiană. Mi-am jucat până la capăt orice şansă oferită de viaţă şi îmi place să cred şi să sper că jocul meu a fost corect, cinstit, fără a afecta pe alţii. „O luptă-i viaţa, deci te luptă”… În toate formele de învăţământ, de pregătire urmate atât în ţară cât şi în străinatate, precum şi în cariera de ofiţer, am fost în permanenţă în competiţie – dacă nu cu alţii, atunci cu mine însumi. Am „tras” de mine cât am putut pentru că am vrut să mă şi cunosc. A fost bine, a fost rău? Nu ştiu! Ce ştiu, este că nu a fost uşor, dar sunt convins că a meritat acest efort.

Am reactualizat şi remodelat în timp, în existenţa şi profesiunea mea unele dintre temeliile şi permanenţele cantemiriste insuflate de către dascălii şi militarii din Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”: seriozitatea, continuitatea şi tenacitatea în pregătire. Dorinţa de a citi în permanenţă, de a-mi împrospăta cunostinţele. Preocuparea asupra lucrului bine făcut. Domeniile în care am lucrat (îndeosebi în cel al cooperării militare internaţionale, am lucrat aproape 20 de ani!) nu iartă pe nimeni. Trebuie să fii la zi cu ceea ce se întâmplă, pentru a fi în măsură să prevezi, ca la şah, următoarele mutări. Altfel, rişti să devii „ambasadorul României la… Bucureşti.”

Amintirile legate de „poarta vieţii” (aşa aş numi acest lăcaş de învăţământ) sunt foarte multe şi frumoase. Îmi este greu să mă opresc doar la una. Cum pot să uit prima învoire în oraş, sau prima şedinţă de tragere cu faimoasa puşcă Geco? Ori bătăile cu perne în dormitor, sau cât de caraghioşi am fost la prima defilare de la deschiderea anului întâi? Cum mi-aş putea permite să uit orele de istorie, de română, de chimie, de mate, de fizică? Ori primul salt, atât de regulamentar executat peste gardul unităţii, că ne-ar fi invidiat până şi profesorul de sport şi comandanţii, pentru că la orele dânşilor nu prea reuşeam asemenea performanţe?! Să vă mai spun şi despre prima bere băută cu colegii la cârciuma Fronescu, ori despre şedinţele la Cercul de Folclor!? Cum să nu-ţi aduci aminte despre injecţiile cu moldamin urmate de pasul de defilare, sau cât de mult ne bucuram de pachetele trimise de acasă? Sau de clanţele şi geamurile plătite drept pedeapsă pentru fumat? Servitul gustării era un adevarat circ… Nu mai vorbesc de avioanele mutate de pe platou, de curăţenia pe sectoare, de frunzele măturate pe aleea fără sfârşit, de olimpiade şi spartachiade, de reuniunile cu fetele de la Liceul „Aurel Vlaicu”…

Ce să aleg?! Spune-ţi şi dumneavoastră! Şi totuşi, cred că pot da un răspuns. Cea mai frumoasă întâmplare a fost CLASA „F” 1972-1976! Pentru că în ea şi cu ea s-au petrecut foarte multe: şi mai bune şi mai rele. Dar cel mai important lucru cred că a fost faptul că am devenit o „echipă” de prieteni. Şi de fapt cred că asta contează. Nu ?

Fireşte, nu a fost totul extraordinar sau în roz. Eram totuşi într-o unitate militară, este adevărat de adolescenţi, dar eram la Armată… Sunt şi multe întâmplări din timpul „Adolescenţei Cantemiriste” prin care nu aş vrea să mai trec, ori să le retrăiesc. Acum, la atâţia ani distanţă, să n-o luăm aşa în tragic! V-am spus că mie mi-a plăcut în liceul militar. Dacă nu-mi plăcea, părăseam în pas alergător domeniul kaki. Nu înseamnă însă că nu au fost şi momente neplăcute, dar ţine de capacitatea fiecăruia de a depăşi asemenea momente. Sincer, nu mi-au plăcut orele de geografie, desen şi psihologie, punct! Dar nu din cauza disciplinelor în sine. Nu am agreat niciodată profesorii, ori comandanţii, care au inspirat teamă elevilor ori subordonaţilor. Nu le contest pregătirea profesională, ci modul de a se comporta, de fi manager al domeniului. Nu pot să uit că la orele de geografie şi de psihologie acţionam după principiul „crucirii”: când întrebau profesorii, mă cruceam eu; când răspundeam eu, se cruceau profesorii !

Peste ani, numeroasele deplasări în peste 35 de ţări membre NATO şi partenere aveau să mă convingă de ceea ce înainte eu doar bănuiam: că este nevoie ca ofiţerul să aibă o pregătire multidimensională, nu doar de specialitate, care să vizeze domeniile politico-militar, literar, socio-stiinţific, istorico-geografic, psihopedagogic. Nu mai vorbim de informatică şi de limbi străine. Acum sunt convins că pregătirea aceasta trebuie însă începută din liceul militar, pentru că nu se poate realiza peste noapte.

Am terminat liceul militar în 1976. Am revenit în liceu pentru prima dată în 1984, pentru o zi, pentru rezolvarea unei probleme de serviciu. Din 1994 am fost mai des la liceu în vizită, cu diverse delegaţii din ţări NATO sau partenere. De fiecare dată, şi nu o spun din politeţe, am revenit cu plăcere. Aici am petrecut patru din cei mai frumoşi ani şi trebuie să recunosc faptul că perioada petrecută în liceu a influenţat destul de mult devenirea mea.

Se spune că din sufletul de absolvent, o părticică însemnată din sufletul unui fost „lemist” rămâne în inima acestui loc. Zilele trecute, colegul de clasă şi prietenul meu Florică spunea că are senzaţia de parcă ne-am fi imbolnăvit de „cantemirită” cronică!… Sunt convins că fiecare absolvent de liceu militar (Breaza, Câmpulung-Moldovenesc, Alba-Iulia, Craiova, Constanţa) poartă în suflet ceva din tradiţia şi specificul locului. Am discutat adeseori cu absolvenţi de liceu militar despre semnificaţia perioadei. Cu foarte, foarte puţine excepţii se poate spune că într-adevăr ceva din noi, din sufletul nostru de adolescent a rămas în Liceul Militar, indiferent de numele liceului.

Întâlnirea de 20 de ani avută cu foştii mei colegi de clasă, în 1996, mi-a trezit amintirile tinereţii. Faptul că întâlnirea a avut loc s-a datorat unor colegi de excepţie: Ionuţ Costea, Dan Raiciu, Ştefan Constantin, Ionel Bordeanu, Tiberiu Tăujan şi Marin Iordache. La întâlnire, fiecare a venit cu familia „aferentă” şi, fireşte, cu o mare „forţă de izbire” (a se citi damigene, bidoane şi alte produse alimentare tradiţionale). A fost excelent. Soţiile ne-au lăudat, ceea ce să recunoaştem se întâmplă foarte rar, nu ?

Unii dintre noi nu ne văzuserăm tocmai de la terminarea liceului militar. O mustaţă sau o burtă în plus, o chelie regulamentară, un surîs „a la” a doua tinereţe au fost elementele de colaratură. Dar, amintirile şi „programul” zilnic organizat ca în anii buni (două zile a durat sărbătoarea) au fost sarea şi piperul acţiunii. Ce poate fi mai frumos ca atunci când, peste ani fără ranchiună, fără prejudecăţi, fără resentimente rechemi din trecut şi cele bune şi cele mai puţin plăcute! Ce contează că unii dintre noi erau locotenenţi-colonei, majoritatea maiori şi câţiva căpitani? Asta e viaţa! Revoluţia din 1989 scrisese pentru fiecare dintre noi o pagină aparte de istorie. Noi, acolo, ne întâlneam dincolo de grade şi de funcţii, adolescenţii din Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” împreună cu soţiile şi copiii, ca să vorbim între noi prietenii, nu între noi gradele!!! Eram cu toţii acolo, aşa cum am spus: „cea mai frumoasă întâmplare a anilor 1972-1976: Clasa „F”. Şi era nemaipomenit!!! Era de fapt starea de spirit pe care numai liceul militar ţi-o poate da!

Aţi observat?! Ofiţerii îşi aduc aminte cu bucurie, sau ironie, de diverse întâmplări avute în cariera lor de ofiţeri. Dar, întotdeauna veţi observa o anume nostalgie când vine vorba despre Liceul Militar. De ce credeţi că cele mai frumoase revederi sunt cele de la Liceul Militar, ori Şcolile Militare şi nu cele de la Academia Militară? Pentru că toată lumea redevine, sau măcar încearcă să recheme anii tinereţii: exuberanţi, optimişti, fără griji şi ifose prea mari. La Academie oamenii sunt deja formaţi. La liceul militar sau la şcoala militară oamenii erau la vârsta marilor întrebări, la vârsta când aproape totul ţi se părea posibil şi atât de frumos, nu neapărat roz. Mai târziu începi să ai preocupările, grijile unui adult; e altceva, e altă etapă.

Cred că de aceea, la întâlnirile de la liceul militar participă cei mai mulţi. Aici vin ofiţerii „lemişti” cu gândurile şi atitudinile liceului. La celelalte întâlniri vin aceiaşi ofiţeri dar, acolo, se văd deja funcţiile şi gradele dobândite. Am avut asemenea întâlniri şi cam aceasta a fost impresia. Probabil voi deranja pe mulţi, dar aceasta este părerea mea. Aşa am simţit eu.

M-am gândit mult dacă, în noile condiţii „oferite cu generozitate” de criză, dar mai ales de aşa-zişii demnitari civili şi militari actuali, aş mai opta pentru liceul militar. Sună aiurea, ciudat gândurile mele, nu?! Dar, întrebarea mea cere şi un răspuns. Da, aş alege liceul militar. Variante: un liceu de informatică, sau de limbi străine. Oricum, ca ofiţer nu mă văd a fi unul de finanţe, intendenţă, logistică sau înzestrare. Nu pentru că aş avea ceva împotriva acestor specialităţi. Simt că nu mi se potrivesc. De asemenea, nu mă văd ofiţer de aviaţie sau de marină. Nu-mi (mai) place să călătoresc cu avionul (am avut câteva situaţii mai puţin plăcute), şi nu mă pasionează călătoriile cu vaporul (experienţele avute în Marea Egee, Canalul Mânecii şi Golful Persic mi-au fost suficiente). Îmi place să fiu „cu picioarele pe pământ”.

În decembrie 2008 am trecut în rezervă. Din când în când mă mai uit pe multele fotografii făcute prin „garnizoana România”, sau prin locurile de peste mări şi ţări, pe acolo pe unde m-au purtat paşii. Revăd chipuri şi locuri cunoscute, revăd foştii mei colegi.

Ce înseamnă acum pentru mine „Liceul Militar”?

În primul rând, încredere şi speranţă pentru schimbul de mâine. Înseamnă locul unde se pregătesc şi se formează ofiţerii de mâine, unde se predă ABC-ul Armatei, unde se dă startul pentru cultura generală a viitorului profesionist care, deşi acum nu prea ştie despre ce e vorba, va trebui să acţioneze cu resursele umane, cu mijloacele şi fondurile puse la dispoziţie cu parcimonie pentru atingerea obiectivelor de interopeabilitate cu forţele şi echipamentele NATO. Este locul unde se formează adevăratele convingeri şi caractere militare. Celelalte instituţii militare doar le vor perfecţiona.

Cam aşa văd eu acum rolul liceului militar.

E bine, e rău ?! Cine ştie?!

Viaţa o va demonstra.

(Dorel Pietrăreanu)

Saptamana aceasta incepe la Magurele constructia cladirii care va gazdui cel mai puternic laser din lume. Proiectul Extreme Light Infrastructure – Nuclear Phisycs (ELI-NP) se va intinde pe o suprafata de peste 30.000 de metri patrati, adica de trei ori mai mare ca un hypermarket, si va fi o adevarata provocare pentru ingineri si constructori. Pentru ridicarea complexului va fi turnat mai mult beton decat la Arena Nationala, iar ELI-NP „va fi probabil cea mai mare cladire din Europa alimentata cu energie din surse neconventionale”, printr-un sistem de peste 1000 de pompe geotermale.

 

Mai multe pe hotnews

Astazi am dat peste un articol interesant pe hotnews.ro:

A trecut aproape un an de cand asa zisa „Delta a Bucurestiului” – balta Vacarestiului – a ajuns in atentia Bucurestenilor datorita speciilor rare de pasari pe care le adaposteste si a faunei neobisnuite pentru o metropola atat de aglomerata. Totodata a trecut un an de cand autoritatile au promis, in special in campania electorala, ca vor ecologiza locul si il vor declara parc natural, dar deocamdata nu s-a intamplat nimic. Locul este plin de gunoaie, iar oamenii strazii dau frecvent foc stufarisului. In unul dintre incendiile din acest an a ars de vie una dintre cele doua vulpi care si-au gasit adapost aici – o curiozitate pentru biologi – si zeci de pasari. Braconierii decimeaza si ei micile zburatoare pentru a le vinde in piata. In ciuda negijentei si ignorantei autoritatilor si a oamenilor care si-au gasit adapost acolo, natura isi demonstreaza superioritatea. Zeci de specii de pasarii, unele vazute cu greu si in Delta Dunarii, pot fi observate in acest paradis secret.

Locul are o istorie interesanta

Ironic este ca Balta Vacarestiului s-a format din neglijenta oamenilor. Dupa ce, in 1986 Ceausescu a demolat inchisoarea Vacaresti – fosta manastire Vacaresti – s-a apucat sa construiasca cel mai mare complex sportiv olimpic din SE Europei. „Ceausescu a expropriat pe toata lumea de acolo. Erau case, gradini, terenuri agricole. A vrut sa construiasca cea mai mare baza olimpica din SE Europei. A facut digul si a sapat cuva lacului olimpic. Aprovizionarea lacului ar fi urmat sa se faca din Arges, de la Lacul Mihailesti, fiindca Dambovita avea debit prea mic si era sub nivelul viitorului Lac Vacaresti. A facut si un canal urias, prin care poate trece camionul, intre cele doua puncte. Trebuia sa mai umple lacul. La sala polivalenta, pe care a inceput sa o ridice in locul fostei manastiri Vacaresti, s-a terminat subsolul, parterul si primul etaj”, povesteste Dan Trifu, vicepresedintele fundatiei Ecocivica, un ONG care s-a implicat in salvarea „Deltei Bucurestiului”.

Dupa revolutie, lucrarea a ramas in paragina. Pe locul fostei sali polivalente se afla un mall. Proprietarii au inceput sa revendice terenurile de pe fundul lacului. O parte au si obtinut hotarari definitive si irevocabile, iar ceilalti inca se judeca pentru a obtine pamantul sau asteapta raspuns de la Ministerul mediului. Nimeni insa nu s-a ocupat sa ingrijeasca. Nici proprietarii nici autoritatile. Apa a pus stapanire pe zona, iar animalele si oamenii fara adapost s-au adapostit acolo, feriti de ochii lume si de agitatia din oras.

Va invit sa cititi restul articolului pe hotnews.ro (via reddit romania). Nu am avut placerea sa-l vizitez insa cred ca o voi face curand.

Cu ocazia asta mi-am adus aminte de un documentar interesant, realizat de BBC, vazut cu ceva timp in urma. Se numeste The Unnatural history of London si prezinta un fenomen asemanator

 

 

 

O veste buna pentru județul Alba:

Grupul german Daimler va investi peste 300 milioane euro în România pentru extinderea producţiei de cutii de viteze, destinate Mercedes-Benz, la subsidiara locală Star Transmission din Sebeş, judeţul Alba. 

Compania va investi în România peste 280 milioane euro pentru producţia noii generaţii de cutii de viteze automate, iar investiţiile totale planificate depăşesc 300 milioane euro, se spune în comunicat.

„Extinderea reţelei noastre de producţie va include o locaţie suplimentară pentru asamblarea cutiilor de viteze, pentru a completa capacităţile existente. Scopul nostru este de a satisface cererea mare din partea clienţilor, cu o flexibilitate mai mare în viitor”, a declarat în comunicat Andreas Renschler, membru în Consiliul de Administraţie al Daimler responsabil pentru producţia de componente şi aprovizionarea diviziilor Mercedes-Benz Cars şi Mercedes-Benz Vans.

Restul articolului in Ziarul Financiar

Elena Ceaușescu stă cu barba-n palmă la Comitetul Central și face ochii cât cepele la un borcan de pe biroul soțului. Un borcan de zece kile pentru murături. Plin cu diamante.

Afară e sărbătoare. E ziua lui Nicolae Ceaușescu, face 56 de ani. Pionierii urlă osanale în toată țara. Haos organizat. Fiecare întreprindere trimite cadouri la Centru.
Prin biroul cârmaciului trec un spic de aur de la un CAP, o pușcă de vânătoare de la Securitate, tot felul de opulențe. Așa ajunge și borcanul. Nimeni nu înțelege ce-i în el, România n-a avut niciodată mină de diamante.

1970. Ceaușeștii merg în vizită la Kremlin, la Brejnev. După ce beau vodka de protocol, rusul îi scoate la o plimbare într-un loc ultrasecret la marginea Moscovei. E o fabrică de diamante.Tovarășa se îndrăgostește pe loc de ele, iar soțul își dă seama cât de utile pot fi pietrele pentru industria românească – săpatul după petrol și gaze se făcea cu niște mașinării cu diamante pe cap.

ceausescu la kremlinCeaușescu la Kremlin (Sursa: Historia.ro)

Ceaușescu vrea și el o fabrică din asta, dar România nu are tehnologia, așa că trimite spionii în străinătate, să se “documenteze”. Agenții se întorc cu un camion de utilaje și kilograme de hârtie, planuri de construcție. Parchează pe bulvardul Timișoara, lângă niște hale dărăpănate. Totul e ultrasecret, toți se ascund.

Acolo se naște una din cele mai mari afaceri ale statului român din toate timpurile,Rami DaciaÎncep să producă și ajung să facă export în toată lumea. Când vine o comandă mai grasă, angajații cară diamante cu ligheanul și găleata de colo-colo.

După revoluție, ca mai toate afacerile țării, și fabrica se privatizează. O cumpără foștii angajați cu 8,4 milioane de euro. O parte dintre ei spun că banii au venit de la Răzvan Petrovici, uncontroversat om de afaceri. Halele încep să se golească și prin ele apar ba o florărie, ba un service, ba un print shop. Diamantele se cară în cutii mici cât flacoanele de Algocalmin.

Încep să se dărâme clădirile. Fabrica se vinde la fier vechi. Răzvan Petrovici își ridică pe ruinele ei cel mai mare parc de distracții din București.

Indicator în drum spre Terra Park

Am auzit de povestea asta prima oară de la portarul blocului meu din Piața Unirii. Mi-a spus tot ce știa între două fumuri de țigară. A fost mecanic în fabrica de diamante. Într-o întreprindere plină de chimiști și fizicieni era printre puținii murdari pe mâini.

Știu că fabrica de diamante a fost una dintre cele mai mari afaceri ale statului român, că a fost vândută la fier vechi de niște securiști și că tot ăia și-au ridicat un parc de distracții acolo“, mi-a zis nea Ion Pană.

Am mers la Terra Park, pe bd. Timișoara, să văd dacă Pană spune adevărul. A fost greu de găsit. La stradă erau o firmă de salubrizare, o stație de benzină și o reprezentanță auto. Nimeni nu știa nimic de diamante. O mamaie în capot care hrănea câinii a râs de mine: „Ce diamante, dom’le? Aici a fost o unitate militară, iar acum e parcul ăsta.

Începea să îmi fie jenă să tot întreb de pietre prețioase, dar am dat de unul dintre paznicii parcului. Plictisit, aștepta să treacă ziua:  „Am auzit ceva, da, a fost o fabrică de diamante aici. Acum e doar parcul de distracții.

Mi-am petrecut următoarele luni întorcând diamantul pe toate fețele. E o poveste cu spioni, mafioți și un stat incapabil. Povestea industriei românești.

DIAMANTELE AU APĂRUT PENTRU PETROL, NU PENTRU INELE

După Al Doilea Război Mondial, industriașii aveau nevoie de diamante ca să foreze după petrol și gaze. Pietrele naturale erau tot mai scumpe și consumul era tot mai mare, așa că au început să producă diamante sintetice. Primele au fost create în SuediaStatele Unite și Uniunea Sovietică.

Pentru asta era nevoie de carbon la temperaturi și presiuni extrem de mari. Cercetătorii aveau o singură problemă – nici un utilaj nu rezista presiunilor de mii de atmosfere. Mai multe documentareBBC arată că suedezii nu știau de americani, americanii de suedezi, nici rușii de primii doi.

Elena Ceaușescu și Pacepa

Doar românii știau de toți. Mai exact,știa generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa.  El a trimis  echipe de spioni în fiecare dintre cele trei țări în care se produceau diamante. Cel mai rapid s-au mișcat cei trimiși în Suedia – locotenentul Alexandru și generalul Sârbu.

În 1974, ei au creat în mijlocul Bucureștiului o fabrică de diamante sintetice, pe bd. Timișoara, nr. 8A. A fost numită prin decret prezidențial secretUnitatea Militară Specială 0920.

Lt. Alexandru a botezat operațiunea de spionaj „Steaua“, așa cum numea Elena Ceaușescudiamantele – stele. A făcut naveta în Suedia doi ani de zile până a convins pe cineva să îi vândă planurile tehnologiei.

Acolo l-am găsit pe Cap Pătrat – așa i-am dat eu numele de cod suedezului care ne-a dat tot ce am avut de la ASEA (n.red.: compania de la care a fost furată tehnologia). Am purtat negocieri direct pentru două prese pe care le-am adus demontate și le-am asamblat la București“, spune astăzi colonelul.

A ieșit din branșă, e pensionat, vrea să fie liniștit. Se ocupă cu albinele, numai de ele vorbește. Brevetează unelte care scot mierea din fagure.

Nimeni nu a vrut să spună cum îl cheamă pe suedez. Alexandru îl aducea în România și îl escorta doar el, apoi îl caza în mare secret.

„Mai multe nu pot să vă spun pentru că, unu, mi-am dat cuvântul acelui om că nu va ști nimeni niciodată că ne-am întâlnit și, doi, am depus un jurământ la DIE(n.r.: Direcția de Informații Externe). Nu pot să trec peste aceste aspecte“, spune Alexandru astăzi.  

Am aflat, însă, povestea de la șase dintre primii angajați. Nu o știe multă lume, pentru că proiectul a fost ultrasecret. Nici cei mai importanți oameni din stat nu aveau habar ce e acolo, iar cei care știau îi spuneau „Copilul Securității.“

ÎNCEPUTURILE 

Cap Pătrat venea periodic să inspecteze montajul. În ’74 România producea primele diamante. Atunci, Pacepa l-a invitat pe Ceaușescu să vadă în ce a investit. Totul se petrecea într-o singură clădire, în care lucrau cinci oameni.

Îmi place creația ta, Pacepa“, ar fi spus Ceaușescu la terminarea inspecției, scrie spionul în cartea sa, „Orizonturi Roșii.“ Dictatorul și-a propus să intre pe piața internațională de diamante.

Gardul care împrejmuia fabricaGardul care împrejmuia fabrica

În acel an, inginerii din fabrică au început să înmulțească instalațiile suedezului ca Iisus peștii. Patru ani mai târziu, erau în fabrică 21 de prese de 2.000 tone forță.

Fabrica a ajuns pe locul trei în lume la calitatea pietrelor și pe locul patru la nivel cantitativ, spun foști angajați care mergeau la târguri internaționale.

Când mergeam la târguri noi nu ne puteam promova ca ceilalți concurenți pentru că eram sub embargo. Aveam containere neetichetate pe care le dădeam ca mostre, dădeam multe mostre ca să vadă potențialii cumpărători că avem diamante de foarte bună calitate, iar apoi să ne caute ei pe noi“, povestește unul din primii angajați ai fabricii, fost director.

FUGA LUI PACEPA, BUNĂ PENTRU DIAMANTE 

În vara lui 1978, Pacepa a lăsat Departamentul de Informații Externe, a fugit în America și a intrat în CIA. Când era în Germania pentru a pune la cale un atentat împotriva Radioului Europa Liberă a cerut azil politic în Statele Unite.

Gen. Ion Mihai PacepaGen. Ion Mihai Pacepa (Sursa: Pacepa.ro)

Ieșiți din hotel. O să vedeți o sută de taxiuri care trec pe stradă. Suiți-vă în oricare, toate sunt ale noastre!“, i-ar fi zis un ofițer CIAromânului în ultimul apel înregistrat către camera în care era el cazat.

În 48 de ore de la acel apel telefonic, toți spionii Republicii Socialiste România au fostchemați în țară pentru o situație de forță majoră. Nimeni nu știa ce se întâmplă.

Pacepa urma să dea americanilor toate listele cu spionii români, crede Giartu Istifie, fost director al fabricii, general SRI în rezervă.

O parte dintre spionii chemați atunci au ajuns laRAMI Dacia, numele comercial al fabricii. Toți erau ingineri bine pregătiți, care au fost infilitrați la companii industriale puternice din vest. Fabrica a primit un flux de profesioniști.

Urma producția la scară largă și ieșirea pe piața mondială.

CINE LUCRA ÎN FABRICĂ

Domeniul diamantelor era nou și nicăieri nu se învăța despre asta. Securitatea racola șefii de promoție de la facultățile de fizică, chimie și mecanică din toată țara, iar apoi le propunea un post de inginer în fabrică.

Nimeni nu putea refuza un astfel de loc de muncă, era tehnologie mai mult decât de ultimă generație, erau lucruri provocatoare de care nu mai auzise nimeni. Iar, pe lângă asta, mai era și un mediu interesant, totul era ultrasecret și nimeni nu știa ce faci“, explică Marcel Diaconu, unul dintre primii angajați.

Lui Diaconu îi tremură vocea cînd vorbește despre fabrica de pe bulevardul Timișoara. „Eu acolo m-am format profesional, acolo mi-am petrecut tinerețea. E aproape ca și cum mi-ar fi murit copilul odată cu privatizarea ălora“.

Toți foștii angajați încearcă să fie cât mai misterioși. Ion Marițescuofițer de securitate retras și fost director al fabricii în perioada 1991-1994, confirmă furturile de tehnologie:

Rep: Era foarte mare secret în jurul fabricii.
Ion Marițescu: Păi, era. Pentru că tehnica de fabricație, de producere a lor are o tehnologie deosebită și îți trebuie documentație multă. Studii. Analize. Experimente. Alte motive nu erau.
Rep: Cît timp a funcționat sub regim secret?
I.M.: Pînă cînd a dispărut.
Rep: E adevărat că tehnologia a fost furată din Suedia?
I.M.: Nu din Suedia. De unde au găsit. De la unii tehnologie, de la alții aparatură. A, și din Germania.

Alți patru nici nu vor să afle cineva că am stat de vorbă cu ei. „Sub nici o formă să nu apară numele meu pe undeva“, mi-a zis unul dintre foștii angajați, ofițer în rezervă, la finalul unui interviu.

Toți pot fi găsiți, însă. Cei mai importanți au semnat brevete de invenție pentru produse ale fabricii de diamante.

Gen. rez. Giartu IstifieGen. rez. Giartu Istifie, singurul care s-a lăsat fotografiat

Astăzi, cei mai mulți dintre foștii angajați sunt „elefanți”  – termenul folosit de securiști pentru agenții retrași. Foarte puțini au mai rămas în branșă.

CÂT DE PROFITABILĂ ERA FABRICA 

Perioada de glorie a fabricii a fost în anii ’80, când „umblam cu gălețile de diamante prin fabrică, cu ligheanul le plimbam de colo-colo când trebuia să vindem sau să le transportăm undeva“, povestește Giartu Istifie, fostul director.

La începutul anilor ’80 se produceau zece milioane de carate pe an. Un carat era aproximativ nouă dolari. La jumătatea deceniului s-a atins apogeul productivității, douăzeci milioane carate, 12 dolari/carat. Se făceau încasări de 240 de milioane de dolari pe an.

Înainte de revoluție, România era un jucător important pe piața diamantelor, dar de la un punct încolo Ceaușescu n-a mai investit în „Copilul Securității.“ Competitorii, însă, și-au dezvoltat alte tehnologii, costurile lor de producție erau tot mai mici și deveneau mai eficienți.

La începutul anilor ’90, cel mai puternic producător de diamante sintetice era General Electric. Piața diamantelor naturale era dominată de compania sud-africană De Beers. Ei aveau o ramură dedicată diamantelor industriale.

Cei doi giganți au făcut o înțelegere prin care au ridicat foarte mult prețul pietrelor pe piață:

Americanii și De Beers au ridicat foarte mult piața, iar nouă ne convenea pentru că aveam tehnologie rămasă în urmă, care consuma mult și, vânzând mai ieftin decât ei, aveam o afacere profitabilă totuși“, povestește un fost director economic al fabricii.

Dar Departamentul de Justiție din SUA a aflat de pactul comercial dintre cele două mari companii și s-a pornit un proces împotriva lor. După anchetă, procurorii au aflat că în anii 1991-1992 prețurile au fost umflate.

Capturaţi ecranul complet 25.03.2013 161335De Beers și General Electric, concurență neloială (Sursa: Department of Justice, United States of America)

Același fost director economic crede, însă, că înțelegerea se întinde pe mai mult timp. „Sigur a fost mai veche. Nu avea cum să fie un carat aproape zece dolari înainte de ’90, iar apoi, în câțiva ani, să scadă la câțiva cenți. Piața s-a stabilizat de la sine.“

Din momentul în care s-a prăbușit prețul a început și decăderea fabricii românești.

FABRICA DE DIAMANTE S-A PRIVATIZAT PENTRU O AFACERE IMOBILIARĂ

Când AVAS a anunțat privatizarea, fabrica nu mai era profitabilă de câțiva ani, tehnologia era depășită, Conexiunile comerciale nu mai existau, dar terenul pe care se afla aceasta valora aproapedouăzeci de milioane de euroRăzvan Petrovici, un om de afaceri controversat, a încercat să îl ia pe degeaba.

Contractul de privatizare a fost câștigat pe 28 decembrie 2006 de Asociația Salariaților RAMI Dacia (ASRD) pentru 8,4 milioane de euro. Organizația avea ca scop „asigurarea cadrului legal participării salariaților, membrilor consiliului de administrație și a pensionarilor cu ultimul loc de muncă la SC RAMI Dacia SA, la procesul de privatizare“, spune statutul lor.

doina gangoeDoina Gângoe (Sursa: Profilul de Facebook)

Doina Gângoe, președintele asociației și directoarea RAMI Dacia, a coordonat procedurile de privatizare.

Ea se ocupa de tot“, spune unul dintre cei mai vechi angajați ai fabricii și membru al ASRD. El mai precizează că Gângoear fi primit, înainte de semnarea contractului, 3,5 milioane de euro de la Răzvan Petrovici, cel interesat să investeasă în terenul pe care se afla fabrica. Petrovici este cunoscut pentru mai multe afaceri pe care le-a falimentat, iar acum are mai multe procese cu păgubiții.

Contractul de privatizare lega Asociația de AVAS pentru o perioadă de cinci ani. În acest timp, profilul societății nu trebuia să se schimbe, trebuiau făcute investiții de aproape trei milioane de euro, terenul pe care se afla societatea trebuia cumpărat, numărul angajaților trebuia să crească, iar proprietățile fabricii nu trebuiau înstrăinate.

Terenul pe care se afla fabrica nu era printre active, ci doar în administrarea societății. În contract era prevăzut că RAMI Dacia, cu noii proprietari, trebuiau să cumpere terenul în maximum o lună de la semnare, 37.352 mp. Nu l-au cumpărat, dar au luat o altă parcelă de 2164 mp lângă.

Nici un bun al fabricii nu trebuia distrus, închiriat sau vândut pe toată perioada contractului.

După privatizare mai mult de zece firme au început să își mute sediul în clădirile RAMI Dacia. O parte dintre ele, chiar în halele în care se aflau prese pentru diamante.

Pe captura din Google Street View, în 2009, se vede cum, la intrarea în fabrică, apar mai multe reclame ale unor companii.

În același ani, pe un site de mică publicitate, SC RAMI Dacia SRL anunța că vinde utilaj industrial. Am sunat la numărul postat pentru a verifica oferta, dar nu mai este valabil.

print screen eanuntul.ro rami dacia vinde utilajeRAMI vinde utilaje (Sursa: eanunțul.ro)

 DOUĂ CARATE DE FIER VECHI

Toți foștii angajați știu că fabrica a fost vândută la fier vechi. Unul dintre ei a fost direct implicat în procesul de privatizare, membru în Asociația Salariaților, preciează și firmele: Coremetaliat și REMAT Chitila.

Am trecut odată prin Chitila și am văzut munții de fiare și-am zis, aoleu, dacă aveam un aparat de fotografiat, să văd peste ani – uite unde a ajuns fabrica!“, povestește unul dintre foștii angajați.

Contabila fabricii a amortizat tehnologie de milioane de euro la prețuri de câteva sute de lei. O presă Quintus de 2000 TF ca cea din poza de la începutul articolului poate fi cumpărată cu 300.000 dolari. În dosarul de privatizare era evaluată la 139 de lei.

Nici numărul angajaților la fabrică nu a fost același cu cel din contractul de privatizare.
Aproape toți oamenii au fost dați afară.

Graficul numărului de angajați

Contractul mai prevede ca noii proprietari să investească 222.000 euro în protecția mediuluiși alte două milioane de euro în dezvoltare. Membrul ASRD citat mai sus precizează că nu s-a făcut nici o investiție de nici un fel.

Într-un răspuns oficial, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) spune că s-a respectat contractul:

Asociația Salariaților RAMI Dacia „a realizat integral obligațiile investiționale asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 81 din 2006 (n.a.: Contractul de privatizare RAMI Dacia), acestea fiind confirmate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă AVAS) în baza documentelor de certificare prevăzute în contract.“ – AVAS

Instituția precizează că nu poate spune nimic despre inspecțiile pe care le-a făcut la fabrică, dar așteaptă documente de la RAMI Dacia care să confirme celelalte clauze.

Până să trimită RAMI Dacia rapoartele finale a apărut parcul de distracții pe locul fostei fabrici. Societatea comercială care îl administrează este SC World Park SRL, unde Răzvan Petrovicieste asociat unic, iar Doina Gângoe este director.

Intrarea în parcul de distracțiiIntrarea în parcul de distracții

  A CUI A DEVENIT, DE FAPT, FABRICA ȘI CE A S-A ÎNTÂMPLAT CU TERENUL

Toți cei din fabrică știam că afacerea a devenit, de fapt, a lui Răzvan Petrovici pentru că el a dat banii pentru toată mișcarea chiar dacă nu apărea nicăieri în acte“, povestește alt vechi angajat în fabrică, revenit după privatizare.

După ce RAMI Dacia a intrat în posesia terenului, senatorul Ionuț Elie Zisu, din poziția dedirector general, și Doina Gângoeadministrator al fabricii, au închiriat terenul pentru o perioadă de 25 de ani unor firme ale lui Răzvan Petrovici, administrate prin interpuși. Soția senatorului, Daniela Zisu, este secretar în fundația lui Petrovici, „Fundația pentru Speranța Noastră“, iar fosta soție a lui Petrovici reprezintă în România offshore-urile din Cipru ale soțului.

Pentru tot terenul fostei fabrici au fost eliberate autorizații de construcție pentru un parc de distracții înainte de terminarea contractului cu AVAS.

Sursa: http://casajurnalistului.ro/parcul-de-distractii-din-fabrica-de-diamante/

Fapt: n-am mai scris de mult pe blog. Cauza: ar fi mai multe. Una dintre ele e că mi-a pierit cheful pe fondul unei senzații că nimic din ce scriu/fac/dezvolt/creez nu e important sau nu contează. Nu spun asta ca să aud un cor de voci strigând „avem nevoie de post-urile tale”, pur și simplu asta îmi trece prin cap și nu am nevoie de niciun fel de reacție. De fapt, senzația de inutilitate vine de la o stare de lehamite generală și blocantă care pare să fi molipsit societatea noastră. Lehamite blocantă. Poate îmi pare un sentiment general și pentru că eu sunt foarte molipsit de starea asta. Trăiesc cu senzația că Romania a făcut un pas în jos de la „merge și asa” la „ei, și?” sau „așa, și? (formule cinice menite să minimalizeze și să exprime nepăsarea).


În jurul meu miroase a frică de acțiune și lipsă de entuziasm. Lucrurile sunt complicate într-o lume sau țară în care expresia oricărui tip de succes pare a fi exprimată doar material. Banii reprezintă criteriul respectabilității sociale. Unicul criteriu, de altfel. Inițiativele, de orice fel, au nevoie de bani și se măsoară în bani. Dar cultura nu se poate măsura în bani deși modelul american se impune din ce în ce mai mult în viziunea multor artiști (ideea că actul de cultură se poate autosubvenționa și poate deveni profitabil). La noi cultura este subvenționată, însă e subvenționată de un stat nepasător ai cărui conducători nu sunt preocupați de substanța și relevanța culturală, ci mai degrabă bifează un capitol bugetar care trebuie să existe.

Te simți mic și inutil printre tot felul de inițiative născute din celebrul lanț al slăbiciunilor relaționale și ierarhice. Nu contezi (și nici măcar nu ești judecat) pentru performanțele sau ideile tale, ci pentru cunoștințele pe care ți le-ai făcut. Independenții, fie că e vorba de teatru, muzică, literatură sau arte plastice, nu sunt bine văzuți. Trebuie musai să fii înregimentat, dacă nu într-o structură oficială a statului atunci măcar într-o gașcă sau grup de interese – acolo unde succesul se măsoară din nou în bani. Valoarea propunerilor de acte culturale nu este cuantificabilă după niște criterii cât mai apropiate de o analiză obiectivă. Mai mult decât atât, lumea nu mai pare că are nevoie de întrebări profunde pe care actul cultural are rostul de a le formula. Să fie ceva de râs dacă e teatru, să fie cu versuri simple „să le înțeleagă tot omul” dacă e muzică, refrenul să fie extrem de ușor fredonabil, să nu pună probleme.

Există o ofensivă fără precedent a mediocrității și subculturii la care în mod normal elitele culturale ar trebui sa facă opoziție. Doar că elitele sunt dezbinate, nu există o voce colectivă care să taxeze radical atacurile prostului gust. Ba mai mult, sentimentul că starea de lehamite a cuprins și vârfurile culturii noastre e din ce în ce mai pregnant. Pare că s-au ascuns în turnurile lor de fildeș, mulțumiți cu existența în cadrul unor comunități fidele, la care nu e nevoie să faci mari eforturi ca să ajungi. Dar oare arta nu trebuie să educe, să schimbe, să-și facă loc cu coatele? Cum să schimbi mentalități găunoase și nefericite dacă nu ajungi la oameni? Întrebările astea nu-și mai au rostul pentru că bătălia pare pierdută. Cea mai mare scârbă mi-o provoacă politizarea fenomenului cultural.

Actul artistic are nevoie de finanțare. În Europa cultura nu este productivă. Însă țările civilizate reușesc să vadă în cultură izvorul direcțiilor socio-morale ale unui popor. Cultura este un bazin de la care se adapă identitatea unui popor. În țările civilizate acest lucru este bine înțeles și eforturile făcute în sensul independenței culturale sunt mari. E un loc neatins de politicieni, iar încercările de a-și însuși câte o bucățică din această insulă liberă sunt aspru taxate. La noi e tocmai invers. Dacă nu ești într-un fel sau altul înregimentat politic nu poți face nimic. Și asta e cu atât mai rău cu cât marile corporații nu mai au bugete pentru cultură și oricum am convenit mai devreme că nu îi mai interesează decât actele culturale care justifică investiția printr-un „return” pe partea de marketing sau vânzări. Cu alte cuvinte, cultura de masă. Pentru proiecte relevante cultural prin altceva decât numărul mare de oameni vizați nu există bani privați.

Și iată cum statul ajunge unica sursă de finanțare a actului cultural. Doar că statul este o dihanie mare care hrănește o rețea politică de funcționari instalați pe criterii de „familie” (nu spun nimic nou, știu). Este absolut înspăimântător ce pregătire au majoritatea persoanelor din diversele instituții culturale ale statului (sigur, există și excepții). Pentru că ei nu sunt altceva decât copiii clasei politice. Cei mai mulți dintre ei fară nicio pregătire în domeniu. N-a mai fost loc pe la alte ministere sau organizații. Caracatița are tentacule prea multe ca să lupți de unul singur. Si uite așa, apar artiștii de casă sau artiștii care intră în acest joc politizat al subvenționării culturii. Dacă ai ceva relații, dacă pari om de înțeles, dacă nu ești prea ciudat, dacă ai și un nume cât de cât (că doar promovăm valoarea, nu?) te poți înscrie pe lista celor care așteaptă câțiva lei de la statul preocupat de cultură. Dacă însă ai doar un proiect extrem de interesant și de bine prezentat, nu spera la nimic.

Dacă ești doar un artist bun, fără management personal (de unde bani pentru așa ceva), ia-ți gândul și de la fondurile europene. Statul nu are interesul să le poți accesa vreodată, mai ales de unul singur. Și asta pentru că celor câteva sute de politicieni și altor câteva zeci de mii de asistenți politici nu le pasă de niște bani pe care nu și-i pot însuși. Bine, nici asta nu este nimic nou. Doar că nu este o stare tolerabilă și totuși este mai mult decât tolerată, este deja acceptată și într-un anume fel, asumată. De aici cred că sunt îndreptățit să vorbesc despre un sentiment de lehamite generală. Probabil că pot fi contrazis de diverși oameni, mișcări, inițiative culturale care se zbat să-și creeze drum prin pădurea birocratică. Nu-mi pare util. E absurd să te lupți cu monstrul pe care îl hrănești.

Uităm că statul este finanțat de fiecare dintre noi și doar faptul că suntem în mod individual o celulă prea mică din „sângele statului” nu ar trebui să ne descurajeze de la a ne cere drepturile. În definitiv ce cerem? (cerem? care noi?) Cerem relevanță și criterii în organizarea culturii. Cerem ca statul să formeze strategii culturale și să devină un arbitru echidistant al implementării lor, cerem ca bugetele culturale să nu mai fie administrate pe principiul piramidelor de clan. Cerem ca fenomenul cultural să sprijine actul independent fără ca – dacă o face – să încerce să și-l asume în totalitate. Probabil că e prea mult deși pare atât de puțin și atât de simplu. E mult într-o țară în care majoritatea oamenilor nu-și dorește să devină lider.

Pare că noi românii ne simțim mult mai confortabil în poziția de subaltern. E locul perfect de unde poți „ciupi”, fără bătaie de cap, cu aprobarea tacită a stăpânului. Cei care ajung totuși lideri nu o fac dintr-o nevoie reală de a ajuta comunitatea, ci pentru că este o cale simplă de a fura. Liderii politici români cunosc foarte bine mantalitatea majorității, ei știu că majoritatea nu are nevoie să fie condusă, ci stăpânită. Când conduci pe cineva către ceva ai o responsabilitate, se presupune că știi unde vrei să ajungi, ești proprietarul unei metode, știi drumul, îți asumi responsabilitatea expediției, ești până la urmă o călăuză. Nu e cazul la noi. Pentru că liderii sunt formați de nevoile majorității, iar majoritatea românilor nu are nevoi care să reclame lideri, ci mai degrabă stăpâni. Stăpânul, așa cum s-a definit el în istoria noastră, închide ochii, liderul are obligația să n-o facă. Cred că asta explică destul de bine situația în care ne aflăm.

Cu toate astea, cultura noastră are vârfuri și performează, mi se va răspunde. E adevărat există vârfuri, dar felul în care ele se ridică nu e de natură să creeze o paradigmă viabilă și valabilă. Sunt excepții fericite care după părerea mea au doar rostul de a infirma o regulă incapabilă de a multiplica valoarea, ci doar surogate înlănțuite subiectiv. V-am plictisit probabil cu teoriile mele exprimate prea general. „Vrem cazuri particulare, domle!” Rezolvarea unui caz particular nu rezolvă o problemă uriașă, kafkiană prin dimensiuni și cantitatea de absurd pe care o înglobează. Mă opresc aici fără să trag o concluzie. A fost un post izvorât dintr-un soi de lehamite pe care sper să o surmontez. A momentary lapse of reason, cum spunea Pink Floyd.

Mulți dintre prietenii mei consideră că în România nu se mai poate face nimic. Nimic pentru ce? E bună întrebarea pentru că sunt atâția oameni împăcați sau resemnați cu situația de facto încăt cei care-și mai pun problema par niște neadaptați. Problema lor, nu? Sau, mai simplu: așa, și?

sursa: http://tudorchirila.blogspot.ro/2013/03/a-momentary-lapse-of-reason.html

Una dintre primele reguli de comportare în societate care se dobândește în primii 7 ani de viata este respectul și atenția care trebuie acordate celui cu care dialoghezi. Cu alte cuvinte, când partenerul de discuție vorbește bunul simt iți cere ca tu sa îl asculți  eventual atunci cad vrei sa invertii îl lași sa-și termine propoziția (fraza) și după aceea iți expui punctul tău de vedere.

In niciun caz nu este politicos și de bun simt sa intervii brutal peste cel cu care vorbești si sa-i tai vorba din gura cum îl tăia Emil Bobu pe Nicolae Ceaușescu la septic.

Am vrut sa scriu de multa vreme despre acest subiect dar nu o fac decât astăzi pentru ca mârlănia pe care o sesizez pe majoritatea posturilor TV care promovează talk show-uri a ajuns la cote ridicate.

As începe cu cele întâmplate săptămâna trecuta la Realitatea TV când o prezentatoare și un prezentator (sa fiu scuzat ca nu le-am reținut numele) ne furnizau la ora 16.00 datele dintr-o știre de ultim moment referitoare la prăbușirea unui elicopter militar undeva pe un camp din județul Bistrița. Trec peste faptul ca se difuzau știri neverificate din mai multe surse (spre exemplu se făcea vorbire despre faptul ca în urma incidentului au murit 3 membri ai echipajului; adevarul prezentat de alte televiziuni mai serioase spunea ca își pierduseră viata doar 2 membri ai echipajului iar ceilalți 3 fuseseră transportați la unități spitalicești de specialitate). Deși nu sunt misogin nu pot sa remarc faptul ca cei doi prezentatori interveneau unul este altul si cea mai feroce era prezentatoarea care in concepția mea ar fi putut sa vorbească despre alte subiecte pe care le stăpânea mai bine și sa lase subiectul referitor la destinația escadrilei de elicoptere de la Bacău (personal și tehnica pregătita pentru misiuni de căutare salvare). Având în vedere cele de mai sus am fost nevoit sa mut pe alt canal de știri mai serios unde sa înțeleg ce se spune și unde sa capăt informații de la personal avizat.

Deși postul Antena 3 îmi este un post drag nu pot sa amintesc și de la ei pe cei care nu manifesta respect fata de invitații pe care de altfel ii saluta cu atâta curtoazie la începutul emisiunilor. Printre cei care se poarta ca niște satrapi cu invitații de-a lungul desfășurării emisiunilor amintesc pe:

– domnul inginer Răzvan Dumitrescu, nominalizat de putin timp ca omul anului in media interna

– campioana este Dana Grecu, un personaj care arata ca o păpușa Barbie care clipește cu viteza sunetului din pleoape și pe motivul ca nu înțelege ceea ce se spune (în felul acesta jucând rolul omului de rând de acasă) taie vorbele și ideile invitaților și pune niște întrebări tâmpe care câteodată ma fac sa schimb canalul.

Închei materialul amintind-o la acest capitol și pe Andreea Cretulescu care se înscrie la aceeași categorie cu cei mai sus amintiți.

Va rog sa țineți cont cu toții ca cei amintiți mai sus sunt foarte bine plătiți  fapt de altfel recunoscut chiar astăzi de către Dana Grecu in emisiunea pe care o prezintă.

Costel Gălățeanu,

13 martie 2013