Regimentul de transmisiuni de la Otopeni, unde am fost repartizat, nu îmi era străin. Mai fusesem acolo, în stagiu, cu câţiva colegi de şcoală militară, pentru a ne pregăti practic şi metodic pentru funcţia de comandant de pluton. Mă bucuram că aveam să reîntâlnesc persoane pe care le cunoscusem şi care, într-un fel sau altul, îmi predaseră abc-ul vieţii de ofiţer. Nu aveam, însă, de unde să ştiu că, voi fi repartizat chiar la plutonul radio, unde fusesem în stagiu şi că voi regăsi şi o parte dintre militarii în termen, deveniţi între timp – “veterani”. 
Am avut şansa de a lucra acolo, la Otopeni, cu nişte oameni de excepţie, profesionişti în adevăratul înţeles al cuvântului, dar şi caractere puternice. Cu astfel de oameni, am deprins cu uşurinţă lucrul cu staţiile radio, am descoperit “fascinaţia” traficului radio în cod Morse, am învăţat “să văd” şi “să lucrez” cu “oamenii” aflaţi în uniforma de soldaţi, am descifrat multiplele nuanţe ale vieţii şi activităţii de ofiţer.
Soldaţii, băieţii pe care îi cunoscusem când am fost în stagiu şi erau de ciclul întâi, erau de nerecunoscut. I-am văzut cum îşi dădeau coate şi zâmbeau, atunci când am venit în faţa formaţiei, împreună cu comandantul de companie, şi mi-am luat plutonul în primire. 
Nu am intenţia de a vă impresiona dar, asemenea momente nu se uită. Şoni (Sandu Asevoaie), subofiţerul care dusese plutonul până atunci şi cu care mă împrietenisem din stagiu, zâmbind şi el, mi-a dat raportul şi, apoi, predându-mi comanda, mi-a şoptit (şi el, vizibil emoţionat): “Curaj, Dorele şi succes!” 
Îmi face plăcere să amintesc faptul că, timp de două săptămâni, de la data prezentării la unitate, pentru tinerii locotenenţi din promoţie (“locotenenții speranțelor”!) a fost organizată o intensă perioadă de pregătire, prilej cu care am fost familiarizaţi cu specificul unităţii şi cu tehnica de transmisiuni de acolo (radio, radioreleu, telefonie-telegrafie, construcții linii cablu etc). 
La vreo două luni după ce primul pluton de soldaţi instruiţi de mine a trecut în rezervă, am primit un telefon, la gazda unde stăteam. Surpriză mare: fostul sergent al plutonului mă suna să mă invite la Predeal, peste două săptămâni, sâmbăta, unde urmau să se întâlnească toţi băieţii din pluton pentru a sărbători trecerea în rezervă. Tatăl unuia dintre ei lucra în turism şi răspundea de acea zonă. Zis şi făcut.
Am ajuns la Predeal. Atunci am înţeles de ce sergentul insistase, cu o seară înainte, să-i spun la ce vagon am biletul. Cînd trenul a oprit, “plutonul meu” era aliniat şi comandat de sergent cu onorul spre uşa vagonului pe care urma să cobor. Vă daţi seama că lumea era ciorchine la geamuri, să afle ce se întâmplase. Pricepând că cineva “important” urma să coboare din vagon, lumea comenta în fel şi chip. Cineva deja aflase de la un ceferist de pe peron că băieţii, frumos aliniaţi, îşi aşteaptă fostul comandant. “Am trăit s-o văd şi pe-asta!” zise un om, cam între două vârste. ”Auzi, vorbă, să iasă ei din armată de două-trei luni şi să-l aştepte pe comandant în poziţie drepţi, pe peron…!” Cu destulă greutate, mi-am făcut drum printre călătorii-spectatori. Nu mică le-a fost mirarea când au văzut că, tânărul care călătorise cu ei în vagon, era comandantul aşteptat de băieţi şi că era cam de-o seamă cu foştii soldaţi.
-Tovarăşe locotenent, plutonul instruit de dumneavoastră vă prezintă onorul şi este pregătit să înceapă petrecerea. Sunt sergentul Mihai.
În liniştea care se lăsase pe peronul gării din Predeal, m-am simţit cel mai mare comandant de oşti şi m-am auzit spunând tare: “Bună ziua!”
-Să trăiţi tovarăşe locotenent! au răsunat Bucegii de bucuria revederii unor tineri. 
Trenul se punea uşor în mişcare, în timp ce eu şi băieţii mei, ne îmbrăţişam şi ne bucuram de revedere. Sincer, nu cred că aş fi în stare să descriu petrecerea care a urmat, la o vilă din Predeal, cu soldaţii mei, din primul pluton instruit ca ofiţer, “locotenent al speranţelor”.

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

În prezent, nici nu prea mai poţi să spui „coleg de promoţie”, că lumea crede imediat că e vorba de cineva, alături de care faci o promoţie. „Şi la ce e promoţia, maică?”… Revenim.
Şi noi, “locotenenţii speranţelor” (promoţia 1979!), am fost tineri. Ceea ce, în opinia mea, a caracterizat generaţia noastră, cu plusurile şi minusurile fireşti, a pătruns dincolo de gardul unităţii şi nu ne-a ocolit nici pe noi.
Uşor-uşor, noi – “locotenenţii speranţelor” – am intrat în atmosfera Regimentului 48 Transmisiuni de la Bucureşti-Otopeni şi am început să lucrăm pe funcţiile pe care fuseserăm repartizaţi: Gică Oţet, Nelu şi Mitică, la telefonie-telegrafie; eu, Bogdan, Sică şi Valentin (“Pirică”) la staţii radio; Niki şi Octavian la staţii radioreleu, iar Virgil la construcţii linii cablu. Costel, ofiţerul de intendenţă, a fost repartizat la alimente, fireşte! Cu Gică, Niki, Bogdan şi Octavian fusesem coleg de clasă în şcoala militară.
În uniformele noastre noi, care uneori ne mai şi incomodau de-atâta “umflat în pene”, pendulam între speranţă şi îndoială. Era ceva normal: jocul dublu era greu de dus (dimineaţa îmbrăcat în uniformă, iar seara, acelaşi tânăr devenind unul dintre primii membri ai “generaţiei în blugi”).
Eram, cumva, şi debusolaţi: una citisem şi citeam în cărţile de istorie, altceva auzeam de la unii sau alţii, sau de la “Europa Liberă”. Una ni se preda la învăţământ politic şi altceva era pe stradă, deşi la începutul anilor ’80 încă era binişor. Ne dădeam zglobii “ce buni suntem” la istorie, la politică, nebănuind că doar peste câţiva ani se va alege praful şi pulberea de tot ceea ce învăţasem noi.
În pantalonii noştri evazaţi şi în geaca de blugi, făcută rost pe sub mână de la studenţii străini, din Grozăveşti, ne reîntâlneam, locotenenţii speranţelor plus noii prieteni, seara la restaurantul militar de la Casa Centrală a Armatei şi (cu 100 de lei de căciulă, fără să ne fie teamă că “fripturile” au prea multe E-uri!) făceam câte un chef, de speriam babele din cartier. Cântam cântece de petrecere, în limba foarte română, nu în engleză luându-ne la întrecere cu lăutarii. Singurele melodii de joc la chefuri erau tangoul, horele, sârbele la care puţini dintre noi ştiau paşii, dar toţi dansam! Gică Oţet (devenit între timp Gică MVT, după numele unui echipament de transmisiuni în care era “as”) a fost şi a rămas un foarte bun dansator. Noi, ceilalţi, eram prin judeţ, dar era bine şi frumos şi ne simţeam bine!
Am avut mare noroc, pentru că atunci nu apăruseră manelele, “cancerul folclorului românesc”, care ar fi pătat tinereţea şi speranţele locotenenţilor. A doua zi nu aveam nimic şi mergeam fain-frumos la serviciul nostru kaki, râzând unul de altul când ne întâlneam pe la sălile de specialitate şi încercam să ţinem ochii deschişi “regulamentar”.
Îi învăţam pe soldaţii noştri istorie, aşa cum o ştiam şi noi din cărţile de atunci, cu nuanţele patetice, specifice acelei perioade, de parcă în ţara asta eram cu toţii doar ardeleni pur sânge!
Îi învăţam cu bucurie, răbdare şi înţelegere pe soldaţii noştri codul Morse, sau să lucreze la telegraf ori la staţiile radio sau radioreleu, convinşi fiind de importanţa a ceea ce facem noi. Pentru că noi chiar credeam în teoria referitoare la “importanţa lucrului bine făcut, la timpul lui”. În naivitatea mea de vărsător, încă mai cred în aşa ceva. Uneori, nevastă-mea mai râde de mine, îndeosebi în apropierea Crăciunului, că eu încă mai cred în spiritul sărbătorilor de iarnă, iar oamenii încă îmi par frumoşi şi sinceri…
Nu ştiu dacă noi, locotenenţii speranţelor, am făcut parte dintr-o generaţie de “învingători” dar, mai mult ca sigur, am fost o generaţie de “visători” care a cam avut de toate. Plus o “Revoluţie în direct”, din care fiecare a înţeles ce a vrut şi a scăpat cum a putut. 
Fiecare dintre colegii de promoţie, prezentaţi mai sus, va avea o evoluţie foarte interesantă în carieră. Gică Munteanu (Oţet?MVT) a devenit şeful peste frecvenţele militare (acum este în rezervă). Nelu Stoica, după Revoluţie, a plecat la colegii de la Interne şi, acum vreo cinci ani, a obţinut gradul de chestor (general de brigadă; acum este şi el în rezervă). Mitică Lungu (singurul dintre noi, rămas încă în activitate!!!) este, de câţiva ani, comandantul unei unităţi de transmisiuni. Bogdan Zotter a trecut în rezervă acum vreo şapte ani şi, în prezent, este directorul general al unei companii private de comunicaţii. Sică Merişanu a trecut în rezervă acum vreo trei ani. Dumitru Valentin (“Pirică”) a trecut în rezervă prin ’98 sau ’99, a lucrat câţiva ani în străinătate (sigur, nu la căpşuni!), iar acum este undeva în diplomaţie. Niki Constantin a fost şef peste siguranţa mijloacelor de comunicaţii la un mare comandament de profil (acum este în rezervă). Octavian Marinescu a trecut în rezervă mai demult. Ilie Virgil a fost trecut în rezervă, iar după Revoluţie a intrat în politică, în perioada ’96-’99, fiind numit prefect al unui judeţ din sudul ţării. De Costel Baicu nu am mai ştiut nimic câţiva ani. M-a anunţat un amic anul trecut că prietenul nostru Costel ne-a parasit pentru totdeauna, trecând în lumea celor drepţi. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Iar eu, Dorel, scriu aceste rânduri.
În cartea mea, nu doresc să fiu lupul moralist, în privinţa vieţii cazone. Am dorit însă, să creionez cumva, cadrul în care ne-am format şi am acţionat ca militari. Fireşte, unii mai bine, alţii cu mai puţine realizări. Pentru că aşa este şi viaţa, nicăieri nu vei afla totul în roz. Ar fi şi plictisitor, nu-i aşa!? Iată de ce, în continuare, mă voi referi, cu predilecţie, la întâmplări mai hazlii din lumea kaki pe care am cunoscut-o şi din care am făcut şi… încă, spiritual fac parte.

 

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

 

chipa nationala de rugby a Romaniei, Stejarii, disputa in luna noiembrie trei meciuri test foarte importante impotriva echipelor din Tonga, Canada si Fiji.

Echipa din Tonga vine pentru prima data la Bucuresti si promit un spectacol adevarat prin dansul razboinic, supranumit Sipi-Tau, dans asemanator Haka-ului neozeelandez, pe care acestia il executa inainte de fiecare meci.
In clasamentul mondial, Tonga se afla pe locul 11.

Canada a intalnit Romania prima data in 1991, la Toulouse, unde echipa noastra a pierdut cu scorul de 19-11. Al doilea meci a avut loc in 1995, la Port Elizabeth, atunci cand Canada s-a impus din nou cu 34-3.
In 2005 a avut loc ultimul meci disputat de cele doua tari, Stejarii reusind victoria cu 22-20 la Bucuresti. Canada ocupa pozitia 14 mondiala in acest moment.

Cu echipa din Fiji, Romania a disputat doua partide, prima in 1991, cand a reusit victoria cu 17-15, iar a doua, in 2009, la Bucuresti, meci pierdut cu 29-18.
Echipa celor din Fiji este clasata pe locul 13 in clasamentul International Rugby Board.

Programul meciurilor este urmatorul:

9 noiembrie – Romania vs Tonga – ora 19.00 – Stadionul National Arcul de Triumf
16 noiembrie – Romania vs Canada – ora 19.00 – Stadionul National Arcul de Triumf
23 noiembrie – Romania vs Fiji – ora 19.00 – Stadionul National Arcul de Triumf

Toate meciurile vor fi transmise in direct de TVR2.

Biletele sunt disponibile in retelele Myticket si Bilete.ro cat si la magazinul Federatiei Romane de Rugby din Bd-ul Marasti nr. 18-20 (program 09.00-17.00).

Pretul biletelor pentru cele trei meciuri:

Tribuna I – 35 RON
Tribuna II – 25 RON
Peluze – 15 RON

http://www.frr.ro

Nu pot sa spun ca sunt mort dupa baschet. Am jucat prin curtea scolii cand eram mai mic si cam atat. La meciuri mergeam doar ca sa fiu alaturi de Steaua, impreuna cu tatal meu, la orice competitie: hochei, volei, fotbal, rugby, baschet, polo. Asta se intampla pe vremea fostului presedinte, Nicolae Ceausescu.

Apoi m-am axat pe fotbal si rugby, singurele sectii care au mai produs rezultate dupa revolutie.

In urma cu cateva saptamani, deranjat de lipsa de respect fata de trecut a celor care conduc FC Steaua in momentul de fata am decis sa renunt la fotbal sa ma intorc la ceea ce am iubit inca de la inceput: Clubul Sportiv al Armatei Steaua Bucuresti, singurul bastion care mai pastreaza intacte valorile care m-au adus sub culorile ros-albastre.

Cum la rugby e pauza competitionala am ajuns la baschet. Iar surpriza a fost una mare de tot

Mai jos gasiti un interviu cu Virgil Stanescu, omul din spatele relansarii Stelei la baschet. Mi-a facut placere sa il citesc si m-am bucurat sa aflu ca mai exista astfel de oameni in Romania

„O singura data faci o prima impresie, iar la 2.08 metri ai mei ies in evidenta inca de la inceputul unei conversatii”, imi spune Virgil Stanescu, pe care il intalnesc la restaurantul Ancora din Parcul Herastrau, local detinut de omul de media Marius Tuca. „Am credibilitate in fata potentialilor parteneri pentru ca vorbesc cu pasiune despre sport. Steaua este proiectul meu de suflet”, spune sportivul referindu-se la potentialii sponsori, principala tinta a oricarui manager sportiv care se respecta. El coordoneaza administrativ echipa de baschet Steaua CSM Eximbank si, in acelasi timp, joaca in toate meciurile formatiei nou-promovate in prima liga din Romania.

O zi din viata lui Virgil Stanescu incepe la birou, cu multe proiecte de management, si se continua cu primul antrenament de la ora 11 la 13, apoi urmeaza masa de pranz, care de multe ori este servita alaturi de sponsori si alti parteneri. Ulterior, au loc intalniri pentru rezolvarea problemelor organizatorice (relatia cu Federatia si administrarea salii de sport si deplasarile, spre exemplu), urmate de al doilea antrenament al zilei care incepe la 19 si se incheie la 21. Ziua da luni in care Virgil Stanescu a luat pranzul pentru interviul acordat Wall-Street.ro este atipica pentru ca nu include antrenamente, caci echipa a avut trei meciuri consecutive weekendul care tocmai s-a incheiat. „Nu am antrenamente astazi, insa de la management nu am luat pauza”, imi spune zambind Virgil Stanescu. Ziua de lucru se incheie tarziu, in noapte, si de multe ori apar situatia neprevazute, in care un jucator trebuie sa mearga la doctor sau o problema cu un apartament al unui jucator. „Abia acum incep sa simt cu adevarat partea practica a managementului, lucru care ma motiveaza zi de zi, chiar daca ajung acasa seara si imi vad copiii tarziu”, recunoaste sportivul”

Citeste mai mult: http://www.wall-street.ro/special/wall-street-lunch/155963/virgil-stanescu-manager-steaua-wall-street-lunch.html#ixzz2iXkTbh2r

Aveam 14 ani când am intrat pe poarta primei unităţi militare din viaţa mea: Liceul Militar “Dimitrie Cantemir”, din Breaza. Noianul de reguli, obligaţii, îndatoriri şi (ceva) drepturi au dat buzna în viaţa şi sufletul meu de copil venit de la ţară. Chiar din primele zile, am fost sfătuiţi şi învăţaţi că un militar, indiferent de grad, funcţie sau vârstă, trebuie să fie loial ţării şi armatei sale. Cam ce înseamnă asta, prea multe nu am înţeles eu atunci, dar pe parcurs viaţa şi activitatea în domeniul militar mi-au oferit multe oportunităţi să înţeleg şi să învăţ. Mai ales, ce înseamnă “loialitatea”. Şi am mai învăţat şi m-am străduit să dezvolt în activitatea mea, atât cât am putut eu, alte două componente de bază ale specificului vieţii de militar: “onoarea şi spiritul de camaraderie”!

În opinia mea, aceste elemente sunt definitorii şi complementare pentru viaţa şi activitatea militarului de carieră. Din punct de vedere “loialitate, onoare şi camaraderie”, în ceea ce mă priveşte, în timp, am înţeles că militarul trebuie să fie un om angajat, fidel şi devotat, onest, stabil şi supus, pasionat, entuziast şi responsabil, conştiincios şi perseverent, altruist, cooperant, sincer şi cinstit, hotarât, activ şi curajos etc. Iar în ceea ce priveşte aspectul negativ al loialitatii, onoarei şi, respectiv, al camaraderiei acesta s-ar manifesta prin caracteristici cum sunt: minciună, trădare, obedienţă tembelă etc. Recunoaşteţi aceste “semne negative” la unii dintre mai marii demnitari militari (şi civili!) din vremurile acestea de restrişte care ne-au inundat viaţa cu tupeu obraznic?!… Întrebam şi eu aşa… în treacăt… ca iepuraşul acela care curăţa arma şi vorbea şi el cu sine însuşi, ca să se bage în seamă…

În şcolile şi unităţile militare pe unde m-au purtat paşii în cei peste 35 de ani de armată, am avut şansa unor profesori şi comandanţi care, la rândul lor, au crezut în aceste valori şi ni le-au transmis şi nouă. Sub o formă sau alta, ideile principale au relevat necesitatea ca militarul, în general, şi ofiţerul, în special, trebuie să fie întotdeauna gata pentru efort continuu în muncă, pentru interacţiune si cooperare în grup (pluton, companie), pentru stabilitate, responsabilitate şi identificare cu grupul, pentru interiorizarea normelor instituţionalizate, a scopurilor si obiectivelor subunităţii şi unităţii, să manifeste interes pentru dezvoltarea si ridicarea statutului grupului, iar interesul propriu trebuie să fie subordonat celui al grupului şi orientat spre ajutorare si siguranţă, adică spre camaraderie.

Mai mult ca sigur, următoarele valori şi acţiuni nu aveau nicio legătură cu vremurile şi “politicile” fostului regim, ele fiind considerate de noi ca valori militare esenţiale pentru activităţile desfăşurate, care vin dintr-o experienţă de excepţie a militarilor români: responsabilitate şi respect, altruism şi onoare, respect faţă de norme, aderenţă la principii, curaj şi loialitate, credincios cuvântului dat, entuziasm şi patriotism, fermitate. În prezent, probabil că cele spuse de mine mai sus, pot părea vorbe goale, baloane de săpun, basme, dar eu şi colegii mei aşa am fost educaţi, în spiritul acestor valori!

În acest context, trebuie să vă spun că, măcar odată pe trimestru, ne întâlnim, “la o bere”: fie colegii de clasă de liceul militar, fie colegii de clasă din şcoala militară. De regulă, cei care locuim în Bucureşti. Cu cei aflaţi în provincie, e mai greu. E lesne de înţeles de ce. Chiar dacă unii nu pot veni la întâlniri din diverse motive, fiecare se străduieşte să nu rateze revederile de sărbători. Atenţie! Eu nu vorbesc aici şi acum de revederile de 15, 20, 25, 30 sau 35 de ani etc! Ce ne uneşte, ce ne adună? Spiritul de camaraderie care dăinuie!

Sentimentul camaraderiei este cel care te face să fii bucuros atunci când te revezi peste ani cu foştii colegi, cu foştii camarazi. Eşti fericit să continui subiectele de discuţie pe care le-ai lăsat undeva suspendate, în aşteptarea revederii. Şi, Doamne, ce frumos se leagă conversaţiile, nealterate de trecerea timpului. Rămânem frumoşi, sinceri şi zglobii în naivitatea adolescenţei noastre kaki. Aşa cum a fost ea. Frumos şi impresionant este că odată cu trecerea timpului, participă şi soţiile la întâlnirile noastre, cu aceeaşi bucurie, devenind la rândul lor parte a camaraderiei noastre. S-au împrietenit şi ele între ele, ceea ce este important. Probabil că aşa o fi şi în viaţa civilă, dar eu nu am de unde să ştiu, pentru că sunt în armată de la 14 ani!

Toate acestea au fost argumente pentru speranţele tinerilor locotenenţi, care porneam la drum. Şi nu regretăm! În septembrie 1979, eram un locotenent aflat în faţa vieţii şi a carierei militare. Aşa ziceau şi ceilalţi zece colegi de promoţie, care au sosit “în pas de defilare” la o unitate de transmisiuni de la Otopeni. Eram locotenenţii speranţelor!(Despre ei, în următoarea povestire).

Viaţa şi oamenii întâlniţi, unii “oameni” de fapt, au mai tăiat pe ici, pe colo, din entuziasmul tinereţii noastre kaki. Fireşte, au fost şi situaţii în care, din motive ştiute şi neştiute am mai călcat şi noi pe alături, dar dominanta a fost aceea a respectării valorilor menţionate.

Probabil că, acesta este unul din multiplele motive pentru care, periodic, ne reîntâlnim cu mare bucurie, fie colegi de clasă de liceu militar, fie colegi de clasă de şcoală militară, fie colegi de unitate. Este şi aceasta, o expresie concretă, materializată a spiritului de camaraderie, a onoarei şi a loialităţii despre care am vorbit!

(Dorel Pietrăreanu)

Noaptea trecuta, in casa unui profesor din California al carui nume, Randy Schekman, nu l-am mai auzit niciodata, a sunat telefonul. Era mult trecut de miezul noptii si profesorul, alaturi de sotia lui, a sarit din pat. La celalalt capat era un alt profesor, un suedez, care l-a anuntat pe Schekman ca tocmai i se acordase premiul Nobel pentru Medicina si Fiziologie in 2013. 

Peste cateva ore, dupa anuntul oficial facut la Stockholm, profesorul Schekman a acordat primul interviutelefonic, scurt si emotionat, site-ului comitetului Nobel. In acest interviu a pronuntat numele unui singur alt om de stiinta: un roman.
Pentru inceput as vrea sa-l onorez pe George Palade”, a spus profesorul proaspat nobeliat, „cel care a fost intr-adevar deschizatorul de drumuri in domeniul biologiei celulare prin dezvoltarea tehnicilor de microscopie electronica prin care am putut vizualiza membranele din interiorul celulelor. Geniul sau a descoperit cum sunt asamblate proteinele care urmeaza sa fie transportate in afara celulei, printr-o linie de asamblare in interiorul celulei”. Celalalt american care a primit in acest an premiul Nobel pentru Medicina, James Rothman, este seful catedrei de Biologie Celulara de la Universitatea Yale. In 2008, profesorul Rothman spunea ca „munca mea de-o viata, transportul membranar intracelular, a fost inspirata de descoperirile lui George Palade, cel care a fondat in 1973 departamentul de biologie celulara de la Yale si care a pus bazele biologiei celulare asa cum o stim astazi”. Astazi, catedra de Biologie Celulara a Universitatii Yale, clasata a patra in lume in QS World University Rankings, poarta numele aceluiasi profesor roman, nascut in 1912 la Iasi.

Restul articolului de Vlad Mixich pe hotnews

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

 

În satul meu, Vulcana-Pandele din judeţul Dâmboviţa, oamenii aveau, şi sper că mai au, un profund respect pentru „haina militară”. Nu am avut în familie ceea ce se cheamă o „tradiţie militară”. Educaţia primită de la părinţii mei şi în şcoala generală, precum şi faptul că mi-a plăcut întotdeauna uniforma militară, cred că sunt elementele hotărâtoare care, la vârsta de 14 ani, mi-au îndreptat paşii către Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, de la Breaza. Şi cred că a mai fost ceva: pasiunea care deja se contura pentru literatură şi istorie. Cu siguranţă însă rolul decisiv l-au avut părinţii mei care, cunoscându-mă destul de bine, au ştiut să mă orienteze către ceea ce ei au crezut că mi de potriveşte. Iar eu nu regret alegerea pe care au făcut-o !

Sincer, prea multe veşti despre acest liceu nu ajunseseră pe la mine, la ţară, în orice caz nu prin bătătura noastră. Văzusem, totuşi, cu vreun an înainte prin Târgovişte şi Pucioasa nişte elevi de liceu militar („lemişti”) şi mi-a plăcut foarte mult uniforma lor. De asemenea, îmi plăcea să mă uit la emisiunea Armatei, de la tv.

Prea multe, şi mai ales în roz, nu mă aşteptam să găsesc în liceul militar. Trăind şi învăţând la ţară, orice pas spre oraş mi se părea un bun câştigat. Şi nu fac pe… interesantul. Pe bune! De regulă, iau viaţa aşa cum este, fără a-mi face iluzii, ori speranţe prea mari şi nu neapărat pentru că vreau ca dezamăgirile (din multele cumpene ale vieţii) să nu fie prea mari faţă de aşteptările mele.

Pentru mine, copilul venit de la ţară, surpriza mare a constat în modul de organizare şi funcţionare a liceului. Era altceva decât văzusem pe la liceele din Târgovişte, sau Pucioasa, iar afirmaţia mea nu este deloc una cu tendinţe ofensatoare la adresa acelor instituţii civile de învăţământ, sau faţă de elevii care le-au absolvit. Nu am nici un motiv!!! La Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza am avut mereu impresia că sunt într-un mic orăşel, cu o viaţa aparte de cea a oraşului propriu-zis.

Venind de la ţară, mie mi-a convenit de minune programul (mulţi vor strâmba din nas citind!), dar acest sistem îşi va pune amprenta asupra stilului meu ulterior de viaţă. Eu nu vorbesc aici despre elementele concrete ori de detaliu ale programului, ci despre spiritul acestuia, despre ceea ce presupune acesta: rigoare, tenacitate, călire a voinţei, capacitatea de a esenţializa, educaţie, tăria de a trece peste privaţiuni, punctualitate etc.

Şi ar mai fi ceva (foarte important pentru mine!): la Breaza, am găsit comandanţi şi profesori deosebiţi, oameni cu dragoste de profesia aleasă, aşa cum erau mulţi profesori şi învăţători şi la şcoala din comuna mea natală, Vulcana-Pandele. Şi nu o spun din politeţe! Am avut şansa unor dascăli de excepţie care, dincolo de cunoştinţele predate, ne-au mai învăţat ceva: să fim oameni, să fim buni români. Şi cred că nu este puţin lucru!!! Iar timpul nu mi-a înşelat aşteptările. Am spus şi mai devreme, că iau viaţa aşa cum este. Depinde de noi înşine cum ne-o organizăm şi ce facem cu ea.

Nu am fost eminenţa cenuşie a clasei sau a liceului. M-am străduit însă să nu mă fac de râs. La şcoala generală la mine la ţară fusesem unul dintre elevii buni, chiar premianţi. În clasa mea F (1972-1976) din liceul militar nu am luat niciodată premiul întâi. De fiecare dată acest premiu a fost… adjudecat de alţi  colegi de clasă. Dar, în fiecare din cei patru ani petrecuţi acolo, premiul doi al meu a fost! Mă laud, nu?! Altfel vede acum ţăranul politica partidului! Nu ascund faptul că, fugeam ca dracu’ de tămâie, ajungând să nu mai suport proverbul: „Decât la oraş codaş, mai bine la ţară fruntaş”. (Da, dar între timp ne avansaseră şi pe noi la gradul de… „elev fruntaş”… De unde să ştiu eu că, peste ani, unii aveau să fie avansaţi de la gradul de „fruntaş” direct la gradul de … „general”…)

            Am fost întotdeuna un luptător, un jucător tenace, nu numai în şcolile urmate, dar şi, în general, în viaţa cotidiană. Mi-am jucat până la capăt orice şansă oferită de viaţă şi îmi place să cred şi să sper că jocul meu a fost corect, cinstit, fără a afecta pe alţii. „O luptă-i viaţa, deci te luptă”… În toate formele de învăţământ, de pregătire urmate atât în ţară cât şi în străinatate, precum şi în cariera de ofiţer, am fost în permanenţă în competiţie – dacă nu cu alţii, atunci cu mine însumi. Am „tras” de mine cât am putut pentru că am vrut să mă şi cunosc. A fost bine, a fost rău? Nu ştiu! Ce ştiu, este că nu a fost uşor, dar sunt convins că a meritat acest efort.

Am reactualizat şi remodelat în timp, în existenţa şi profesiunea mea unele dintre temeliile şi permanenţele cantemiriste insuflate de către dascălii şi militarii din Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”: seriozitatea, continuitatea şi tenacitatea în pregătire. Dorinţa de a citi în permanenţă, de a-mi împrospăta cunostinţele. Preocuparea asupra lucrului bine făcut. Domeniile în care am lucrat (îndeosebi în cel al cooperării militare internaţionale, am lucrat aproape 20 de ani!) nu iartă pe nimeni. Trebuie să fii la zi cu ceea ce se întâmplă, pentru a fi în măsură să prevezi, ca la şah, următoarele mutări. Altfel, rişti să devii „ambasadorul României la… Bucureşti.”

Amintirile legate de „poarta vieţii” (aşa aş numi acest lăcaş de învăţământ) sunt foarte multe şi frumoase. Îmi este greu să mă opresc doar la una. Cum pot să uit prima învoire în oraş, sau prima şedinţă de tragere cu faimoasa puşcă Geco? Ori bătăile cu perne în dormitor, sau cât de caraghioşi am fost la prima defilare de la deschiderea anului întâi? Cum mi-aş putea permite să uit orele de istorie, de română, de chimie, de mate, de fizică? Ori primul salt, atât de regulamentar executat peste gardul unităţii, că ne-ar fi invidiat până şi profesorul de sport şi comandanţii, pentru că la orele dânşilor nu prea reuşeam asemenea performanţe?! Să vă mai spun şi despre prima bere băută cu colegii la cârciuma Fronescu, ori despre şedinţele la Cercul de Folclor!? Cum să nu-ţi aduci aminte despre injecţiile cu moldamin urmate de pasul de defilare, sau cât de mult ne bucuram de pachetele trimise de acasă? Sau de clanţele şi geamurile plătite drept pedeapsă pentru fumat? Servitul gustării era un adevarat circ… Nu mai vorbesc de avioanele mutate de pe platou, de curăţenia pe sectoare, de frunzele măturate pe aleea fără sfârşit, de olimpiade şi spartachiade, de reuniunile cu fetele de la Liceul „Aurel Vlaicu”…

Ce să aleg?! Spune-ţi şi dumneavoastră! Şi totuşi, cred că pot da un răspuns. Cea mai frumoasă întâmplare a fost CLASA „F” 1972-1976! Pentru că în ea şi cu ea s-au petrecut foarte multe: şi mai bune şi mai rele. Dar cel mai important lucru cred că a fost faptul că am devenit o „echipă” de prieteni. Şi de fapt cred că asta contează. Nu ?

Fireşte, nu a fost totul extraordinar sau în roz. Eram totuşi într-o unitate militară, este adevărat de adolescenţi, dar eram la Armată… Sunt şi multe întâmplări din timpul „Adolescenţei Cantemiriste” prin care nu aş vrea să mai trec, ori să le retrăiesc. Acum, la atâţia ani distanţă, să n-o luăm aşa în tragic! V-am spus că mie mi-a plăcut în liceul militar. Dacă nu-mi plăcea, părăseam în pas alergător domeniul kaki. Nu înseamnă însă că nu au fost şi momente neplăcute, dar ţine de capacitatea fiecăruia de a depăşi asemenea momente. Sincer, nu mi-au plăcut orele de geografie, desen şi psihologie, punct! Dar nu din cauza disciplinelor în sine. Nu am agreat niciodată profesorii, ori comandanţii, care au inspirat teamă elevilor ori subordonaţilor. Nu le contest pregătirea profesională, ci modul de a se comporta, de fi manager al domeniului. Nu pot să uit că la orele de geografie şi de psihologie acţionam după principiul „crucirii”: când întrebau profesorii, mă cruceam eu; când răspundeam eu, se cruceau profesorii !

Peste ani, numeroasele deplasări în peste 35 de ţări membre NATO şi partenere aveau să mă convingă de ceea ce înainte eu doar bănuiam: că este nevoie ca ofiţerul să aibă o pregătire multidimensională, nu doar de specialitate, care să vizeze domeniile politico-militar, literar, socio-stiinţific, istorico-geografic, psihopedagogic. Nu mai vorbim de informatică şi de limbi străine. Acum sunt convins că pregătirea aceasta trebuie însă începută din liceul militar, pentru că nu se poate realiza peste noapte.

Am terminat liceul militar în 1976. Am revenit în liceu pentru prima dată în 1984, pentru o zi, pentru rezolvarea unei probleme de serviciu. Din 1994 am fost mai des la liceu în vizită, cu diverse delegaţii din ţări NATO sau partenere. De fiecare dată, şi nu o spun din politeţe, am revenit cu plăcere. Aici am petrecut patru din cei mai frumoşi ani şi trebuie să recunosc faptul că perioada petrecută în liceu a influenţat destul de mult devenirea mea.

Se spune că din sufletul de absolvent, o părticică însemnată din sufletul unui fost „lemist” rămâne în inima acestui loc. Zilele trecute, colegul de clasă şi prietenul meu Florică spunea că are senzaţia de parcă ne-am fi imbolnăvit de „cantemirită” cronică!… Sunt convins că fiecare absolvent de liceu militar (Breaza, Câmpulung-Moldovenesc, Alba-Iulia, Craiova, Constanţa) poartă în suflet ceva din tradiţia şi specificul locului. Am discutat adeseori cu absolvenţi de liceu militar despre semnificaţia perioadei. Cu foarte, foarte puţine excepţii se poate spune că într-adevăr ceva din noi, din sufletul nostru de adolescent a rămas în Liceul Militar, indiferent de numele liceului.

Întâlnirea de 20 de ani avută cu foştii mei colegi de clasă, în 1996, mi-a trezit amintirile tinereţii. Faptul că întâlnirea a avut loc s-a datorat unor colegi de excepţie: Ionuţ Costea, Dan Raiciu, Ştefan Constantin, Ionel Bordeanu, Tiberiu Tăujan şi Marin Iordache. La întâlnire, fiecare a venit cu familia „aferentă” şi, fireşte, cu o mare „forţă de izbire” (a se citi damigene, bidoane şi alte produse alimentare tradiţionale). A fost excelent. Soţiile ne-au lăudat, ceea ce să recunoaştem se întâmplă foarte rar, nu ?

Unii dintre noi nu ne văzuserăm tocmai de la terminarea liceului militar. O mustaţă sau o burtă în plus, o chelie regulamentară, un surîs „a la” a doua tinereţe au fost elementele de colaratură. Dar, amintirile şi „programul” zilnic organizat ca în anii buni (două zile a durat sărbătoarea) au fost sarea şi piperul acţiunii. Ce poate fi mai frumos ca atunci când, peste ani fără ranchiună, fără prejudecăţi, fără resentimente rechemi din trecut şi cele bune şi cele mai puţin plăcute! Ce contează că unii dintre noi erau locotenenţi-colonei, majoritatea maiori şi câţiva căpitani? Asta e viaţa! Revoluţia din 1989 scrisese pentru fiecare dintre noi o pagină aparte de istorie. Noi, acolo, ne întâlneam dincolo de grade şi de funcţii, adolescenţii din Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” împreună cu soţiile şi copiii, ca să vorbim între noi prietenii, nu între noi gradele!!! Eram cu toţii acolo, aşa cum am spus: „cea mai frumoasă întâmplare a anilor 1972-1976: Clasa „F”. Şi era nemaipomenit!!! Era de fapt starea de spirit pe care numai liceul militar ţi-o poate da!

Aţi observat?! Ofiţerii îşi aduc aminte cu bucurie, sau ironie, de diverse întâmplări avute în cariera lor de ofiţeri. Dar, întotdeauna veţi observa o anume nostalgie când vine vorba despre Liceul Militar. De ce credeţi că cele mai frumoase revederi sunt cele de la Liceul Militar, ori Şcolile Militare şi nu cele de la Academia Militară? Pentru că toată lumea redevine, sau măcar încearcă să recheme anii tinereţii: exuberanţi, optimişti, fără griji şi ifose prea mari. La Academie oamenii sunt deja formaţi. La liceul militar sau la şcoala militară oamenii erau la vârsta marilor întrebări, la vârsta când aproape totul ţi se părea posibil şi atât de frumos, nu neapărat roz. Mai târziu începi să ai preocupările, grijile unui adult; e altceva, e altă etapă.

Cred că de aceea, la întâlnirile de la liceul militar participă cei mai mulţi. Aici vin ofiţerii „lemişti” cu gândurile şi atitudinile liceului. La celelalte întâlniri vin aceiaşi ofiţeri dar, acolo, se văd deja funcţiile şi gradele dobândite. Am avut asemenea întâlniri şi cam aceasta a fost impresia. Probabil voi deranja pe mulţi, dar aceasta este părerea mea. Aşa am simţit eu.

M-am gândit mult dacă, în noile condiţii „oferite cu generozitate” de criză, dar mai ales de aşa-zişii demnitari civili şi militari actuali, aş mai opta pentru liceul militar. Sună aiurea, ciudat gândurile mele, nu?! Dar, întrebarea mea cere şi un răspuns. Da, aş alege liceul militar. Variante: un liceu de informatică, sau de limbi străine. Oricum, ca ofiţer nu mă văd a fi unul de finanţe, intendenţă, logistică sau înzestrare. Nu pentru că aş avea ceva împotriva acestor specialităţi. Simt că nu mi se potrivesc. De asemenea, nu mă văd ofiţer de aviaţie sau de marină. Nu-mi (mai) place să călătoresc cu avionul (am avut câteva situaţii mai puţin plăcute), şi nu mă pasionează călătoriile cu vaporul (experienţele avute în Marea Egee, Canalul Mânecii şi Golful Persic mi-au fost suficiente). Îmi place să fiu „cu picioarele pe pământ”.

În decembrie 2008 am trecut în rezervă. Din când în când mă mai uit pe multele fotografii făcute prin „garnizoana România”, sau prin locurile de peste mări şi ţări, pe acolo pe unde m-au purtat paşii. Revăd chipuri şi locuri cunoscute, revăd foştii mei colegi.

Ce înseamnă acum pentru mine „Liceul Militar”?

În primul rând, încredere şi speranţă pentru schimbul de mâine. Înseamnă locul unde se pregătesc şi se formează ofiţerii de mâine, unde se predă ABC-ul Armatei, unde se dă startul pentru cultura generală a viitorului profesionist care, deşi acum nu prea ştie despre ce e vorba, va trebui să acţioneze cu resursele umane, cu mijloacele şi fondurile puse la dispoziţie cu parcimonie pentru atingerea obiectivelor de interopeabilitate cu forţele şi echipamentele NATO. Este locul unde se formează adevăratele convingeri şi caractere militare. Celelalte instituţii militare doar le vor perfecţiona.

Cam aşa văd eu acum rolul liceului militar.

E bine, e rău ?! Cine ştie?!

Viaţa o va demonstra.

(Dorel Pietrăreanu)