arhivă

Colaborari

As vrea sa ii mulțumesc domnului Dorel Pietrareanu care a avut amabilitatea sa împartă cu noi articolul de mai jos:

 

Uneori, soţia mea, citind rândurile pe care am îndrăznit să le scriu, se uită la mine aşa…în picaj şi îmi spune că sunt un pic caraghios, pentru că îmi dau cu părerea despre unele “probleme cotidiene”, în timp ce “problemele naţionale, planetare, globale” sunt cu totul altele.

Eu nu mă ascund în… tăcere, dar degeaba îi spun că nici măcar pe cele aşa-zise “naţionale” nu încerc să le rezolv. Pentru că nu am nici “puterea” şi nici competenţa pentru aşa ceva. Am impresia că societatea face educaţie personalizată: fiecare ştie atât cât trebuie să ştie. Eu doar îmi spun părerea ca simplu cetăţean despre o problemă sau alta, despre care uneori nu ştiu nici dacă este măcar de “nivel naţional”!

Şi de ce să nu mă refer la o problemă sau alta!? România nu este şi ţara mea? Chiar dacă sunt militar, n-am dreptul şi eu la o părere? Aşa cum mă pricep eu: fie bună, fie mai puţin bună. Nu am pretins niciodată că adevărul meu este mai important, “mai adevărat” decât al altora. Probabil că spun prostii şi că mă înşel. Care-i problema?Militarul nu are viaţă personală. El nu-şi mai aparţine, el se dedică cetăţii, “contribuabililor”, deşi şi el este un “contribuabil, – plătitor de taxe, impozite etc. 24 de ore din 24. Conform regulamentului, el este la datorie! Cum alege să facă treaba asta, e o cu totul altă poveste.

Eu cred că una din marile şi frecventele greşeli pe care le făcem cu toţii, este aceea de a complica până şi cele mai simple lucruri. Uităm prea adesea, că în orice zonă a vieţii şi în orice domeniu de activitate, “simplitatea este trăsătura care înnobilează şi dă valoare”.

Probabil că soţia mea mă crede un urmaş al lui Marin Preda sau Zaharia Stancu, mai ştii? Poate crede şi speră că anul viitor voi candida la Premiul Nobel pentru literatură. Şi că îl voi şi aduce în cartierul nostru, Apărătorii Patriei, colţ cu Spitalul 9 (cel cu glumeţii, cu fluturaşii).

Mai mult, ea este cumva contrariată văzând la tv că un tip de vârsta mea, căsătorit cu o creştină de vârsta fiicei noastre, îşi dă cu părerea despre lume şi viaţă. Mişto!Adicătelea, el de ce poate şi soţul ei nu!? De mine era vorba. Soţia mea este foarte ambiţioasă, pentru că aşa scrie la zodia ei, zodia Leului, şi aşa trebuie să fie! Vă daţi seama ce combinaţie trăznet: o leoaică şi un vărsător! Vă rog să remarcaţi faptul că nu am zis: un vărsător şi o leoaică… „Nu mi-e frică, dar mi-e teamă”…, cum zicea cineva. Îmi apăr şi eu “sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Uneori nu mă prea iau în serios, nu-mi dau prea multă importanţă, pentru că nu e cazul şi nici nu am de ce şi cu ce. Cum zice Mircea Badea: “Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!” O chestie bestială, atât de mioritică, de profundă şi, din păcate, atât de reală.

Probabil că orice s-ar întâmpla, eu voi vedea mereu partea plină a paharului. Sau, măcar voi încerca. De fapt, eu cred că asta face parte din specificul naţional. Nu degeaba zic unii că suntem o “ţară simpatică”, “naţie săltăreaţă”, sau o “ţară tristă cu oameni veseli”. Probabil că de-aia avem şi expresiile “râsu-plânsu” sau “haz de necaz”.

Apropo de necaz. În ultimul timp, necazurile au cam dat buzna în viaţa mea. Unii au intrat în sufletul meu cu bocancii murdari de noroi şi au mai şi tropăit. “Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă apăr singur”. Cred că din acest motiv am devenit mai sensibil la problemele de coloană vertebrală, nu neapărat de coloană morală… Am devenit mult mai prudent, ca să nu zic suspicios, de când lumea bună a început să vorbească despre o anume reformă morală necesară.

Am senzaţia că, în prezent, uneori eşti considerat comic, dacă nu cumva caraghios, dacă vorbeşti despre o necesară reformă morală şi în prietenie. Zilele trecute, un amic îmi spunea: Mă tem că şi prietenia este uneori afectată de “virusul tranziţiei”.

Se spune că „important nu este câţi prieteni ai, ci câţi te consideră prietenul lor”. Cineva zicea că prieteniile se construiesc din bucurii, dureri şi tristeţi împărtăşite. Altele ţin de şcoală, de armată, de călătorii sau de distracţii. Sunt şi acelea care apar şi nu ştii de ce sau pentru ce, dar ştim că există. Probabil că se bazează pe simpatie reciprocă, fără a necesita explicaţii. Mai nou, multe prietenii se realizează prin internet, prin mesaje care ne fac să râdem, să reflectăm.

În prietenie apreciem persoanele, dar nu le judecăm după modul cum arată. Pur şi simplu prezenţa lor ne bucură, sau le ducem dorul când lipsesc. Se spune că „Părinţii şi şefii sunt daţi de Dumnezeu şi de viaţă. Prietenii ni-i alegem noi.”

Dar, (zic şi eu aşa ca să mă bag în seamă!) de calitatea prietenilor sau a prieteniei noi suntem responsabili…

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

        Incursiuni în trecut şi coincidenţe

Comandor marină (rez) dr. Golea Pompiliu

 

          Motto

 

„Cei care nu pot invata din istorie sunt condamnati sa o repete”.

(George Santayana)

 

Imediat după alungarea regelui Carol al II –lea în România soseşte misiunea germană. Şi se pune gospodăreşte pe treabă. Un document interesant care se găseşte la Arhivele Naţionale ale României scoate în evidenţă strategia de acţiune a Germaniei naziste în România.

Este interesant diagnosticul pe care îl pun membrii NDSAP –ului care se pare că au elaborat acest document.

Frapant este şi faptul că multe din ideile cuprinse în acest raport, circulă şi astăzi. Şi mai evidenţiază şi unele tendenţialităţi în alt context, ce se văd cu ochiul liber.

România este formată din două entităţi diferite. Transilvania şi Banatul sunt influenţate de Europa Centrală. Moldova şi Valahia precum şi Dobrogea sunt mai degrabă influenţate de zonele oriental –asiatice.

Dincolo de arcul carpatic, cele două ţări Moldova şi Valahia au fost dependente de imperiile german, rus, turc, iar dorinţa lor de independenţă nu este decât „ o legendă a istoriografiei”. Până în secolul al XIX-lea  pe teritoriul celor două ţări a existat „doar o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi” care număra în jur de 1 milion de oameni şi care a fost condus prost de o clasă de „ profitori patriarhali” ce se schimbau adesea între ei.

Influenţele politicii industriale a Europei a dus la înmulţirea de zece ori a acestei populaţii. Industrializarea a dus „ ca la toţi primitivii  la o creştere a populaţiei”. Stepele au fost transformate în terenuri pentru culturi agricole.

A apărut o clasă de proprietari prea lacomi, puţin legaţi de pământ sau de masele muncitoare. În Transilvania contactul strâns cu cultura mărcilor de graniţă a dus la „apariţia dorinţei de a se da o viaţă mai bună neamului propriu dar totul a rămas la stadiul de dorinţă”.

Raportul german scoate în evidenţă că mişcarea legionară „ Garda de Fier” deşi animată de dorinţa de a însănătoşi poporul, nu a reuşit să-şi promoveze idealurile. Mai degrabă meritele, aparţin generalului Antonescu un bărbat despre care se spune că este curajos. Zelea Codreanu şi oamenii săi au fost înlăturaţi fără ca „poporul să mişte”.

Antonescu a chemat trupele germane pentru că nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături.

Acest bărbat curajos s-a confruntat cu duşmănie într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt învăţaţi să trăiască din trădare.

În prezent noua Românie trăieşte pe baza bunăvoinţei Axei.

Nouă Românie se va baza pentru totdeauna din punctul de vedere al politicii externe şi interne pe sprijinul trupelor germane. Pentru promovarea politicilor interne e nevoie de cîteva decenii.

Garnizoanele germane din România sunt garanţia că nu vor apare dezordini.

Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul va merge în Reich cât timp va curge. În acest mod va fi sprijinită  industria germană.

Autorii raportului îşi pun întrebarea dacă Reichul nu ar trebui să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară. În România oportunităţile agricole nu sunt bine folosite. Trebuie găsite căi pentru folosirea puterilor economice ale României şi însufleţite schimburile comerciale.

Cei care cunosc România, afirmă că populaţia României nu este una ambiţioasă şi „în mod oriental se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să îşi asigure toate cele necesare”.

„România nu are nevoie doar de consiliere ci şi de metode coloniale”.

Este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule să apară mari moşii administrate după metode moderne sub conducere germană.

Forţa de muncă care acum leneveşte să fie ocupată după model colonial cu agricultura şi mai trebuie organizate armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile intensive trebuie să fie transferate din Reich în România.

Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără a fi atinsă suveranitatea formală a României, „caracteristici care oricum lipsesc acestui stat”.

Nu trebuie blocate posibilităţile vrednice din rândul populaţiei româneşti. Acţiunile se vor realiza pe cale paşnică.

Există în Reich destul capital care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.

Printr-o politică bazată pe realităţi,  fiecare va primi ce i se cuvine. Masele capabile de dezvoltare, o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii, conducerea în ceea ce priveşte interesele Reich-ului şi foloasele pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politică. Forţele vrednice de origine română vor primi dreptul la guvernare, administrare, conducerea producţiei şi comerţului.

 

Am redat cât mai aproape de realitatea exprimării, conţinutul acestui raport.

Este izbitoare asemănarea cu realităţile prin care trece România în procesele pline de turpitudine generate atât de factori externi dar nu în ceea mai mică măsură de cei interni.

Ceea ce este poate important, este faptul să nu ne lăsăm cuprinşi de instinctele primare generate, natural de prima citire a acestui raport.

Un naţionalism primitiv ne-ar dezavantaja. Însă după o reflectare profundă trebuie să înţelegem că trebuie să ne schimbăm comportamentul economic, social, civic. Trebuie să fim naţionalişti nu mai mult decât germanii, francezii, americanii, polonezii sau ruşii. „În lume sunt numai naţionalisme dar naţionalismele mari înghit naţionalismele mici” după cum spunea un filozof al perioadei interbelice.

Trebuie să transformăm ocaziile favorabile în oportunităţi valorificându-ne punctele noastre forte. Pe care le avem: resurse naturale, forţă de muncă încă superior calificată. Mai avem încă intelectuali dedicaţi naţiunii chiar dacă rândurile lor se micşorează. Mai avem sigur şi oameni politici, pierduţi în marea masă de politicieni.

Mai avem nevoie însă de educarea tinerei generaţii.

La începutul anilor ’20  Ion C. Brătianu a ales o originală metodă să adreseze tinerilor. La deschiderea anului de învăţământ de la liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, mergând din clasă în clasă fără cohortele de companioni le-a adresat tinerilor următorul mesaj:

„Generaţia mea a avut un ideal: să înfăptuiască România Mare! Şi acum o avem! Generaţia voastră trebuie să înveţe şi să lupte să o păstreze. Acesta să fie idealul vostru!”.

 

Economic vorbind avem nevoie de capital străin. Care să valorifice superior forţa de muncă şi oportunităţile României. Prin avantaj mutual. Previziunile FMI –ului, cât or fi ele de corecte, spun că în 2016 economia românească va avea premisa  combinării optimală a factorilor de producţie.

Trebuie să ridicăm redevenţele pentru exploatarea resurselor naturale.

Sursele astfel colectate, să constituie investiţii naţionale pentru a se recreea un nucleu dur de industrie autohtonă cu capital naţional care să fie o garanţie a reglării pieţelor. Aşa numitele clustere.

Care este răul contra căruia trebuie să luptăm din punct de vedere economic? Ne spune Eminescu: „ Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor

productive iată răul organic în contra căruia o organizare bună trebuie să –i găsească remedii”.

O caracterizare excelentă a ceea ce trebuie să fie economia.

Atenţie problemelor de mediu de prevenire a degradării sănătăţii şi educaţiei.

Responsabilitate socială din partea transnaţionalelor care la ele acasă sunt extrem de corecte.

Atenţie şi la derapajele extremelor ultranaţionaliste care erodează coeziunea naţională. Respect ungurii şi românii de bun simţ, majoritari în ţara asta, dar reneg fanaticii. Asmuţiţi de politicieni de joasă condiţie umană indiferent de statutul care îl au.

România este casa tuturor celor care locuiesc în bună înţelegere şi stat naţional unitar. Şi este şi un stat de drept despre care mi-am permis să scriu într-un articol anterior. Cu uşoare tendinţe spre anomiere dar rezolvabile. Anomie generată, culmea, tot de politicienii care nu se împacă cu pierderea puterii.

Am  percepţia, că sunt persoane cu care autorităţile de la Bruxelles empatizează mai uşor. Motivele le putem specula.

După mine, toată gîlceava cu Shengen –ul şi aplicarea mecanismelor din JAI este forţată şi ascunde de fapt raţiuni economice.

 

Poate că toamna ce vine, va aduce reconfigurări politice la Bruxelles şi atunci vom avea o o altă atmosferă, de respect faţă de naţiuni, în cadrul unei Uniuni Europene pentru toţi. Nu o Europă cu două viteze.

Sunt numai câteva repere la care oamenii noştri politici, cred că trebuie să reflecteze. Noi, foştii militari, am fost în avangarda celor care au luptat împotriva derapajelor puterii portocalii. Şi nu vrem ca ele să recidiveze sub alte forme.

Eu, încă mă abţin de a face judecăţi de valoare la adresa actualei majorităţi politice, considerând că încă nu este suficient de consolidată, având în vedere machiavelismele externe şi interne la care suntem supuşi. Dar şi ea trebuie să înţeleagă că temerile noastre sunt justificate şi e obligată să meargă în direcţia interesului naţional. „ Ţineţi aproape de popor să nu rătăciţi!”. Aceste cuvinte aparţin lui Simion Bărnuţiu luptătorul paşoptist pentru idealurile naţionale.

Noi care facem parte din  societatea civilă le dăm concursul celor aplecaţi către Naţiunea Română.

 

 

Veritas laborant nimis saepe, extinguitur nunquam (Deşi respins de nenumarate ori, adevarul nu piere niciodată).

m.valcu-mehedinti m.valcu-mehedinti
Cred că acei negativişti se referă la conducerile statului pe care le-a avut România începând cu secole în urmă. Cei care au dorit să se afirme au fost nevoiţi să ia calea străinătăţii (Coandă, Brâncuşi şi mulţi alţii). Chiar astăzi, în materialul de mai jos, se arată inventatori români, care nu-şi pot promova invenţiile în România, deoarece acei care ne conduc stau pasivi, nu alocă fondurile necesare, cu toate că aceste invenţii ar aduce profituri mari la bugetul statului. Aşa a fost şi în trecutul apropiat sau îndepărtat.

De asemenea mulţi arată că suntem un popor de adormiţi, pentru că suferim să tragem la jug fără murmur. Gradul de suportabilitate a mizeriei este „colosal” de mare la noi, românii. Mulţimile, gloata nu ies în stradă pentru a-şi revendica drepturile sau a-i goni pe trădătorii de ţară. Scormonind documentele originale din arhive îmi dau seama că şi în trecut a fost la fel. Indiferenţa noastră asupra a tot ceea ce se întâmplă cu noi, înseamnă laşitate, nu demnitate. Chiar proverbele noastre ne arată aşa cum suntem (Capul plecat sabia nu-l taie, Mămăliga nu face explozie, Trestia se apleacă dar nu se rupe, Ferească Dumnezeu de mai rău etc etc).
Generalii care ne conduc, care au avut sub comandă forţa şi cei care au fost aruncaţi din armată (scoaterea obligatorie la pensie, prin aşa-zisa modernizare a Armatei) nu au mişcat un deget pentru a-i înlătura pe  aceşti şacali, hiene, târâturi. 
Suntem servili, pupători în (ştiţi dumneavoastră unde). Astfel, cine-l forţează pe român să-şi scrie reclamele sau firmele numai în engleză? Cine-l forţează pe intelectual să scrie fără diacritice (cu toate că pe Internet există programe de transformare instantanee a scrierii fără diacritice în scriere cu diacritice)? Aceasta nu înseamnă că renunţăm la limba noastră, a lui Eminescu, Alecsandri, Coşbuc şi a tuturor înaintaşilor noştri? Doar să ştie co originalitatea unei limbi constă în cele două componente: scriere şi vorbire. Tare aş vrea să mi se dea şi mie doar un singur exemplu despre o naţiune care a renunţat la aceste componente. Dar „intelectualii”, ziariştii, oficialii, diplomaţii şi toţi cei care au ceva studii scriu fără diacritice, încât cuvintele pot fi confundate, dându-li-se alt sens (exemplu: în loc de „căci” se scrie „caci”, în loc de „faţă” se scrie „fata” sau kkt etc etc etc). Singuri ne furăm identitatea, nu ne-o fură alţii.
 
Eu zic, aceştia nu sunt negativişti, ci spun un mare adevăr. Ei nu se referă la vârfurile inteligente ale noastre, ci la gloată, la conducători.
Religia spune: Cine are urechi să audă, cine are ochi să vadă. Cu alte cuvinte, trebuie să privim lucrurile şi faptele cu mai multă raţiune, cu mai mult discernământ, ori, pe noi, superficialitatea ne omoară.
 
Cele de mai sus constituie un punct de vedere, care, se poate, să nu fie cel mai corect. Şi eu zic astfel: Dacă toată lumea merge cu capul pe pământ şi cu picioarele în sus, înseamnă că aşa este normal. Eu, care merg „pe picioare” şi nu cum o fac toţi ceilalţi, înseamnă că eu sunt cel anormal. Nu?
 
Prin atitudinea noastră, prin vulgaritate, bădărănism, lipsă de elementară educaţie, nu mai vorbesc de cultură, demonstrăm că suntem codaşi. Nemţii, englezii de ce nu sunt aşa? Şi de ce noi nu putem fi ca ei? Un singur răspuns ar fi: Pentru că suntem „cu specific românesc”.
Mircea Vâlcu-Mehedinţi

Elemente ale geniului românesc

Invenţii mai mult sau mai puţin cunoscute

            Escaladarea denigrării poporului român prin minimalizarea calităţilor sale, prin extrapolarea acţiunilor negative ale unora dintre cei care şi-au lăsat urma pernicioasă în istorie – escaladare făcută de ziarişti de doi bani sau mercenari versaţi – ne determină să republicăm articolul de mai jos.

***

Gabriela Vâlceanu

Putem observa cu stupoare cum chiar unii români afirmă despre locuitorii acestei ţări că ar fi doar nişte „barbari“ încă de pe vremea dacilor, care n-ar fi ştiut nici măcar să scrie (cum prezintă, în unele articole, Academia Caţavencu) şi că românii sunt şi acum „codaşii Europei“! Astfel de afirmaţii pot fi semne de incultură crasă sau, de cele mai multe ori, de rea voinţă, care apare ca un rezultat al oportunismului unor ziarişti care nu urmăresc altceva decât banii care vin din Vest sau de la Est.
Şi pentru că autorii celui mai popular dicţionar occidental Larousse nu vorbesc deloc de români ca naţiune importantă pentru dezvoltarea civilizaţiei umane, vom prezenta o serie de inventatori de marcă originari din România, sau personalităţi mondiale de primă mărime care aparţin acestui neam, dar care, din păcate, nu sunt cunoscuţi, deoarece se pare că mass media româneşti sunt mult mai preocupate de cazuri stupide care nu au nici o valoare umană şi naţională.

– Rachetele expediate de la Cape Kennedy şi aripile „Delta“ au fost inventate la Sibiu încă din 1555! Onest, Robert Charroux a semnalat acest eveniment, cu toate amănuntele necesare şi cu o firească uimire că „istoria oficială“ a „reuşit“ să-l „neglijeze“. Racheta spaţială cu trei etaje de carburant solid („model Cape Kennedy“) a fost inventată în 1529 şi trimisă în spaţiu cu succes în 1555, în prezenţa a mii de spectatori. Performer: Conrad Haas, şeful Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550-1570).

Această informaţie şi următoarele provin dintr-un vechi manuscris descoperit de prof. Doru Todericiu, în 1961, la biblioteca din Sibiu. Lista invenţiilor menţionate în manuscris conţine: „racheta cu două etaje de ardere (1529); racheta cu trei etaje (1529), baterie de rachetă (1529), căsuţa zburătoare (1536), experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555), utilizarea aripioarelor de stabilizare având forma literei delta (1555)“, „Căsuţa zburătoare“, propulsată în aer de rachetă, nu era nimic altceva decât anticiparea cabinei spaţiale folosite de cosmonauţi începând cu anii 50! În lucrare erau menţionate şi pulberile lui Ioan Românul din Alba Iulia.

– Radioactivitatea artificială a fost descoperita de o savantă de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti, şi însuşită, apoi, de Marie Curie şi întrebuinţată pentru distrugere. Cerând un grad superior la facultate, savanta româncă îi scria regelui Carol al II-lea: „Numirea mea s-ar putea face pe aceeaşi cale excepţională ca şi a domnilor recomandaţi de d-l Perrin, ca o recompensă a descoperirii radioactivităţii artificiale, care este a mea şi de al cărui fruct s-a bucurat d-na Joliot-Curie, recomandată de însuşi d-l Perrin pentru Premiul Nobel. Domnul Decan al Facultăţii de Ştiinţe şi o parte din profesori mă sacrifică pentru a nu-i nemulţumi pe d-l Perrin şi pe soţii Joliot-Curie, de care, zic dumnealor, au nevoie“. Veşnicile „plecăciuni“ faţă de cei de afară, bogaţi, deci deştepţi şi merituoşi! Nedreptăţita savantă înfiinţase din proprie initiaţivă Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti.
– 1827 –  Petrache Poenaru, membru al Academiei Române şi unul dintre organizatorii învăţămîtului naţional, inventează predecesorul stiloului modern: „condei portăreţ, fără sfîrşit, alimentându-se singur cu cerneală“.
– 1858 – Bucureşti, primul oraş din lume iluminat cu petrol şi prima rafinare a petrolului.
– 1880 – Dumitru Văsescu construieşte automobilul cu motor cu aburi.
– 1881 – Alexandru Ciurcu obţine un brevet din Franţa prin care prevede posibilitatea zborului cu reacţie.
– 1885 – Victor Babeş realizează primul tratat de bacteriologie din lume.
– 1886 – Alexandru Ciurcu construieşte prima ambarcaţiune cu reacţie.
– 1887 – C. I. Istrate, Friedelina şi franceinele.
– 1895 – D. Hurmuzescu descoperă electroscopul.
– 1899 – C.I. Istrate, o nouă clasă de coloranţi.
– 1900 – Nicolae Teclu, becul cu reglarea curentului electric şi gaz.
– 1904 – Emil Racoviţă, fondatorul biospeologiei.
– 1905 – Augustin Maior, telefonia multiplă.
– 1906 – 18.03, Traian Vuia, avionul cu tren de aterizare pe roţi cu pneuri; cu „Vuia I“ acesta reuşeşte prima decolare fără să folosească nici un mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion din istorie).
– 1906 – A.A. Beldiman, aparatul hidraulic cu daltă de percuţie pentru sondaje adânci.
– 1908 – Lazăr Edeleanu, primul procedeu de rafinare a produselor petroliere cu bioxid de sulf din lume, procedeu care îi poartă numele.
– 1908 – Acad. Nicolae Vasilescu-Karpen, pila „Karpen“, care funcţionează, încă, şi produce curent electric, neîntrerupt, de aproape 100 de ani!
– 1910 iunie – Aurel Vlaicu lansează primul avion din lume fuselat aerodinamic.
– 1910 – Tache Brumărescu, masina de tăiat sulf.
– 1910 – Ştefan Procopiu, efectul circular al discontinuităţilor de magnetism.
– 1910 – Gh. Marinescu, tratamentul paraliziei generale.
– 1910 – Henri Coandă reuşeşte primul zbor al unui avion cu reacţie (fabricaţie proprie).
– 1910 – Ioan Cantacuzino, „fenomenul Cantacuzino“ (aglutinarea unor microbi).
– 1913 – 1916 Ioan Cantacuzino, vaccinarea antiholerică (metoda Cantacuzino)
– 1916 – D. Danielopolu, acţiunea hipertensivă a digitalei.
– 1918 – Gogu Constantinescu întemeiază o noua ştiinţă: sonicitatea.
– 1919 – Ştefan Procopiu, unitatea elementara de energie magnetica (magnetonul).
– 1920 – Emil Racoviţă pune bazele Institutul de Speologie Cluj (primul din lume).
– 1920 – Ing. Gheorghe Botezatu a calculat traiectoriile posibile Pamânt-Lună, folosite la pregătirea programelor Apollo (al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost şi seful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei Apollo, care a dus primul om pe Lună.
– 1921 – Aurel Perşu, automobilul fără diferenţial, cu motor în spate (de forma „picăturii de apă“).
– 1921 – Nicolae Paulescu descoperă insulina; pentru că era un anti-mason virulent, Premiul Nobel l-au primit canadienii F. Banting şi J.R.J. McLeod pentru aceasta descoperire.
– 1921 – Ştefan Procopiu, „fenomenul Procopiu“ (depolarizarea luminii).
– 1922 – C. Levaditi şi Sazevac, bismutul ca agent terapeutic împotriva sifilisului.
– 1925 – Traian Vuia, generatorul de abur cu ardere în camera închisă şi cu vaporizare instantanee.
– 1930 – Elie Carafoli, avionul cu aripa joasă.
– 1933 – Henri Coandă, aerodina lenticulară (farfuria zburătoare).
– 1938 – Henri Coandă, „efectul Coandă“.
– 1938 – Henri Coandă, discul volant.
– 1952 – Ia fiinţă Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan“, primul institut de geriatrie din lume, model pentru ţările dezvoltate, prin asistenţa clinică şi cercetare. na Aslan are, anual, mii de pacienţi. Efectele terapiei Aslan asupra îmbătrînirii au convins, încă de la început, aducînd institutului pacienţi cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, prinţese, conţi şi directori ai unor mari bănci ale lumii. Renumele produselor „Aslan“ a trecut şi Oceanul, John Kennedy recurgând, pentru o afecţiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu cu „Gerovital“.

O menţiune specială facem pentru Ştefan Procopiu, fizician de renume mondial, doctor honoris causa al mai multor universităţi din lume, membru al Academiei Române, întemeietorul şcolii româneşti de magnetism, om de mare ţinută profesională, de înaltă atitudine civică şi patriotism. În 1919, plecând de la teoria cuantelor a lui Max Planck, calculează valoarea magnetonului teoretic (unitatea elementară de energie magnetică), astăzi cunoscut ca „magnetonul Bohr-Procopiu“. În 1921 descoperă fenomenul de depolarizare a luminii în suspensii şi coloizi, denumit „fenomenul Procopiu“, urmat în 1930 de „efectul Procopiu“, în magnetism. Propus spre acordarea premiului Nobel pentru fizica de către comisia de recomandări, în urma dovedirii teoretice a existentei magnetonului, a fost privat pe nedrept de distincţie, aceasta fiindu-i înmînată savantului danez Niels Bohr, deşi descoperirea a fost anunţată întîi de român.

O sincronicitate uimitoare a fost sesizată de unele persoane: vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost asemuit cu ingenioasele centuri zburătoare testate de americani în 1961, dar, deşi americanii au fost creditaţi ca autori ai invenţiei, adevăratul inventator este Justin Capră, care, în 1958 a proiectat, realizat şi zburat cu un astfel de aparat. Acum, acest aparat a fost îmbunătăţit şi este folosit (cu o autonomie de 30-40 minute) pentru salvarea rapida de pe platformele marine şi pentru supravegherea zonelor forestiere.

– Un crater de pe lună poartă numele lui Spiru Haret. Aceasta deoarece savantul român a demonstrat că axa mare a elipsei pe care se deplasează Pamîntul în jurul Soarelui este de o mărime variabilă, creînd premisele de bază ale astrofizicii moderne.

– Mai putem semnala existenţa unor personalităţi, adevăratele „vârfuri de talie universală“ apărute dintre minorităţile din România, în toate domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. Herman Oberth, un sas din Sibiu, considerat „părintele navigaţiei spaţiale“ şi, de asemenea, profesorul lui Werner von Braun, şeful programului rachetelor americane „Saturn“.

Alte realizări româneşti:
– Ştefan Odobleja, părintele ciberneticii generalizate.
Timişoara, primul oraş european cu iluminat stradal cu energie electrică (noiembrie 1884).
– Grigore Antipa, savant naturalist, inventatorul dioramelor (1912).
– Ion Agârbiceanu, primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie (1962).
– Dumitru Daponte, inventatorul modalităţii de proiectare a filmului în relief.
– Iulius Popper, inventatorul unui dispozitiv pentru recoltarea aurului din apa marii; în plus, este cel care a dat denumiri româneşti unor locuri din Ţara de Foc (Sinaia, Ureche, Lahovary, Rosetti).
– Aurel Perşu a stabilit că automobilul cu cele mai corecte forme aerodinamice trebuie să fie proiectat avînd forma unei picături de apă în cădere. General Motors precum şi Ford au făcut propuneri pentru achiziţionarea patentului.
– Anghel Saligny construieşte în premieră mondială, la Brăila şi Galaţi, silozuri din beton armat (pentru poduri).
– Eliza Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume.
– Smaranda Brăescu, una din primele femei paraşutist din lume, deţinătoare a mai multe recorduri mondiale în domeniu.

REALIZĂRI CONTEMPORANE

O altă idee propagată destul de puternic în societatea românească de astăzi este că, deloc mândri cu originea lor, unii dintre români afirmă că toate aceste prilejuri de mândrie naţională ţin doar de domeniul trecutului, că România de astăzi ar fi o „ţară bolnavă“, fără civilizaţie, fără personalităţi marcante, ea fiind mereu „codaşa Europei“.

Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite să-i ţină pe români „la locul lor“ (şi depărtîndu-i de tradiţia şi sufletul neamului românesc), teorii stabilite de cei ce se doresc „Atotputernicii Lumii“, Iluminaţi sau francmasoni, vom oferi şi o serie de realizări ale geniului românesc ale ultimilor ani.

Dr. fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, a realizat un CD ROM (din sticlă) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decât a unuia obişnuit. Pe cinci astfel de CD-uri ar putea fi stocată întreaga Bibliotecă a Academiei Române, iar informaţiile ar putea rezista… 5.000 de ani!!! În noiembrie 1999, invenţia sa a fost premiată cu medalia de aur la Salonul Mondial al Invenţiilor „Bruxelles Europa“, iar autorul doreşte cu orice preţ producerea de serie în România. Dar forurile din România întârzie la nesfârşit formalităţile…

Constantin Pascu a realizat în anul 2000, în premieră mondială, un aparat care purifică aerul în spaţiile de locuit: distruge bacteriile din aer, reţine praful şi fumul de ţigară, atmosfera devenind „ca în salină sau pe litoralul marin“. Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!

Petrică Ionescu este cel mai important regizor de operă, după Zefirelli (afirmaţie făcută de George Astalos, în ianuarie 2001).

România a câştigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de mulţi drept cel mai inteligent joc de cărţi) pe Internet, în 16.11.2000 (107-75 cu S.U.A. în finală).

Hackerii români sunt consideraţi printre cei mai buni (şi mai periculoşi) din lume. „Distracţia“ (conform declaraţiei lor, ei nu fură informaţii, ci doar doresc să îşi dovedească… valoarea) celor cinci „magnifici de la Răsărit“ a obligat C.I.A. să trimită o delegaţie la Bucureşti… Printre site-urile „sparte“ de ei: U.S. Army, U.S. Air Force, U.S. Navy, N.A.S.A., Coast Guard, departamente federale etc…

La Salonul invenţiilor de la Geneva (aprilie 2001), România s-a clasat pe locul I în privinţa numărului de premii obţinute şi pe locul II (după Rusia) ca număr de invenţii prezentate. Adică a luat premii pentru toate cele 62 de invenţii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)! Delegaţia română s-a mai întors de la Geneva şi cu patru premii speciale din partea delegaţiilor altor ţări, un premiu de creativitate (pentru Ionuţ Moraru – invenţia „Biomer“), Medalia expoziţiei şi Diploma Salonului pentru contribuţia excepţională în promovarea invenţiilor.

* În anul 2003, la Salonul de inventică EURECA de la Bruxelles, ing. Petrache Teleman a obţinut medalia de aur şi medalia de argint şi încă patru premii pentru invenţiile sale ECOPIERA şi MOPATEL – materiale ecologice de construcţii, dar invenţiile nu au fost valorificate nici in ziua de astăzi.

Prof. Ştefania Cory Calomfirescu a primit Medalia de aur a Mileniului din partea Universităţii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasă şi în Consiliul Director al prestigioasei instituţii britanice. Posesoare a două certificate de inovator, autoare a opt tratate de neurologie, şefa Clinicii de Neurologie din Cluj-Napoca, este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. În plus, medicul român a primit şi Medalia de Onoare a Mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numită şi în conducerea acestei unităţi.

– Dr. Maria Georgescu, eleva prof. Ana Aslan şi director al institutului cu acelaşi nume, a avut o serie de pacienţi celebri: Charlie Chaplin, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J. F. Kennedy, Charles de Gaulle, preşedintii Suharto şi Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), prinţul Agacan (cu soţia), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy ş.a.

La Olimpiada Internaţională de matematică de la Washington (iulie 2001), elevii români au obţinut o medalie de aur, două de argint şi trei de bronz. Ei sunt din Galaţi, Arad, Vâlcea şi Constanţa. Participarea la olimpiade internaţionale de matematică şi fizică: 500 de elevi din 83 de ţări… Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galaţi) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internaţionale şi Balcaniadă… Fireşte, el a fost „racolat“ imediat de americani, optînd pentru Universitatea din Princetown (SUA)…

* Ştefan Cosmin Bucă, Maria Popa şi Mihai Ivănescu au fost nominalizaţi, în vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de către instituţii din S.U.A.! Primul este student la Economie, ceilalţi participă la programe în colaborare cu N.A.S.A.

Nicu Mincu din comuna Iveşti (Galaţi) vindecă diverse boli cu leacuri şi ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arată ca la 50, pentru că, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tinereţii…

România este pe primele locuri în lume la… exportul de inteligenţă. De exemplu, la Microsoft, a doua limbă vorbită este româna, iar la N.A.S.A. mulţi dintre specialiştii de prim rang sunt tot români…

Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite săli de gimnastică din S.U.A. (Manhattan/New York). Emigrat în 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clienţii săi numărîndu-se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Bergen, Susan Sarandon, Mick Jagger ş.a. Celebrele casete video Lecţii de fitness produse de Cindy Crawford, începînd din 1992, au fost realizate împreună cu antrenorul său, Radu Teodorescu, care doreşte să înfiinţeze în Romania primul institut din lume de pregătire a profesorilor de educaţie fizică în fitness pentru adulţi…

Nicolae Bălaşa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socoteşte mental mai rapid decît calculatorul (înmulţiri, împărţiri, ecuaţii de gradul II, radicali de ordinul III şi IV)! Fost inginer la Uzina Mecanică Filiaşi, din 1994 Nicolae Bălaşa este actualmente şomer…

Ion Scripcaru, strungar şi lăcătuş mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu găseşte, de patru ani, 15.000 U.S.D. pentru a-şi realiza invenţia epocală (pînă la proba practică): motorul care nu consumă nimic! Acesta ar trebui să funcţioneze pe baza gravitaţiei, fiind, în fapt, „instalaţie mecanică amplificatoare de putere, capabilă să transforme forţa statică gravitaţională în lucru mecanic“. „S-ar închide toate centralele nucleare“, spune el. Numai că O.S.I.M. (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) a refuzat să-i breveteze invenţia în lipsa unei machete funcţionale, doar pe baza schiţelor. Petre Roman şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei l-au tratat cu indiferenţă (1997), iar sponsorii nu se înghesuie (ca şi statul) să îi asigure cei 15.000 U.S.D. necesari…

Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reuşit teleportarea unei particule. O aplicaţie a acestei invenţii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc în 4 iulie 1997, în laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme Hewlett Packard. Pe vremea lui Ceauşescu, Sandu Popescu a reuşit „performanţa“ de a fi şomer în România…

* Ioan Davidoni (52 de ani), un bănăţean sărac material, dar bogat în idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul în care ne pierdem cea mai mare bogăţie: inteligenţa şi inventivitatea. Angajat al Fabricii de sticlă din Tomeşti (Timiş), pentru care a realizat, în cîţiva ani, 45 de invenţii şi inovaţii, el a fost disponibilizat cînd a îndrăznit să-şi ceară drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adică.. de 4 ori greutatea sa în aur!) şi, apoi, a fost reangajat ca muncitor… „din milă“!! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat două invenţii de excepţie: un recuperator de peliculă de ţiţei şi pantofi magnetici antistress, care pot asigura o longevitate de peste 100 de ani… Prima invenţie valorează miliarde de dolari în Vest, a doua a înregistrat-o inutil la O.S.I.M., pentru că atît chinezii, cît şi americanii i-au furat şi folosit invenţia cu un profit imens. De exemplu, în S.U.A. s-au vîndut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari… În acest timp, statul român ignoră în continuare o invenţie, într-adevăr, de miliarde…

* În 1991, Carol Przybilla a înregistrat la O.S.I.M. brevetul unui aparat bazat pe invenţia sa mai veche, neconcretizat nici pînă acum. Între timp, principii incluse în tehnologia aparatului au fost utilizate în realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicaţii militare malefice… Carol Przybilla a mai realizat şi alte invenţii deosebite: turbina cu combustie interna (1958, vîndută de statul român firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit închis (1959), motor eliptic, fără bielă (vîndută Japoniei şi folosită în celebrele motociclete japoneze), arma defensivă antitanc (anii `90).

Justin Capră este un inventator celebru al României, din păcate mereu tratat cu indiferenţă (chiar ostilitate) de autorităţile statului, condiţii în care nu e de mirare că unele dintre invenţiile sale (de miliarde de dolari) i-au fost pur şi simplu furate de americani… În 1956, la nici 25 de ani, Justin Capră a inventat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor. După 7 ani, în care „semidocţii savanţi“ l-au tratat cu dispreţ pentru că era doar tehnician şi nu inginer, în 1963, americanii Wendell Moore, Cecil Martin şi Robert Cunings au preluat invenţia din Romania şi au lansat-o în fabricaţia de serie… În 1958, Justin Capră a realizat prima varianta a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pămînt la… Ambasada S.U.A. din Bucureşti. Rezultatul: invenţia a fost şi aceasta furată şi brevetată în 1962 de Wendell Moore („specializat“, deja!), iar inventatorul.. a fost arestat de Securitate pentru că ar fi dorit să fugă din ţară cu aparatul sau… Justin Capra mai este şi realizatorul celui mai mic autoturism din lume, „Soleta“, care consuma … 0,5l/100 km şi al unei motorete unică în lume, care funcţionează cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o încărcare).

* Mihai Ruşetel a inventat motorul cu apă! „Cazul Ruşetel“ este elocvent pentru geniul românesc, dar şi pentru „talentul“ cu care ne risipim forţele şi putem să ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la O.S.I.M. în 1980 şi a fost brevetat în … ianuarie 2001. Pînă atunci, Securitatea l-a şicanat pentru refuzul de a cesiona invenţia statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea în calitate de consilier tehnic la Mercedes (2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenţiei… Motorul său se bazează, ca principiu de funcţionare, pe „cazanul Traian Vuia“, invenţie folosită încă la locomotivele Diesel electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre şi navale, în locul turbinelor din termocentrale, şi chiar a centralelor termoelectrice.

În lume, mai există două brevete în domeniu (Japonia şi S.U.A.), dar acestea nu depăşesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitînd combustibil solid sau lichid. „Motorul Ruşetel“ foloseşte drept combustibil doar apa şi are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie iniţială fiind o banală baterie de maşină. Datele tehnice preconizate de a patra sa machetă (10 l/100 km consum de apă, 70 km/h viteză maximă) pot fi îmbunătăţite la realizarea prototipului: un motor cu apă montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing. Constantin Stroe, care cunoaşte acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului şi a declarat, încîntat: „Reuşita ar fi un miracol şi cred că un asemenea caz ar trebui să se inventeze pentru acest om Premiul Super Nobel“.

3 Februarie 2008

***

Sursa: http://www.inventatori.ro/view_article.php?id=30

Din păcate, ne conduc tîmpiţii şi trădătorii de neam, acum în mult mai mare măsură decît în deceniile şi veacurile trecute! A venit vremea să-i stîrpim şi să ne alegem oamenii valoroşi care să ne conducă!

scris de MARIN NEACSU

Era o vreme când singurele sirene pe care le auzeam erau cele de  dimineaţa şi de la ora 15 când la Electro sau Oltcit  se anunţa  începutul sau sfârşitul unei zile de muncă.

Era o vreme în ţara asta când cine termena liceul si intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, „domnul inginer sau domnul profesor, sau domnul avocat. Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul tot oraşul  se uita la el ca la Dumnezeu.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu  au apărut şi norocoşii câştigători  la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.

Era o vreme în ţara asta  când dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, libere, sau e bolnav săracu om şi merge la doctor.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic –ca toată lumea – în ziar, sub haină convins că nu ştie nimeni ce e  umflătura aia, de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept te uitai superior şi zeflemitor la el gândind „ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept are impresia că eu nu ştiu că o duce lu dom doctor. !”

Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copii mergeau în uniformă şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că „este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala” şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tacso că  a chiulit.

Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.

Era o vreme în ţara asta când băieţi deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o cetească, nu să o joace, făceau o facultate şi termenau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: „ăsta  e a lu Ilie de la sculărie. A termenat primu facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept”

Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.

Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului „la una mică cu băieţii”. Una mică putea fi o minge, o ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unu să nu facă „una mică” cu prietenii.

Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.

Era o vreme când lumea întorcea capul după militarii care  treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie”uite mamă, trece armata”.

Astăzi din două în două ore se aud sirenele celor de la ambulanţă, de la smurd, sau de la pompieri care anunţă  începutul unei nenorociri sau sfârşitul unei  vieţi sau destin.

Astăzi, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru „o linie”.

Astăzi nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.

Astăzi străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.

Astăzi când vezi un poliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vre-o amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă unde e gâtuit traficul, vei găsi un poliţist în intersecţie, „fluidizând circulaţia”.

Astăzi când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua trebuie să dai cu plicul.  Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearceafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.

Astăzi când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi  laptopul, ipodul, ifonul, sau tableta.

Astăzi tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un „ma man”  este ori urâtă cu crengi ori „tută”.

Astăzi băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să „se învârtă” sau sunt  „băieţi de băieţi deştepti” care obţin bani uşor din „afaceri” cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deşţept.

Astăzi când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă.

Astăzi oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă „la ţară” de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te mir că nu se dau cap în cap.

Astăzi ieşi din bloc şi după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat  cu  nevastă-ta, nu ştiai că era prietena lui?

Astăzi când lumea aude de armată întoarce capul pentru că „ăştia au tras în noi în 89” şi acum “au pensii nesimţite”.

Oare ce va fi mâine  ? Va mai fi ţara asta ?

 

Scris de 

http://www.in-cuiul-catarii.info/2013/02/22/era-o-vreme-in-tara-asta-3132

 

Sa va vad––, ce credeti ?!
Nu este grav ce ne dezvaluie ministrul Dobritoiu, ci extrem de grav! Toate elementele legate de ceea ce s-a intamplat si se intampla armatei – nu numai rezervistilor, ci si componentei active, conduc la un singur scop: aducerea acesteia in stare de incapacitate de riposta pentru un anume moment. Acel moment este regionalizarea Romaniei. Marinarul Suprem a afirmat in repetate randuri ca daca politicienii accepta modificarea Constitutiei in sensul acceptarii reorganizarii Romaniei pe anumite regiuni administrative, el demisioneaza pe loc. Prin urmare, acesta este scopul final si principal al mandatului sau incredintat de oricine, dar nu de Romania. Pe fondul regionalizarii, orice regiune isi poate obtine practic independenta – cazul Kosovo. Singurul impediment in astfel de situatii este ca un stat sa detina o armata puternica, de aceea aducerea armatei romane in incapacitate de riposta si regionalizarea, fac parte din acelasi pachet. Despre reorganizarea administrativa pe regiuni, ni se vand tot felul de variante cum ca asa e in UE. Tot ni se aduce ca argument organizarea pe “regiuni economice de dezvoltare” ca asa e in UE. Aici este marea gogonata care ni se vinde. In realitatea, statele din UE sunt organizate administrativ pe regiunile traditionale istorice, nu pe regiuni de dezvoltare economica. Regiunile de dezvoltare economic au caracter virtual si temporar, nu au in niciun caz caracter administrativ. Cele de dezvoltare economica nu au delimitare administrativa, ci pot intersecta doar in context economic diverse regiuni administrative, uneori si zone inter-statale, dar nu au caracter administrativ. In Romania sunt 9 astfel de regiuni istorice care pot avea caracter administrativ, fix dupa modelul UE: Muntenia, Oltenia, Transilvania, Crisana, Moldova, Dobrogea, Bucovina, Banat si Maramures. Sunt cele de aicihttp://bistrita24.ro/upload/harta.jpg. Pe astfel de regiuni istorice sunt impartite administrativ si Germania si Spania si orice stat, nu pe regiuni de dezvoltare economica care au si caracter adminsitrativ. Insa Basescu nu spune despre acest tip de organizare administrativa, ci despre o totul alta care combina cele 9 regiuni care ar trebui sa fie de drept cele administrative, in asa fel incat ies 8 dupa un model care incalca principiul istoric. Asa arata modelul lui Basescu: http://cursdeguvernare.ro/wp-content/uploads/2011/06/Regiuni_Dezvoltare1.jpg. Moldova e rupta in 2, la fel Transilvania. Ce este mai dubios? Una din cele 8 vehiculate cupleaza 6 judete: CV, HG, MS cu BV, SB, AB. Deci leaga fortat judetele secuiesti exact de aurul din Apuseni si divide Transilvania istorica astfel incat ponderea populatiei maghiare sau maghiarizate sa domine o regiune. E rupere aici: la un referendum regional cu 3 judete secuiesti si 3 romanesti, declararea independentei e chestie de rutina. Cu tot cu aurul din Apuseni. O astfel de regiune, poate fi destabilizata extrem de usor in asa fel incat sa isi declare independenta. In fapt Transilvania ca regiune istorica, are 9 judete: in afara de cele 6, mai sunt si HD, CJ, BN. Intr-o astfel de regiune cu 3 judete maghiare si 6 romanesti, un referendum in scopul declararii independentei nu are succes. Regiuni de dezvoltare economica exista in toata UE. Daca analizati insa administrativ diverse state din UE, niciunul nu a renuntat la regiunile administrative pe principiul istoric, astfel incat regiunile economice sa devine si regiuni administrative. Este si logic de ce: configuratia economica poate varia de la o zi la alta, de la un an la altul. Azi poate fi necesara o configuratie economica care sa cupleze mai multe unitati adminsitrative, iar peste 5 ani o alta configuratie economica si care sa cupleze cu totul alte unitati adminsitrative. Ori niciun stat nu isi schimba configuratia adminsitrativa dupa regiuni de dezvoltare. Ponta a picat si el in plasa, nereusind sa realizeze ca nimeni in UE nu are organizare administrativa pe regiuni economice de dezvoltare, ci pe regiuni administrativ-istorice. Pana in iulie 2013 a spus ca va modifica Constitutia si apar cele 8 regiuni ale lui Basescu. Daca lucrurile raman asa, imediat dupa modificarea Constitutiei, viitoarea regiune 7 Centru isi va declara independenta cu tot cu aur fara sa se poata opune nimeni. Si nu numai, va destabiliza si 5 Vest si 6 Nord-Vest.In acest context, doar o armata puternica poate rezolva problema. O armata puternica are insa si o componenta de mobilizare puternica. Cea de mobilizare e terminata, s-a incheiat, iar cea activa – ne-a spus dl. ministru ce i se intampla, e decimata si aceasta. Planul e perfect!–– Forwarded Message ––From: Trica Constantin Basarica & Baselandia Învaţă din ziua de ieri, Trăieşte pentru ziua de aziSperă pentru ziua de mâine! Datele şi informaţiile deţinute de Serviciile Secrete ale ţării noastre dovedesc penetrarea de catre Serviciile de Informaţii ale Ungariei a structurilor de decizie româneşti, la toate nivelurile. Acţiunile acestora sunt subsecvente planului de integrare treptată a Transilvaniei în Ungaria, prin acţiuni lente, dar ferme, în toate domeniile, dar în special cel economic, pe care îl consideră fundamental în realizarea ţintei vizate. Informaţiile obţinute de Serviciile Secrete româneşti în urmã cu câţiva ani, după vizita incognito efectuată în România de şeful Serviciilor Secrete maghiare de la acea dată, atestau faptul ca Ungaria, prin concernul MOL, spre exemplu, pregătea o politică agresivă, în vederea dobândirii unei poziţii dominante pe piaţa carburanţilor din România, prin înfiinţarea a peste 200 de staţii de distribuţie în principalele oraşe ale ţării şi pe traseele şi în zonele considerate strategice. De altfel, informaţii şi date despre activitatea Serviciilor de Informaţii (de spionaj) maghiare îndreptate împotriva intereselor politice, economice şi militare româneşti s-au deţinut cu mult înainte de 1990 şi toate aveau ca punct de pornire Consulatul ungar din Cluj. Documentarea lor a necesitat o activitate intensă din partea organelor de contraspionaj româneşti, iar munca acestora s-a concretizat în cursul anului 1988, când Ceauşescu, pus în faţa unor probe indubitabile, a ordonat desfiinţarea oficinei de spionaj respective. Dupa 1990, acţiunile spionajului maghiar au fost reluate cu şi mai mare forţă şi, favorizate de inacţiunea Serviciilor Speciale româneşti, determinată de complicitatea factorului politic, au reuşit să penetreze structurile de decizie ale Statului Român, atât la nivel de Guvern, cât şi la nivel de Preşedinţie. Într-un singur caz, contraspionajul românesc şi-a mai spus cuvântul, în anul 1993, când fostul ministru de Externe în Guvernul Văcăroiu, Teodor Meleşcanu, i-a prezentat omologului său ungar, Gyula Horn, date despre activitatea de spionaj a unui cadru activ al serviciilor maghiare. De atunci, cu toate că acţiunile au luat amploare o dată cu cooptarea la guvernare a UDMR în Guvernul CDR, orice date, informaţii, acţiuni ale spionajului maghiar au fost trecute sub tăcere de către factorii politici, ceea ce a facilitat desfăşurarea de forţe ostile maghiare în toate domeniile de activitate şi de decizie ale Statului Român. În timpul guvernarii CDR-iste, la nivelul unităţii româneşti de contraspionaj economic, începuseră să fie de notorietate acţiunile cadrelor de spionaj maghiare de la ambasadă, care acţionau pe faţă pentru culegerea de informaţii cu caracter economic care să-i ajute să obţină evidente avantaje materiale pentru ţara lor de origine, mai ales în domeniul privatizărilor. Cazul cel mai relevant a fost cel legat de vicepreşedintele FPS la acea dată, Victor Eros, evreu maghiar, care, fără nici o teamã, începuse să furnizeze date despre intenţiile de privatizare ale guvernanţilor români, atât telefonic, cât şi prin intermediul secretarei şi al şoferului său chiar direct, consilierului economic al Ambasadei Ungariei la Bucureşti. Erau folosiţi în acest timp ca „prieteni” în afaceri fraţii Andrei şi Sorin Dimitriu, stimulaţi cu diverse atenţii, inclusiv concedii şi petreceri în Ungaria, zona Lacului Balaton. Acelaşi tratament l-au aplicat şi succesorului acestuia la fotoliul de preşedinte al FPS, clujeanul Radu Sârbu, momit să intre în afaceri de Zoltan Arpad Paszkany. Acest Paszkany a devenit, într-un interval extrem de scurt, din dealer de maşini second hand, un prosper om de afaceri, care deţine reprezentanţele locale ale firmelor Opel si Chevrolet, precum si cel mai important imobil de birouri din Cluj, Sigma Center, este administratorul companiei Polus şi reprezentant în România al holdingului TriGranit Feijlesztesi RT din Budapesta. La Cluj, Paszkany este unul dintre cei mai tari jucători din domeniul imobiliar, ca urmare a asocierii dintre Consiliul Local si Polus. Afacerea POLUS a intrat în atenţia organelor speciale române încă din 1998, atunci când un teren proprietate publică a statului, de 34 hectare, aflat în imediata apropiere a Municipiului Cluj-Napoca, a intrat în posesia firmei respective prin contribuţia directă a fostului prefect de Cluj, Alexandru Farcaş, şi a lui Radu Sârbu. Afacerea POLUS a început în timpul Regimului Constantinescu, care, de altfel, a primit vizita celebrului congresman american de origine maghiaro-evreiasca Tom Lantos, anume venit în vizită pentru a uşura investiţia lui Paszkany, Polus Center. După Cluj, Firma Polus vizează pătrunderea în Bucureşti si în câteva dintre oraşele mari ale României, intenţionând implementarea a 7 mari investitii, de peste 2,5 miliarde de euro. Corporaţia pe care o reprezintă Arpad Paszkany este TriGranit, cu baza în Canada – un centru al iredentismului maghiar, care este şi o sursă de finanţare a Serviciului de Informaţii ungar AVO – şi subsidiare în Marea Britanie, Ungaria si România şi ale cărei investiţii vizează Ungaria şi ţările din jur, cu minorităţi maghiare semnificative. TriGranit are, printre acţionari, Fondul de Investiţii Immoeast, un puternic investitor pe piaţa imobiliară românească, precum şi pe Nathaniel Rothschild, copreşedinte al Fondului de Investiţii Atticus Capital, descendent al cunoscutei familii de bancheri evrei din Marea Britanie. De altfel, Paszkany şi-a creat imperiul financiar prin infuzii dubioase de capital din Ungaria şi SUA, provenite de la lobby-ul maghiar, antiromânesc prin definiţie. Este foarte interesant cum acest Paszkany, cercetat în mai multe dosare penale, între care şi unul pentru instigare la şantaj şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, el fiind un cunoscut cadru activ al spionajului maghiar în România, este lăsat liber, să-şi desfăşoare în linişte afacerile, să-şi organizeze şi să-şi dirijeze reţeaua pe teritoriul ţării, fără măcar sa fie cât de puţin deranjat. Nimeni nu se întreabă cum de este posibil ca acesta să finanţeze, nestingherit, cu banii spionajului maghiar de la Budapesta, echipa de fotbal CFR Cluj. Potrivit apropiaţilor, el are la dispoziţie sute de milioane de euro, din care, în urmatorii ani, în CFR Cluj se vor investi aproximativ 100 milioane de euro. Fugit şi revenit în ţara atunci când i s-a promis că nu va păţi nimic, acest spion are ca sarcina să câştige Campionatul în România tocmai pentru a influenţa mai puternic zona de nord a ţării, acolo unde, în lipsa altor echipe competitive, echipa clujeană este percepută ca una fanion. Preluarea de către Zoltan Arpad Paszkany a celui mai vechi club de fotbal din România, CFR Cluj, nu a fost însa întâmplătoare. Întemeiată în anul 1907, în Cluj, echipa era perceputa ca fiind a maghiarilor, în timp ce Universitatea Cluj, întemeiata în anul 1919, era considerată a românilor. Această delimitare provine din anul 1940, cand nord-vestul Transilvaniei a fost cedat Ungariei horthyste prin Diktatul de la Viena, iar Universitatea din Cluj s-a refugiat la Sibiu şi, o dată cu ea, şi echipa de fotbal a studenţilor. CFR Cluj a rămas în oraş şi chiar s-a înscris în campionatul de fotbal al Ungariei în perioada 1940-1944, act considerat de români o trădare făţişă. Prin echipa de fotbal „ungurească” din Ardeal, Paszkany vizează un control simbolic al zonei, deoarece el controlează şi un „grup regionalist” – „Eureka”, acesta acţionând sub comanda Budapestei şi având ca obiectiv regionalizarea României. Membrii acestui grup au relaţii inclusiv în Poliţie şi în Serviciile Secrete. Liviu Man, unul dintre oamenii de încredere ai omului de afaceri maghiar, este apropiat de Vladimir Tismăneanu, ca şi de alţi membri de vârf ai GDS-ului, promotori ai tezelor Budapestei, pe filiera Soros. Grupul „Eureka” este, oficial, o organizaţie „non profit”, care se ocupă însă şi de afaceri (prin societăţile Group Eureka SRL si Eureka Media SRL) şi al cărei lider politic, la vedere, este fostul ministru al Comunicaţiilor, Zsolt Nagy. Liderul informal al grupului „Eureka” este tot Paszkany, iar organizaţia sa, conectată puternic la mediul de afaceri maghiar din Transilvania, susţine financiar UDMR-ul. Prin acelaşi Zsolt Nagy, echipa de fotbal CFR Cluj a beneficiat de un contract de publicitate cu Poşta Română, companie căreia Paszkany i-a mai vândut, fără licitaţie, 8 autoturisme, prin firma Ecomax General Investments SRL. Numitul Paszkany este şi principalul sponsor, cu sume uriaşe, al campaniei electorale din iunie 2004 a lui Emil Boc pentru câştigarea Primăriei Clujului, ca şi al Alianţei DA în judeţul Cluj. Tot el este personajul pe care şeful statului, Traian Băsescu, l-a dat ca exemplu de civism în şedinţa de bilanţ a Ministerului Public din 6 martie 2007, afirmând că a primit un memoriu de la „un om de afaceri clujean”, în care se face referire la fapte grave de corupţie ale unor oameni politici şi de afaceri. Pe Paszkany îl regăsim şi alături de premierul Tăriceanu şi de Dinu Patriciu, asociaţi, printre alţii, în selecta lojă a Clubului Vinului SRL, înfiinţat în 11 noiembrie 2004 de avocaţii Ernest Popovici, Florian Niţu şi Sorin Alazăroaie, de la Casa „Popovici&Asociaţii”. La nici o lună de la constituire, în Club au intrat 31 de noi asociaţi, printre care Tăriceanu şi Patriciu. Un alt nume strâns legat de cel al lui Călin Popescu-Tăriceanu este Rudas Erno, fost şef al agenturii maghiare în România. Cunoscut drept spion, diplomat, dar şi om de afaceri de succes în România, Rudas Erno are legături si în Voivodina, unde se află o semnificativă minoritate maghiară, ca şi în Croaţia si în Transcarpatia, în spaţiul ucrainian. Rudas Erno a intrat în atenţia Securităţii încã din 1982, când folosea valiza diplomatică pentru a introduce în România materiale antiromâneşti pentru o revistă coordonată de Laszlo Tokes si Szocs Geza. În 1988 a fost retras de la post, pentru a nu fi expulzat. În 1989 a fost retrimis în România ca să coordoneze implicarea Ungariei în „revoluţie”, prilej perfect pentru scopurile sale revizioniste. A coordonat difuzarea de manifeste în Bucureşti, o maşină a Ambasadei Ungariei fiind reţinută de către organele de Miliţie în timp ce împrăştia pe raza Capitalei materiale cu conţinut antiromânesc. După 1990, pentru meritele sale deosebite, este repus în funcţia de ambasador al Ungariei la Bucureşti, continuându-şi activitatea de spionaj. Chiar dacă în 1993 a fost retras din funcţie ca urmare a înţelegerii dintre miniştrii de Externe român, Teodor Meleşcanu, şi cel maghiar, Gyula Horn, Rudas Erno a continuat să-şi exercite calitatea de spion, de data aceasta sub acoperire comercială. În noua postură de om de afaceri, în baza informaţiilor obţinute, Rudas Erno s-a îndreptat spre Călin Popescu-Tăriceanu, un candidat cu mari şanse la fotoliul de premier. Este posibil ca Tăriceanu să fi intrat în atenţia Serviciului de Spionaj ungar şi prin prisma faptului că tatăl său adoptiv, Dan Amedeo Lăzărescu, cunoscut mason, beneficiind de contacte la nivel internaţional, fusese angrenat de fostul DSS (Departamentul Securităţii Statului) în supravegherea activităţilor iredentiste maghiare. Ca în multe alte cazuri, a apărut suspiciunea că bătrânul ar fi putut fi „întors”, adică transformat în agent dublu, iar fiul său adoptiv n-ar face decât să-i urmeze calea. De fapt, Lăzărescu scria în 1990 în ziarul „Liberalul” că „federalismul este unicul drum pe care România trebuie sa meargă”, aceasta fiind, după cum se ştie, una dintre temele predilecte ale discursului public al UDMR. Cert este că, speculând pasiunea lui Tăriceanu pentru motociclete, în 2003 Rudas Erno i-a propus o asociere, şi astfel a luat naştere, în septembrie acelaşi an, firma H-D Clasic Motorcycles SRL. Potrivit Registrului Comerţului, obiectul de activitate este „comerţ cu motociclete, piese şi accesorii aferente; întretinerea şi repararea motocicletelor”, iar acţionari ai societăţii sunt cetăţeanul ungar Rudas Erno (50% din capitalul social) şi Automotive Trading Services SRL – ATS (50%), firma care îi aparţine lui Călin Popescu-Tăriceanu, în proporţie de 90%, conform propriei Declaraţii de Avere. Rod al „apropierii” continue a premierului Tăriceanu de Budapesta, perioada 2005-2006 a fost marcata de o efervescenţă în „colaborarea” româno-ungară la nivel guvernamental – şedinţa comună a guvernelor român şi ungar la Bucureşti, în luna octombrie 2005, consultări regulate, realizarea unor „proiecte comune”, între care deschiderea Consulatului maghiar de la Miercurea Ciuc, inaugurarea cursei aeriene directe între Târgu Mureş şi Budapesta, înfiinţarea Camerei de Comerţ româno-ungare –, susţinute şi promovate, evident, de premierul Tăriceanu şi omologul său Ferenc Gyurcsony. Folosindu-se de „bunăvoinţa” lui Tãriceanu, spionajul maghiar a reuşit să planteze în domenii-cheie ale guvernului său la agenţii aflate în subordinea acestuia personaje cu ajutorul cărora obţine informaţii de o importanţă excepţională privind siguranţa naţională a României şi dirijează, totodată, anumite decizii ale Executivului de la Bucureşti în favoarea ţării de origine. Unul dintre acestea este Dezsi Iosif Zoltan, preşedintele Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat (ANRS), organism aflat în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. În această instituţie se concentrează secrete de stat de o importanţă excepţională atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, despre rezervele de stat şi strategia cu privire la acestea, ca resursă internă de securitate, prin constituirea stocurilor de produse şi bunuri de strictă necesitate necesare intervenţiilor operative pentru protecţia populaţiei, a economiei şi siguranţei naţionale în situaţii excepţionale, determinate de calamităţi naturale, epidemii, epizootii, accidente industriale sau nucleare, fenomene sociale sau economice, conjuncturi externe sau acţiuni asimetrice nepremeditate. Prin numirea acestui evreu maghiar în fruntea ANRS s-a realizat cea mai „legală” formă de transmitere de informaţii clasificate către o putere străină. Un alt punct sensibil îl reprezintă Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor, a cărui misiune este asigurarea condiţiilor de trecere la societatea informaţională, care presupune implementarea coerentă şi generalizată de sisteme informatice integrate. Faptul că organizaţiile, oricare ar fi ele, depind de reţelele de comunicaţii electronice şi de sistemele si serviciile informatice face ca acestea să fie mult mai vulnerabile la ameninţările de securitate, astfel că sunt evidente importanţa şi sensibilitatea acestui domeniu în ecuaţia siguranţei naţionale. Cu toate acestea, prin algoritm politic, el a fost atribuit UDMR-ului, astfel că lui Zsolt Nagy i-au urmat la şefia ministerului Iuliu Winkler şi apoi Borbely Karoly, fost consilier parlamentar al lui Iuliu Winkler între 2000 si 2002 şi angajat al Societăţii Ungare de Interes Public pentru Promovarea Investiţiilor şi Comerţului în intervalul 2002-2005. Un alt domeniu strategic în care s-a infiltrat agentura maghiară este cel al pădurilor, domeniu folosit pentru acumularea de resurse financiare necesare alimentării unor activităţi specifice. Cu alte cuvinte, prin politica pe care o promovează în subramura economică respectivă, din informaţiile deţinute pînă în prezent se evidenţiază faptul că secretarul de Stat din Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Istvan Toke nu reprezintă interesele României, ci interesele unui grup economic condus de Verestoy Atilla, care acţionează la comanda Budapestei. Pentru a sprijini afacerile derulate de acest grup pe spaţiul maghiar cu lemnul exploatat din pădurile judeţelor Covasna şi Harghita este folosit Istvan Toke, care a repartizat prin HG nr.1262/2007, numai la nivelul unui singur judeţ din cele douã, 15% din volumul total de lemn pe picior aprobat spre recoltare în anul 2008, ceea ce înseamnă o suplimentare cu 30% a cantităţilor aprobate în anii precedenţi. În acest mod, după judeţul Suceava, care primeşte de drept cea mai mare cantitate de masă lemnoasă pe picior ce trebuie exploatată, calculată în funcţie de suprafaţa de teren împădurită, judeţul Harghita se situează pe locul doi la repartiţie, înaintea altor judeţe cu suprafeţe împădurite mult mai mari, cum este Caraş-Severin. În concluzie, Istvan Toke favorizează afacerile colegului său de formaţiune, care astfel va suplimenta exporturile de material lemnos pe spaţiul Ungaria, exportând, practic, venit naţional din România către Ungaria, în conformitate cu obligaţia unanim cunoscută a oricărui Serviciu Special al unei ţări de a contribui la alimentarea bugetului acesteia prin aşa-numitul aport valutar special. Se afirma, îndeobşte, că orice Minister de Externe reprezintă principala centrală de spionaj a unei ţări, fiind de la sine înţeles ce înseamnă implantarea unui cadru de informaţii al altui stat în propriul tău fief informativ. De aceea, analiştii Serviciilor Speciale române apreciază că un fapt de o gravitate excepţională, numirea cu bună-ştiinţă a unui cadru sau agent, dovedit sau suspectat, al unor Servicii de Informaţii străine în Ministerul Afacerilor Externe al ţării tale. Cu toate acestea, ascuns sub umbrela unui nume românesc, Anton Niculescu, fost purtător de cuvânt al UDMR, desfăşoară o intensă activitate informativă din poziţia de secretar de Stat în ministerul menţionat. Născut la Târgu Mureş, la 6 mai 1964, are o fişă profesională de invidiat, care-i relevă pregătirea sub auspiciile uneia dintre cele mai bune şcoli de spionaj din lume, CIA. Astfel, deşi a studiat şi a obţinut o licenţă în Chimie Industrială în 1991, el nu a profesat nici un moment în acest domeniu, îndreptându-se încă din 1990-1991 către zona mass-media, ca redactor la săptămânalul „Valosag” din Bucureşti şi corespondent al postului Europa Liberă, în 1992. De aici a intrat direct în sfera politicului, începând cu decembrie 1991, ocupând succesiv sau concomitent posturi de consilier politic (la Fundaţia „Friedrich Naumann”, Bucureşti, 1991-1993, şi la cabinetul preşedintelui UDMR 1993-1997), expert parlamentar (aprilie 1995-mai 1997) şi guvernamental (mai-iunie 1997) pentru care a fost pregătit intens printr-o serie de cursuri şi programe speciale: Seminarul „Introducere în drepturile omului”, Academia Internacional Liberdade Desenvolvimento – Lisbon Youth Meeting, Sintra, iulie/august 1992; Programul PHARE Democracy în Marea Britanie (partide politice, administraţie locală, Parlament), Belgia (NATO, Parlamentul European), Germania (Parlament), aprilie 1994; „Managementul conflictelor inter-etnice” la Centrul Berghof, Berlin, iulie/august 1994; „Administraţiile locale şi de stat” în SUA, iunie/iulie 1995, la Agenţia de Informaţii a SUA (USIA); „Administraţii publice locale”, Belgia, Spania şi Danemarca, martie 1997, în cadrul European Union Visitors Programme; Eisenhower Fellowship, SUA, februarie-mai 1999. Pregătirea i-a fost desăvârşită în intervalul mai 1999-iunie 2001 în cadrul Ambasadei SUA la Bucureşti, unde a fost încadrat ca „specialist politic”, după care a mai urmat un stagiu ca director de program pentru integrare europeană al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (iunie 2001-ianuarie 2002). În paralel, începând din 1997, a fost plasat in funcţii în interiorul Executivului român, ca secretar general adjunct, aprilie 1997-mai 1998, apoi ca secretar de Stat la Departamentul pentru integrare europeană, mai 1998-februarie 1999. În intervalul 2000-2004, la intervenţia Serviciilor Speciale române, a fost ţinut în afara sferei Executivului, dar a revenit în forţă odată cu intrarea la guvernare a UDMR-ului alături de PNL, ca secretar de Stat pentru afaceri globale şi relaţii interinstituţionale în Ministerul de Externe, din iulie 2005. Dacă se mai adaugă şi faptul că actualul director al Serviciului de Informaţii Externe şi fost ministru al Afacerilor Externe, Mihai Razvan Ungureanu, a fost semnalat, la rândul lui, de contraspionajul românesc cu legături suspecte în mediul Serviciilor Speciale de la Budapesta, avem tabloul complet al penetrărilor care s-au produs la nivelul sistemului decizional românesc. Specialişti în munca de contraspionaj apreciază că asocierea în afaceri a unor politicieni cu putere de decizie cu cadre sau agenţi ai Serviciilor de Informaţii sub acoperire diplomatică sau comercială s-a dovedit a fi o cale fără întoarcere pentru cei dintâi.

primit de la colegul meu MARIAN NICOLAE

m.valcu-mehedinti

1. Consider că Ponta, când a anunțat că UDMR-ul nu va intra la guvernare, a înţeles că populaţia majoritară a României nu-i doresc pe unguri la guvern. Şi eu cred că a făcut bine luând această decizie. Mai rămâne să se asigure că nici subsecretari de stat sau directori udemerişti să nu acceadă la guvernare, deoarece aceştia ar sabota acţiunile benefice pentru România, ce s-ar putea lua, anulând astfel voinţa şi ordinele ministrului respectiv, unde ei ar fi încadraţi. UDMR-ul, prin vocea preşedintelui său, a anunţat că fiind în opoziţie va duce o politică constructivă, ca, apoi, să spună că va vota împotriva guvernului Ponta, la sesiunea parlamentară. Asta da, o politcă dusă constructiv!

2. Miliarii activi şi cei din rezervă nu-l agreează pe Frunzăverde (şi Foaielată), care, cât timp a mai fost ministru, nu a făcut nimic pentru refacerea Armatei, distrusă de preşedinţii ce s-au succedat la conducerea ţării şi prim-miniştrii respectivi. Bineînţeles că nici în viitorul guvern Ponta, Frunzăverde, ca ministru al Apărării, nu va face nimic pentru refacerea Armatei României, cu toate că celelalte ţări se înarmează puternic. El nu va lupta pentru Armată, aşa cum a demonstrat Generalul Dobriţoiu că se zbate. Ar trebui ca să rămână ministru tot Generalul Dobriţoiu, deoarece ca militar şi fost cercetaş, cunoaşte foarte bine necesităţile unei armate moderne, se va zbate pentru un buget, cât de cât acceptabil şi este agreat de toţi militarii activi şi în rezervă. Probabil că domnul Ponta a uitat că foarte multe voturi le-a primit de la militarii de toate categoriile datorită propagandei făcute de domnul General, pentru USL, în Unităţile şi toate structurile militare. A făcut-o consecvent şi cu o mare putere de convingere. Dacă nu va fi numit ministru al Armatei în viitorul guvern, USL-ul va pierde foarte mult.

Domnilor Ponta şi Antonescu încă de acum li s-a urcat la cap Puterea? Ei nu cunosc, oare, că încrederea se capătă greu, dar foarte repede se poate pierde? 

 

Dar, să continui cu dezvăluirile politicii iredentiste a ungurilor:

 

POLITICA UNGARIEI IREDENTISTE. PRIGOANA ROMÂNILOR

 

Maghiarizarea românilor ardeleni. Vizita regelui Carol I  la Buda­pesta.  Interzicerea  unor  cărţi  şi  periodice  în  Ardeal

 

Deputat I. Grădişteanu: Şedinţa din 29 Ianuarie 1898.

Chestiunea naţională.

/…/. Am avut onoarea să interpelez pe d. Preşedinte al Consiliului, şi’l rog să’mi răspundă:

I).Dacă crede d-sa, că putem să rămânem nepăsători, când maghiarii iau toate măsurile de a desfiinţa neamul nostru.

II) Dacă crede că guvernul d-sale mai e posibil în ţară, dacă lasă pe maghiari să maghiariseze, în pace, pe Românii din Ungaria, şi nu rădică gla­sul, ca nu cumva maghiarii să se supere şi să intre guvernul în încurcătură.           

III) De ce nu se face d-sa samsarul cinstit al unei împăciuiri între maghiarii şi românii din Ungaria, dar samsar cinstit, al unei împăciuiri drepte şi leale, al căreia ţel să nu fie să îngenuncheze pe români maghiarilor, ci să aducă pe maghiari la convingerea că e bine şi convenabil, cum zicea lordul Cla­rendon, să ascultăm dorinţele poporului, să fim drepţi cu popo­rul, şi să fim leali cu poporul.

IV) De ce nu desminte guvernul interpretările rău voitoare ale presei maghiare, privitoare la înţelesul visitei M.S. la Buda-Pesta.

V) De ce, d. preşedinte al Consiliului şi ministru de externe, n’a însoţit pe M.S. la Buda-Pesta, cum îi era datoria constituţională.

VI) Dacă nu crede d-sa, că visita la Pesta, departe de a fi ajutat la resolvarea cestiunei naţionale, a fost din contra, pentru unguri, o încurajare de a stărui în politica lor de apăsare şi desnaţionalisare faţă de românii din Ungaria.

Deputat Dim. A. Sturdza, preşedintele consiliului

Sunt întrebat: dacă cred că guvernul presidat de mine este posibil. D-lor, guvernul acesta va fi posibil, întru cât d-voastre şi M.S.Regele, îi va acorda încrederea. A duoa întrebare este: de ce nu m’am făcut samsarul cinstit? /…/ causa este că d. Grădişteanu s’a pus continuu în preajma mea, în curmezişul căei mele. A treia întrebare glăsuesce: de ce nu desmint aserţiunile ziarelor unguresci. Mai întâiu, fiind că nu sciu unguresce; al duoilea, fiind că am către ţară alte datorii mai serioase de îndeplinit, de cât a mă face censorul ziarelor străine şi al treilea, pentru că am socotit că nu este bine să’mi perd timpul cu citirea de ziare fără de greutate; ce ar însemna, de exemplu, să învăţ dela un ziar american ceea ce M.S.Regele nostru gândesce despre Statul Român. N’avem nevoe pentru aceasta de ziare americane. De ce n’am însoţit pe M.S. Regele la Buda Pesta? Altă întrebare. Răspund: Fiind că M.S., lăsând consiliul de miniştri pentru guvernarea ţărei în absenţa Sa, şi eu fiind însărcinat cu presidiul consiliului de miniştri, n’am putut să absentez şi eu din ţară. De altminteri, dacă n’ar fi fost această împrejurare, m’aşi fi dus şi eu la Buda-Pesta, fiind că cred, că acolo unde Suveranul României socotesce că este de onoarea ţărei şi că este bine să meargă, cu onoare poate merge şi un consilier al Tro­nului şi oricare român bun patriot./…/.

Deputat I. C. Grădişteanu: /…/. 

D. ministru de externe n’a răspuns la nici una din întrebările mele. Voci: A răspuns la toate. D. I.C. Grădişteanu: Afară poate de punctul al cincilea, dar, înţelegeţi bine că atunci când vine d. ministru de externe şi spune că, nu s’a făcut samsar cinstit, fiindcă am stat în preajma  d-sale, acesta nu e un răspuns serios, şi atunci Camera trebue să’mi dea cuvîntul. /…/. 

Se pune la vot închiderea discuţiunei şi se primesce.        

 

Acapararea unei părţi din teritoriul României de către unguri.

Corupţia unor miniştri români

 

Deputat T. Cămărăşescu: Şedinţa din 25 Februarie 1898.

Interpelarea adresată d-lui ministru de interne

Obiectul interpelării mele adresată în primul rând d-lui ministru de interne şi în al duoilea rând d-lui ministru de justiţie, este că d. ministru de interne, prin abus de putere, prin violarea marelui principiu constituţional, care consfinţesce separaţiunea puterilor în Stat, a interpretat şi pe urmă a desfiinţat hotărâri judecătoresci şi a împedicat executarea lor. Şi numai graţie acestui abus de putere repetat, comitele de Torotzkay, membru în parlamentul din Buda-Pesta şi deputat important în majoritatea  pusă d’asupra tutulor legilor şi instituţiunilor noastre, într’un colţ de pământ al acestei ţări. Comitele de Torotzkay s’a instalat într’o părticică din teritoriul nostru

/…/. Situaţia sa este atât de excepţional privilegiată în cât chiar atunci când este vorba ca un dregător al ţărei, în marginele competinţei lui, să’şi îndeplinească datoria funcţiei sale vis-a-vis de acest comite, nu o poate face de cât adresându-se sus, şi cerând autorisaţiune de la centru,/…/ care trebue să plece din cabinetul ministrului respectiv, altfel nu este posibil ca funcţionarii din această ţară să’şi facă datoria când este vorba de comitele Torotzkay./…/. Munţii Gorjului, ca mai toţi munţii ţărei noastre, se stăpânesc în indivisiune sau numai de cete de moşneni, sau de cete de moşneni şi pro-prietari. Acum duoi sau trei ani comitele Torotzkay, care este şi mare exploatator de păduri cumpără din munţii Tărtărău şi Poeana -Murei din judeţul Gorj, jumătate drepturile moşnenilor din muntele Tărtărău şi un sfert din muntele Poeana-Murei, în ceeace privesce dreptul de exploatare a pădurei /…/. Pentru că comitele Torotzkay trebuea să înceapă exploatarea pădurei şi cum scia că, ca şi în ţara lui, nu se poate atinge cineva de un bun care este în indivisiune de cât ducându-se înaintea justiţiei şi cerând eşirea din indivisiune, tot asemenea scie că şi în ţara noastră /este la fel – n.n./.

/…/. Torotzkay se adresează proprietarilor şi moşnenilor, cari nu vânduseră, intră cu ei în tratative de a cumpăra pădurea şi spunând că el cum a cumpărat jumătate şi un sfert din aceşti munţi, exploatarea are să înceapă şi ei vor fi nevoiţi să’i vândă acele părţi, căci altfel, începând exploatarea, aceia cari vor avea vre-un interes sau vreo pretenţiune contra lui, vor fi siliţi să meargă la Pesta şi să reclame tribunalelor de acolo./…/ oamenii însă au fost cuminţi şi n’au voit să vândă./…/. Torotzkay /…/ dă ordin şi pune în exploatare întreaga pădure /…/ chiar pe acolo pe unde el nu cumpărase. Oamenii /…/ s’au adresat tribunalului de Gorj cerând eşirea din indivisiune /…/ în ceea-ce privesce întreaga proprietate şi, fiindcă devastarea continua, ei, ca măsură conservatoare, cer punerea sub sequestru judiciar a pădurei a cărei tăere începuse. /…/. Pe lângă pădurile din aceşti munţi, din care comitele Torotzkay cumpărase nisce porţiuni oarecare, mai erau şi alţi munţi cari se învecinau cu aceste păduri, şi oamenii comitelui Torotzkay găsesc de cuviinţă /…/ să tae şi din pădurile din cari nu se vânduse acestui comite nici chiar un arbore. Se îndreaptă reclamaţiune ministerului de in­terne anul trecut de către preotul Ceauşescu, în numele moşne­nilor Cernazeni, cari nu vânduseră comitelui nici măcar o cracă.

Nu se face nimic, d-lor, şi deci devastarea era încurajată şi, repet cu regret, încurajată de inacţiunea şi indiferenţa autorităţilor noastre administrative. Se mai adresează altă plângere din partea unei doamne văduve, epitroapa fiilor săi, Majestăţii Sale Regina /…/ şi cu toate aceste plângeri, securea comitelui Torotzkay continuă a tăia chiar în porţiunile unde nu cumpărase nici un buştean! /…/ se hotărăsce de tribunal înfiinţarea unui sequestru judiciar; se numesce un custode să execute hotărîrea la faţa lo­cului, merge portărelul tribunalului /…/, se somează oamenii comitelui Torotzkay, cari tăiau şi lucrau în acele păduri, să înceteze /…/ până când tribunalele se vor pronunţa în definitiv asupra cestiunei. /…/ să protestezi singur, la fruntarii, în faţa a 3-400 de lucrători este cam dificil, şi mai cu seamă când ştii că la spatele tău nu există nici un sprijin moral, cel puţin al auto­rităţilor ţărei, cu toată protestarea custodelui, cu toate că el a fost numit de tribunal, de justiţie, – bietul custode a fost luat la goană cu focuri de arme. /…/. Aşa de puţin valorează autorităţile noastre în faţa vecinilor noştri? /…/. Dacă supuşii Statului vecin introducându-se pe teritoriul nostru – în /…/ speţă jandarmii – trec pe pământul ţărei şi în propria ta casă te împuşcă, cum s’a întâmplat casul cu nefericitul locuitor din Vârciorova, în ziua de 10 februarie, când un jandarm /…/ a ucis pe teritoriul nostru pe locuitorul Michail Cuza. /…/ dar casierul judeţului, când este vorba ca să încaseze dările Statului şi când nu i se plătesc aceste dări, ce credeţi d-voastre că pune pe comitele Torotzkay pe aceeaşi linie ca pe noi?

Noi, când nu plătim suntem urmăriţi, ni se vinde averea, cu formă, fără formă. Comitele Torotzkay însă, nu se urmăresce până ce nu vine deslegare de la Bucuresci, până ce d. ministru de finance nu’şi va da cuvântul său în această afacere. /…/. Dar, d-lor deputaţi, din preţiosul document al casierului general de Gorj, mai resultă un lucru; că resistenţa făcută autorităţilor noastre era cunoscută la centru şi miniştrii, cari trebuiau să ia măsuri pentru a înlătura rebeliunea, dau or­dine de natură a încuragia şi mai mult actele de violenţă şi de prădare ale comitelui Torotzkay. Când însăşi autorităţile supe­rioare ale Statului au teamă de acest comite Torotzkay, cum voiţi d-voastre ca interesele unor simpli moşneni şi ale unor bieţi proprietari să poată fi apărate cu suficienţă de către acele autorităţi, care ele au încuragiat, şi formal şi moral, pe exploa­tator, când ele tremură înaintea acestui senior? 

/…/. În sfârşit, intervine acţiunea comitelui Torotzkay /…/ trimite pe intendentul său ca să reclame, şi intendentul se plânge înaintea d-lui ministru de interne, că rău s’a dat ordin de către d. ministru, rău s’a pus sub secuestru pădurile sale de către tribunal şi portărei, pentru că el se găsesce în dreptul lui, şi ca atare cere ca d. ministru să facă să se desfiinţeze hotărîrile tribunalului./…/. Ce trebue să facă d. ministru de interne? Foarte simplu. Trebuia să spună: de îndată ce tribunalul s’a pronunţat în afacere, administraţia nu mai are nici o competinţă, de cât acea de a menţine sta­rea de lucruri creată prin hotărâre, mai cu seamă când hotărârea a fost executată. /…/. Dar în loc de a face toate acestea /…/ Se constitue d-lui în autoritate care să primească şi să resolve, ce? Contestaţiuni la executarea unei hotărâri judecătoresci! /…/. D-lor, unde vroiţi să se mai adreseze oamenii aceştia cari au la mână hotărîri definitive?

 

Propaganda maghiară din ţară (desfăşurarea unor festivităţi, serbări şcolare, întruniri). Activitatea diferitelor societăţi maghiare din ţară. Supravegherea unor persoane oficiale şi marcante venite la Legaţia şi Consulatul Austro-Ungar din Bucureşti. Broşura „Insultele presei maghiare la adresa României”. Situaţia ceangăilor în România

 

Serviciul Siguranţei  Generale. Notă din 6 Noembre 1907*)

A  apărut în Capitală un nou ziar unguresc intitulat “Romaniai Hirlap”. În articolul de fond acest ziar declară că “va lupta pentru marea chestie a susţinerii neamului unguresc în această ţară” şi apelează la sentimentele naţionale ale ungurilor din România, îndemnându-i la dragostea faţă de limba maternă, pe care s’o cultive cu cea mai mare grije în familii. Direcţia acestui ziar o are florarul Şaier Nemeth Ignaczi /…/

 

Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale. Notă. /Fără dată – n.n.*)

Despre acţiunea de colonizare a ciangăilor în Ungaria sunt avizate consulatele în fiecare primăvară. Un astfel de aviz a sosit astăzi şi la Consulatul general din Bucureşti. Conform acestui avis, s-au clădit pentru ungurii reemigraţi din Bucovina, la Valea Lungă 21, la Nerincs 30, la Deva 27, la Mosnica 10 şi la Baliuc 9 case. În fiecare din aceste colonii s-au clădit şcoli ungureşti, locuinţe pentru învăţători şi grădini de copii. Unde permit împrejurările locale, coloniştilor li se va da şi biserici. De însemnătate este, că ciangăii  din Bucovina sunt colonizaţi lângă localităţi curat româneşti cu scopul ca să sporească numărul ungurilor printre români. P. conf.

 

Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale. Ziarul “B-pesti Hirlap” No.134 din 4 Iunie 1908. Articolul:“Agitaţia valahă în şcoală”  **)

După cum ne încunoştiinţează corespondentul nostru din Oradea-mare, inspectorul şcolar Vasady Lajos, a făcut o descoperire zguduitoare în şedinţa administrativă. A adus la cunoştinţă că în şcoala din Lokk a găsit cărţi interzise şi mape false. Copii au cântat cântecul intitulat: “Trăiască armata română”, în care laudă gloria armatei române faţă de unguri. Învăţătorul Petru Cipoi a recunoscut, că el a procurat scrierile agitatoare şi că el a instruit pe copii să cânte cântecul calomniator la adresa naţiunei ungare. – Sunt român, zise învăţătorul şi mi-am îndeplinit dorinţa. Învăţătorul Gavril Dudurescu din Giriş a instruit un astfel de cântec în şcoală, care îi asigură, că va apare odată românizmul nimicind ungurimea. Atunci să pună fiecare mâna pe ce ajunge şi să stârpească neamul mizerabil al ungurilor. În şcoală sau aflat numeroase foi volante agitatoare importate din Bucureşti. Ambii învăţători primesc ajutor de stat. La iniţiativa inspectorului delegaţiunea administrativă a intentat proces de disciplină contra învăţătorilor şi a scris Ministerului de culte, ca să nu le dea ajutorul de stat până la finirea procesului de disciplină.

 


*) F.D.P.S.G. – DOSAR 70/1910 (Fondul Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale)

*) F.D.P.S.G. – DOSAR 120/1910

**) F.D.P.S.G. – DOSAR 71/1910

Evreii ne amintesc (şi chiar insistă) nu numai nouă, ci şi altor state despre istoria lor, care nici nu este o istorie, ci o invenţie: holocaustul. Şi mai cer şi despăgubiri (pentru această invenţie evreiască). Deci, după spusele colegului, şi ei merg cu curu-nainte.
Polonezii, când au vorbit de uciderea ofiţerilor de către ruşi, şi ei au mers cu curu-nainte.
Şi alte state au mers cu curu-nainte.
 
Accentuez: Nu a vorbi despre trecutul Patriei tale înseamnă a merge „cu curu-nainte”, ci a nu vorbi de istoria propriei tale ţări, înseamnă „a merge cu curu-nainte”. Numai un nimeni nu are istorie, sau, cu alte cuvinte, nu are rădăcini. Noi, dacă amintim relele care ni le-au făcut ungurii, ruşii, evreii etc, o facem pentru a atrage atenţia că în prezent trebuie să fim foarte atenţi, să fim prevăzători cu prietenii pe care ni-i alegem, şi să aplicăm proverbul: „Cine s-a ars cu ciorba, trebuie să sufle şi în iaurt”. Chiar colegul spune că acum, în acest prezent, suntem călcaţi în picioare, ni se fură munţii (adică îi dăm, dar nu noi ci acei despre care voi scrie maI jos), se dau tunuri, au dispărut băncile, am vândut pământul ţării… Oare „politica paşilor mărunţi” nu este politica ungurilor? Dacă am fi cunoscut istoria, adică atitudinea ungurilor faţă de România, atitudine pe care au avut-o de când ne-au invadat pământurile, ne-am fi dat seama, că aceeaşi politică o duc şi astăzi, pe care au dus-o şi în trecut,. Am fi înţeles că „Nimic nu e nou sub Soare”.
 
Nu îmi amintesc cine a spus că: „Dacă ne cunoaştem istoria, ştim cum să acţionăm în prezent (nu mai repetăm trecutul găunos) şi luăm măsuri ca pe viitor să nu se mai repete”. 
Oare nu vedem că suntem manipulaţi?
Nu vedem că noi înşine ne distrugem trecutul?
Vrem să devenim un popor fără trecut?
Oare nu se vede când siturile ni se acoperă cu asfalt, când ungurii spun că pământul pe care s-au aşezat era un teren fără populaţie?
Pînă şi evreii spun că ne-au fost strămoşi!
Oare nu se vede (pentru mine este clar ca lumina zilei) că ni se distruge identitatea?
Are dreptate colegul: Noi românii suntem vinovaţi. Dar suntem vinovaţi pentru că tăcem, adică facem aşa cum ne învaţă colegul: Să uităm că ni s-a dat cu parul în cap! Poate chiar să şi mulţumim celor care ne-au dat cu poarul în cap şi ne-au rănit grav. Să le mulţumim că nu ne-au omorât! Nu?
Îmi spunea cineva că este creştin şi învăţătura lui Isus a fost iertarea.
Şi eu sunt de acord: Să iertăm, dar să nu uităm. Şi apoi, dacă nu ştim ce a fost în trecut, ce putem să iertăm? Să iertăm ce nu cunoaştem. Iertarea se face pe ceva concret! Dar dacă noi suntem învăţaţi, – aşa cum spune colegul – să nu cunoaştem răul ce ni s-a făcut, ce putem să uităm? 
Oare de ce au murit mii, zeci de mii, sute de mii de români, în războaie? Nu pentru a-i alunga pe cei care ne-au făcut rău, ne-au schingiuit fraţii, i-au omorât, le-au interzis limba, le-au dărâmat bisericile etc etc ? Şi toate astea trebuie să le uităm! Nu?
Frumos îndemn, dar domnii profesori universitari, doctori, Gheorghe Buzatu,  Ion Coja, acad. Dinu C. Giurescu şi alţii din trecut (îl am în vedere chiar şi pe  genialul Mihai Eminescu) „merg cu curu-nainte”?
 
Românii sunt vinovaţi?
Şi acesta este un adevăr. Ei sunt vinovaţi că-st prea indiferenţi la ce li se întâmplă, sunt prea indiferenţi la propria lor soartă. Aceasta să fie laşitate? Poate, dar necazurile ce le-au  îndurat în decursul a mii de ani (colegul să se gândească numai la cei cărora li s-a călcat glia şi împotriva lor neputând lupta, s-au refugiat în codrii adânci pentru a-şi păstra viaţa, limba, obiceiurile) i-au făcut să fie aşa cum sunt astăzi: Nu degeaba avem proverbul: „Apa trece, pietrele rămân”. Poate că acest reflex le-a intrat în sânge, este gena lor. Şi eu câteodată mă înfurii pe această pasivitate, dar, poate, trecutul i-a învăţat să procedeze astfel.
Şi mai trebuie să vedem că acei care ne conduc nu sunt români. Au renunţat la numele lor adevărate pentru ca noi, gloata, prostimea să nu cunoaştem că sunt alogeni. Dacă domnul coleg ar fi citit în cărţile mele despre preşedinţii României (din 1990 până şi în prezent) că se numesc Ivanovici, Pataievici (Kuzmici), Braunovici, Sorin Hirch Oprescu, Kuzneţov,  Brukhner etc etc poate aceştia ar fi acumulat mai puţine voturi.
 
M-am cam lungit la vorbă (scris) şi pierd din timpul meu, care-mi este foarte preţios (că am depăşit 81 de ani), pentru  că vreau să termin şi cel de-al 35-lea volum, pe care m-am apucat să-l scriu. Vreau să-l termin şi pe acesta înainte de-a da colţul… Dar dacă răspund la mesajele care  mă „zgândăresc” nu-mi mai termin cartea.
 
Doresc să mulţumesc domnilor profesori univ, dr. Gheorghe Buzatu, Ion Coja, Doamnei Maria Diana Popescu, Nicu Tomoniu, Ion Măldărescu, camaradului Babonea, Gălăţeanu şi tuturor celor care îmi dau curaj pentru a încerca şi pe viitorul scurt pe care-l mai am, să-mi continui ce am început. 
Chiar dacă „voi merge cu curu înainte”
 
Eu scriu pentru cunoaştere. Nu scriu aceste cărţi pentru cei prezenţi astăzi , ci scriu pentru cei care vor urma. Dacă nimeni nu scrie, adică „merge cu curu-nainte”, urmaşii noştri nu vor şti ce au îndurat moşii lor, înaintaşii lor. Pentru aceştia eu încerc să „merg cu curu-nainte”. 
Dacă nu am fost înţeles pentru ce şi pentru cine scriu,  doresc să mergeţi dumneavoastră cu faţa înainte.
Cineva, din Germania, a spus că a mers în Franţa, la o bibliotecă anume, să se documenteze din izvoarele care se găseau acolo. Ghinion: Acea parte de clădire luase foc şi astfel s-au distrus toate manuscrisele  ce se aflau în acel loc.
Şi când a văzut ce scriu eu, mi-a spus întâmplarea sa. Mi-a zis: „Scrie dragă, pentru că nu se ştie dacă documentele pe care le-ai copiat tu din Arhivele Statului nu vor fi distruse. Dacă ele dispar, s-or mai găsi exemplare la particulari cu scrierile tale, deci cu documentele care au dispărut din Arhivele Statului.
Şi acesta a fost un motiv de m-am apucat eu să „merg cu curu-nainte”.
 Un domn mi-a trimis un mesaj şi a spus că românii trebuie să lupte nu să se uite înapoi. Şi eu sunt de acord. Dar mulţimea trebuie condusă, pentru a lua atitudine concretă, adică să aibă un conducător sau mai mulţi. Eu îl întreb pe acel domne, de ce nu este el acel conducător. Nu-şi dă seama că şi el doar vorbeşte, îi sfătuieşte pe alţii ce să facă. Oare lui îi este teamă s-o facă? Vrea să scoată castanele din foc cu mâinile altuia?
Cel puţin dacă ar scrie şi el cărţi ca mine. Mai bine sau mai prost scrise, dar de ce el n-o face?
 
Marele N. Iorga, când era deputat, adresându-se celor din sală le-a spus: „Puteţi face oricât de mult zgomot, să ciocăniţi în băncile voastre cât vreţi, eu tot îmi voi ţine discursul. Eu cânt mai departe şi merg înainte pe uliţa satului, unde şi în dreapta şi în stânga sunt case, dar în unele sunt ţigani, în altele sunt boieri” 
 
Prietenilor le doresc gânduri bune,
Mircea Vâlcu-Mehedinţi
 
 

 

(de Dorel Pietrăreanu)

 

            Alaltăseară, în blocul vecin, unde locuiesc şi prietenii mei Piticu şi Sandu, o familie de tineri a avut petrecere. Muzică diversă, dar muzică bună, fără fiţe şi manele. Târziu în noapte, lăsând calculatorul să-şi mai tragă şi el sufletul, am ieşit în balcon să fumez şi, de ce nu?! să ascult şi ceva muzică bună, mai ales că la mine în casă toată lumea dormea şi nu puteam asculta muzică…

            Nu mică mi-a fost surpriza când, la un moment dat, la petrecerea tinerilor am auzit cântecul „Amintire cu haiduci” al lui Valeriu Sterian, una din melodiile generaţiei mele. Mirarea a fost şi mai mare când tinerii au început şi ei să cânte:

„În codru’ verde nu se mai pierde,

Nu se mai vede urma de cal,

Pe la izvoare nu mai apare

Umbra călare a vreunui haiduc” etc.

            M-am bucurat ca un copil ascultând această frumosă melodie şi, mai ales, auzindu-i şi pe tinerii aceia cîntând. M-au podidit amintirile într-o clipă. Fireşte, nu amintiri personale cu haiduci, ci amintiri ale unor clipe, momente din anii trecuţi în care eu şi prietenii mei cântam acest cântec: fie la diverse chefuri, fie la mine la ţară, fie în şcoala militară sau la întâlnirile (revederile) de peste ani ale Clasei noastre “F” de la Liceul Militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza etc.

Nu cu mult timp în urmă, la ţară fiind şi ascultând această melodie, Emil – fratele meu – îmi spunea: “De mic copil îmi doream să fiu haiduc să merg călare pe un cal prin sate, sau prin pădurile noastre, să am un pumnal argintiu şi o flintă purtate la brâu! Să am o curea lată şi o cămaşă albă aşa cum am văzut în filmele cu haiduci…! Aia, da, viaţă!!! Câteodată îmi pare rău ştiind că haiducii nu mai există şi că eu nu voi putea deveni niciodată un haiduc!… Minte de copil, mă mai amuz şi eu!”

            Ieri după-amiaza, în baza anunţului de la tv de “cod colorat de vreme bună”, eram cu prietenii mei Ilie, Piticu şi Sandu la o bere. Printre altele, le-am povestit şi despre această melodie şi despre fratele meu. În treacăt fie spus, uneori la câte o bere mai… lungă începem şi noi să cântăm, inclusiv această melodie cu haiduci…

– Cui nu i se face pielea de găină la aceasta melodie, zise IIie? E un cântec frumos precum Caraimanul cum ar zice prietenul nostru Marian, poetul, este un cântec pentru mine, pentru tine, pentru toti cei la care încă mai bate în piept o inimă de român… Ce vă uitaţi aşa la mine?! Ştiu că şi voi simţiţi la fel, doar vă cunosc foarte bine! Ce frumos! Ascultând sau cîntând această piesă, suntem parcă transportaţi în istorie, în legendă! Mă şi văd pe la mine la ţară, la Văleni. Ai văzut Dorele ce locuri frumoase sunt şi la mine acolo în Olt! Devenim parcă mai încrezători în noi, mai curajosi, parcă începem să ne aducem aminte de locurile unde am copilărit… Ce păcat că prezentul devine pe zi ce trece tot mai rece şi mai… gri…

– Eu, care de când mă ştiu, numai în Cartierul „Apărătorii Patriei” am locuit, zise Piticu, nu am porniri din acestea romantice către sate şi păduri, dar pot să spun că asta  e o melodie de haiduci… nu e genul pentru „cocalari”, cum le zice actorul acela, Mihai Bendeac. Melodia asta o simţi şi o trăieşti cu toată fiinţa!

-Măi băieţi, interveni Sandu, dacă acum ar învia Vali Sterian şi ar vedea cum a ajuns ţara asta, ar dori să mai moară o dată!

– Nu eşti cam dur?! întreb.

– Nu cred. Uitaţi-vă, vă rog, cel puţin aici, în Bucureşti. Câtă incultură, răutate, invidie, snobism, laudă goală, ipocrizie, laşitate, luptă oarbă pentru bani, manipulare prin media, câţi pseudo-oameni, câţi manelişti, (atenţie, nu mă refer doar la cei care cântă manele, ci la stilul „manelist”, pentru că a devenit un stil!!!), cât compromis pentru nimic, câţi oameni care merg orbeşte în turmă! Ăştia sunt românii de azi! Asta am reuşit să facem din „democraţia” pentru care oameni adevaraţi au murit!? Unde s-au dus, unde-au apus…           

-Opreşte-te Sandule, mai trage-ţi sufletul că se încălzeşte şi berea. Tu, deja, te-ai înfierbântat, zise Piticu.

– Prin definiţie, am zis eu încercând să mai temperez spiritele, un haiduc era un om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogați și ajutând pe cei săraci cu o parte din pradă. Parcă aşa am învăţat noi la şcoală. Haiducii ar fi categorisiţi, scurt, tîlhari la drumul mare, un amestec de banditism si social si, poate chiar de, patriotism… Şi, totuşi, unde s-au dus când au apus anii de sus ai gloriei lor?…

– Pe de altă parte, mă tem că Sandu cam are dreptate, continuă Ilie. În general, în  jurul meu văd doar grupuri de interese care „jefuiesc” de la cei multi şi mai săraci pentru a se imbogatii, deci definiţia amintită ar mai fi sau nu valabilă…?

– Habar n-am, interveni Piticu, ştiu doar că nu mai sunt haiduci ca altădată, dar (pentru că trebuie să existe şi un „dar”!) există doar… „haiducie”…

– Ia mai zi, măi, o dată! izbucni Sandu.

-Azi, reluă Piticu, calm şi un pic teatral, deci în aceste vremuri tulburi şi triste pentru ţară, sunt jefuiţi săracii, adică oamenii de rând de la oraşe şi sate, cei care formează electoratul, adică votanţii tăticu’ ăia de-i aleseră pe cei de la putere, inclusiv de la noi din “Apărătorii Patriei”. Sunt jefuiţi spre a genera îmbogăţirea rapidă, rapidă a unor “ploşniţe” care atârnă pe diferitele crăci ale ierarhiei sociale şi economice. Pe scurt şi pe româneşte zis: bogaţii iau de la săraci şi bagă în conturile lor. În noua haiducie, este însă ca şi pe vremuri. Aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie! Credeţi că îi pasă cuiva de ,,ăi mulţi şi desculţi”? Apoi, tot ei constată că nu mai sunt bani pe nicăieri şi nu mai au pe cine să jefuiască.

– Şi unde mai pui, adăugă Sandu, că toţi se laudă că au adus bani în ţară. „AM ADUS BANI ÎN ŢARĂ, inclusiv fonduri europene!”. Luaţi pe rând, nu e unul care să nu fii enunţat chestia asta. Să ne mai întrebăm de ce suntem în găleata datoriilor dacă s-au atras atâtea „investiţii” şi a duduit economia în ultimii ani? De 20 de ani duduie „ingineriile financiare” prin firmele capuşă. Cel puţin să nu ne mai ameţească de cap cu aberatia asta… În ultimele două-trei luni au lăsat-o mai uşor cu atragerea fondurilor alea…

– Hai că ne-am încins prea tare, zise cu vocea-i calmă Ilie! Aţi uitat că suntem doar la o bere veselă în cartier?! Ziceaţi de „haiducie”: păi, la orice nuntă, după o sticlă-două de vin, până şi cel mai „prăpădit” român devine haiduc-pur-sânge. Fură mireasa, cere răscumpărări… Şi după aceea… haiducia în formă maximă, cântă cât îl ţin curelele “Puşca şi cureaua latăăă…”, până îşi aduce aminte şi începe să plângă  “Ce bărbat AM FOST odatăăă…”

            -Pe bune, cum ar arăta un haiduc, azi?! ne surprinse Sandu cu întrebarea.

            – Iar începi? zise Piticu.

            – Nu, dar îmi place cum sună, îmi place ideea… Cred că nu bunicii noştrii şi-au pierdut tradiţiile, istoria şi religia. Ei le-au purtat în continuare în suflet. Noi, cei de acum, suntem marii perdanţi, noi nu prea mai avem tradiţii, istorie, religie.

– Un haiduc astăzi?! Ţinând cont de “modelul clasic”, l-aş asocia, zise Ilie, cu un avocat pus in slujba celor săraci şi năpăstuiţi care, din păcate, nu au bani şi nici nu prea ştiu ce să facă cu dreptatea care o au şi nu o primesc decât în urma unui proces, şi uneori nici atunci…

            – Seamănă puţin a utopie, dar poate fi o variantă, spuse Piticu. Haiducii clasici nu mai sunt, sunt haiduci noi, adică setaţi invers! Au apărut noi categorii: aşa cum s-a spus mai devreme, unii dintre noii haiduci (cei mai mulţi) iau acum de la săraci şi se îmbogăţesc, devenind „milionarii” zilelor noastre, chiar dacă este vorba şi despre milionarii de carton. Nu li se mai spune „Haiducii lui Şapte Cai”, ci haiducii lui „Şapte case”, milionarii din Pipera (spre exemplu), milionarii din vămi, milionarii din autorităţile centrale şi locale, din bănci, din guven sau parlament, din justiţie etc. Unora le-aş spune  „haiducii lu’ şapte autocare, 20 de mii de hectare şi-o vale adâncă”. Ideea de bază este că “au haiducit” o ţară bogată numită România, în interes propriu.

– Şi nimeni, sau aproape nimeni, nu le-a zis nimic! interveni Sandu. Suntem cum zicea prietenul nostru, poetul: “Suntem ţanţoşi, blegi şi trişti!… “

– Şi, ca să închei subiectul, continuă Piticu, alţi haiduci moderni se numesc „recuperatori” care, fireşte, tot de la cei în dificultate adună fondurile, bunurile.

            – Zice la un moment dat în cântec “Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele”, dar părerea mea (zisei) este că pistoalele, pumnalele, nu vor ajuta in construirea unei temelii puternice pe care să se poată ridica un viitor, e nevoie de alta „arma”… de aceea nu se mai vede umbra de haiduc… Poporul român are nevoie de cultură, de istorie. Recentele rezultate de la bacalaureat pe lângă buimăceala şi supărarea produsă ne-au arătat cât de mult ne-am îndepărtat de cultură, cât de mult s-a şubrezit sistemul de învăţământ. De aceea ne “haiducesc” toţi şi ne prostesc toţi! Este mai uşor pentru noii haiduci să mintă nişte inculţi, decât nişte oameni cu carte. Eu, totuşi, am convingerea că şcoala românească nu scoate tâmpiţi, cum spunea cineva! Suntem ceea ce suntem. Suntem cefăcem, nu ce vrem să facem. În teorie suntem foarte buni, faptic… ne cam  tîrâm… şi nu ştiu când vom fi iarăşi pe picioarele noastre. Suntem prea preocupaţi să ne facem rău între noi… şi asta ne consumă toata energia… Nu Europa ne calcă în picioare, ci tot… haiducii noştri. Şi aşa de bine ne pricepm la chestia asta… Ne tot tăiem singuri creanga de sub picioare. Mai e mult timp, dar important e că lumea începe să se trezească şi asta e suficient, deocamdată. Staţi că vin alegerile acum. Să vedeţi “distracţie” şi declaraţii ciudate din partea celor care până nu de mult aveau puterea şi răspundeau de atragerea acestor fonduri! Sper ca românii să se treazească, să se deştepte, cum zice la … Imn!!! Lumea a început să se sature să fie minţită de la un mandat la altul şi asta nu poate decât să te doară. Şi în clipe ca astea ne dorim un HAIDUC adevărat… să ne aduca aminte că suntem Români.

– Doar de un haiduc crezi că am avea nevoie, zise Ilie? Păi, nu… Ne-ar trebui o… divizie blindată de haiduci…! Păcat că nu mai avem sânge de haiduc în noi… Dar cine stie!?

În rest berea a fost bună!

Astfel de cântece ne aduc aminte că am fost odinioară altfel…

 

(Dorel Pietrăreanu)

Îmi este greu, în această prea-lungă perioadă de tranziţie, dublată de puternice nuanţe electorale să judec o “stare de normalitate”. Uneori, am senzaţia că “anormalul” a devenit, sau a luat locul  “normalului”. Trăim într-o ţară în care starea de normalitate e plecată de acasă. Unde? Cine mai ştie?! Nu sunt un bătrân acrit de rele, care nu mai e în stare să vadă nimic bun. În perioada când lucram pe tărâmul finanţelor militare, (am lucrat şi pe acolo, fiind trimis în surghiun pentru că am fluierat neregulamentar în formaţie, în biserica politicii de apărare!!!) discutam, în birou, cu colegii mei, despre “ce mai e normal în zilele noastre, aşa, în general”.

-Dorele, zise Mariana, iată că a trecut ceva timp de când te-ai întors de la post, de la Bruxelles. Ce crezi că îţi lipseşte, ce regreţi din viaţa de acolo ?

-Starea de normalitate, viaţa normală. Acolo ştiam mereu ce aveam de făcut, în următoarele 2-3 săptămâni, spre exemplu. Puţine lucruri, evenimente din activitatea cotidiană te surprindeau. Nu zic că nu erau şi activităţi noi, care surveneau din motive diferite. La Cartierul General NATO planificarea muncii, a activităţilor era, dacă vrei, o chestiune de onoare, de orgoliu şi de pragmatism. La urma-urmei, se poate spune că era o chestiune de seriozitate şi respect.

-Şi, ce te surprinde aşa? La noi, nu e la fel?

-Ba da, “pe alocuri” cum le place celor de la ştirile meteo să spună.

-Şi ce putem schimba, dacă putem schimba? interveni Iolando.

-Sunt foarte multe lucruri care, în opinia mea, trebuie să le schimbăm. Iar, pentru aceasta, cred că trebuie să pornim de la mentalitate.

-De la mentalitate? întrebă Ovidiu, cu surprindere.

-Da. Să ne îndepărtăm de acea mentalitate învechită, care ne-a fost inoculată de generaţii şi generaţii, cum că noi am fost oropsiţi, că noi am trăit 45 de ani sub comunism, că noi n-am fost liberi, că noi n-am avut, că noi n-am făcut….etc. Nu. Eu cred că e momentul să intrăm în normalitate, cu atât mai mult cu cât am intrat şi în Uniunea Europeană. Cred că ar trebui să ne simţim normali, să nu ne mai văicărim atât, “vai ce năpăstuiţi suntem”! şi să încercăm să avem o atitudine pozitivă, de învingători. Să încetăm să mai credem şi să mai spunem că peste noi au trecut şi trec tot ce era de trecut, tot felul de probleme şi necazuri şi vânturi, vijelii şi inundaţii. Pentru că noi, chiar credem că toate se întâmplă numai la noi.

-Da, parcă este aşa ca o membrană de pesimism aruncată aiurea peste România, adăugă Ovidiu, privind în depărtare, pe deasupra blocurilor din jur.

-Să nu exagerăm! Revin la chestia cu mentalitatea. Eu zic că, totuşi, suntem într-o ţară normală, cu bune şi cu rele. Avem şi noi genii, avem şi noi persoane cu handicap, aşa cum au şi alţii. De ce trebuie noi să fim mai cu moţ? Ne plac extremele: suntem ultra-super geniali, sau extraordinar de amărâţi, de slabi. De ce? Nu putem să fim pe undeva, pe la mijloc? Să fim şi noi normali? Chiar suntem idioţi ca Leana şi Costel Pârţag. Asta ne defineşte? Chiar ne reprezintă stupidul slogan al celor de la Vacanţa Mare: “Noi nu suntem normali”? Eu zic că, aici este şi o problemă de moralitate. Şi, sincer, nu ştiu în cât timp se va schimba mentalitatea.

-E greu?

-Da. Pentru că nu ştiu nici dacă toţi vor să se schimbe mentalitatea asta. Se spune că este uşor să faci schimbări, transformări în planul material al vieţii, că este mai uşor să treci de la o economie socialistă centralizată la economia de piaţă. În acelaşi timp însă, trebuie să observăm şi să recunoaştem că transformările sunt mult mai greu de realizat în mental, de fapt, în mentalitatea oamenilor. Mai mult chiar. Eu vorbesc cu tine, cu x, cu y, să zicem că reuşesc să vă conving că trăim într-o ţară care tinde către o stare de normalitate. Ce facem însă cu ceilalţi ?

-Dar, e foarte greu să schimbi mentalitatea oamenilor, în condiţiile în care la tot pasul auzi: nu avem aia, nu avem ailaltă…, zise Iolando. La şcoală, copilul se duce şi vede la copiii oamenilor înstăriţi diverse lucruri. Şi vine acasă şi te întreabă: “Eu cu ce am greşit de nu am ca şi Ionel?” Ce-i spui? Aştept schimbarea schimbării?

-Probabil că mulţi ne mulţumim cu tot felul de nimicuri şi ne resemnăm zicând “Ata ete”, n-am ce-i face, asta-i crucea pe care trebuie s-o duc! Şi, aşa, începi să vezi lucrurile în negru, crezând că viaţa are numai culoarea aceasta, pe strada ta. Pe de altă parte, mulţi nu au şansa de a merge peste hotare, să vadă cum este în alte ţari, şi nu pot face comparaţiile necesare. Ei cred, în continuare, că trăim într-o ţară mohorâtă, că la noi în ţară nu e nimic frumos, că nu o să fie niciodată lucrurile aşa cum ar trebui să fie.

-Şi, totuşi, cum schimbăm mentalitatea? insistă Mariana. Unii zic că mentalitatea nu se schimbă, odată ce ai o concepţie, aşa îţi rămâne toată viaţa şi că trebuie să încercăm să valorizăm ce avem şi să ne mulţumim cu ce avem.

-Da, e adevărat că concepţia unui om se schimbă mai greu, dar să fim optimişti în a crede că se poate schimba. Eu cred că şi noi, generaţia noastră, care a fost generaţia tăcerii şi acceptării umilinţei, putem avea un ideal: idealul unei Românii normale pentru nepoţii noştri! Eu pentru asta mă bat şi sper să apuc şi eu, aici, puţin din normalitatea asta de care se tot vorbeşte şi pe care am vazut-o deja în alte părţi, chiar dacă atunci când o voi apuca-o voi fi… „foarte moş”! Şi, dragii mei, ţineţi cont că speranţa mare este în voi, tinerii, pentru că eu cred că aveţi o minte deschisă. Fireşte, este posibil ca şi tinerii să poarte cu ei “bagajul “părinţilor lor. Poate că frustrările tinerilor sunt de fapt cele din bagajul părinţilor. Dar, după Revoluţie s-au schimbat foarte multe.

-Dar de ce am rămas cam cu aceeaşi mentalitate? adăugă Iolando.

-Pentru că se schimbă mai greu. Pentru că cei care atunci la Revoluţie au ieşit pe stradă sunt în viaţă şi pentru că ei au trăit şi în acel sistem, iar adaptarea la noile condiţii este mai greoaie. Probabil că, acum, străbatem acea perioadă prezisă de Silviu Brucan, sau “timpul brucanian” cum în mod fericit i-a spus Francisco, prietenul meu. Fiecare a avut propriile lui aşteptări de la Revoluţia din ’89. Problema e că, românii, după revoluţie n-au prea ştiut cum să se bucure de libertate, libertate pe care şi-au dorit-o atât de mult.

-De ce nu se acţionează în direcţia necesară pentru a rezolva problema mentalităţii, pentru a avea mai repede dorita stare de normalitate? tatonă Ovidiu terenul. Nu cumva se merge pe ideea ce-o fi, o fi, ce s-o întâmpla, s-o întâmpla?  De ce aşteptăm ?

-Asta mă întreb şi eu. De ce aşteaptă toată lumea ca altcineva să reacţioneze? Probabil că nu avem clar în minte ce ar trebui schimbat şi cum ar trebui procedat. Ori, este posibil ca din cauza pădurii să nu vedem copacii. Vrem ca doar societatea sau instituţiile să acţioneze, uitând sau neînţelegând că fiecare dintre noi putem acţiona oriunde şi oricând: adică să ne îmbunătăţim comportamentul, atitudinea faţă de ceea ce e în jur. Este vorba despre libertatea de acţiune. Stă în puterea noastră să facem aceste lucruri.

-Poate că nu conştientizăm aceste lucruri “mărunte” cu impact asupra schimbării mentalităţii, continuă Iolando ideea. Poate că nici nu am fost educaţi în acest sens, sau poate credem că apreciem că trebuie să facem cu totul alte  lucruri care ne stau în putere.

-Deci, schimbarea mentalităţii  trebuie începută cu noi, în primul rând, am zis. Atâta vreme cât noi nu ne schimbăm, nu putem pretinde altora să o facă. Atâta vrem cât noi nu facem nimic pentru noi, să nu ne aşteptăm ca alţii să o facă.

-Cred că ar trebui să nu ne gândim doar la mentalitatea noastră ci şi la cea a străinilor, zise Ovidiu. Degeaba o schimbăm noi pe a noastră, dacă ei nu şi-o schimbă în ceea ce ne priveşte, şi spun în continuare aceleaşi lucruri  despre noi. Ne-au cunoscut, ori perceput, în plan individual sau colectiv, în diverse împrejurări sau condiţii şi şi-au format o părere despre noi, opinie care persistă.E greu s-o schimbi în timp scurt.

-Eu cred că fiecare din noi poate schimba ceva. Aşteptăm prea mult de la alţii. Sunt mulţi care au făcut sau fac ceva pentru ţara asta. Important este şi câţi dintre ei, care au putere şi „atribuţii”, vor să facă schimbarea. Este vorba şi despre autorităţi, la orice nivel. Probabil că nu îndeajuns de mulţi. Dar nu e timpul trecut. Iar noi nu suntem mai breji decât alţii, nici mai proşti. Nu suntem nici prea-prea, nici foarte-foarte. Trebuie doar să facem lucrurile ca lumea şi la timp. Şi să ne iasă din vocabular expresia „lasă măi că merge şi aşa” ! Militarii au o vorbă: „Să ne facem datoria!” Este tot o problemă de mentalitate. Cu impact asupra aşteptatei stări de mentalitate. Altfel vor rămâne iar originali !…

(Dorel Pietrăreanu)

 

ASCULTĂ, TIRANE!

(Parodie de Lică Pavel după poezia ASCULTĂ de Grigore Vieru)
                                 Bre, tirane,-am obosit
Să te-ascult la nesfârșit,
Cum te lauzi tuturor
Că ești mare jucător,
Că ca marinar isteț
Ai adus un timp măreț,
C-ai făcut statul de drept,
Iar eu încă îl aștept,
Ne-ai spus că ne scoți pe noi
Dintr-o  mare de nevoi,
Dar i-ai scos numai pe-ai tăi:
Curve, hoți și hăndrălăi,
Ăsta-i falnicul tău timp,
Mare Zeus din Olymp!
Dezbinare ai adus,
Școli, spitale ai distrus,
Mor copii, iar tineri pleacă,
Țara ni-i tot mai săracă,
Dar te bați cu pumnu-n piept,
Că ai, ca ales, un drept!
Nu zic nu: noi am decis
Însă tot noi te-am demis.
Nu zic nu: te-ai și luptat
Să fii iar încoronat;
Portughezul și germanul,
Evreul, americanul,
Poate rusul, olandezul,
Sau, mai știi, chiar și englezul,
Bre, tirane, ei te-au pus
Un guvernator supus.
Fără ei, tu, negreșit
Erai un tiran sfârșit –
Marinar chior și perfid,
Pus ca alt tiran la zid.
Bre, tirane, ai o țară,
Nu fi javră ordinară!