arhivă

Turnul Babel

 
 Alegeți orașul de plecare și orașul de sosire;
apăsați Start searching si va va arata ruta, prin toate modurile de transport.
Ruta cu harta, către orice destinație din lume cu Avion /Autobuz / Tren.
Doar faceți click pe link-ul de mai jos și mergeți mai departe.
 

Puteți răspunde dacă nu știți:

-De unde sa stiu eu ,doar nu sunt MAFALDA!

In seara asta , mi-am pus si eu intrebarea asta si nu am stiut sa-mi raspund.Ca atare , am apelat la batranul”  ”GOAGAL” unde nu am gasit un material inchegat dar am gasit franturi pe care le-am  mestesugit putin si a iesit ce scrie mai jos .

La o prima pornire ,asa cum ne închipuim  toți urmând sensul întrebării și al răspunsului ne gândim ca MAFALDA a fost o femeie (cele mai multe păreri spun ca ar fi fost prințesă ) care făcea mai multe treburi deodată sau care se pricepea la foarte multe !Asa , ceva în genul lui NAPOLEON!

Si acum intram in părerile / informațiile mai avizate!

Unii spun ca ar fi fost fiica contelui de SAVOIA și soția regelui PORTUGALIEI ,ALPHONSE I. A trăit intre 1125- 1157 și era  parte a dinastiei CAPETIENE. Nu se știe de ce , numele  ei a fost asociat întotdeauna cu o vrăjitoare atotștiutoare care excela prin preziceri!Numele este de origine germanica și înseamna putere, lupta , opoziție!

Intre timp,la fel ca și  întreaga societate,MAFALDA a evoluat și ea , ajungând prin anii 60-70 eroina de benzi desenate prin ARGENTINA.

In aceasta ipostaza ,MAFALDA era reprezentata de o fetita de scoală primara care își punea mereu întrebări despre probleme globale ,economice ,demografice,geografice,chimice , fenomenologice de genul “cine a desalinizat apa de mare,cine a pus coada la pruna, cine a descoperit roata”, etc. La aceasta MAFALDA  face referire si WIKIPEDIA in limba engleza!

Surse:-SAMSARA 7

            -Lai

         Ulterior am mai găsit un articol mult mai complet aparținând lui TITUS FILIPAȘ pe care va recomand sa îl citiți. Are date mult mai complete deși il rog sa nu se supere dar  nu prea am înțeles  legătura cu titlul  pe care l-a  pus!

http://blogideologic.wordpress.com/2011/10/21/mafalda-in-cultura-populara-a-romanilor/

27 SEPTEMBRIE 2012-09-27

Costel GALATEANU

De caproape 50 de ani de cand a fost creata teoria care l-a prezis, bozonul Higgs, asa-numita „particula a lui Dumnezeu”, a reprezentat si continua sa reprezinte prada cea mai dorita de catre cercetatorii care lucreaza in domeniul fizicii particulelor elementare.

Experimentele de la acceleratorul de la Geneva, CMS si ATLAS, sunt la ora actuala pe urmele ei, in speranta de a o „captura” pana la sfarsitul acestui an. Va prezentam in acest articol o lista cu 10 lucruri de stiut despre bozonul Higgs.

Lumea fizicienilor asteapta cu sufletul la gura sa puna mana pe „particula lui Dumnezeu”. Exista insa si sceptici – cei care sustin ca aceasta particula nu exista, nefiind, sustin acestia, necesara.

Pentru a explica, pe scurt, de ce aceasta prada este asa de ravnita, va prezentam o lista cu 10 lucruri de stiut despre bozonul Higgs:

1) Existenta bozonului Higgs a fost prezisa in 1964, de catre fizicianul scotian Peter Higgs. Acest bozon este o expresia a unui mecanism, mecanismul Higgs, prin care toate particulele obtin masa pe care o au.

2) Descoperirea experimentala a bozonul Higgs, denumit de multe ori si „particula lui Dumnezeu”, ar fi un semnal clar al faptului ca oamenii de stiinta au inteles procesul care genereaza masa particulelor elementare, fara de care nu ar exista Universul asa cum il stim si nici noi insine.

3) Ar fi mai corect sa denumim bozonul Higgs „particula Dumnezeu” (si nu „particula LUI Dumnezeu”) fiind acesta expresia mecanismului universal care genereaza masa tuturor particulelor elementare in cadrul Modelului Standard al fizicii particulelor elementare.

4) Fara descoperirea experimentala a bozonului Higgs, Modelul Standard nu se poate considera pe deplin inteles si confirmat. Pana la ora actuala aceasta particula s-a ascuns extrem de bine; a fost ca un fel de „naluca misterioasa” pe care nu am reusit sa punem mana.

5) Vanatoarea bozonului Higgs are loc in prezent la Geneva, la acceleratorul Large Hadron Collider (LHC), care are o circumferinta de 27 de kilometri, este instalat la circa 100 metri sun pamant si a fost construit avand obiectivul principal de a descoperi aceasta particula. Doua experimente, CMS si ATLAS, sunt la ora actuala pe urmele ei.

6) Inainte de construirea acceleratorului LHC, tot la Geneva, a functionat un accelerator, Large Electron Positron Collider (LEP) unde a fost cautat bozonul Higgs – nu a fost insa descoperit. S-a reusit totusi stabilirea unei limite inferioare a masei acestei particule (114.4 GeV/c2)
7) Experimente in cautarea bozonului Higgs au fost efectuate si in Statele Unite, la Fermilab, la acceleratorul Tevatron si au permis eliminarea unor regiuni de masa unde s-ar putea gasi acest bozon.

8) Semnale ale posibilei existente ale bozonului Higgs au fost masurate la LHC inca din 2011; pana la sfarsitul lui 2012 se va avea certitudinea ca ceea ce parea a fi bozonul Higgs este intr-adevar aceasta particula sau nu.

9) Exista teorii la ora actuala, alternative Modelului Standard, in care bozonul Higgs nu este necesar. In acest caz ATLAS si CMS nu vor masura nici un semnal legat de aceasta particula.

10) La LHC s-ar putea insa sa fie descoperiti mai multi bozoni Higgs – aceasta situatia, extrem de interesanta, ar demonstra ca exista un model care depaseste Modelul Standard, cum ar fi Modelul Supersimetric (sau altele).

Pe langa cautarea bozonului Higgs, experimentele de la LHC vaneaza si alte tipuri de particule – cum ar fi particulele supersimetrice, ce ar putea constitui materia intunecata – unul din misterele fizicii moderne. S-ar putea descoperi, chiar daca probabilitatea este foarte mica, semnale ale existentei extradimensiunilor, ceea ce ar initia o noua era in fizica.

2012 va fi su siguranta un an extrem de important pentru vanatorii bozonului Higgs si nu doar pentru ei.

Articol scris de Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi colaborator al Scientia.ro.

Particula lui Dumnezeu, fundamentul Universului, a fost descoperita? Cercetatorii de la CERN sunt incantati

Cercetatorii de la CERN au reusit sa descopere “particula lui Dumnezeu”, despre care se spune ca ar sta la baza Universului si care a fost anticipata in 1964 de o echipa condusa de profesorul Peter Higgs, care i-a si dat numele – bosonul Higgs.

“Pot sa confirm ca am descoperit o particula care respecta teoria bosonului lui Higgs”, a declarat miercuri John Womersley, seful Science & Technology Facilities Council din Marea Britanie, la un eveniment din Londra.
Joe Incandela, purtatorul de cuvant al celor doua echipe care au vanat particula lui Higgs, a declarat ca este un rezultat preliminar, dar foarte puternic.
Bosonul Higgs, crucial pentru intelegerea formarii universului, ramane, momentan, la nivel teoretic. El poate explica cum s-au alaturat particulele pentru a forma stele, planete si chiar viata. Fara acest boson, particulele care alcatuiesc universul ar fi ramas ca o supa, spune teoria.
Prof. Peter Higgs, de la Universitatea Edinburgh, a laudat cele doua echipe de la CERN, care au lucrat cu acceleratorul de particule LHC. “Nu ma asteptam ca acest lucru sa se intample cat inca traiesc. O sa-mi rog familia sa puna sampania la rece”, a spus Higgs.

 Mos Darie

Doar cateva remarci relativ la aceasta particula si la efervescenta media creata de comunicatul celor de la CERN:
– Daca particula respectiva este cea care da masa celorlalte particule, inseamna ca, printr-o ecranare corespunzatoare, putem ajunge la mase nule si deci calatorii cu viteze superluminice, acceleratii infinite, etc. SF, dar teoretic posibil.
– Cum spuneam si pe alt site, ceea ce au descoperit domnii de la CERN este o particula noua, care pare sa se comporte asa cum au prezis teoriile lui Higgs. Mai au insa destul de lucru, pentru a determina conditiile in care aceasta particula poate fi usor observata, precum si pentru a verifica interactiunea acesteia cu celelalte particule cunoscute.
– Conceptul de “generare a masei” mi se pare oarecum pretentios. Masa este o caracteristica intrinseca a materiei. Daca presupunem ca aceasta masa este generata de o particula, oricare ar fi ea, urmatoarea intrebare este: Cum asigura aceasta particula consistenta legilor fizicii, interactionand, de fiecare data (indiferent de conditiile externe), exact la fel cu celelalte particule sau, daca preferati, fiind o particula de entropie zero, ramane de cercetat.
– Toate aceste experimente comporta un risc pe care nici macar nu il intelegem prea bine. Posibilitatea ca, in cursul cercetarilor, sa apara microgauri negre duce la obligatia cercetatorilor de a ne spune cat anume inteleg din dinamica formarii gaurior negre, daca exista o masa critica dincolo de care acestea devin ireversibile, etc.
– Saracu’ Newton, daca stia el de ce i-a picat maru-n cap, renunta de atunci la teoria gravitatiei…
– Si, chiar asa, ne poate explica cineva legatura intre bosonul Higgs si gravitoni?

http://www.ioncoja.ro/textele-altora/particula-lui-dumnezeu-in-zece-pasi/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+ioncoja+%28Ion+Coja%29

Nimiciţi în patru ore

Postat la: 15.06.2012  | Scris de: Ovidiu Ohanesian
Nimiciţi în patru ore

Ofițerii planificării de luptă al MApN au avut în față un scenariu tactic catastrofal: un război cu Rusia • În cazul unui astfel de conflict, România ar fi ocupată în mai puţin de o zi • Câteva divizii rusești ne-ar putea neutraliza forța de reacție în 30 de minuteSăptămâna trecută, ministrul Apărării, Corneliu Dobrițoiu, a tras semnalul de alarmă cu o declarație cât se poate de clară. „Armata Româna abia stă în picioare la capitolul dotări”, a spus acesta, dezvăluind situația critică în care se află MApN. Declarația lui Dobrițoiu vine în contextul în care România este implicată financiar și uman în războaiele din Afganistan și Irak, scutul antirachetă sau dronele strategice, aventuri militare de care nu știm câtă nevoie aveam din moment ce nu ne putem permite să refacem flota de avioane de vânătoare. Mai mult, prin amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă la Deveselu, românii au stârnit furia Moscovei, care prin intermediul generalului de armată Nikolai Makarov, șeful Statului Major General al Armatei ruse ne-a anunțat că am devenit țintă prioritară a rachetelor nucleare tactice cu rază scurtă de acţiune Iskander. Prin funcția pe care o deține, Makarov este șeful serviciului secret al armatei GRU și al faimoaselor trupe Spețnaz, diviziile speciale de cercetare antrenate pentru eliminarea pericolelor nucleare. Ce i-o fi venit ministrului Dobrițoiu să iasă în presă cu asemnea declarații? Orice război este plănuit de creierul armatei, care se numește Statul Major General (SMG). Recent ZIUAnews a intrat în posesia unui scenariu tactic discutat la nivel de SMG al armatei române, care ne dă frisoane. Documentul prezintă situația reală a României în condițiile crizei mondiale, când sunt pe punctul de a fi reactivate războaiele locale, ca paravan al reîmpărțirii sferelor de influență. Ofițerii de la planificarea de luptă (Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare) au trebuit să-și imagineze cât ar putea să reziste țara noastră în fața unui atac al Rusiei. Concluzia este șocantă: în caz de război, cu dotările actuale, România poate fi ocupată în numai câteva ore. Capacitatea de luptă a forțelor armate române ar fi neutralizată în numai 30 de minute.

Scenariul discutat la Marele Stat Major arată în felul următor. Misiunea principală a Grupării aero-navale ruse constă în executarea unei operațiuni de desant maritim și aerian, în vederea ocupării regiunii Dobrogea și controlul punctelor de trecere de la Giurgeni-Vadu Oii și Fetești-Cernavodă. Debarcarea se va face în două raioane pe litoral, iar parașutarea în trei zone, fiecare acțiune desfășurată la nivel „batalion”, pe fluviul Dunărea. Direcția principală de ofensivă a forțelor ruse este Constanța-Fetești.

Divizia maritimă D.30M va fi întărită cu Divizia 7 operațiuni speciale (alcătuită din 1 Reg.Pst – regiment parașutiști, 1 R.Aeropurtat, 1 R.Art-Artilerie, etc ), Bg. 18 I (brigada infanterie), Bg. 22 Mc (mecanizată) și R. 708 Av. Transport (compus din avioane IL-76 și dispuse pe aerodromul Taganrog, pe malul Mării Azov).

Misiunea imediat următoare a trupelor de uscat rusești este atingerea aliniamentului delimitat de confluența râului Argeș cu fluviul Dunărea, cursul în amonte al râului Dâmbovița. Ocuparea localităților Cernica și Corbeanca, DN-1 până la Ploiești, SubCarpații de curbură până la localitatea Odobești și atingerea râului Siret, la vărsarea în Dunăre. Statul Major General al rușilor a stabit ca direcție principală de ofensivă linia Fetești-București. Direcția secundară va fi Fetești-Focșani-Nămoloasa.

Forțele de atac rusești

Coloana vertebrala a Grupării aero-navale ruse (D. 30 M) este Brigada Maritmă 11 M alcătuită din cinci nave de luptă mari: un crucișător purtător de rachete din clasa Slava (12.500 t), două distrugătoare din clasa Kara (9.900 t) și două fregate din clasa Krivak (3.420t). Slava dispune de 16 lansatoare de rachete supersonice navă-navă, navă-litoral de tip P-500 Bazalt, o mini-rachetă de croazieră, care zboară cu 2.5 Mach și lovește ținta din zbor orizontal. Rachetele sunt capabile să poarte încărcături nucleare, muniție termobarică și submuniții inteligente. Umbrela sau asigurarea aviației de sprijin a grupării navale ruse, care operează în Dobrogea, împotriva avioanelor de interceptare românești, este asigurată de crucișătorul din clasa Slava, înarmat cu opt lansatoare de rachete S-300 M-1 (bătaie 90 km, altitudine maximă 25.000 m). Apărarea antiaeriană (AA) propriu-zisă a grupării navale ruse este realizată prin 80 rachete cu raza medie de acțiune (bătaie = 40 km) de tip SA-N-3B. Apărarea nemijlocită a fiecărei nave din gruparea navală rusă este realizată de câte 40 de bucăți rachete AA cu rază scurtă de acțiune de tip SA-8 Gecko/OSA și până la şase sisteme AA Kashtan (2 x AK-630/ tun 6 rotativ țevi cal. 30 mm şi 16 lansatoare SA-18 ). Fiecare sistem dispune de două tunuri rotative GSh-30k cu şase tevi, cal. 30 mm și două containere-lansatoare de rachete AA cu rază foarte scurtă de acțiune de tip 9M311.

Forțele navale și infanteria marină

Divizia 30 M mai are în organizare Brigada 41 M, vârful său de lance fiind batalionul marin B. 166 M. Acesta este compus din purtătoare mici de rachete, corvete din clasa Tarantul și din clasa Bora. Corveta Bora, cea mai modernă navă din clasa sa, are o viteză maximă de 102 km/h și este înarmată cu lansatoare de rachete navă-navă, navă-litoral P-270 Moskit/SS-N-22 (bătaie 120 km) este apărată de 20 de rachete SA-8 Gecko/OSA și de sistemele de tip Kashtan. Gruparea navală rusă subordonează și Brigada Amfibie 197 M alcătuită din şapte nave de desant care transportă Bg. Infanterie marină, întărită cu încă un batalion de infanterie marină. Ca si Bg. IM, cele 2 Bg. Infanterie si Mecanizată sunt înzestrate cu câte un batalion de artilerie cu 45 autotunuri tip 2S31Vena și 2S23 Nona (cal. 120 mm, bătaie 13 km, care perforează blindaje de până la 65 cm).

Sprijinul aerian

Gruparea navală rusă este protejată aerian în luptă de Regimentul 3 Aviație vânătoare-bombardament cu 30 de aeronave Su-27, de pe aerodromul Krymskaya (malul Mării Negre ), Reg. 960 Av. (31 buc. Su-25 și MiG-29) de pe aerodromul Primorsko-Akhtarsk, (Marea Azov), Escadrila 43 Av.Bombardament (14 buc. SU-24, și 4 SU-34) de pe aerodromul Eisk (Marea Azov) și Reg. 55 elicoptere (20 buc. Mi-24, 18 buc. Mi-8 ), R. 25 El. anti-tanc cu 36 aeronave Mi-24 , R. 325 El. transport cu 18buc. Mi-26, 20 buc. Mi-8.

Forța de apărare a României

Marina militară a forțelor române se bazează pe Flotila 56 Maritimă care dispune doar de o fregată operațională (Mărășesti) înarmată cu lansatoare de rachete P-21 Termit/SS-N-2 Styx (bătaie 80 km), patru tunuri AK-726 cal. 76 mm și 4 x AK-630 cal. 30 mm, celelalte două fregate tip 22 „Regele Ferdinand” și „Regina Maria”, fiind patrulă în baza navală Constanța. Divizionul de corvete (F-188 Zborul, F-189 Pescărușul, F-190 Lăstunul) este și el înarmat cu rachete 4xP-21. Un divizion cu trei vedete purtătoare de rachete din clasa Osa este și el înarmat cu rachete Termit (F-202 Smeul, F-204 Vijelia, F-209 Vulcanul). Restul navelor (corvete, vânători de submarine, puitoare de mine, monitoare fluviale) nu sunt capabile să opună rezistență grupării navale ruse.

Aviație militară și apărare antiaeriană

România poate interveni aerian cu Flotila 86 de la Fetești (24 buc. Mig-21 Lancer) și Escadrila 863 (10 buc. IAR-330 L) de la M. Kogălniceanu. Mai pot fi ridicate de la sol opt aparate IAR-99 Șoim și şase IAR-99 nemodernizate de la școala de aviație de la Bobocu, Escadrilele 951 Av. Formată din 12 buc. MiG-21 Lancer, E. 904 eliccoptere și E. 905 El. (20 buc. IAR-330) de pe aerodromul Bacău. Funcționale, dar în afara razei de acțiune mai sunt Flotila 71 de la Câmpia Turzii (compusă din Esc. 711, 712 Av./ Mig-21 Lancer și Esc. 713, 714 El./IAR-330). Brigada. 1 Apărare Antiaeriană este înzestrată cu două baterii tip S-75 Volhov/6-8 instalații operationale și o brigadă MIM-23 Hawk/opt instalații nemodernizate și parțial operaționale care apără Bucureștiul. Despre flotila de aeronave MIG Lancer se știe că este învechită, cu resursa de zbor epuizată.

Forțele terestre

Apărarea terestră a litoralului românesc revine Brigăzii 9 Mecanizată din subordinea Diviziei 2 Infanterie și a Brig. 307 I.Mec. de la Babadag. Dispunerea Bg. 9 Mec. este următoarea: Brig. 912 tancuri la Murfatlar, B. 341 Inf. la Topraisar, B. 911 Inf. la Medgidia, B. 345 Art. la Medgidia. Podurile peste Dunăre sunt aparate de Brig.1 Jandarmi dispusă la Fetești și Cernavodă. Divizia 2 Inf. mai are ca unități subordonate: B. 528 Mc. de la Brăila, Bg. 282 Mec. compusă din Bat. 280 Mc. Focșani, B. 84 Tc. și B. 300 Mc. de la Galați, Bg. 8 Larom. Bg. 8 este compusă din B.81 APR de la Focșani, B. 83 APR de la Bârlad, B. 96 APR de la Ploiești.

Forța de reacție militară românească, neutralizată în 30 de minute

Prima lovitură aeriană a rușilor urmărește obținerea supremaţiei și destructurarea conducerii trupelor române ce acționează în teatrul de luptă. Cele dintâi ținte vor fi rețeaua de radare ale forțelor aeriene și navale românești din Dobrogea, precum și Bat.1 Rachete AA de la Medgidia. Urmează aerodromurile M. Kogălniceanu și Fetești, punctele de comandă și de dirijare ale aviației în luptă, fregata Mărășesti, corvetele Zborul, Pescărușul, Lăstunul și vedetele Smeul, Vijelia, Vulcanul. Atacul aerian va viza și Bg. 9 Mec, blindatele și forța vie a Bat. 912 Tc, B. 341 I, B. 911 I, B. 345 Art, B. 307 I.M. Aviaţia rușilor va acționa pe trei grupuri cu destinație tactică (formații de avioane având de lovit obiective de aceeași categorie). Trei subgrupuri a câte trei patrule de avioane, de la înălțimi de 8-10.000 m, vor lovi cu racheta subsonică Kh-35 E/Uran. Grupurile cu destinație tactică beneficiază de asigurare de luptă.

Neutralizarea batalioanelor românești de tancuri, artilerie sau a celor mecanizate (care dispun de 45 tancuri T-85M sau de 45 MLI & TAB sau APR-Larom) încartiruite în remizele nerezistente la lovituri aeriene ale garnizoanelor, este asigurată de lovituri cu una-două rachete purtând muniție tip SADARM. Forțele române nu dispun de rachete anti-navă Harpoon, Exocet, nici de submarine funcţionale. Submarinul Delfin zace inutilizabil din anul 2000 şi nu mai poate fi reparat. Practic, în primele 30 de minute de la declanșarea atacului, forțele aeriene, marina militară și cele două divizii de infanterie românești își pierd capacitatea de luptă. Aviația rusă execută nestingherită vânătoarea de obiective, până când niciun tanc sau MLI nu vor mai fi întregi. Restul este pur și simplu o defilare a forțelor inamice (cu o durată de 4-6 ore de la începerea ostilităților) până la București.

În paralel cu neutralizarea firavei capacități de apărare a românilor, are loc și eliminarea fizică a „elitei” societății. Cum investițiile celor mai importanți oameni de afaceri și politicieni sunt în domeniul imobiliar, aceștia vor fi trecuți la categoria pagube coletarale ale bombardamentelor.

Muniția termobarică, cea mai eficientă în zonele urbane

Muniția termobarică este încărcată cu o combinație de comustibil lichid și pudră din nanoparticule de tetranit. Odată ajuns în apropierea țintei, proiectilul care conține muniția, produce o mică explozie care vaporizează amestecul sub forma unui nor inflamabil. Aerosolul astfel creat ia contact cu oxigenul din atmosfera și detonează, creând o formidabilă undă de șoc, urmată de combustie intensă. Muniția termobarică este considerată ca fiind mijlocul de luptă cel mai eficient, în zone urbane, ea fiind experimentată de trupele ruse în timpul asediului orașului Groznîi din Cecenia.

Racheta subsonică Kh-35 E/Uran

Kh-35 E/Uran parte din categoria Standoff și are bătaia de 130 km. Se mai folosesc versiunile: antiradar supersonică Kh-31PM/ARM (anti-radiation missile) lansată de la distanțe sub 110 km, care se dirijează automat după emisia radarului țintă (propulsia fiind realizată de un ramjet ca motor de marș) și rachetata subsonică Kh-59 cu bătaia de 115-200 km. În faza inițială, ghidarea Kh-59 este inerțială, până la 10 km de țintă când sistemul de ghidare TV/IR intră în funcțiune. Manevrarea ei din acest moment, până la impactul cu ținta, este executată de un operator aflat la bordul avionului SU-24.

Rachetele de Deveselu sunt inutile

Chiar dacă forțele române ar dispune la Deveselu de rachete antibalistice SM-3, ele n-ar folosi la nimic. Carcasa de protecție a ogivei electrono-optice se detașează la 80.000 m și de la această înălțime, racheta devine operațională. Sub această înălțime, RIM-161 Standard Missile (SM-3) nu poate intercepta nimic, așa că România și nu SUA va avea obligația să dispună de mijloace de apărare a bateriilor antirachetă împotriva rachetelor de croazieră și a avioanelor înzestrate cu bombe și rachete aer-sol.

Eduard Ovidiu OHANESIAN

http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/nimiciti-in-patru-ore-16535

Puteti consulta si :

http://www.newsru.com/russia/28mar2012/makarov.html

 

Rasfoind „corespondenta am gasit asta . 

Mi-a placut mult si am pus-o pe blog.

Brusc pe cei din partea mamei LENUȚA ca pe ai din parte lui tata nu i-am cunoscut el rămânând orfan la 12 ani! Si tot asa de brusc m-au năpădit amintirile cu frumoasele vacante pe care le petreceam la bunicul STAN si bunica AURICA.Vai ce amintiri.

Acum nu mi-a mai rămas decât sa devin si eu bunic .De aceea am consemnat aceste frumoase definiții ca sa știu sa intru în pielea personajelor ! De ce sa stric eu clișeele?Sa le strice alții!

Deoarece nu am scanate pozele bunicilor DOINEI ,nu am putut sa le pun si pe ale lor! !Dar am s-o fac cat de curand pentru ca asa este fair!

Bunicii sunt o doamna si un domn care nu au proprii copii, de aceea le place de copiii altora.

Bunicii nu au nimic altceva de facut decat sa ne astepte cand mergem  sa-i vizitam.

Sunt atat de batrani incat nu ar trebui sa se joace mult  sau sa alerge, dar sunt de treaba pentru ca ne duc la magazin si ne dau bani.

Sunt oamenii aceia care cand merg cu noi la plimbare, incetinesc pasul ca sa ne arate frunze sau insecte pe jos.

Ei nu tipa niciodata la noi sa ne grabim.

In general, bunicile sunt grase, dar nu chiar atat de grase incat sa nu  ne poata lega sireturile.

Sunt oamenii care poarta ochelari si lenjerie intima caraghioasa.

Sunt oamenii care isi pot scoate dintii si gingiile si sa le puna la  loc.

Bunicii nu trebuie sa fie destepti.

Ei trebuie sa raspunda la intrebari  ca „De ce Dumnezeu nu este casatorit” sau „De ce cainii fugaresc  pisicile”.

Sunt oamenii care, atunci cand ne citesc povesti, nu sar peste  pasaje ca sa scape mai repede.

Si nu se supara daca ii rugam sa ne mai citeasca odata povestea.

Toata lumea ar trebui sa incerce sa aiba bunici, mai ales daca nu au  televizor, pentru ca sunt singurii carora le place sa petreaca timp cu  noi.

Sunt oamenii care stiu ca nu ar trebui sa mancam dulce inainte de  culcare, dar totusi ascund dulciuri pentru noi si ni le aduc in pat  si ne sărută de noapte buna chiar dacă am fost rai mai devreme.

Raspunsul unui copil de 6 ani la intrebarea unde locuieste bunica lui:

Bunica locuieste la aeroport si, cand avem chef de ea, mergem acolo si o luam. Cand vizita s-a terminat, o ducem inapoi la aeroport…

In anul 1981, Joan Ahrens, o batranica sud-africană cu talente artistice, a realizat cîteva picturi superbe pe piatră, folosind arta tradiţională a boşimanilor. Mai tîrziu, una din operele ei a fost „descoperită“ în apropiere de fosta ei casă din oraşul Pietermaritzburg. Piatra a intrat în posesia directorului muzeului oraşului.  Acesta a trimis-o universităţii din Oxford (Anglia) pentru a i se face datarea cu radiocarbon. Experţii au estimat că pictura avea o vechime de 1.200 de ani! Cum se explică această eroare jenantă? Potrivit articolului prezentat în ziarul sud-african Sunday Times, „s-a stabilit ulterior că vopseaua de ulei utilizată de d-na Ahrens conţinea uleiuri naturale care conţineau, la rîndul lor, carbon — singura substanţă datată la Oxford“.

http://loculnostru.wordpress.com/2010/11/11/o-rusinoasa-eroare-la-datarea-cu-radiocarbon/


(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

 

Aş vrea să mă refer la o problemă foarte importantă pentru acea perioadă: traficul în oraş. Am călătorit în multe ţări dar, numai în Damasc (Siria) am mai văzut aşa ceva. Era o nebunie, realmente. Era o singură regulă: nu existau reguli. Totul în traficul rutier era la mica înţelegere. Seara ne bucuram ca nişte copii că a mai trecut o zi fără accident. Irakienii aveau maşini multe, dar cum ziceau şi ei, vechi ca şi Mesopotamia. Cele mai noi erau maşinile cu care plecaseră ca „amintire” din Kuwait. Au luat tot ce le-a picat în mână, au ras tot din magazine. N-au plătit nimic pentru că, ziceau ei, nu au mai găsit pe nimeni la casele de plată!!!….

Numai că, de la un timp, a apărut o mare problemă care le dădea mari dureri de cap: piesele de schimb. Iar ceea ce încă se mai găsea costa foarte mult. Un localnic, mai în glumă mai în serios, îmi spunea că nu va trebui să surprindă pe nimeni dacă irakienii „vor pleca din nou la cumpărături în Kuwait”!? Cine avea însă timp şi chef să-l creadă. Mai glumeau şi ei.

La hoteluri se practicau preţuri diferenţiate: preţuri pentru irakieni şi preţuri pentru străini. Spre exemplu o cameră pentru irakieni era 25 de dinari (aproape jumătate de dolar SUA), iar aceeaşi cameră, dacă era folosită de un străin, costa aproape 60 de dolari SUA !!!…

Noi, cei din Biroul ONU la care lucram, eram ca ţiganul cu cortul. Din motive de securitate, nu stăteam mai mult de 2-3 zile la un hotel. Aşa se face că ajunsesem să cunosc mai bine Bagdadul decât Bucureştiul.

La cinema în Bagdad am fost o singură dată, dar m-am jurat că nu voi mai merge! Aveau reclame foarte mari, frumos pictate, pentru a atrage publicul. Dar, „pe afară era vopsit gardul, înâuntru…” Când îţi era lumea mai dragă, când era filmul mai interesant, taiau filmul cu duşmanie. Fluierături, vociferări la adresa mai marilor zilei. Imediat apărea poliţia pentru a calma spiritele etc. În sală era întuneric, făptaşii nu puteau fi aflaţi. Aşa că, toată lumea… out! În general, în sală la începerea filmului era curăţenie. La finalul filmului, doar ecranul mai rămânea curat.

Ţigările se vindeau cu bucata, cu pachetul sau cu cartuşul. Erau destul de puţini cei ce îşi cumpărau un cartuş de ţigări. De regulă lumea cumpăra câte 5 ţigări. Erau cam scumpe, iar narghilea fumau îndeosebi acasă, sau în cafenele şi ceainării, unde jucau table şi şah. Ooo, erau foarte buni la table! Rareori luam şi eu câte o partidă-două. Acele 5 ţigări erau doar pentru oraş, aşa de sanchi, săi vadă lumea că au ţigări… Chiar şi cei ce cumpărau cu pachetul, nu erau prea mulţi.

Copiii erau cei ce se ocupau cu vânzarea ţigărilor (!!!???), umblând pe străzi. Iar dacă te vedeau că eşti străin, făceau un adevărat circ în jurul tău şi nu te lăsau până nu cumpărai. Dacă cumpărai doar de la unul, ca la comandă, celorlalţi le apăreau lacrimi în ochi, urându-l în acel moment pe copilul care reuşise să vândă ceva. De asemenea, când mergeam serile cu colegii la restaurant la cină, aproape de fiecare dată, la plecare găseam câte un copil lângă fiecare maşină de-a noastră, asteptând un bacşiş pentru că au spălat maşina şi au avut grijă de ea. Deşi nimeni nu le-o ceruse!

Cum am spus, lupta pentru supravieţuire nu alegea şi nu cruţa pe nimeni.

În după-amiaza zilei de 12 octombrie 1993, eu şi Daniel, colegul nostru din Râmnicu-Sărat care venise din deşert să viziteze capitala Irakului şi Babilonul, ne-am îmbarcat în avionul ONU, cu destinaţia Kuwait City. Misiunea mea la Bagdad se încheiase. Eram doar noi doi şi echipajul. După ce am mai discutat câte ceva şi am servit un vin roşu de Chişinău, oferit de echipajul moldovean al avionului, Daniel a tras pe dreapta, fiind obosit din cauza chefului de adio pe care îl organizasem cu ocazia plecării mele de la post.

La orizont îşi făcuseră deja apariţia nisipurile deşertului, iar pe mine mă cuprinsese melancolia. Niciodată nu mi-au plăcut gările, sau aeroporturile pentru că pentru mine ele înseamnă pur-şi-simplu ”despărţire”.

Privind prin hublou, mă gândeam la oamenii întâlniţi şi la locurile pe care avusesem ocazia să le cunosc şi pe care, probabil, nu le voi mai revedea. Irakul era o ţară foarte frumoasă, dar mie mi se părea că, prin tot ceea ce făcea, „căuta”, parcă, să se autodistrugă. Ştiu că pare aiurea ceea ce spun, dar ştiu ce spun, deoarece am trăit acolo şi i-am văzut pe liderii lor cum „se străduiesc” să-şi facă rău. Abia ieşiseră din războiul stupid de 8 ani pe care l-au avut cu Iranul, că la numai 2-3 ani au pornit războiul contra Kuwaitului. Probleme mari aveau şi în partea de nord cu comunitatea kurdă, iar pe alocuri începuseră, timid, revolte interne. Pierderi peste tot şi sub toate formele, iar embargoul a fost pentru conducerea irakiană lovitura de graţie şi neaşteptată pe care au primit-o de la comunitatea internaţională.

Revenit în ţară, mi-am spus adeseori că lumea arabă este diferită, că are obiceiuri, tradiţii, valori, criterii altele decât noi europenii, ori decât comunitatea euro-atlantică. Şi mi-am mai spus că, este greu să aduci pacea în lumea arabă folosind norme, valori şi mijloace europene ori euro-atlantice, fără a lua prea mult în calcul specificul lumii arabe. Este o părere personală, fără alte conotaţii.

În anii care au urmat, m-am tot gândit la oamenii aceia, pentru că, vrând-nevrând, o parte din viaţa mea s-a derulat acolo. Iar în Irak nici acum „nu-i pace sub măslini”, cum se spune. Pentru mine, viaţa şi activitatea în Irak şi Kuwait au constituit o experienţă fantastică.

Şi nu numai pentru faptul că sunt militar.

Vă mulţumesc pentru că aţi avut răbdare cu mine şi cu amintirile/povestirile mele din această misiune de excepţie.

Vă doresc tot binele din lume!

Colonel rz.  Dorel Pietrăreanu

 

 

Cititi in continuare un amplu material despre Departamentul Zero – SRI – Bucegi.

Frati romani, suntem foarte mirati ca nimeni nu scoate un cuvintel despre ce se petrece la ora actuala in muntii Romaniei…presa nu spune nimic, televiziuniile romanesti tac malc, de ce nu se procedeaza ca atunci cand au venit soldatii americani in tara?! Toata presa a vuit, reportaje peste reportaje, transmisii directe de la baza Kogalniceanu…soldatii […]

http://deveghepatriei.wordpress.com/?s=IN+BUCEGI+PENTRU+ANTRENAMENTE


          Aş vrea să mă opresc asupra datei de 17 iulie: era Ziua Naţională a Irakului (semnificând Ziua Victoriei Revoluţiei). Au fost superbi în veselia şi durerea lor. Dincolo de demonstraţiile obişnuite, au instalat la marile intersecţii, în parcuri, pe marile terase în aer liber numeroase orchestre, formaţii sau tarafuri. M-am plimbat cu colegii mei de la ONU dintr-un loc în altul să-i vedem, să-i ascultăm şi să încercăm să-i înţelegem. Oamenii dansau şi cântau pe străzi împreună cu muzicanţii, până târziu în noapte. Era o bucurie „nebună”. Te invitau să dansezi, să cânţi şi să mănânci cu ei.

In acea zi şi noapte, preţurile în localurile publice au fost uluitor de mici, accesibile oricărui om: să se bucure de ziua lor, fiecare locuitor al acestei ţări. Nu vă mai povestesc despre pavoazare. Noi eram mici copii pe vremea „prea-împuşcatului”, în chestii de genul acesta !!

Poate părea ciudat ceea ce spun, dar eu cred că embargoul i-a şi ajutat pe irakieni (sigur pe oamenii de rînd!) să se analizeze mai cu atenţie şi să descopere în ei resurse, talent şi inteligenţă nebănuite până atunci. Alya, Margret şi Richard (colegii noştri irakieni de la Birou) erau de aceeaşi părere. Dar tot ei ne spuneau că se temeau că problemele vor fi greşit înţelese şi interpretate de către conducerea politică şi militară a ţării.

În acea perioadă apăruseră şi elemente ale opoziţiei interne, dar erau destul de firave. Noi nu am putut cunoaşte multe lucruri despre opoziţie; ar fi fost o încercare foarte riscantă, iar pe de altă parte nu era jobul nostru.

În general, până la aplicarea embargoului, irakienii erau oarecum spectatori la ceea ce se construia şi se realiza în ţara lor. Chiar oficialii diplomaţi şi militari cu care discutam la şedinţe, ne spuneau că, de fapt, se întâmplă la fel ca şi în celelalte ţări arabe, mari exportatoare de petrol: nici irakienii nu aveau un accentuat cult al muncii.

Datorită banilor obţinuţi din exportul de petrol, conducerea „proteja” (ca să zicem aşa) populaţia locală de prea multă muncă. În locul irakienilor, lucrau în multe domenii de activitate companii străine. Şi România a avut în Irak multe firme şi mulţi oameni în diverse sectoare. Spre exemplu, în Bagdad au fost construite de către companii străine mai multe cartiere, repet, cartiere de locuinţe, fiecare într-un alt stil arhitectonic, dar care totuşi ţinea cont şi amintea de stilul arab. Autostrăzile le-au fost construite de firme vest-europene şi asiatice.

Când embargoul a venit peste ei, irakienii s-au simţit descoperiţi şi debusolaţi. Tot ceea ce construiseră şi cumpăraseră trebuia să fie întreţinut, reparat, etc. Din cauza embargoului, contactul şi cooperarea cu celelalte ţări aproape că încetase. Embargoul le permitea doar un schimb minim cu Iordania, schimb tolerat oarecum de ONU şi de către comunitatea internaţională. Aşa se face că a crescut „valoarea şi importanţa” contrabandei, a traficului ilegal, în general. Ajunseseră la situaţia puţin credibilă, că era mai puţin rentabil să opreşti instalaţiile de extracţie a ţiţeiului, decât să le reduci capacitatea, iar ce ai scos, să depozitezi aiurea prin ţară. Aveau dreptul să vândă doar o mică parte din ţiţei şi aceea doar pentru a putea lua la schimb medicamente şi hrană. Mă întorsesem eu deja de vreo doi ani în ţară, când a intrat în funcţiune Programul ONU „Petrol contra hrană”.

Preţul benzinei devenise ridicol. Irakul plutea pe o mare de petrol! Un exemplu: o ciorbă la restaurant era 15 dinari, dar un plin de benzină (adică 60 de litri) costa doar 5 dinari!!! Comentariile vă aparţin.

Tot embargoul i-a întors pe irakieni cu faţa spre muncă şi i-a obligat să treacă la reconstrucţia ţării. După cum povesteau ei înşişi, la început le-a venit destul de greu, pentru că aveau specialişti proprii foarte puţini. Uşor-uşor lucrurile au început să se mişte, dar nu în ritmul dorit şi aşteptat. Dar ceea ce a surprins cel mai mult a fost faptul că au început să lucreze şi femeile. Ceva-ceva se schimba în mentalitatea lor. Viaţa i-a obligat. Mândria nu i-a părăsit însă, ci a căpătat noi valenţe.

În Irak lumea era foarte săracă. În ultimii ani se formase şi la ei o anumită ierarhizare politică şi socială. Chiar dacă nu se numea nomenclatură, în fapt aceasta exista. Cei cu funcţii politice şi militare mai importante aveau acces şi dispuneau de fermele, magazinele, hotelurile, staţiunile şi locuinţele Partidului Baas Arab Socialist. Şi acolo se practica fenomenul „Familia conducătoare a statului”. Şi erau şi acolo atâtea rude ale liderului în importante funcţii ale statului…, încât şi pentru localnici era greu să le mai ţină evidenţa.

Salariul mediu era de 1550 de dinari, adică vreo 20 de dolari şi un pic. Realmente nu am putut să înţeleg cum reuşeau oamenii aceia să trăiască, sau mai bine zis să supravieţuiască, în condiţiile în care, preţurile creşteau  continuu. Guvernul a introdus un sistem de raţii la alimente, în încercarea de a face faţă crizei generalizate prin care trecea ţara. Oricum, măsurile luate erau departe de a asigura cele strict necesare populaţiei. Se dădeau pe cartelă zahărul, uleiul şi mălaiul, dar erau luni de zile când raţiile nu erau primite. Când, în sfârşit, aceste produse se aduceau, erau cozi imense, iar uneori se lăsa cu bătaie. De cele mai multe ori poliţia era prezentă când acestea se distribuiau, tocmai pentru a preîntâmpina scenele de violenţă. Laptele şi produsele lactate nu prea existau pe piaţă. Foarte greu găseai şi băuturi răcoritoare. Iar când găseai, vestitul nostru „Cico” putea fi considerat că are studii superioare. Legumele proaspete puteau fi găsite numai în unele pieţe, dar în cantităţi mici şi la preţuri foarte mari. Poliţia asista şi la vânzarea acestora. În ultimele două luni ale şederii mele acolo, am observat că preţurile la alimentele de bază o luaseră razna de tot.

În farmacii nu găseai antibiotice. Totul era pe sub mână. Lumea îşi aducea cu greu aminte când a văzut ultima dată aspirină sau antinevralgic, spre exemplu. Dacă nu aveai bani să mergi la farmaciile sau clinicile particulare, care de bine, de rău mai aveau ceva medicamente şi erai obligat să mergi la spitalul de stat, unii spuneau cu cinism că era posibil ca, drumul la acel spital să fie începutul ultimului drum… Colegii de la UNICEF cu care mă întâlneam la birourile din sediul comun, ne spuneau că rata mortalităţii era foarte mare. Cele mai multe boli erau generate de foamete, mizerie şi lipsa medicamentelor. Ajutoarele umanitare primite prin „Crucea roşie” erau mai mult simbolice.

Spuneam că m-am întrebat adesea cum reuşeau irakienii să supravieţuiască. De asemenea, aminteam despre nomenclatură. Era să uit! La aceasta trebuie să adaug şi comercianţii. Aceste grupuri constituiau clasa superpusă: adică cei bogaţi sau favorizaţi. Majoritatea populaţiei o constituiau cei săraci şi foarte săraci. După părerea mea nu exista clasă de mijloc. Cei săraci duceau în fiecare zi o cruntă luptă de supravieţuire. Rămân la părerea că ceea se întâmpla cu omul de rând, în Irak, era un sacrificiu pe care acesta îl plătea zilnic. El şi familia sa.

În perioada cât am lucrat la Bagdad am aflat unele răspunsuri la  problema supravieţuirii. Unii dintre ei îşi vindeau agoniseala. Ce strânseseră ani de zile era vândut unora mai înstăriţi, pentru a supravieţui. Alţii aveau mai multe servicii, indeosebi în oraşele mai răsărite. O parte dintre cei care participaseră la campania de invadare a Kuwaitului au avut grijă să „colecţioneze cât mai multe suveniruri”. I-am văzut în pieţe vânzând astfel de lucruri şi nu se sfiau să vorbească despre aşa ceva. Iţi spuneau cu mândrie că „au cucerit” acele lucruri „nu le-au luat”…..

Alţii erau implicaţi în activităţi de contrabandă, despre care am amintit şi despre care toată lumea ştia că se face printr-o ţară vecină de la vest, dar atât autorităţile irakiene, cât şi cele ale ONU, mai închideau ochii. Oameni suntem, nu?!

Era evident faptul că dacă embargoul nu era ridicat de ONU cât mai curând, economia irakiană cu toate eforturile depuse nu avea decât o singură direcţie: se îndrepta spre colaps. Mă uit acum la televizor şi văd cum încă se omoară între ei cu bombe, cu maşini-capcană şi îmi spun că faţă de ceea ce este acum acolo, eu aş putea să spun că am apucat vremuri destul de „fericite”…

Conducerea politică, în orgoliul său nemăsurat, făcea greşeli după greşeli deteriorând şi mai mult relaţiile cu comunitatea internaţională. Eram tot mai convins că Irakul nu avea cum să iasă din „mizeria” în care intrase, atâta timp cât ţara era condusă de Saddam şi familia sa. Pe atunci, nimeni nu ar fi putut să spună cât va mai rezista clanul Saddam. Comunitatea internaţională făcea presiuni, sub diverse forme, asupra conducerii politice şi militare irakiene. Restul era doar o problemă de timp…

(va urma)

Povestire de Dorel Pietrăreanu