Virgil Stanescu, managerul-jucator de la Steaua. Sportivul care s-a educat in America vrea sa aduca tinerii in sala de sport

Nu pot sa spun ca sunt mort dupa baschet. Am jucat prin curtea scolii cand eram mai mic si cam atat. La meciuri mergeam doar ca sa fiu alaturi de Steaua, impreuna cu tatal meu, la orice competitie: hochei, volei, fotbal, rugby, baschet, polo. Asta se intampla pe vremea fostului presedinte, Nicolae Ceausescu.

Apoi m-am axat pe fotbal si rugby, singurele sectii care au mai produs rezultate dupa revolutie.

In urma cu cateva saptamani, deranjat de lipsa de respect fata de trecut a celor care conduc FC Steaua in momentul de fata am decis sa renunt la fotbal sa ma intorc la ceea ce am iubit inca de la inceput: Clubul Sportiv al Armatei Steaua Bucuresti, singurul bastion care mai pastreaza intacte valorile care m-au adus sub culorile ros-albastre.

Cum la rugby e pauza competitionala am ajuns la baschet. Iar surpriza a fost una mare de tot

Mai jos gasiti un interviu cu Virgil Stanescu, omul din spatele relansarii Stelei la baschet. Mi-a facut placere sa il citesc si m-am bucurat sa aflu ca mai exista astfel de oameni in Romania

„O singura data faci o prima impresie, iar la 2.08 metri ai mei ies in evidenta inca de la inceputul unei conversatii”, imi spune Virgil Stanescu, pe care il intalnesc la restaurantul Ancora din Parcul Herastrau, local detinut de omul de media Marius Tuca. „Am credibilitate in fata potentialilor parteneri pentru ca vorbesc cu pasiune despre sport. Steaua este proiectul meu de suflet”, spune sportivul referindu-se la potentialii sponsori, principala tinta a oricarui manager sportiv care se respecta. El coordoneaza administrativ echipa de baschet Steaua CSM Eximbank si, in acelasi timp, joaca in toate meciurile formatiei nou-promovate in prima liga din Romania.

O zi din viata lui Virgil Stanescu incepe la birou, cu multe proiecte de management, si se continua cu primul antrenament de la ora 11 la 13, apoi urmeaza masa de pranz, care de multe ori este servita alaturi de sponsori si alti parteneri. Ulterior, au loc intalniri pentru rezolvarea problemelor organizatorice (relatia cu Federatia si administrarea salii de sport si deplasarile, spre exemplu), urmate de al doilea antrenament al zilei care incepe la 19 si se incheie la 21. Ziua da luni in care Virgil Stanescu a luat pranzul pentru interviul acordat Wall-Street.ro este atipica pentru ca nu include antrenamente, caci echipa a avut trei meciuri consecutive weekendul care tocmai s-a incheiat. „Nu am antrenamente astazi, insa de la management nu am luat pauza”, imi spune zambind Virgil Stanescu. Ziua de lucru se incheie tarziu, in noapte, si de multe ori apar situatia neprevazute, in care un jucator trebuie sa mearga la doctor sau o problema cu un apartament al unui jucator. „Abia acum incep sa simt cu adevarat partea practica a managementului, lucru care ma motiveaza zi de zi, chiar daca ajung acasa seara si imi vad copiii tarziu”, recunoaste sportivul”

Citeste mai mult: http://www.wall-street.ro/special/wall-street-lunch/155963/virgil-stanescu-manager-steaua-wall-street-lunch.html#ixzz2iXkTbh2r

Loialitate, onoare şi camaraderie

Aveam 14 ani când am intrat pe poarta primei unităţi militare din viaţa mea: Liceul Militar “Dimitrie Cantemir”, din Breaza. Noianul de reguli, obligaţii, îndatoriri şi (ceva) drepturi au dat buzna în viaţa şi sufletul meu de copil venit de la ţară. Chiar din primele zile, am fost sfătuiţi şi învăţaţi că un militar, indiferent de grad, funcţie sau vârstă, trebuie să fie loial ţării şi armatei sale. Cam ce înseamnă asta, prea multe nu am înţeles eu atunci, dar pe parcurs viaţa şi activitatea în domeniul militar mi-au oferit multe oportunităţi să înţeleg şi să învăţ. Mai ales, ce înseamnă “loialitatea”. Şi am mai învăţat şi m-am străduit să dezvolt în activitatea mea, atât cât am putut eu, alte două componente de bază ale specificului vieţii de militar: “onoarea şi spiritul de camaraderie”!

În opinia mea, aceste elemente sunt definitorii şi complementare pentru viaţa şi activitatea militarului de carieră. Din punct de vedere “loialitate, onoare şi camaraderie”, în ceea ce mă priveşte, în timp, am înţeles că militarul trebuie să fie un om angajat, fidel şi devotat, onest, stabil şi supus, pasionat, entuziast şi responsabil, conştiincios şi perseverent, altruist, cooperant, sincer şi cinstit, hotarât, activ şi curajos etc. Iar în ceea ce priveşte aspectul negativ al loialitatii, onoarei şi, respectiv, al camaraderiei acesta s-ar manifesta prin caracteristici cum sunt: minciună, trădare, obedienţă tembelă etc. Recunoaşteţi aceste “semne negative” la unii dintre mai marii demnitari militari (şi civili!) din vremurile acestea de restrişte care ne-au inundat viaţa cu tupeu obraznic?!… Întrebam şi eu aşa… în treacăt… ca iepuraşul acela care curăţa arma şi vorbea şi el cu sine însuşi, ca să se bage în seamă…

În şcolile şi unităţile militare pe unde m-au purtat paşii în cei peste 35 de ani de armată, am avut şansa unor profesori şi comandanţi care, la rândul lor, au crezut în aceste valori şi ni le-au transmis şi nouă. Sub o formă sau alta, ideile principale au relevat necesitatea ca militarul, în general, şi ofiţerul, în special, trebuie să fie întotdeauna gata pentru efort continuu în muncă, pentru interacţiune si cooperare în grup (pluton, companie), pentru stabilitate, responsabilitate şi identificare cu grupul, pentru interiorizarea normelor instituţionalizate, a scopurilor si obiectivelor subunităţii şi unităţii, să manifeste interes pentru dezvoltarea si ridicarea statutului grupului, iar interesul propriu trebuie să fie subordonat celui al grupului şi orientat spre ajutorare si siguranţă, adică spre camaraderie.

Mai mult ca sigur, următoarele valori şi acţiuni nu aveau nicio legătură cu vremurile şi “politicile” fostului regim, ele fiind considerate de noi ca valori militare esenţiale pentru activităţile desfăşurate, care vin dintr-o experienţă de excepţie a militarilor români: responsabilitate şi respect, altruism şi onoare, respect faţă de norme, aderenţă la principii, curaj şi loialitate, credincios cuvântului dat, entuziasm şi patriotism, fermitate. În prezent, probabil că cele spuse de mine mai sus, pot părea vorbe goale, baloane de săpun, basme, dar eu şi colegii mei aşa am fost educaţi, în spiritul acestor valori!

În acest context, trebuie să vă spun că, măcar odată pe trimestru, ne întâlnim, “la o bere”: fie colegii de clasă de liceul militar, fie colegii de clasă din şcoala militară. De regulă, cei care locuim în Bucureşti. Cu cei aflaţi în provincie, e mai greu. E lesne de înţeles de ce. Chiar dacă unii nu pot veni la întâlniri din diverse motive, fiecare se străduieşte să nu rateze revederile de sărbători. Atenţie! Eu nu vorbesc aici şi acum de revederile de 15, 20, 25, 30 sau 35 de ani etc! Ce ne uneşte, ce ne adună? Spiritul de camaraderie care dăinuie!

Sentimentul camaraderiei este cel care te face să fii bucuros atunci când te revezi peste ani cu foştii colegi, cu foştii camarazi. Eşti fericit să continui subiectele de discuţie pe care le-ai lăsat undeva suspendate, în aşteptarea revederii. Şi, Doamne, ce frumos se leagă conversaţiile, nealterate de trecerea timpului. Rămânem frumoşi, sinceri şi zglobii în naivitatea adolescenţei noastre kaki. Aşa cum a fost ea. Frumos şi impresionant este că odată cu trecerea timpului, participă şi soţiile la întâlnirile noastre, cu aceeaşi bucurie, devenind la rândul lor parte a camaraderiei noastre. S-au împrietenit şi ele între ele, ceea ce este important. Probabil că aşa o fi şi în viaţa civilă, dar eu nu am de unde să ştiu, pentru că sunt în armată de la 14 ani!

Toate acestea au fost argumente pentru speranţele tinerilor locotenenţi, care porneam la drum. Şi nu regretăm! În septembrie 1979, eram un locotenent aflat în faţa vieţii şi a carierei militare. Aşa ziceau şi ceilalţi zece colegi de promoţie, care au sosit “în pas de defilare” la o unitate de transmisiuni de la Otopeni. Eram locotenenţii speranţelor!(Despre ei, în următoarea povestire).

Viaţa şi oamenii întâlniţi, unii “oameni” de fapt, au mai tăiat pe ici, pe colo, din entuziasmul tinereţii noastre kaki. Fireşte, au fost şi situaţii în care, din motive ştiute şi neştiute am mai călcat şi noi pe alături, dar dominanta a fost aceea a respectării valorilor menţionate.

Probabil că, acesta este unul din multiplele motive pentru care, periodic, ne reîntâlnim cu mare bucurie, fie colegi de clasă de liceu militar, fie colegi de clasă de şcoală militară, fie colegi de unitate. Este şi aceasta, o expresie concretă, materializată a spiritului de camaraderie, a onoarei şi a loialităţii despre care am vorbit!

(Dorel Pietrăreanu)

In dimineata asta sunt mandru ca sunt roman: o mandrie cu un gust trist

Noaptea trecuta, in casa unui profesor din California al carui nume, Randy Schekman, nu l-am mai auzit niciodata, a sunat telefonul. Era mult trecut de miezul noptii si profesorul, alaturi de sotia lui, a sarit din pat. La celalalt capat era un alt profesor, un suedez, care l-a anuntat pe Schekman ca tocmai i se acordase premiul Nobel pentru Medicina si Fiziologie in 2013. 

Peste cateva ore, dupa anuntul oficial facut la Stockholm, profesorul Schekman a acordat primul interviutelefonic, scurt si emotionat, site-ului comitetului Nobel. In acest interviu a pronuntat numele unui singur alt om de stiinta: un roman.
„Pentru inceput as vrea sa-l onorez pe George Palade”, a spus profesorul proaspat nobeliat, „cel care a fost intr-adevar deschizatorul de drumuri in domeniul biologiei celulare prin dezvoltarea tehnicilor de microscopie electronica prin care am putut vizualiza membranele din interiorul celulelor. Geniul sau a descoperit cum sunt asamblate proteinele care urmeaza sa fie transportate in afara celulei, printr-o linie de asamblare in interiorul celulei”. Celalalt american care a primit in acest an premiul Nobel pentru Medicina, James Rothman, este seful catedrei de Biologie Celulara de la Universitatea Yale. In 2008, profesorul Rothman spunea ca „munca mea de-o viata, transportul membranar intracelular, a fost inspirata de descoperirile lui George Palade, cel care a fondat in 1973 departamentul de biologie celulara de la Yale si care a pus bazele biologiei celulare asa cum o stim astazi”. Astazi, catedra de Biologie Celulara a Universitatii Yale, clasata a patra in lume in QS World University Rankings, poarta numele aceluiasi profesor roman, nascut in 1912 la Iasi.

Restul articolului de Vlad Mixich pe hotnews

Un adolescent la liceul militar

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

 

În satul meu, Vulcana-Pandele din judeţul Dâmboviţa, oamenii aveau, şi sper că mai au, un profund respect pentru „haina militară”. Nu am avut în familie ceea ce se cheamă o „tradiţie militară”. Educaţia primită de la părinţii mei şi în şcoala generală, precum şi faptul că mi-a plăcut întotdeauna uniforma militară, cred că sunt elementele hotărâtoare care, la vârsta de 14 ani, mi-au îndreptat paşii către Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, de la Breaza. Şi cred că a mai fost ceva: pasiunea care deja se contura pentru literatură şi istorie. Cu siguranţă însă rolul decisiv l-au avut părinţii mei care, cunoscându-mă destul de bine, au ştiut să mă orienteze către ceea ce ei au crezut că mi de potriveşte. Iar eu nu regret alegerea pe care au făcut-o !

Sincer, prea multe veşti despre acest liceu nu ajunseseră pe la mine, la ţară, în orice caz nu prin bătătura noastră. Văzusem, totuşi, cu vreun an înainte prin Târgovişte şi Pucioasa nişte elevi de liceu militar („lemişti”) şi mi-a plăcut foarte mult uniforma lor. De asemenea, îmi plăcea să mă uit la emisiunea Armatei, de la tv.

Prea multe, şi mai ales în roz, nu mă aşteptam să găsesc în liceul militar. Trăind şi învăţând la ţară, orice pas spre oraş mi se părea un bun câştigat. Şi nu fac pe… interesantul. Pe bune! De regulă, iau viaţa aşa cum este, fără a-mi face iluzii, ori speranţe prea mari şi nu neapărat pentru că vreau ca dezamăgirile (din multele cumpene ale vieţii) să nu fie prea mari faţă de aşteptările mele.

Pentru mine, copilul venit de la ţară, surpriza mare a constat în modul de organizare şi funcţionare a liceului. Era altceva decât văzusem pe la liceele din Târgovişte, sau Pucioasa, iar afirmaţia mea nu este deloc una cu tendinţe ofensatoare la adresa acelor instituţii civile de învăţământ, sau faţă de elevii care le-au absolvit. Nu am nici un motiv!!! La Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza am avut mereu impresia că sunt într-un mic orăşel, cu o viaţa aparte de cea a oraşului propriu-zis.

Venind de la ţară, mie mi-a convenit de minune programul (mulţi vor strâmba din nas citind!), dar acest sistem îşi va pune amprenta asupra stilului meu ulterior de viaţă. Eu nu vorbesc aici despre elementele concrete ori de detaliu ale programului, ci despre spiritul acestuia, despre ceea ce presupune acesta: rigoare, tenacitate, călire a voinţei, capacitatea de a esenţializa, educaţie, tăria de a trece peste privaţiuni, punctualitate etc.

Şi ar mai fi ceva (foarte important pentru mine!): la Breaza, am găsit comandanţi şi profesori deosebiţi, oameni cu dragoste de profesia aleasă, aşa cum erau mulţi profesori şi învăţători şi la şcoala din comuna mea natală, Vulcana-Pandele. Şi nu o spun din politeţe! Am avut şansa unor dascăli de excepţie care, dincolo de cunoştinţele predate, ne-au mai învăţat ceva: să fim oameni, să fim buni români. Şi cred că nu este puţin lucru!!! Iar timpul nu mi-a înşelat aşteptările. Am spus şi mai devreme, că iau viaţa aşa cum este. Depinde de noi înşine cum ne-o organizăm şi ce facem cu ea.

Nu am fost eminenţa cenuşie a clasei sau a liceului. M-am străduit însă să nu mă fac de râs. La şcoala generală la mine la ţară fusesem unul dintre elevii buni, chiar premianţi. În clasa mea F (1972-1976) din liceul militar nu am luat niciodată premiul întâi. De fiecare dată acest premiu a fost… adjudecat de alţi  colegi de clasă. Dar, în fiecare din cei patru ani petrecuţi acolo, premiul doi al meu a fost! Mă laud, nu?! Altfel vede acum ţăranul politica partidului! Nu ascund faptul că, fugeam ca dracu’ de tămâie, ajungând să nu mai suport proverbul: „Decât la oraş codaş, mai bine la ţară fruntaş”. (Da, dar între timp ne avansaseră şi pe noi la gradul de… „elev fruntaş”… De unde să ştiu eu că, peste ani, unii aveau să fie avansaţi de la gradul de „fruntaş” direct la gradul de … „general”…)

            Am fost întotdeuna un luptător, un jucător tenace, nu numai în şcolile urmate, dar şi, în general, în viaţa cotidiană. Mi-am jucat până la capăt orice şansă oferită de viaţă şi îmi place să cred şi să sper că jocul meu a fost corect, cinstit, fără a afecta pe alţii. „O luptă-i viaţa, deci te luptă”… În toate formele de învăţământ, de pregătire urmate atât în ţară cât şi în străinatate, precum şi în cariera de ofiţer, am fost în permanenţă în competiţie – dacă nu cu alţii, atunci cu mine însumi. Am „tras” de mine cât am putut pentru că am vrut să mă şi cunosc. A fost bine, a fost rău? Nu ştiu! Ce ştiu, este că nu a fost uşor, dar sunt convins că a meritat acest efort.

Am reactualizat şi remodelat în timp, în existenţa şi profesiunea mea unele dintre temeliile şi permanenţele cantemiriste insuflate de către dascălii şi militarii din Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”: seriozitatea, continuitatea şi tenacitatea în pregătire. Dorinţa de a citi în permanenţă, de a-mi împrospăta cunostinţele. Preocuparea asupra lucrului bine făcut. Domeniile în care am lucrat (îndeosebi în cel al cooperării militare internaţionale, am lucrat aproape 20 de ani!) nu iartă pe nimeni. Trebuie să fii la zi cu ceea ce se întâmplă, pentru a fi în măsură să prevezi, ca la şah, următoarele mutări. Altfel, rişti să devii „ambasadorul României la… Bucureşti.”

Amintirile legate de „poarta vieţii” (aşa aş numi acest lăcaş de învăţământ) sunt foarte multe şi frumoase. Îmi este greu să mă opresc doar la una. Cum pot să uit prima învoire în oraş, sau prima şedinţă de tragere cu faimoasa puşcă Geco? Ori bătăile cu perne în dormitor, sau cât de caraghioşi am fost la prima defilare de la deschiderea anului întâi? Cum mi-aş putea permite să uit orele de istorie, de română, de chimie, de mate, de fizică? Ori primul salt, atât de regulamentar executat peste gardul unităţii, că ne-ar fi invidiat până şi profesorul de sport şi comandanţii, pentru că la orele dânşilor nu prea reuşeam asemenea performanţe?! Să vă mai spun şi despre prima bere băută cu colegii la cârciuma Fronescu, ori despre şedinţele la Cercul de Folclor!? Cum să nu-ţi aduci aminte despre injecţiile cu moldamin urmate de pasul de defilare, sau cât de mult ne bucuram de pachetele trimise de acasă? Sau de clanţele şi geamurile plătite drept pedeapsă pentru fumat? Servitul gustării era un adevarat circ… Nu mai vorbesc de avioanele mutate de pe platou, de curăţenia pe sectoare, de frunzele măturate pe aleea fără sfârşit, de olimpiade şi spartachiade, de reuniunile cu fetele de la Liceul „Aurel Vlaicu”…

Ce să aleg?! Spune-ţi şi dumneavoastră! Şi totuşi, cred că pot da un răspuns. Cea mai frumoasă întâmplare a fost CLASA „F” 1972-1976! Pentru că în ea şi cu ea s-au petrecut foarte multe: şi mai bune şi mai rele. Dar cel mai important lucru cred că a fost faptul că am devenit o „echipă” de prieteni. Şi de fapt cred că asta contează. Nu ?

Fireşte, nu a fost totul extraordinar sau în roz. Eram totuşi într-o unitate militară, este adevărat de adolescenţi, dar eram la Armată… Sunt şi multe întâmplări din timpul „Adolescenţei Cantemiriste” prin care nu aş vrea să mai trec, ori să le retrăiesc. Acum, la atâţia ani distanţă, să n-o luăm aşa în tragic! V-am spus că mie mi-a plăcut în liceul militar. Dacă nu-mi plăcea, părăseam în pas alergător domeniul kaki. Nu înseamnă însă că nu au fost şi momente neplăcute, dar ţine de capacitatea fiecăruia de a depăşi asemenea momente. Sincer, nu mi-au plăcut orele de geografie, desen şi psihologie, punct! Dar nu din cauza disciplinelor în sine. Nu am agreat niciodată profesorii, ori comandanţii, care au inspirat teamă elevilor ori subordonaţilor. Nu le contest pregătirea profesională, ci modul de a se comporta, de fi manager al domeniului. Nu pot să uit că la orele de geografie şi de psihologie acţionam după principiul „crucirii”: când întrebau profesorii, mă cruceam eu; când răspundeam eu, se cruceau profesorii !

Peste ani, numeroasele deplasări în peste 35 de ţări membre NATO şi partenere aveau să mă convingă de ceea ce înainte eu doar bănuiam: că este nevoie ca ofiţerul să aibă o pregătire multidimensională, nu doar de specialitate, care să vizeze domeniile politico-militar, literar, socio-stiinţific, istorico-geografic, psihopedagogic. Nu mai vorbim de informatică şi de limbi străine. Acum sunt convins că pregătirea aceasta trebuie însă începută din liceul militar, pentru că nu se poate realiza peste noapte.

Am terminat liceul militar în 1976. Am revenit în liceu pentru prima dată în 1984, pentru o zi, pentru rezolvarea unei probleme de serviciu. Din 1994 am fost mai des la liceu în vizită, cu diverse delegaţii din ţări NATO sau partenere. De fiecare dată, şi nu o spun din politeţe, am revenit cu plăcere. Aici am petrecut patru din cei mai frumoşi ani şi trebuie să recunosc faptul că perioada petrecută în liceu a influenţat destul de mult devenirea mea.

Se spune că din sufletul de absolvent, o părticică însemnată din sufletul unui fost „lemist” rămâne în inima acestui loc. Zilele trecute, colegul de clasă şi prietenul meu Florică spunea că are senzaţia de parcă ne-am fi imbolnăvit de „cantemirită” cronică!… Sunt convins că fiecare absolvent de liceu militar (Breaza, Câmpulung-Moldovenesc, Alba-Iulia, Craiova, Constanţa) poartă în suflet ceva din tradiţia şi specificul locului. Am discutat adeseori cu absolvenţi de liceu militar despre semnificaţia perioadei. Cu foarte, foarte puţine excepţii se poate spune că într-adevăr ceva din noi, din sufletul nostru de adolescent a rămas în Liceul Militar, indiferent de numele liceului.

Întâlnirea de 20 de ani avută cu foştii mei colegi de clasă, în 1996, mi-a trezit amintirile tinereţii. Faptul că întâlnirea a avut loc s-a datorat unor colegi de excepţie: Ionuţ Costea, Dan Raiciu, Ştefan Constantin, Ionel Bordeanu, Tiberiu Tăujan şi Marin Iordache. La întâlnire, fiecare a venit cu familia „aferentă” şi, fireşte, cu o mare „forţă de izbire” (a se citi damigene, bidoane şi alte produse alimentare tradiţionale). A fost excelent. Soţiile ne-au lăudat, ceea ce să recunoaştem se întâmplă foarte rar, nu ?

Unii dintre noi nu ne văzuserăm tocmai de la terminarea liceului militar. O mustaţă sau o burtă în plus, o chelie regulamentară, un surîs „a la” a doua tinereţe au fost elementele de colaratură. Dar, amintirile şi „programul” zilnic organizat ca în anii buni (două zile a durat sărbătoarea) au fost sarea şi piperul acţiunii. Ce poate fi mai frumos ca atunci când, peste ani fără ranchiună, fără prejudecăţi, fără resentimente rechemi din trecut şi cele bune şi cele mai puţin plăcute! Ce contează că unii dintre noi erau locotenenţi-colonei, majoritatea maiori şi câţiva căpitani? Asta e viaţa! Revoluţia din 1989 scrisese pentru fiecare dintre noi o pagină aparte de istorie. Noi, acolo, ne întâlneam dincolo de grade şi de funcţii, adolescenţii din Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” împreună cu soţiile şi copiii, ca să vorbim între noi prietenii, nu între noi gradele!!! Eram cu toţii acolo, aşa cum am spus: „cea mai frumoasă întâmplare a anilor 1972-1976: Clasa „F”. Şi era nemaipomenit!!! Era de fapt starea de spirit pe care numai liceul militar ţi-o poate da!

Aţi observat?! Ofiţerii îşi aduc aminte cu bucurie, sau ironie, de diverse întâmplări avute în cariera lor de ofiţeri. Dar, întotdeauna veţi observa o anume nostalgie când vine vorba despre Liceul Militar. De ce credeţi că cele mai frumoase revederi sunt cele de la Liceul Militar, ori Şcolile Militare şi nu cele de la Academia Militară? Pentru că toată lumea redevine, sau măcar încearcă să recheme anii tinereţii: exuberanţi, optimişti, fără griji şi ifose prea mari. La Academie oamenii sunt deja formaţi. La liceul militar sau la şcoala militară oamenii erau la vârsta marilor întrebări, la vârsta când aproape totul ţi se părea posibil şi atât de frumos, nu neapărat roz. Mai târziu începi să ai preocupările, grijile unui adult; e altceva, e altă etapă.

Cred că de aceea, la întâlnirile de la liceul militar participă cei mai mulţi. Aici vin ofiţerii „lemişti” cu gândurile şi atitudinile liceului. La celelalte întâlniri vin aceiaşi ofiţeri dar, acolo, se văd deja funcţiile şi gradele dobândite. Am avut asemenea întâlniri şi cam aceasta a fost impresia. Probabil voi deranja pe mulţi, dar aceasta este părerea mea. Aşa am simţit eu.

M-am gândit mult dacă, în noile condiţii „oferite cu generozitate” de criză, dar mai ales de aşa-zişii demnitari civili şi militari actuali, aş mai opta pentru liceul militar. Sună aiurea, ciudat gândurile mele, nu?! Dar, întrebarea mea cere şi un răspuns. Da, aş alege liceul militar. Variante: un liceu de informatică, sau de limbi străine. Oricum, ca ofiţer nu mă văd a fi unul de finanţe, intendenţă, logistică sau înzestrare. Nu pentru că aş avea ceva împotriva acestor specialităţi. Simt că nu mi se potrivesc. De asemenea, nu mă văd ofiţer de aviaţie sau de marină. Nu-mi (mai) place să călătoresc cu avionul (am avut câteva situaţii mai puţin plăcute), şi nu mă pasionează călătoriile cu vaporul (experienţele avute în Marea Egee, Canalul Mânecii şi Golful Persic mi-au fost suficiente). Îmi place să fiu „cu picioarele pe pământ”.

În decembrie 2008 am trecut în rezervă. Din când în când mă mai uit pe multele fotografii făcute prin „garnizoana România”, sau prin locurile de peste mări şi ţări, pe acolo pe unde m-au purtat paşii. Revăd chipuri şi locuri cunoscute, revăd foştii mei colegi.

Ce înseamnă acum pentru mine „Liceul Militar”?

În primul rând, încredere şi speranţă pentru schimbul de mâine. Înseamnă locul unde se pregătesc şi se formează ofiţerii de mâine, unde se predă ABC-ul Armatei, unde se dă startul pentru cultura generală a viitorului profesionist care, deşi acum nu prea ştie despre ce e vorba, va trebui să acţioneze cu resursele umane, cu mijloacele şi fondurile puse la dispoziţie cu parcimonie pentru atingerea obiectivelor de interopeabilitate cu forţele şi echipamentele NATO. Este locul unde se formează adevăratele convingeri şi caractere militare. Celelalte instituţii militare doar le vor perfecţiona.

Cam aşa văd eu acum rolul liceului militar.

E bine, e rău ?! Cine ştie?!

Viaţa o va demonstra.

(Dorel Pietrăreanu)

Elena şi Mircea cel Bătrân

Dupa o pauza destul de lunga revin cu un articol scris de domnul Dorel Pietrăreanu. Va doresc lectura placuta si vreau sa ii multumesc domnului  Pietrăreanu  pentru ca a avut amabilitatea sa impartaseasca cu noi aceasta povetire.

„Veneam uşor, zilele trecute, cu Dacia noastră Logan de la părinţii mei de la Vulcana Pandele, judetul Dâmboviţa şi făceam liniştit, ca tot valahul, sensul giratoriu de linga Turnul Chindiei, către Bucureşti.

Nepoţica mea, Elena de 5 ani şi jumătate stătea liniştită si se uita peste apa Ialomiţei peste care tocmai trecusem.

–          Bunule, asta este tot Ialomiţa aia de la tine de la Vulcana Pandele peste care am trecut mai devreme?

–          Da, Papuşă, asta este.

–          Si de ce n-am venit direct pe apă cu maşina si am luat-o pe ocolite, pe drum.

–          Pentru că maşina nu merge pe apă, ci numai pe drum!, zic eu sperind să o potolesc…

–          De nimic nu eşti in stare, asa zice şi Buni, am pierdut atâta timp mergând pe drum…

–          Aşa este, zic eu încercind să nu dezvolt subiectul care, oricum, nu-mi convenea, iar discuţiile nu erau in favoarea mea.

Am ajuns în dreptul Turnului Chindiei. Duminica pe la prinz, lume destulă, şi tineri şi bătrani.

–          Bunule, ai zis că tu eşti din zonă.

–          Aşa e,  aşa am zis, Papuşă!

–          Şi ce ziceai că înseamnă “zonă”?!

Ca sa nu mai lungesc  vorba, i-am explicat. Cam trecuserăm de Turnul Chindiei.

–          Auzi, Bunule! Ziceai că Mircea, ăsta mai Bătranu’ este bunicul tău?!

–          Nu, Elena, spuneam că Mircea cel Bătran a fost domnitorul Tării Romaneşti şi că este strămoşul oamenilor de aici, din zona Targoviştei.

–          Deci, este  şi al tău, continua Elena fără să clipească.

–          Nu stiu, probabil.

–          Auzi, Bunule, Mircea ăsta a fost şef peste toţi, nu?

–          Da, am zis eu.

–          A fost şi ofiţer, cum ai fost tu?!

–          Da, dar a fost şef peste toţi ofiţerii din ţară.

–          A fost şi colonel cum ai fost tu, sau a fost mai mic?

–          A fost mai mare, dar atunci nu erau gradele ca acum.

–          Bunule, hotărăşte-te a fost colonel sau nu a fost, pentru că pentru mine cel mai mare grad e colonelul pentru că aşa ai fost tu. Dacă nu a fost colonel, atunci a fost mic chiar dacă a fost domnitor cum zici tu.

Sonia, sotia mea se facuse mică în spate şi râdea, o vedeam în oglinda retrovizoare, şi mă lăsase să duc eu luptele istorice privind ierarhia gradelor şi funcţiilor. Putea şi Sonia să-mi dea o mană de ajutor, pentru că toata viaţa  ei a lucrat la Armată. Nimic, lasă-l pe Bunu să se descurce… Doar a fost colonel, nu?!

–          Elena dragă, acum câteva sute de ani nu se discuta ca acum cu grade şi funcţii, era vorba despre oameni cu funcţii mai mari sau mai mici, dar aşa précis ca acum nu…

–          Bunule, Mircea ăsta Batrânu a fost sau nu a fost colonel?!

–          Cred că nu, am zis eu incercind să nu supăr pe nimeni. Dar era Domnitorul Ţării Romaneşti!!!

–          Bunule e ok, a fost Domnitor cum zici tu, dar daca nu a fost si Colonel tot degeaba, tu eşti cel mai tare. Dai  o ingheţată pe chestia asta. Păcat că nu ai şi tu un Turnu’ Chindiei,,,

Am dat îngheţata când am ajuns la Bucureşti. Doar eram mai tare ca un Domnitor. Păcat că nu aveam măcar o machetă a Turnului Chindiei… Ce să-i mai explici nepoatei că nu eram un colonel mai tare ca un Domnitor, ci doar un anonim colonel cu pensia revizuită în minus cu 8 milioane din care totuşi i-am datîngheţata promisă. Aşa sunt copiii, aşa înţeleg ei istoria!!! Dar, probabil că nepoţica mea nici gradul de colonel nu prea ştie ce înseamnă. Aşa s-a obisnuit ea cu mine, că eram colonel când s-a născut!!!… Colonel stie, colonel zice!…”

de Dorel Pietrăreanu

The Sun: „Romania has world’s sexiest soldiers”

In sfarsit am gasit un articol favorabil in presa din UK.

THE Romanian army might not be able to boast the firepower of the world’s top military powers, but they have one secret weapon that’s a world beater — the SEXIEST women.

Pentru a vedea topul click aici

 

 

CSO Cugir îşi schimbă statutul pentru a participa la baraj!

CF Metalurgistul Cugir 1939 va fi numele viitoarei divizionare terţe ce va activa în oraşul de sub Drăgana în cazul în care CSO Cugir, campioana judeţului Alba va câştiga barajul din 19 iunie, cu reprezentanta judeţului Sălaj. În aşteptarea stabilirii numelui adversarului din Sălaj (Barcău Nuşfalău sau Rapid Jibou) de la meciul de baraj din judeţul Bihor, din 19 iunie, Clubul Sportiv Orăşenesc Cugir este obligat, conform regulamentelor FRF să-şi schimbe statutul.

Astfel, deja s-au iniţiat demersurile juridice necesare, iar în cursul săptămânii trecute, în ultima şedinţă de Consiliu local din Cugir s-a dat o hotărâre în acest sens. „Există o asociaţie, ProSport Cugir, de drept privat, non profit şi s-a cedat acesteia dreptul de participare în competiţie”, a declarat Adrian Mihai, directorul CSO Cugir. „Structurile sportive de drept public nu pot participa la baraj dacă nu se transformă în structuri de drept privat. Cei de la Cugir trebuie să se strângă, să demareze procedura şi să se încadreze în termenul stabilit. E nevoie practic de întrunirea Consiliului, schimbarea statutului, o hotărâre judecătorească în acest sens şi obţinerea CIS”, a declarat Sorin Corpodean, preşedintele AJF Alba.

*În Liga a 3-a, secţia de fotbal se va desprinde de CSO Cugir!

restul in ziarul Unirea

Incepe constructia celui mai puternic laser din lume

Saptamana aceasta incepe la Magurele constructia cladirii care va gazdui cel mai puternic laser din lume. Proiectul Extreme Light Infrastructure – Nuclear Phisycs (ELI-NP) se va intinde pe o suprafata de peste 30.000 de metri patrati, adica de trei ori mai mare ca un hypermarket, si va fi o adevarata provocare pentru ingineri si constructori. Pentru ridicarea complexului va fi turnat mai mult beton decat la Arena Nationala, iar ELI-NP „va fi probabil cea mai mare cladire din Europa alimentata cu energie din surse neconventionale”, printr-un sistem de peste 1000 de pompe geotermale.

 

Mai multe pe hotnews

Ionut Budisteanu, câştigătorul marelui premiu al competiţiei Intel ISEF

Elevul român Ionuţ Budişteanu a caştigat premiul cel mare la cea mai amplă competiţie preuniversitară de ştiinţă şi inginerie din lume, Intel International Science and Engineering Fair (Intel ISEF), organizată între 12-18 mai în Phoenix, Arizona.

În vârstă de 19 ani, Ionuţ şi-a adjudecat cel mai important premiu al competiţiei, Gordon E. Moore, în valoare de 75.000 dolari. El a mai câştigat alte 4 premii în cadrul Intel ISEF, a căror valoare cumulată este de 14.000 dolari. În total, premiile câştigate de Ionuţ Budişteanu la ediţia de anul acesta a Intel ISEF se ridică la 89.000 de dolari. Alături de  premiul Gordon E. Moore, Ionuţ a obţinut şi premiul I acordat de American Association for Computing Machinery; Premiul Best Category Award, secţiunea Computer Science; Premiul First Award, Computer Science şi o excursie  de o săptămână la CERN, Geneva, oferită de Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară. Reputatul Massachusetts Institute of Technology (MIT) a anunţat că a decis sa denumească un asteroid cu numele lui Ionuţ Budişteanu, în calitate de câştigător al Intel ISEF 2013.

Restul articolului in Adevarul

Reacţia lui Cristian Mungiu la adresa emisiunii de satira realizata de Canal+

Am rămas putin în urma cu noutățile însa revin cu câteva articole interesante.

In primul rând mi-a atras atenția reacția lui Cristian Mungiu la emisiunea de satira a postului francez Canal+. Este plina de bun simt și avem multe de învățat din ea.

 

„Oricât de neinspirate pot fi asemenea comentarii la adresa noastră ca români, cred că e preferabil să nu cădem în acelaşi păcat de a generaliza: nu e cazul să considerăm că francezii – în general – ne detestă sau ne nedreptăţesc: prezenţa mea în juriul Festivalului de la Cannes, distincţia pe care urmează să o primesc în zilele următoare din partea statului francez şi, nu în ultimul rând, faptul că filmele mele sunt, totodată, difuzate de Canal+, demonstrează contrariul.

E vorba doar de folosirea, într-o emisiune de umor, a unui stereotip despre români – stereotip care nu ne face plăcere şi cinste, dar pe care nu îl putem anula cu drepturi la replică. Dacă ne afectează aşa de mult ce cred alţii despre noi ar trebui să ne concentrăm mai degrabă asupra conţinutului, asupra a ce avem de făcut încât asemenea stereotipuri să nu mai aibă obiect.

Cred că cineaştii – şi artiştii români, în general – au contribuit substanţial în anii din urmă la echilibrarea balanţei în privinţa ştirilor despre România, însă cum nici bunele, nici relele nu sunt pe deplin individuale sau colective, trebuie să încercăm, fiecare dintre noi, să schimbăm imaginea pe care o generăm în ansamblu şi să rezolvăm problemele punctuale care sunt în responsabilitatea noastră. Şi e bine, cred – totodată – să avem grijă cum comunicăm public despre asemenea incidente – există riscul ca prin popularizarea şi comentarea lor nefericită să provocăm un prejudiciu mai mare decât a provocat incidentul însuşi.”

Cristian Mungiu este primul cineast român care face parte din juriul competiţiei de la Cannes. Alături de el, jurizează Steven Spielberg (preşedinte), Nicole Kidman, Christoph Waltz (Django Unchained), regizorul Ang Lee (Brokeback Mountain, Life of Pi) renumitul actor francez Daniel Auteuil, regizoarea britanică Lynne Ramsay (We Need to Talk About Kevin), cineasta japoneză Naomi Kawase şi actriţa indiană Vidya Balan.

Sursa