arhivă

Semnificatii istorice

http://mariusmioc.wordpress.com/2009/03/10/ion-niculescu-si-evitarea-celui-de-al-doilea-macel-la-otopeni-2-video/

Domnule presedinte,

Sînt colonelul în rezervã Ion Nicolescu, fost comandant al Brigãzii 7 Mecanizate ,,Grivita”, cu sediul în Ploiesti. Am fost comandant timp de 10 ani, din octombrie 1987 si pînã în februarie 1997, cînd, în urma unor aspecte pe care am sã vi le relatez, mi-am înaintat demisia. Efectiv, evenimentele la care am participat, si faima mea de comandant, prezentatã intens în mass-media, ,,au deranjat” multi generali, printre care si pe seful meu direct, generalul Mihai Palaghia. La mijloc au existat si cîteva ,,indicatii” din partea guvernãrii de atunci, cea tãrãnistã. Generalul Palaghia a ,,instrumentat” cum ,,trebuie” o gresealã a mea, a dat amploarea care i s-a ordonat si, ca urmare a propunerilor fãcute, am fost destituit din functie. Am încãlcat, în decembrie 1996, principiile actului de comandã, în sensul cã, neavînd alte posibilitãti si alte surse, am aprobat sefului de cabinet sã ia de la doi soldati suma de 220 de dolari, sumã folositã la protocolul organizat cu ocazia vizitei unei delegatii militare strãine. Fiind comandantul unei „Mari Unitãti de elitã a Armatei Române” (asa s-a afirmat în mass-media), reprezentativã ca pregãtire, în perioada 1990-1997 am fost vizitat la ordin de aproximativ 26 de delegatii militare strãine, multe dintre ele fiind conduse de ministri ai Apãrãrii statelor respective. Datoritã activitãtii mele si evenimentelor la care am participat am fost considerat (si stiu din diverse surse, cum ar fi sefi ai unor Servicii Secrete) ,,comandant în anturajul presedintelui Iliescu”, iar Brigada pe care o comandam – „bomba PDSR”, eu fiind de mult timp vînat. Comandantii mei au dat conotatia ,,ordonatã” faptei mele si, ca urmare, scopul propus a fost atins. Ministrul Apãrãrii de atunci, Babiuc, m-a destituit, destituire prezentatã în presã si la televizor cu ,,surle si tobe”. În 1997, la Parchetul Militar Ploiesti s-a instrumentat un dosar ,,fabricat”, cu fapta comisã de mine. Am fost acuzat de luare de mitã. Timp de 7 ani, împotriva mea nu a început urmãrirea penalã, dosarul fiind clasat si pus bine, ,,la nevoie”. Ce s-a întîmplat veti vedea în continuare. Vã multumesc cã, dupã ce am iesit din penitenciar, am avut onoarea de a fi primit de dvs., cu Ioan Becali. Atunci, v-am prezentat, în mare, unele aspecte. Urma, cum ati ordonat, ca dupã alegeri sã vin la dvs. Nu am mai reusit. Am foarte multe sã vã raportez personal, cu speranta cã sînteti singurul care îmi poate face dreptate. Un comandant ca mine a fost îngropat de societate, mai precis de oameni rãi. Viata mea si a familiei mele este o dramã generatã de sãrãcie. Mi-ati spus cã îmi veti face dreptate, cã îmi veti da un serviciu, si am crezut tot ce mi-ati spus. Eu încã mai pot face multe pentru tarã si armatã. Si actuala conducere a MApN m-a invidiat pentru ce am realizat. În 1991, ei erau maiori, eu eram colonel. Dar, sã vã raportez în continuare. Domnule presedinte, eu n-am fost comandant în ,,anturajul” nimãnui, dar evenimentele la care am participat si ,,cum” am participat au fãcut sã se înteleagã clar cã am fost în slujba si în folosul anturajului mentionat mai sus. În 22 decembrie 1989, am fost primul comandant din Armata Românã chemat prin intermediul Televiziunii în Capitalã, pentru a participa la apãrarea Revolutiei române. Aprecierile din mass-media si ale unor persoane care au fost pînã în 2004 în functii foarte înalte, au arãtat cã mi-am adus o contributie decisivã la salvarea Televiziunii si victoria Revolutiei în Capitalã. De ce am fost eu primul comandant, veti întelege clar din cele prezentate mai jos. Unitatea pe care o comandam avea sediul în Ploiesti. Mai operativã si eficientã era chemarea unor unitãti din Bucuresti. Am înteles, cu durere, încã din decembrie 1989, cã, de fapt, am fost ,,instrumentul” (aproape) principal al unui grup de complotisti, al unor oameni care au mîinile pãtate de sînge, de sîngele acelora care au crezut în adevãrata Revolutie, ca si mine, de altfel. Unul dintre cei pãtati de sînge este chiar cel care a fost în fruntea Statului Român, presedintele Iliescu. Reamintesc si o parte din acei ,,revolutionari”, cum erau autointitulati, dar care, 23223c24x de fapt, au fost niste mizerabili complotisti, criminali, care nu au fãcut ce au ,,fãcut” pentru binele Poporului Român, ci mînati din interese proprii (pioni importanti în acele evenimente), Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Cazimir Ionescu, generalii Militaru, Vasile Ionel, Keller, Ciubãncan, Urdãreanu si altii. Multumesc lui Dumnezeu cã ordinul primit în noaptea de 22 decembrie ’89, acela de a pleca la Otopeni si a pune ordine acolo, m-a scãpat de manipularea directã a autorilor loviturii de stat din România în decembrie ’89, asasini ai tuturor celor care îsi dorm somnul de veci în cimitirele din tarã pentru ,,sfînta si dreapta cauzã a Revolutiei”. Considerîndu-i, ca sã spun asa, ,,datori” la mine pe Sergiu Nicolaescu si pe Ion Iliescu am insistat de mult, din anul 2000, si cu mai multã vehementã din decembrie 2002-ianuarie 2003, pe lîngã primul sã fiu încadrat pe o perioadã scurtã de timp, din nou, în Armatã, pentru cã eu nu beneficiez de pensie militarã din anul 1997. Am ajuns la niste discutii, în final foarte ,,dure”, cu dl. Sergiu Nicolaescu. În urma unei asemenea discutii i-am comunicat cã, dacã mã mai poartã mult pe drumuri cu promisiuni, sã nu uite cã eu sînt unul dintre cei care stiu adevãrul despre decembrie 1989 si cã va iesi un mare scandal. Chiar îngrijorat (l-am simtit, din voce), nervos, mi-a spus în decembrie 2002 cã va lua de la presedintele Iliescu aprobare pentru reactivarea mea. La sfîrsitul lui decembrie 2002 mi-a comunicat, dupã o discutie foarte durã, cã a obtinut aprobarea presedintelui pentru reactivarea mea si cã dl. ministru Ioan Mircea Pascu cunoaste problema. A rãmas ca dupã sãrbãtori sã mergem împreunã la Ministerul Apãrãrii pentru încadrarea mea. În perioada 15 ianuarie-20 ianuarie 2003, vãzînd cã mã amînã iar, i-am spus cã „am sã vin la dvs. si am sã vã aduc la cunostintã niste lucruri deosebit de grave”. Sergiu Nicolaescu a înteles exact ce am vrut sã spun. Mi-a comunicat dupã douã zile sã mã prezint la dînsul la Senat, pentru rezolvarea situatiei mele. Exact în dimineata zilei de 27 ianuarie 2003, doi politisti au venit acasã la mine, cu mandat de aducere, m-au însotit la PNA, Sectia Militarã, unde la ora 12,00 mi s-a adus la cunostintã cã sînt arestat pentru luare de mitã (între timp au mai ,,fabricat” si alte probe), dupã 7 ani de la acea faptã comisã de mine pentru a acoperi, efectiv din orgoliu, sãrãcia Armatei Române. În acea datã de 27 ianuarie 2003, împotriva mea a început urmãrirea penalã. Pe dosarul meu din 1997 scria, pe un biletel: ,,solutionati de urgentã”. Am fost arestat ,,preventiv” si la ,,urgentã”, dupã. 7 ani. Cazul meu de coruptie era deosebit de grav, trebuia solutionat urgent! A doua zi, sunat fiind de sotia mea si întrebat de ce am fost arestat, dl. Sergiu Nicolaescu a rãspuns cu multã satisfactie în felul urmãtor: „Gura bate fundul”. Din ianuarie 2003 si pînã în martie 2004 am fost tinut în stare de arest preventiv, procesul meu desfãsurîndu-se cu o încetinealã ,,ordonatã”. Practic, din martie 2003 si pînã în martie 2004, a stat pe loc. Nu condamn Justitia, desi ar trebui ca Justitia sã nu execute ordine. Condamn pe acei criminali care m-au adus aici, pentru cã am devenit incomod pentru ei. Nu le mai eram o unealtã, o fortã folositoare. Gura mea trebuie închisã dupã gratii. Condamn pe presedintele Iliescu, pe Talpes, pe gen. Naghi, Dan Iosif si Serviciile Secrete cã m-au tinut 2 ani în penitenciar. Din ianuarie 2003 si pînã în martie 2004 mi se prelungea cu ,,discernãmînt” si perseverentã mandatul cu cîte 30 de zile de cãtre ,,dreapta Justitie Militarã”, pe motiv cã sînt pericol social si cã as împiedica bunul mers al cercetãrii judecãtoresti. Dupã decembrie 1989 am participat, chemat fiind, la toate evenimentele postdecembriste, evenimente ,,negre” pentru tara noastrã, care ne-au pus într-o luminã nefavorabilã pe plan international. Am fost convins cã particip si am participat cu tot profesionalismul meu la instaurarea ordinii de drept în aceastã tarã. Atunci, pe loc, am realizat iar, cu indignare, cã sînt din nou folosit ca un instrument tare pentru niste interese personale. Ale cui? Ale acelora care m-au chemat în ,,baia de sînge” din decembrie 1989. Ale oamenilor avizi de putere. Mentionez cã, pe 13 iunie ’90, am fost chemat din ordin expres al lui Iliescu: ,,Nicolescu ne este loial si are o unitate foarte puternicã”. De atunci am început sã fiu considerat de Opozitie ,,om al lui Iliescu”, Opozitie care, în ’96, ajungînd la Putere, m-a înlãturat. În urma discutiilor ,,dure” cu dl. Nicolaescu, care a afirmat la un moment dat sã ,,mã ponderez”, cã s-ar putea sã am probleme, am început sã mã simt amenintat. Mai mult pentru familia mea. Stiam cã am de-a face cu oameni fãrã scrupule, cu criminali. Pe toate cãile am încercat sã ajung la dvs., dar nu am reusit. Mai exact, am fost împiedicat sã ajung, Serviciile asa-zise Secrete, la indicatiile „îngerului pãzitor”, dl. Talpes, avîndu-mã bine ,,prins” în baza lor de lucru. Nu neapãrat ca mãsurã de protectie, dar atunci mi-am luat unele mãsuri. Nu din teamã pentru mine. Nu am vrut sã ,,dispar” în vreun fel ceausist, iar opinia publicã, dvs. si alti români sã nu afle un adevãr, cel putin acela pe care îl stiu eu. Nu am vrut sã plec ,,nicãieri” si sã-l iau cu mine. Am vrut sã-l spun într-un fel. M-am înregistrat pe douã casete video si audio, cu tot ce am sã vã raportez dvs. în cele ce urmeazã, si le-am pus la loc sigur. Unele aici, unele în strãinãtate. Am si fost întrebat de mai multe ori în mod ,,elegant” în acest sens, chiar la sediul PNA: ,,Dvs. stiti foarte multe, nu ne spuneti si nouã? V-am putea ajuta”. Consider cã cele pe care am sã vi le prezint dvs. reprezintã adevãrata mea spovedanie în fata lui Dumnezeu. Mã simt usurat, stiu cã cele spuse de mine sînt în singurul loc unde meritã si trebuiau sã fie. Eu am fost în puscãrie, familia mea este muritoare de foame, neavînd nici un fel de venit. Am sotia grav bolnavã, trebuie sã sufere o operatie dificilã. De unde bani? Ce se va întîmpla cu viata ei? Am un copil cu o depresie puternicã, din cauza arestãrii mele. Familia mea este la mila prietenilor sãraci. Toate astea ca eu sã fiu arestat si sã tac. Nu am sã tac, domnule presedinte! V-am scris de multe ori, iar cînd eram arestat v-a scris si fetita mea. Nu vi s-a adus nimic la cunostintã. Vã raportam, în cele scrise, cã doresc, prin orice cale considerati dvs., sã vã aduc la cunostintã niste lucruri deosebit de grave. N-am vãzut, în viata mea, doi oameni mai avizi de putere ca Iliescu si Militaru. Oameni „de frunte” a tot ce s-a întîmplat în decembrie ’89 si dupã aceea. Multi ,,binevoitori” din Opozitie, stiind cine am fost si la cîte am participat, s-au arãtat foarte interesati dacã stiu ceva. I-am considerat tot un fel de profitori, cu interese meschine, proprii. Nu vroiam, nu am vrut sã mai fiu ,,instrumentul” nimãnui. Scîrbit de ce, la ce, am participat, fãrã sã bravez, am refuzat sã primesc certificatul de revolutionar si de erou al Revolutiei. Nici eu, nici altii nu le-am fi meritat. Numai cei din morminte le meritã. O sã vã întrebati de ce mã îndrept cãtre dvs. Eu am fost si am rãmas un militar care nu se prea pricepe sã exprime ce simte. Vã raportez, sincer. Asa simt eu si sînt sigur cã nu mã însel. Am avut onoarea sã vorbesc cu dvs. si asa am simtit eu atunci. Odatã, cînd am fost la dvs., am avut onoarea sã vã prezint 7-8 luptãtori, din subunitãtile din fosta unitate comandatã de mine. Oameni crescuti de mine. Niste luptãtori deosebiti, care au executat în 1991-1993 misiuni în Somalia, Angola, Iugoslavia. Luptãtori care si acum îmi sînt devotati pînã la sacrificiu. Asa am instruit si educat eu militarii. De aceea am fost o fortã cît am fost comandant. Pentru cã si eu înteleg foarte bine fenomenul politic din aceastã tarã, vãd ce vreti sã faceti si vãd si cine vã împiedicã sau încearcã: cel avid de putere si clica lui, un criminal, din cauza cãruia au murit oameni, din cauza cãruia au fost schiloditi oameni la mineriade, din cauza cãruia tara noastrã a avut de suferit, din cauza cãruia eu am fost în puscãrie si familia mea a suferit de foame. Omul cãruia îi simt setea de putere, de sînge, chiar si acum, cînd este un bãtrîn cu mîinile pãtate de sînge. Domnule presedinte, toti fostii mei mari sefi, ministri ai Apãrãrii, sefi ai Statului Major General au afirmat despre mine cã sînt loial si credincios cu adevãrat. Asa sînt. Pînã la moarte, dar pentru cine meritã. Americanii, care m-au vizitat de douã ori, au crezut cã în Europa de Est nu existã asemenea trupe, asemenea ,,mare unitate, foarte bine pregãtitã”, numindu-mã ,,mercenarul din Carpati”. Am fost catalogat de ministri ai Apãrãrii, Stãnculescu, Spiroiu, Tinca si de mass-media ca unul dintre cei mai buni comandanti de Mari Unitãti din Armata Românã, a cãrui faimã eu am dus-o timp de 7 ani peste hotare. S-a afirmat, în 1992, cu privire la Brigada condusã de mine, cã este prima unitate a Armatei Române la standarde occidentale. La 39 de ani aveam gradul de colonel, iar la 42 de ani functia de general de brigadã. Am fost avansat la exceptional la gradele de locotenent-colonel si colonel. La 46 de ani am fost înlãturat de la comandã ca o mãsea stricatã, de tãrãnisti, ca fiind comandant în ,,anturajul” lui Iliescu. Iar Iliescu m-a arestat si întemnitat, de teamã sã nu îi dezvãlui mîrsãviile si sã arãt lumii cine are mîinile pãtate de sîngele din decembrie 1989, de sînge nevinovat. Ca sã tac, am fost arestat ca un criminal. Nu am sã tac. Îmi încredintez soarta în mîinile dvs. Sînt convins cã îmi veti face dreptate. Într-o discutie purtatã cu Iliescu, pînã în alegerile din 2000, discutie de aproximativ 30 de minute, el m-a întrebat de ce nu m-am înscris în PDSR, din 1997. I-am rãspuns: ,,D-le presedinte, mercenar am fost, mercenar voi rãmîne!” Nu-i puteam spune: ,,Nu mã pot înscrie într-un partid în fruntea cãruia este un complotist si un criminal, eu am structurã de militar, dreaptã”. Adevãrul va iesi, odatã, la ivealã. Si mai sînt si oameni adevãrati, care vor ca adevãrul sã iasã la ivealã. Am sã vã fiu credincios pînã la moarte. Nu sînt vorbe mari, spuse la disperare, sînt vorbe lucide, de adevãrat militar. Am fost si sînt omul faptelor mari. Asa sîntem marea majoritate a militarilor. Credinciosi cu adevãrat. Si dl. general Degeratu mã stie foarte bine, dacã are tãria sã fie drept. Poate cã dacã acest material va ajunge la dvs., Armata Românã va putea beneficia din nou mãcar de sfaturile unui mare profesionist, cãci eu am cazier pentru. 220 de dolari. Am 54 de ani si mã simt puternic. Puternic în adevãr, credintã si profesionalism. Am spus mereu ce-am gîndit. N-am cerut nimic, niciodatã, pentru mine. Am deranjat pe multi. Sã mã iertati cã vã raportez. În fruntea Armatei sînt generali de carton, iar altii de catifea. Eu îi cunosc foarte bine. De ce am eu curajul acum si sansa de a vã raporta tot ce am de gînd sã vã raportez? Pentru cã în 1997 am întîlnit un om deosebit, care m-a impresionat, fãrã sã exagerez cu nimic. Un lup singuratic care vrea binele tãrii, vrea dreptate. Pe dl. Constantin. Un om care a avut de pãtimit din cauza lui Iliescu si Nãstase si nu le-a lins blidele. Nu l-a slujit pe acel Iliescu, omul a cãrui minte îmbãtrînitã i-a fost luatã de aburii Tronului Puterii, si nici pe unealta si creatia lui, Adrian Nãstase. Dumnezeu a vrut ca, poate prin dl. Constantin, sã ajungã vorbele mele la dvs. Eu am fost un om loial si credincios si am fãcut fãrã sã vreau servicii mari unor criminali, care mi-au plãtit serviciile destituindu-mã si, dupã 7 ani, tinîndu-mã 2 ani în puscãrie, distrugînd viata mea si a familiei. Poate mã repet, nu disperarea, ci omul din dvs. m-au determinat sã mã adresez domniei-voastre. Pe ce mã bazez în ce afirm? Pe o înlãntuire simplã, logicã, realã cu tot ce vã prezint, pe care orice om de bunã-credintã o întelege. Pe firul evenimentelor trãite de mine. Pe tot ce înseamnã adevãr. Sã încep însiruirea evenimentelor, care duc clar la concluzia cã autorii crimelor din decembrie 1989 si pînã acum au fost în fruntea tãrii, Iliescu si altii, la care voi ajunge pe parcurs. Nu este drept sã rãmînã nepedepsiti, zîmbind în continuare, nevinovati, în fata Natiunii. Nu au existat teroristi strãini decît în legãturã directã cu autorii loviturii de Stat. Nu au tras în demonstranti nici securistii, nici militienii, nici Armata. Diversiunea a fãcut sã parã astfel. Au tras ,,teroristii” complotistilor, ai lui Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu, Nicolae Militaru, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Keller, Vasile Ionel si altii. Sergiu Nicolaescu a avut si el un rol. Dar si-a riscat viata alãturi de mine în multe rînduri. Singurul care si-a riscat viata. Mi-a fãcut si dînsul rãu, nu conteazã. Dar numele lui nu a fost pomenit de teroristii prinsi, voi prezenta faptele asa cum au fost. Eu am prins asemenea teroristi si, efectiv, speriat de cei în slujba cãrora mi-au spus cã sînt (Putere-Guvern), dupã ce i-am ,,anchetat” mai ,,neortodox”, mai militãreste, le-am dat drumul. Apoi am ordonat sã se tragã fãrã somatie, fãrã menajamente, stiind în cine trag. Si am ucis destui. Mã rãzbunam într-un fel pe misiunea mea ingratã. Realizasem în slujba cui sînt. A criminalilor, a celor care au primit mai tîrziu titlul de ,,eroi ai Revolutiei”. Eroii adevãrati zac în cimitire. Ceilalti eroi ,,zac” în fotolii, de sub ale cãror spãtare nu se vãd crima si sîngele. Încep prin 4 întrebãri, la care voi rãspunde tot eu. Tot ce voi spune în continuare poate fi întãrit si argumentat pe date, pe ore, fapte, martori în viatã, pe care îi voi cita mai jos.
1) De ce am fost eu primul comandant din Armata Românã chemat prin intermediul Televiziunii, pentru apãrarea Televiziunii si a Revolutiei în Capitalã?
2) De ce Sergiu Nicolaescu s-a ,,lãudat” timp de 13 ani la televizor cã el a adus în Capitalã, în 22 decembrie, o fortã covîrsitoare (unitatea pe care o comandam eu), care, a afirmat dumnealui, ,,si-a pus amprenta în mod decisiv pe victoria Revolutiei în Capitalã”?
3) De ce m-a asteptat, personal, la Sãftica si mã grãbea sã ajungem cît mai repede, ,,cã pierdem Revolutia”, netinînd cont de 5 morti la Otopeni, morti efectiv din cauza dumnealui?
S-a amintit cumva de ei, undeva? (Voi explica în derularea evenimentelor).
4) De ce eu (care, în fond, sînt disciplinat) am avut curajul nesãbuit de a nu executa în data de 22 decembrie ’89 ordinul primului-secretar al judetului Prahova, care suna clar: ,,Iesi si spargi demonstratia în Ploiesti”? Reamintesc cã la Putere era Nicolae Ceausescu. Rãspund la toate cele 4 întrebãri printr-un singur rãspuns: pentru cã am prevãzut cu aproape 2 ani înainte evenimentele ce vor urma.
Cum? Vã rog sã cititi tot filmul evenimentelor, pe care doresc sã vi le prezint. În anul 1987, am primit ordin pe scarã ierarhicã sã pun la dispozitia Studioului Buftea un numãr de 400 de militari. Ulterior, am aflat cã dl. Sergiu Nicolaescu s-ar fi interesat ce unitate mai aproape de Bucuresti are efective mai bine pregãtite si de acolo sã-i fie pusi la dispozitie, zilnic, 400 de militari. I-a fost recomandat Regimentul 7 Mecanizat, al cãrui comandant eram eu. În urma ordinului primit, am dat dispozitiile legale pentru a pune la dispozitia d-lui Sergiu Nicolaescu un numãr de 400 de militari. Acesti militari urmau sã fie coordonati de seful de Stat Major de atunci, actualul locotenent-colonel în rezervã Stefan Gavadia. Am înteles cã filmele care urmau sã fie turnate erau ,,Mircea cel Mare” si ,,Coroana de foc”. Am fost invitat de Sergiu Nicolaescu la premiera acestor filme. Din interes profesional (sã-mi controlez militarii), m-am deplasat în mai multe rînduri la Buftea, dar si din curiozitate, sã vãd cum decurgeau filmãrile. Foarte multumit de ,,prestatia” oamenilor mei, dl. Nicolaescu a tinut sã mã cunoascã personal. Am discutat în nenumãrate rînduri. Între noi s-a înfiripat, din punctul meu de vedere sincer, o prietenie. Printre altele, mi-a spus cã ,,se vede de la o postã cã sînt militar adevãrat”. Dupã terminarea filmãrilor, cu succes, dumnealui m-a vizitat, în mai multe rînduri, la unitate. I-am organizat si niste trageri (îi plãceau foarte mult). De asemenea, 2-3 partide de vînãtoare. Acum înteleg cã antrenamentul la trageri, efectuat în poligonul unitãtii pe care o comandam, i-a prins bine în zilele de 22-30 decembrie 1989. L-am antrenat fãrã sã vreau. Eu îl respectam mult si sincer, pe atunci. Era vorba de marele regizor si actor Sergiu Nicolaescu. Mã mîndream, pe atunci, cu prietenia lui. Ne-am apropiat din ce în ce mai mult. I-am întors vizitele, ducîndu-mã sã-l vãd la Buftea si în multe rînduri acasã la dumnealui, în Bucuresti, pe Str. Zambaccian nr. 6. Îmi arãta din ce în ce mai multã prietenie, cu cît ne apropiam de decembrie 1989. Mai tîrziu, am înteles adevãratul ,,sens” al prieteniei în care credeam eu. O prietenie. mîrsavã, gînditã din timp, ,,bine regizatã”. A fost pregãtitã, fabricatã, conceputã în slujba unui scop murdar, sîngeros. Nu îl bãnuiam pe atunci. Lui îi trebuia o unealtã puternicã. Le trebuia un militar de fier, ca mine, bun executant si cu forte puternice, instruit exact ca mine. Si m-au avut. Fãrã sã vreau, sã bãnuiesc pe loc, le-am fost unealtã. Nu sîngeroasã, cãci, multumesc lui Dumnezeu, misiunile mele, modul cum au fost comandati, au fãcut ca militarii mei sã nu împuste nici un nevinovat. Dar am fost o unealtã puternicã, una din cele principale, cum au afirmat, mai tîrziu, acele ,,personaje” care au ocupat scaunul Puterii prin vãrsare de sînge nevinovat. Nu aveam de unde sti. De-abia în decembrie 1989 am vãzut clar tot ce s-a întîmplat, ce a fost plãnuit. Pe la începutul lui octombrie 1989 mã sunã dl. Sergiu Nicolaescu si mã invitã la dumnealui acasã, pe motiv cã avem mai multe de discutat. M-am deplasat cu soferul personal si cu sergentul-major, pe atunci, Mihail Olteanu, pe care dl. Sergiu Nicolaescu îl stia din timpul filmãrilor de la Buftea. Era ca un sef de cabinet al meu, neoficial. Soferul a rãmas în masinã. Eu si sergentul-major Mihail Olteanu am urcat la etajul I al vilei în care locuia dl. Nicolaescu. Mi-a spus cã a venit din strãinãtate de curînd. M-a cinstit cu whisky, spunîndu-mi sã iau si pentru protocol 2 sticle. Nu mai fãcuse asemenea gest. Din auzite, aflasem cã este foarte zgîrcit. Am rãmas surprins. Mi-a adus la cunostintã cã mai are de gînd sã mai facã un film si m-a întrebat cum mai stau cu pregãtirea militarilor din subordine, cã va solicita militari tot de la mine din unitate. I-am rãspuns cã, atîta timp cît voi fi comandant, nu ,,pot dormi” dacã militarii din subordinea mea nu sînt bine pregãtiti. Nu exageram cu nimic. Apoi, în aparentã dezinteresat, neîncrezãtor, m-a întrebat în ce stare se gãseste tehnica de luptã, stiind cã, de regulã, la acest capitol Armata nu stã prea bine. Si nu se însela. I-am rãspuns cã datoritã unor maistri militari foarte buni, deosebiti, eu stau bine si la capitolul tehnicã de luptã. Pãrea nedumerit. Ca niciodatã, mi se pãrea foarte stînjenit. Mã îndemna, tot ca niciodatã, sã beau. Si eu eram nedumerit vãzînd ,,stînjeneala” lui. Dupã aproximativ o orã de discutii pe diferite teme m-a întrebat deodatã: ,,Dar dacã, de exemplu, s-ar întîmpla ceva, dacã va fi nevoie de unitatea dumitale, în cît timp si cu ce forte (oameni, blindate) ai ajunge în Capitalã?” I-am rãspuns scurt, ca un profesionist: ,,Efectivele nu le pot sti exact, sînt în functie de gradul de încadrare al regimentului la acea datã, iar tehnica este scoasã în functie de efectivele avute”. A întrebat din nou: ,,Dar, minimum, cu cît crezi cã poti veni si în cît timp?” I-am rãspuns: ,,Cu minimum 700-800 de militari si cu o coloanã de blindate si masini de 7-8 km lungime, iar timpul depinde dacã deplasarea are loc ziua sau noaptea. Dar de ce mã întrebati asemenea amãnunte?” Mi-a rãspuns: ,,S-ar putea sã se întîmple ceva, s-ar putea sã se atenteze la siguranta nationalã, iar noi, ca patrioti, trebuie sã stim pe ce ne putem baza”. Luat pe nepregãtite, i-am rãspuns din nou: ,,Stati linistit, Armata Românã, împreunã cu celelalte forte din sistem, are un plan bine pus la punct în astfel de situatii. În ceea ce mã priveste, armata si tara se pot baza oricînd pe mine”. Nici prin cap nu-mi trecea atunci despre ce va fi vorba. Apoi, am plecat la Ploiesti. Din acea datã, începutul lui octombrie 1989 si pînã în 5 decembrie 1989 ne-am mai vãzut la Buftea, în douã rînduri. M-a întrebat cum stau cu efectivele, pentru cã va solicita pentru filmãri un numãr de 1.000 de militari. I-am rãspuns cã am în cazarmã 2.700 de militari si cã nu vor fi probleme. Martori sînt sergentul-major Mihail Olteanu, sergentul Peter Sandor din Covasna si locotenent-colonelul Stefan Gavadia, cascadorii Paul Fister si Liviu Fister. Pe data de 11 decembrie 1989 Sergiu Nicolaescu mã sunã si mã roagã sã-i organizez o partidã de vînãtoare pentru data de 14 decembrie 1989. Apoi îmi spune sã dau o fugã pînã la dînsul, cã este la Buftea. M-am dus în data de 14 decembrie ’89, cãci ulterior mã sunase, spunîndu-mi cã nu poate veni la vînãtoare în data de 14 decembrie ’89. Am ajuns la Buftea în cursul dupã-amiezii. Era ocupat. Am stat ca sã-l astept la o cabanã a cascadorilor pe malul lacului, împreunã cu seful cascadorilor Paul Fister, soferul meu si sergentul-major Mihail Olteanu. A venit, m-a luat dupã umeri, ne-am deplasat cãtre malul lacului si mi-a spus: ,,La vînãtoare vin mîine (15 decembrie ’89). Mai vin cu cineva. Vezi cã în curînd va veni vremea sã arãti pentru tarã pregãtirea unitãtii pe care o comanzi. Am vorbit eu, vei avea un rol foarte important. Poti ajunge mare”. Eram foarte derutat. Eu aveam sefii mei. Ce rol avea Sergiu Nicolaescu în ,,ce urma sã se întîmple” cu implicatii în sistemul militar? Am plecat la Ploiesti. A doua zi, vînãtoarea era organizatã. Martori sînt doi pãdurari actuali din comuna Vlãdeni si din Coada Izvorului, Ionel si Florin. Pe 15 decembrie ’89 m-a sunat si mi-a comunicat cã nu poate veni la vînãtoare, cã vine pe data de 16 decembrie ’89. Pe 16 decembrie ’89 mã sunã iar si-mi spune cã a intervenit din nou ceva si cã va veni pe 17 decembrie ’89 cu actorul Vladimir Gãitan. Pe 17 decembrie ’89 m-a sunat si mi-a spus: ,,Nu mai pot veni. Vezi ce se întîmplã în tarã! Ce ti-am spus eu? Fii pregãtit, atent, si asteaptã!” Atunci am înteles cam tot. Am început sã mã gîndesc. Treaba cu venitul la vînãtoare a fost o acoperire, în caz cã telefoanele îi erau cumva ascultate.Mã întrebam: ce sã astept? La ce sã fiu atent? Eu aveam ordine clare. Cum sã fac o miscare fãrã aprobarea sefilor mei? Asa gîndea comandantul, militarul din mine. Între 17 decembrie si 21 decembrie ’89 au urmat evenimentele cunoscute de toatã lumea. Nu m-a mai cãutat la telefon pînã în data de 21 decembrie ’89. Dupã cum se stie, pe 17 decembrie ’89 unitãtile Armatei Române primiserã indicativul de luptã si se gãseau cu efectivele complete în cazãrmi, gata de luptã. Pe 21 decembrie ’89, Sergiu Nicolaescu mã sunã si-mi spune cã vrea sã vinã la mine, sã vorbim si sã ,,tragã cîteva gloante” în poligon. Politicos, i-am rãspuns cã nu pot executa nici un fel de trageri, deoarece unitatea se gãseste în ,alarmã de luptã. A replicat, nemultumit: ,,Stiu, stiu, voi veni pînã la tine”. Am uitat sã mentionez cã, înainte, cu aproximatie în jurul datelor de 1-4 decembrie ’89, mi-a trimis printr-un anume domn Marian Gãman (care acum este seful lui de cabinet la Senat), sã-i reglez o puscã cu amortizor cu lunetã, o armã ultramodernã, un ,,Browning”. I-am reglat-o si dl. Marian Gãman a venit si a luat-o în cursul datelor de 10-11 decembrie ’89. Am fost uimit de performantele acelei arme. Avea un încãrcãtor cu capacitatea de 16 cartuse, calibru 5,6 mm, semiautomatã. Armã de profesionisti. În data de 21 decembrie ’89 am fost anuntat de la punctul de control al unitãtii, în jurul orelor 11,00, cã la poartã mã cautã dl. Nicolaescu, însotit de un domn. Am ordonat sã fie condus la mine. A fost condus si a intrat în biroul meu însotit de dl. Vladimir Gãitan. În biroul meu, în acel moment, se gãseau: actualii (ca grade) locotenent-colonelul Nicolae Drãghici, colonelul Ion Lungu, locotenent-colonelul Viorel Frãtilã, colonelul doctor Ion Cordos, sergentul-major Mihail Olteanu, sergentul Gheorghe Drãghici. I-am rugat sã iasã, pentru a rãmîne singur cu cei doi. Amîndoi erau îmbrãcati în niste combinezoane negre, deosebite, gen trupe speciale. Sergiu Nicolaescu m-a întrebat dacã putem trage cîteva focuri în poligonul redus al unitãtii. I-am rãspuns cã nu se poate, pentru cã, în situatii deosebite, avem consemne bine stabilite. S-a cam supãrat. Apoi, pe un ton foarte grav, mi-a spus: ,,Te-am anuntat cã va urma «ceva». Am mare încredere în dumneata. O sã am grijã de cariera ta. Uite ce este, am nevoie de niste grenade. Nu-ti pot spune pentru ce, dar le voi folosi pentru binele tãrii”. Pentru mine, solicitarea lui era o încãlcare gravã a principiilor mele de militar. Am rãmas surprins si m-am arãtat contrariat. A simtit. ,,Le voi folosi pentru popor, ai încredere în mine”, a mai adãugat. Am sovãit. Îl respectam mult ca om si parcã un ,,impuls”, ceva din mine, m-a fãcut sã fiu binevoitor. Simtisem acel ,,ceva”. Toti doream cãderea dictatorului. L-am întrebat: ,,Ce fel de grenade, ofensive, defensive, de cîte aveti nevoie?” ,,O ladã, douã”, mi-a rãspuns. ,,Ofensive, sã nu facã schije multe”, a completat. Îmi educasem în asa fel subordonatii, aveau atîta încredere în mine, încît nu comentau, nici în gînd, vreun ordin pe care îl primeau. Aveau mare încredere în comandantul lor. L-am chemat la mine pe plutonierul Alexandru Grama , seful depozitului armament si munitie, si i-am spus de fatã cu cei doi: ,,Sandule, îmi trebuie 12 grenade ofensive. Vreau sã sperii fazanii în poligon. Ne întîlnim la postul 3, sã nu mai vadã nimeni, tinînd cont de situatia în care ne gãsim”. Locul era în afara incintei unitãtii. A rãspuns scurt: ,,Am înteles”. Dupã 30 de minute, ne-am întîlnit cu el la postul 3. Venise cu grenadele si cu masina lui personalã. Am luat grenadele, le-am pus în masina lui Vladimir Gãitan, au plecat, iar eu m-am întors în birou. Parcã simteam teamã pentru ce fãcusem. La plecare, mi-a spus: ,,Multumesc, nu m-am înselat cu privire la dumneata. Stai în asteptare. Tara nu va uita”. Am rãmas contrariat. Erau cuvinte mari: datorie sacrã, tarã. Dar stiam cã ,,ceva” se va întîmpla. Mã avertizase: ,,Vei avea un rol important”, mi-a spus. Pãcat cã atunci nu stiam în ce scenariu. M-au apucat frãmîntãrile. Eram un militar disciplinat, stiam cã gresisem grav. Mã simteam vinovat. Întotdeauna, însã, m-a atras ,,aventura”. Si o simteam. Nu stiam cum va fi. Pînã pe 22 decembrie, la ora 9,30, împreunã cu un grup de cadre din conducerea unitãtii, am mai pus lucrurile la punct, am urmãrit stirile la televizor, eram tensionati cu totii de ce momente trãiam. Am mai controlat o datã coloana si efectivele scoase în curte din data de 17 decembrie ’89. Asteptam. Pe 22 decembrie, la ora 10,00, am fost anuntat de la punctul de control: erau douã Dacii de Militie, al cãror sef era cãpitanul Mihai Stancu, seful Circulatiei pe judetul Prahova. Acum este adjunctul sefului Politiei Rutiere române. Am permis accesul masinilor în cazarmã, cãpitanul Stancu fiindu-mi bun prieten. Pe un ton glumet mi-a spus: ,,Hai, nu esti gata?” ,,Unde?”, l-am întrebat. ,,Unde? Am ordin de la primul-secretar Frãtilã sã te conduc în oras si sã spargi demonstrantii din Ploiesti”, a continuat. I-am rãspuns: ,,Misule, eu nu merg nicãieri. E vremea sã gîndim încet. Eu am sefi în Bucuresti. Hai sã bem ceva. Ai încredere în mine”. A spus agitat: ,,Dar a ordonat primul-secretar. Ãstia ne executã în situatia asta”. I-am repetat: ,,Ai încredere în mine, o sã fie bine”. De atunci, de cîte ori ne-am întîlnit, mi-a multumit de fiecare datã cã datoritã mie nu a fost pãrtas la o reprimare de demonstranti. Nu dupã mult timp, pe la 10,20-10,30 a sunat telefonul. Era primul-secretar, care, conform legilor de atunci, era comandantul fortelor întrunite ale judetului în acea situatie. Pe un ton foarte dur m-a întrebat de ce n-am plecat la Ploiesti. ,,Unde?”, am întrebat, ,,eu n-am primit nici un ordin”. ,,Atunci îti ordon eu, sabotorule, vorbesc eu cu Milea, te mãnîncã plutonul de executie”, a urlat, practic, la mine. Am martori pe cei aflati în biroul meu (i-am enumerat mai sus) si aproximativ 500 de cadre adunate sub fereastra biroului meu, pentru comunicãri de ordine, cã i-am rãspuns primului-secretar: ,,Vrei sã ies? Bine, am sã ies, mã desfãsor la nord si vã ar si vã însãmîntez pînã la sud, tiganul dracului!”, si i-am închis telefonul. Situatia se complica pentru mine. Am dat cadrelor de conducere dispozitiile necesare apãrãrii orasului Ploiesti si pentru înlãturarea de la Putere a conducerii de atunci a judetului. Am fost sunat apoi de fostul sef al Inspectoratului de Militie, colonelul Pescaru, care m-a amenintat iar. Ultimul care m-a sunat a fost fostul comandant al garnizoanei, generalul Dimitrie Popa, care mi-a spus: ,,Cãpitane, vei da socotealã în fata partidului”. I-am închis telefonul. Ulterior, acest general a ajuns, pentru merite deosebite, senator PDSR. Mã pot lãuda cã, instinctiv, am evitat o a doua Timisoara . Stiam cît de rãi sînt ploiestenii. Dar mai era si altceva: stiam ce va urma. Nu am iesit din cazarmã. Nu am mai rãspuns la telefonul cu numãr de oras. Nu dupã multã vreme s-a dat la televizor stirea cã ministrul Apãrãrii ,,trãdãtorul Milea” s-a sinucis. Atunci am pus lucrurile iar cap la cap. Domnul Nicolaescu îmi spusese: ,,Vezi cã va urma ceva”. Am afirmat în fata celor prezenti: ,,Ceausescu si-a jucat ultima carte, fiti atenti în continuare!” În birou la mine erau: locotenent-colonelul Nicolae Drãghici, colonelul Ion Lungu, locotenent-colonelul Gheorghe Arici, locotenent-colonelul Viorel Frãtilã, colonelul dr. Ion Cordos, colonelul Mihai Stancu, sergentul-major Mihai Olteanu, sergentul Drãghici Gheorghe. Are loc apoi încercarea de discurs a dictatorului Ceausescu, se aud tipete, zgomote, explozii, dictatorul fuge. Am aflat ulterior de la dl. Nicolaescu cã zgomotele de explozii erau de la grenadele pe care i le-am dat eu si pe care ,,oamenii lui” le-au folosit împreunã cu toatã gama cunoscutã pentru a crea panicã, actiune care sã ducã la fuga dictatorului. La aproximativ 20 de minute de la fuga dictatorului, la televizor a apãrut Mircea Dinescu cu un grup de revolutionari, care dupã ce a anuntat ,,cã tara e liberã de comunism” a lansat apelul: ,,Cãpitanul Nicolescu de la Ploiesti sã vinã urgent pentru apãrarea Televiziunii!” – apel repetat dupã alte 10 minute. A fost vãzut si auzit de o tarã întreagã. M-am prãbusit pe un fotoliu. Am înteles ce sarcinã apãsa pe umerii mei. Toti ochii subordonatilor mei erau pe comandant. ,,Ce va face?” – se întrebau. Nu puteam pune în miscare o fortã considerabilã, de capul meu, la apelul unor ,,revolutionari”. Am telefonat la sefii mei. Nu aveau nici un ordin în acest sens. M-am gîndit, din nou, la cele discutate cu dl. Nicolaescu cu aproximativ 2 luni înainte. Îmi aminteam întrebarea: ,,În cît timp poti ajunge în Capitalã si cu ce forte, dacã este nevoie?” Întelesesem clar: ,,nevoia” apãruse. Nu aveam atunci notiunea de Revolutie. Fusesem chemat în Capitalã. Am dat dispozitiunile premergãtoare necesare efectuãrii unui mars cu o coloanã de luptã mixtã în Capitalã. La aproximativ 20 de minute, la televizor apare Sergiu Nicolaescu, care repetã apelul: ,,Comandantul unitãtii de blindate, de la Ploiesti, sã vinã urgent în Capitalã. Militarii lui sã poarte banderole Tricolore pe mîna dreaptã”. Nu am dat nici un ordin în acest sens. Dupã aproximativ 30 de minute de la al doilea apel am fost sunat de diversi civili pe telefonul cu numãr de oras, care îmi spuneau foarte indignati: ,,N-ai plecat, domnule? Pierdem Revolutia”. Deja din tovarãs ajunsesem domn. Erau pasi importanti pe drumul democratiei. De unde stiau niste civili numãrul de telefon al unui comandant din Ploiesti? Am vorbit iar cu sefii mei din Ploiesti si Bucuresti. Nici un ordin. Ceva îmi spunea sã plec, militarul din mine, nu. Au început sã aparã stiri care de care mai alarmante (mai tîrziu am vãzut cum ,,se fabricau”) stiri cu teroristi si cu ce mãcel se întîmplã în Capitalã etc. Putin mai tîrziu, mã sunã dl. Sergiu Nicolaescu, foarte panicat, nervos: ,,N-ai plecat, domnule? Pierdem Revolutia. N-ai înteles nimic din ce ti-am spus ieri?” (pe 21 decembrie). ,,Dacã plecai cînd te-am chemat, te numeam ministrul Apãrãrii!”. ,,Vei primi ordin, am luat aprobare”, mi-a mai spus. Mai tîrziu, m-am întrebat: de unde avea un regizor, fie el chiar Sergiu Nicolaescu, puterea atît de mare de a pune un cãpitan, comandant de regiment, ministrul Apãrãrii?! Nu glumea. Mi-a repetat de multe ori acest lucru atunci, dar si dupã 2-3-4 ani.Tot mai tîrziu, am înteles cum ar fi avut aceastã putere. Dacã dl. cãpitan Lupoi, care a avut un rol minor fatã de mine, a ajuns ce-a ajuns, eu ajungeam, pur si simplu, ministru. Cum veti vedea ulterior, as fi candidat pe post cu generalul Militaru. De unde avea aprobarea sã punã în miscare o fortã militarã de la Ploiesti? Nu forta conta, ci eu, pe care dl. Sergiu îl considera omul lui, un executant docil. S-a convins cã s-a înselat, mai tîrziu. Eu poate atunci am pierdut. Apoi am înteles cã, de fapt, eu am cîstigat. Nu mã simt direct pãrtas la nimic. Nu erau destule unitãti în Bucuresti care sã fie chemate pentru apãrarea Televiziunii? Spre seara zilei de 22 decembrie ’89 primesc ordin de la comandantul meu direct, pe atunci colonelul Tiberiu Costache, comandantul Diviziei 57 blindate: ,,Am primit ordine superioare sã pleci în Bucuresti cu jumãtate din forte la Televiziune, jumãtate la MApN. Sînt teroristi. Mor oameni. Se trage, vezi ce faci. Tinem legãtura”. Ce legãturã? Cu dumnealui am mai vorbit dupã aproximativ 10 zile, cînd a venit la Otopeni. De fapt, 10 zile nu am mai vorbit cu vreun comandant militar de-al meu. Am dat ordinele respective pentru mars, dupã toate canoanele regulamentelor militare: mars pe timp de noapte, coloanã mixtã, inamic necunoscut. Situatie complexã. În primul rînd, gravã era lipsa de date, de informatii. Aveam o coloanã lungã de 10 km, transportoare, tancuri, masini speciale, tunuri, cercetasi, camioane, 1.400 de militari în termen, 214 cadre. O fortã impresionantã pentru orice formã de luptã, darmite pentru ce urma, lupta în localitate! Era vorba pentru prima datã de luptã adevãratã si de vietile oamenilor mei. Mi-am luat toate mãsurile. Pînã sã plec, iar mã sunã dl. Nicolaescu, extrem de agitat: ,,Ce mai astepti? Pierdem Revolutia. Te astept la Sãftica”. I-am rãspuns, supãrat pe tonul de comandã cu care îmi vorbea. ,,D-le Sergiu, eu comand o unitate de luptã, nu filmez”. Iar mi-a spus: ,,Pãcat, erai ministru”. Am început deplasarea cãtre Capitalã. În dreptul postului de Militie Sãftica, coloana s-a oprit. Eu eram în ARO, la aproximativ 500 de metri de capul coloanei. Verificam coloana. Cercetasii maiorului Buinceanu m-au anuntat: ,,Tovarãse comandant, niste militieni vor sã vã vorbeascã”. M-am deplasat cãtre capul coloanei. Acolo, lîngã TAB-ul de cercetare, era un grup de 3-4 persoane îmbrãcate civil, înconjurat de militarii cercetasi. M-am recomandat. Unul dintre ei s-a prezentat: ,,Sînt colonelul Nitu (ulterior generalul Niculae Nitu), am primit ordin sã vã transmit un biletel cu un ordin transmis telefonic”. Pe biletel scria: ,,Vã prezentati la Bãneasa, la generalul Mocanu, comandantul Apãrãrii A.A. a teritoriului (CAT)” Am început deplasarea. Dupã 30 de minute, cercetasii m-au anuntat cã s-au întîlnit cu dl. Sergiu Nicolaescu. Asa cum îmi spusese la telefon, mã astepta. M-am deplasat din nou cãtre capul coloanei. M-am întîlnit cu dumnealui. Foarte agitat, m-a anuntat cã pe drum s-a tras asupra lui, cã i-a fost lovitã masina si cã are motorul avariat. Se trãsese asupra lui din dreptul casei Postelnicu. Era cu o masinã personalã, un Renault 19. Era foarte nervos. Mi-a spus, de fatã cu ofiterii cercetasi, maiorul Buzea si locotenentul Buinceanu Marian, pentru a 3-a oarã: ,,N-ai venit cînd te-am chemat. Ti-ai ratat cariera. Te fãceam ministrul Apãrãrii. De acum, executi ordinele mele. Am împuterniciri în acest sens”. I-am rãspuns: ,,D-le Sergiu, eu abia sînt cãpitan, mai am mult pînã la ministru, iar de executat, execut dupã ce mã consult cu sefii mei”. ,,Nu întelegi, domnule, cã este Revolutie, cã pierdem Revolutia dacã nu ne grãbim? Voi, militarii, sînteti toti rigizi – a replicat, extrem de nervos. Am împuternicire sã mergi cu mine, cu toate fortele, la Televiziune”. A avut dreptate. La sediul C.A.T. generalul Mocanu mi-a confirmat. Ordinul suna asa: ,,Cu toate fortele la Televiziune, cu dl. Nicolaescu!” Am înteles cã aprobarea era datã de generalul Victor Stãnculescu. Am omis ceva foarte important. La plecare, am primit un ordin care mi s-a pãrut bizar, total nemilitãresc pentru o actiune de luptã. A fost primul ordin pe care eu nu l-am executat, pentru siguranta oamenilor mei. Fãrã munitie suficientã nu ai cum sã lupti. Ordinul specifica sã plecãm la luptã cu ,,o unitate de foc, gurã de foc”. Asta, de exemplu, înseamnã ca un pistolar sã aibã asupra lui 300 de cartuse. Foarte putin. Mai tîrziu, am înteles cã prin acest ordin se ,,urmãrea” ca militarii români sã nu aibã fortã de ripostã în fata asa-zisilor ,,teroristi”. Sã rãmînã, în 15 minute, fãrã munitie. Dacã se urmãrea ca Armata sã asigure victoria Revolutiei, s-ar fi ordonat cît mai multã munitie. ,,Altii” asigurau victoria Revolutiei. Armata era chematã sã facã fatã la diferite diversiuni, ca sã se poatã afirma cã, printre altii, si Armata a tras în demonstranti. Încãlcînd ordinul (ca si la prima ,,Mineriadã”, voi exemplifica) am dat ordin sã se ia o cantitate imensã de munitie si toatã hrana în curs de preparare si hrana rece din tot depozitul unitãtii. Munitie si hranã, care mi-au prins foarte bine în urmãtoarele 10 zile, cînd, efectiv, am actionat singur. Cînd mai aveam vreo 2 km pînã la Piata Scînteii, m-am urcat cu dl. Sergiu Nicolaescu pe primul transportor de cercetare. A cerut o cascã si un pistol mitralierã. I-am satisfãcut ,,pofta” de a arãta ca un rãzboinic adevãrat. Desi se trãgea în populatie, în Bucuresti, desi erau ,,teroristi”, pentru protectia lui si pentru a fi cît mai putin vizibil si mascat în întunericul noptii – totusi s-a îmbrãcat într-un trenci (balonzaid) de culoare albã si un fular mare si alb, de mãtase, la gît, desi afarã nu era frig. Ca si cum le-ar fi spus la teroristi: ,,Eu sînt, cel în alb, trageti! (dar nu în mine!)”. La intrarea în Piata Scînteii am întîlnit prima baricadã. Revolutionari, masini, rabe, eram surprins. Cu basculante în fata tancurilor mele. El fiind recunoscut de revolutionari, ni s-a facilitat deplasarea, fãrã probleme, mai departe. Le-a spus celor de la baricadã: ,,Sînt cu cãpitanul Nicolescu, cel de la Ploiesti, cel chemat de noi”. Cu ocazia acelei opriri a dat un interviu unui reporter francez cu camerã de filmat. Eu înteleg bine franceza. L-am auzit clar: ,,Stãpînim situatia. Totul este sub control. Sînt cu o unitate foarte puternicã”. Tot cu niste francezi a venit la Otopeni, pentru a le ,,prezenta” unitatea pe care dumnealui a adus-o în 22 decembrie ’89 în Capitalã. Cã a contribuit personal, decisiv, la victoria Revolutiei în Capitalã. Ulterior, într-un interviu, ,,Dl. Sergiu Nicolaescu dialogheazã”, afirma cã ,,venirea blindatelor de la Ploiesti «aduse» de el a salvat Televiziunea si a contribuit decisiv la victoria Revolutiei în Capitalã”. De asemenea, mai afirmã cã a luat legãtura cu unitãtile militare de la Podul Otopeni, Castelul „Elena Lupescu” pentru a asigura trecerea podului de cãtre unitatea de sub comanda mea si continuarea deplasãrii în Capitalã, de urgentã. Am sãrit peste episodul ,,Podul Otopeni” pînã la oprirea de la Piata Scînteii, pentru a explica modul în care a luat dumnealui legãtura cu unitãtile militare de la pod (unitãti de apãrare antiaerianã). Atît de bine a luat legãtura, a asigurat intrarea în ordine în asa fel, încît la Otopeni au rãmas 5-6 morti si 2 rãniti. Morti despre care Comisia de cercetare a evenimentelor din decembrie nu a amintit nimic. Relatez: am ajuns la pod. Am oprit coloana pentru douã scopuri pur militare. Dl. Nicolaescu nu a fost de acord sã mã opresc si mã grãbea spre Capitalã. L-am rugat sã mã lase sã-mi comand unitatea. Am ordonat sã se execute cercetarea de geniu a podului (ca sã nu fie minat) si sã dau misiunile de luptã în Capitalã, respectiv la Televiziune. Cînd comandantii de subunitãti se adunau cãtre capul coloanei din stînga, din incinta unitãtii militare de la pod, cu care vorbise dl. Nicolaescu, si din spatiul liber între unitatea de la Castelul „Elena Lupescu” si blocurile de la pod (stînga podului) s-a deschis un foc deosebit de puternic asupra coloanei regimentului cu mitralierele antiaeriene în bãtaie terestrã. De asemenea, s-a tras si cu alte categorii de armament. Pe asfalt zburau sute de gloante. Atunci, practic, i-am salvat viata d-lui Nicolaescu, împingîndu-l dupã un TAB. Eu, din reculul împingerii, am cãzut în genunchi pe asfalt. În timpul cînd se trãgea foarte puternic, 4 masini Dacia coborau de pe pod si se deplasau cãtre Ploiesti. Au intrat în acel foc ucigãtor. Am vãzut scene de cosmar, de la 3-4 metri. Masinile lovite de sute de gloante s-au oprit instantaneu. Trupurile din masini au fost, practic, ciuruite. Zeci de mitraliere grele si usoare de pe masinile de luptã ale coloanei de sub comanda mea au deschis focul în directia de unde se trãgea cãtre noi. Forta si densitatea extraordinarã a focului nostru au fãcut liniste în douã minute de la declansare. Sergiu Nicolaescu striga: ,,Dã comanda sã plecãm, am întîrziat destul!” ,,Stati sã vedem ce este cu cei din masini! Sînt multi morti, rãniti”, i-am replicat. ,,Lasã, domnule, mortii, pierdem Revolutia, sîntem asteptati!” Nu l-am ascultat. Am lãsat mortii si rãnitii în seama a 3 militieni apãruti acolo. Atunci au fost rãniti cãpitanul Adrian Stãnescu si încã un militar. Martori la tot ce-am relatat cu privire la acest incident sînt foarte multi. Exemplific pe: colonelul Nicolae Alexe , colonelul Vasile Zlat, colonelul Gheorghe Oncescu, cãpitanul magistrat Florin Olteanu, locotenent-colonelul Marin Istrate, maiorul Adrian Ioanid, maiorul Marian Buinceanu, plutonierul adjutant Nicolae Hariga, maistrul militar Vasile Ene, plutonierul adjutant Teodor Zaharia, sergentul Gheorghe Drãghici s.a. Mai mentionez cã a fost o gresealã intentionatã, chemarea unei asemenea forte ca a mea în Capitalã, mã refer la compunerea coloanei si la genul de luptã care urma sã se ducã. Luptã de stradã. A fost chematã pentru ,,lauda” domnului Nicolaescu, pentru a crea haos, spaimã si diversiune. ,,Strategii Revolutiei” au stiut ce fac. Trebuia sã mi se spunã atît: ,,Trãgãtori izolati” – nu teroristi – trag în populatie si, cu 200 de militari, plus compania de cercetare, ,,curãtam” fiecare stradã si bloc, de la Bãneasa si pînã la Televiziune si din alte locuri ,,fierbinti”. Ce sã fac cu tancurile, cu tunurile, cu mitralierele grele? Sã dãrîm blocurile în care erau oameni? Întreaga dezordine a fost bine gînditã. O regie perfectã. Diversiune si haos. Doar aveau pe cineva expert în regie… Relatez în continuare, subliniind ideile care atestã regia acelei ,,Revolutii”, mai clar spus ,,loviturã de stat”, cine a condus-o, cum au manipulat oamenii, Armata si alte forte. Oameni care si-au pãtat mîinile de sînge nevinovat, dintre care unul a fost în fruntea Statului Român, Ion Iliescu. Viata a fãcut sã lucrez în diferite domenii, chiar în cele numite ,,speciale”. Întîmplãtor, mi-am aruncat o privire si pe celebrul dosar de urmãrire informativã cu numele de cod ,,Corbii”. Cine credeti cã apãrea în dosar alãturi de generalii Serb, Militaru, Vasile Ionel, Keller Paul? Domnii Iliescu, Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu si altii. De ce a fost chemat colonelul Gheorghe Trosca, sef de Stat Major la USLA în ’89, în fata MApN si împuscat? Pentru cã, printre altele, a instrumentat „Dosarul Corbii”. ,,Corbul” (generalul Militaru) si altii nu l-au iertat. Pãcat. Era un mare patriot. L-am cunoscut personal. Si-a slujit tara cu credintã. Oare asta sã fie soarta militarilor patrioti? Unii împuscati, altii aruncati în închisori? Iar comandanti care au tras la Timisoara, unii, iar altii, care au cãlcat în zilele de 21-22 decembrie ’89 demonstrantii cu TAB-urile, acum sînt generali cu 3 si 4 stele în fruntea Armatei Române. Era mare haos, dezordine, diversiune. Am ordonat sã se încercuiascã Televiziunea cu personal si blindate pe aliniamentul strãzilor Dorobanti, Zambaccian, Pangrati. Afarã, la interval de 2-3 minute, se auzeau împuscãturi izolate, seci, si lîngã noi mai cãdeau cîte un civil, cîte un militar. La Televiziune, în noaptea de 22/23 decembrie ’89 am avut primul soldat împuscat mortal si alti 4 militari grav rãniti. Soldatul-erou ucis se numea Costel Crap. Iar printre rãniti era soldatul Stefan Gunie, lovit de 4 gloante. Speriat cã nu sînt si eu ,,mascat” în alb, noaptea, ca dl. Sergiu Nicolaescu, m-am lipit de dumnealui si am putut fuma linistit. Eram, lîngã dumnealui, în deplinã sigurantã. Atunci cînd a introdus mîna în buzunarul de la pantaloni i-am vãzut la sold un pistol Magnum 44 (mã pricep foarte bine la arme), mare, argintiu, de toatã frumusetea. La un moment dat mi-a spus: ,,Mergem la etajul XI, la guvern, la ordine”. Am întrebat contrariat: ,,Care guvern?” ,,Vei vedea” – mi-a rãspuns, si a mormãit ceva de conducãtori. Am plecat, pentru protectie, cu 2 militari: sergentul Gheorghe Drãghici si soldatul Stefan Istrate. Eram convins cã ,,teroristii” trag intens asupra ,,revolutionarilor”, care de ore întregi dirijau si transmiteau Revolutia în direct. Credeam cã în sediul Televiziunii vom umbla tîrîs. Dar mã înselasem. Am urcat pe jos 11 etaje. În Televiziune era o liniste si o organizare desãvîrsite. Se vedea clar cã fiecare stie ce face. Nici urmã de glont tras în Televiziune, asupra Televiziunii. Se trãgea, din ce în ce mai des, însã. Dar asupra oamenilor din stradã. Oameni dintre care au murit destui cu gîndul la libertate, la democratie, pentru Revolutie, pentru dreptate. Nu trãgeau „teroristii” lui Nicolae Ceusescu, cum se anunta intens. Ei l-au pãrãsit cu totii. Trãgeau ,,revolutionarii” lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu si altii. Trãgeau pentru victoria Revolutiei, ca Nicolae Ceausescu sã moarã cît mai repede, pentru crearea de panicã si necunoscut. Trãgeau în adevãratii revolutionari. Am ajuns la etajul XI al Televiziunii si am intrat într-o încãpere. Acolo se gãseau: domnii Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Cazimir Ionescu si alte 2-3 persoane. Era liniste si organizare perfectã. Multi intrau cu niste biletele în mînã, le arãtau celor de la masã, apoi ieseau. La un moment dat, Ion Iliescu si Gelu Voican-Voiculescu i-au spus cuiva pe un ton foarte rãstit: ,,Stai, domnule, nu dãm asta acum. Stirea asta. Nu le încãleca. O dai peste 20 de minute”. Dupã aceea, Sergiu Nicolaescu le-a spus: ,,Am venit cu comandantul de la Ploiesti. Stiti, cel de care v-am spus mai de mult. Ce facem?” Petre Roman a exclamat, ironic: ,,Hai, domnule comandant, te asteptãm de 6 ore. Cum slujesti Revolutia? Ai 5.000 de blindate si nu vrei sã ne dai si nouã?” Mazilu mi-a fãcut semn sã înaintez în fata lui. Era în centrul mesei. Pe un ton amabil, îmi ordona, practic: ,,Domnule cãpitan – plecasem tovarãse cãpitan de la Ploiesti, acum eram domn la Bucuresti – dai o companie la Palat, o companie la Garã, o companie la MApN, o companie.” L-am întrerupt: „Sînteti domnul Mazilu, nu? V-am vãzut la televizor pînã sã plec. Nu pot dispersa fortele cum vreti dvs. Regimentul este o celulã care luptã sub comanda mea, nu am legãturi radio viabile, care sã-mi permitã sã comand unitãti larg dispersate. Ordinul a fost sã vin cu toate fortele, aici”. M-a întrerupt, spunînd supãrat: ,,Noi te-am chemat. Dumneata ce-ai înteles? Sã comentezi? Sergiule, pe cine ai adus? Timpul trece”. Atunci i-am rãspuns: ,,Nu aveti nici dreptul si nici autoritatea sã-mi comandati. Vã rog sã-mi faceti legãtura cu generalul Gusã”. La telefon era ,,de serviciu” un cãpitan, Paul Jerbas, fost coleg cu mine în Scoala Militarã. El, am aflat ulterior, dezertase de la unitatea unde lucra (Spitalul Militar) si a venit pe post de ,,telefonist” al conducãtorilor Revolutiei, la etajul XI al Televiziunii. Pentru merite deosebite în munca de ,,telefonist”, pentru cã era pãrtas la ,,adevãr”, mai tîrziu a fost numit în functia de secretar general al viitorului guvern din primul mandat FSN. Dl. Mazilu, încurcat în zelul lui de fermitate, mi-a spus: ,,Vorbeste cu ministrul Apãrãrii, generalul Militaru”. I-am rãspuns cã generalul Militaru este în rezervã si nu are nici un fel de competente în comanda Armatei. Atunci, foarte nervos, a strigat la mine: ,,Bãi, cãpitane, nu executi ordinul guvernului? Te arestez!” Eu am arãtat de multe ori în cariera mea cã sînt un militar nedus la bisericã. Asa am procedat si atunci. Le-am ordonat celor 2 militari care erau cu mine sã introducã gloante pe teavã, am scos pistolul si am spus: ,,Care guvern, bã? Eu nu stiu de nici un guvern. Pe cine arestezi, pe mine? Fã-mi urgent legãtura cu generalul Gusã. Unde m-ati adus, d-le Sergiu? Sã fiu arestat?” Sergiu Nicolaescu mi-a sugerat cã este bine sã execut ordinele d-lui Mazilu, ale guvernului. I-am rãspuns cã eu nu execut decît ordinul sefilor mei, dar întrucît nu am legãtura cu ei, vreau sã vorbesc cu generalul Gusã, cu el aveau legãtura. Toti erau împietriti de atitudinea mea, dar mai mult de cele 2 pistoale mitralierã, atintite asupra lor. Paul Jerbas mi-a fãcut legãtura cu generalul Gusã, care m-a întrebat unde sînt si ce forte am cu mine, ordonîndu-mi sã mã duc la Otopeni, pe aeroport, sã pun ordine acolo, specificînd: ,,Vezi cã aerogara este ocupatã de teroristi, care au luat ostateci. Prea multe nu am timp sã-ti spun. Am încredere în tine, Nicolescule. Bine cã m-ai sunat, nu avem forte acolo. Blochezi pistele, nu se aterizeazã, nu se decoleazã. Pentru sigurantã, nimeni”. L-am rugat sã repete ordinul sã-l audã si Paul Jerbas si sã-l poatã comunica ,,guvernului”. M-a întrebat: ,,La care dracu’ guvern esti? Eu sînt la dracu’, la CC”. Apoi am pãrãsit încãperea, amenintîndu-i cu armele pe cei amintiti mai sus. Toti mã priveau urît, dar la nici unul n-am simtit atîta urã în privire ca la Ion Iliescu. Sergiu Nicolaescu a venit dupã mine pînã jos, unde mi-a spus, nervos: ,,M-ai fãcut de rîs! Ti-ai ratat cariera (chiar cã dupã 8 ani am ratat-o, mi-au plãtit cele de atunci). Nu pleca la Otopeni. Vei avea pierderi mari. Aici e «locul» important unde este guvernul. Rãmîi aici. Voi aranja eu totul”. ,,Vã rog sã mã lãsati în pace. Plec la Otopeni, unde am primit ordin. M-ati încurcat destul pînã acum. Ce este cu acest guvern?” ,,Sînt noua Putere, mi-a rãspuns. Dã-mi un TAB sã mã ducã pînã acasã”. ,,Nu vã mai dau nimic. Plec la Otopeni”. Si am plecat. Am dat ordinele de deplasare necesare. Relatez, în continuare, punctînd faptele si situatiile din care a reiesit cã cei care trãgeau erau chiar oamenii celor din acel ,,guvern” de la TVR. Am ajuns pe Aeroportul Otopeni, chiar în sediul Flotilei 50 Specialã, la comanda cãruia erau coloneii Tenie si Tudose. Aici am fost, pînã pe 9 februarie ’90 comandantul Fortelor de Sud ale Aeroportului Otopeni. Am avut în subordine: fortele mele, Flotila 50 Specialã, Regimentul 10 Aviatie-Transport, un batalion de tancuri din R.2.Mc. si un batalion de parasutisti de la Buzãu – Bobocu. Am ajuns pe Aeroportul Otopeni pe 23 decembrie ’89, la orele 11,00. Am organizat o apãrare circularã, pe 3 cercuri concentrice. Aici, ,,teroristii” n-au putut intra. Dar în perioada 23 decembrie 1989-1 ianuarie 1990 ne-au hãrtuit cu focuri de arme automate zi de zi, dar mai ales noaptea. Simtind pe pielea lor riposta de foc a regimentului de sub comanda mea si a fortelor din subordine s-au linistit. Aflînd apoi ,,cine sînt”, i-am lãsat sã-si care mortii, au cãrat vreo 15, si am tras fãrã somatie, fãrã milã. Veneau cu masini Dacii si trãgeau din mers, apoi fugeau cînd cercetasii mei i-au urmãrit cu blindatele speciale. În final, vãzînd ce pãtesc, încercînd sã creeze diversiuni pe Aeroportul Otopeni, s-au lãsat pãgubasi. În urma, sã zic asa, a încãierãrilor de foc avute cu ,,teroristii”, într-o zi cercetasii mei au prins unul. Era pînã în 27 decembrie ’89. L-au adus la mine. Martori sînt locotenent-colonelul Stefan Garadia, locotenent-colonelul Gheorghe Ariciu, cãpitanul Dan Jugãnaru, maiorul Marian Buinceanu, sergentul-major Mihail Olteanu, plutonierul adjutant Mihai Malanca, sergentul Gheorghe Drãghici. L-am interogat. Ne-a însirat povesti cu ,,ce stia” de mult: ,,arme de vînãtoare”, ,,Revolutie”, ,,grupuri” de oameni de bine în slujba poporului etc. Fãcea, practic, pe nebunul. L-am lovit dur si am ordonat sã fie dus în arestul Flotilei 50 Speciale. Noaptea, în jurul orelor 4,00 sergentul Drãghici m-a anuntat cã a venit un caporal de schimb de la corpul de gardã, care i-a transmis cã ,,teroristul” prins vrea sã vorbeascã cu mine (a specificat, „cu cel care l-a lovit”). Plutonierul adjutant Mihai Malanca era lîngã mine. M-am deplasat la arestul Flotilei 50 Speciale. ,,Teroristul” era foarte agitat si nervos. A spus cã vrea sã vorbeascã numai cu mine, vãzîndu-mã însotit de garda mea de corp, sergentul Gheorghe Drãghici. I-am replicat cã poate vorbi linistit, nu are de ce sã se fereascã. M-a ,,luat tare”, spunîndu-mi: ,, O sã ai mari necazuri! Vei da socotealã, eu sînt în slujba tãrii, a «oamenilor» care conduc acum aceastã tarã”. Cã o sã mã recomande cui trebuie, dacã dau dovadã de întelegere si-i voi da drumul. ,, Cui?” – l-am întrebat. Nu pãrea prost deloc, cum a vrut sã parã prima datã. Aveam în fatã un om siret si abil, inteligent. ,,Sefilor mei”, mi-a rãspuns. În caz contrar, va avea el grijã sã ,,mã aranjeze”. Atunci, foarte enervat de tupeul lui, si cã mã sculase la ora 4.00 noaptea, pentru a mã ameninta, l-am lovit cu pistolul în cap, i-am bãgat teava pistolului în gurã si i-am spus cã dacã nu-mi dezvãluie cine îi conduce, îl împusc pe loc. Drept completare am armat pistolul. I-am mai spus cã, dacã îmi mãrturiseste, îi dau drumul. Si. i-am dat drumul. Am rãmas perplex de ceea ce am auzit, efectiv m-am simtit amenintat, speriat. Am pus pe loc toate lucrurile cap la cap, începînd cu douã luni în urmã. A afirmat cã seful lui, al lor, un grup, era un inginer, nu-i mai retin numele, dar cã au sefi mari – actualii conducãtori. A pronuntat numele lui Ion Iliescu, Gelu Voican-Voiculescu, Petre Roman, Nicolae Militaru, Dumitru Mazilu. Atît a spus, si a întrebat dacã mai vreau alte lãmuriri. Devenise stãpîn pe el. Avea si de ce. M-am gîndit la ,,acel guvern”, care mi-a spus cã mã aresteazã. L-am întrebat de ce trage în oameni. A rãspuns: ,,Tragem în cine trebuie, unde trebuie, ca sã fugã sau ca sã moarã Ceausescu”. Efectiv am înghetat. Aveam de-a face cu oameni organizati, cu oameni din ,,guvern”, care îmi puteau ,,schimba” soarta oricînd. Sergentul Drãghici a auzit tot. Le-am povestit tot si plutonierului adjutant Mihai Malanca si sergentului-major Mihail Olteanu. Malanca mi-a fost coleg de scoalã. Le-am ordonat sã nu spunã nimãnui, dacã tin la familiile lor. M-am gîndit, iar, la chemarea mea televizatã: ,,În cît timp, în caz de nevoie, ajungi în Capitalã?” Sergiu Nicolaescu. 12 grenade ofensive. Pusca cu lunetã si amortizor. Guvernul de la Televiziune. Teroristii si cine le erau sefi. Mã numeau ministrul Apãrãrii. ,,El e comandantul de care v-am spus. L-am adus” – ,,Dacã îmi dai drumul, am eu grijã, vorbesc cu sefii mei”. Am înteles în ce ,,joc” intrasem. Cãrui ,,joc” îi fusesem instrument greu. Mã temeam pentru familia mea. Familie care acum suferã de foame. În perioada 28 decembrie – 30 decembrie ’89 militarii cercetasi ai actualului maior Dan Jugãnaru au executat foc, cu mitralierele de pe TAB-ul de cercetare, asupra unei cãrute cu 3 indivizi în ea, care nu s-au supus somatiilor. Se îndrepta cãtre pãdurea situatã la sud de localitatea Otopeni. Unul dintre ei a fost rãnit, nu grav, în zona abdomenului, iar unul din cai a fost împuscat mortal. În cãrutã erau 2 lãzi cu munitie pentru pistol-mitralierã calibru 7,62 mm. I-am interogat la fel de ,,elegant”, pe rînd, pe toti trei. Stiam acum cu cine am de-a face, ai cui oameni sînt. Eram curios ce-mi vor spune. Dacã voi afla aceleasi date, sau alte informatii. Doi n-au scos o vorbã, celui de-al treilea, celui rãnit, i-am spus: ,,Dacã nu spui adevãrul legat de ce te-am întrebat, te las într-un transportor si te tin acolo pînã se scurge tot sîngele din tine. Se meritã?” Am si dat un ordin, în acest sens, plutonierului adjutant Niculae Hariga. În final, a spus: guvern, democratie, Mazilu, Gelu Voican, Iliescu si încã 3 persoane necunoscute. Cei de lîngã mine au înmãrmurit. Maiorul Dan Jugãnaru, maiorul Marian Buinceanu, plutonierul adjutant Niculae Hariga. Le-am spus cã, dacã tin la familiile lor, sã tacã. Si cã eu stiam, de cînd am fost chemat prin apelul lansat de Televiziune, si sã aibã încredere în mine, cã totul va fi bine. De capturarea celor 3 au aflat si coloneii Tenie si Tudose, cei care comandau Flotila 50 Specialã. Le-am comunicat cã a fost vorba de o confuzie, cã erau revolutionari. Le-am dat drumul. Mai exact, au fost însotiti de militari de la Flotila 50 Specialã la Parchetul Militar Bucuresti. Am înteles, apoi, cã nu au fost luati în evidentã si cã li s-a dat drumul, din. lipsã de probe. Întelesesem, încã o datã, foarte clar, cine erau teroristii. Nu am mai luat prizonieri. Am dat ordin tuturor unitãtilor din esalonul 5 si patrulelor de cercetare mobilã în acest sens. Îmi era rusine. Mã simteam pãtat de sînge, murdar, pãrtas la crimã. Pentru un militar, este un sentiment groaznic, înjositor. Ca o revoltã, am ordonat sã se tragã fãrã somatie. Ce mi-a fãcut Ion Iliescu? Dupã ce l-am amenintat cã, dacã nu mã reactiveazã, fac scandal, ,,va iesi scandal mare”, m-a arestat. De teamã sã nu spun cuiva ce am scris aici. Cum ar fi sã apar lîngã dl. Cosmin Gusã si sã sustin cu probe, date, martori, logicã, afirmatiile dumnealui, cã Iliescu este o persoanã santajabilã, tinînd cont de cele întîmplate în decembrie ’89? Ce-ar spune, cum ar reactiona, nu Poporul, ci numai urmasii mortilor ,,Revolutiei”? Ce-ar spune mutilatii si rãnitii „Revolutiei”? Ca recompensã a serviciilor aduse, am fost arestat. Ceream prea mult. Pensia militarã dupã 30 de ani de armatã si 10 ani de comandant. Îmi dispãruse ,,cheful” de Revolutie. Trãiam drama celui ajuns complice la crimã fãrã voia lui, nevinovat. Multumesc lui Dumnezeu cã nu am iesit din cazarmã pînã în 22 decembrie ’89 si cã militarii mei nu au tras decît în ,,teroristi”, nu în oameni sau revolutionari nevinovati. De aceea am ordonat sã se tragã puternic, fãrã milã. Dupã cum am mai relatat ,,i-am lãsat” sã-si care vreo 15 morti si rãniti. Am auzit de la unul dintre ei: ,,Ãsta care apãrã Aeroportul e nebun. Sã fugim. Nu stie «chestia»”. A fost ultima lui vorbã. Sînt un trãgãtor de elitã, recunoscut, renumit. Tot din ,,indicatii” am rãmas pe Aeroport, în misiune, în rezerva FSN-ului pînã pe 9 februarie 1990. Prima unitate chematã prin intermediul Televiziunii. Ultima retrasã în cazarmã. De ce? Mã considerau comandant în slujba lor. S-au convins cã sînt profesionist. S-au ,,convins” si tãrãnistii, si liberalii pe timpul mineriadelor. Am fost catalogat, dar, atentie! – ,,Comandant în anturajul lui Iliescu”. Si, în 1997, m-au debarcat. A fost o loviturã usoarã (?) Cei pe care i-am servit, în ianuarie 2003 m-au arestat. În slujba cui am fost eu? A Poporului, a Revolutiei? Nu, a criminalilor! Ce puteam sã le spun eu mamelor soldatilor mei morti si rãniti? Celor care au îndurat frig, foame, gloante. Cã au fost unelte? Nu. Le-am spus cã au fost eroi. Si, dupã cum s-au comportat, au fost adevãrati eroi. Toti soldatii participanti la Revolutie au fost avansati la gradul de sergent. Atît am putut face pentru ei. Rãnitii mei n-au primit nici o diplomã. Au primit altii. Au primit chiar si ,,teroristii”. Multe onoruri si certificate. Eu am avut cel putin tãria sã refuz, tot. Eram scîrbit. Militarii mei au fost eroi. Eu am fost unealta. Nu stiau, nu stiam cã nu mai departe de 19 februarie 1990 uneltele bune, credincioase, vor fi din nou puse la lucru. De data aceasta de un guvern oficial, de o conducere care, atunci cînd era la strîmtoare, spunea: ,,Sã vinã comandantul de la Ploiesti cu trupele”. Si asa multi în Ploiesti îmi spuneau în spate ,,Nea Nelu Cotrocelu”. De ce mã chemau pe mine la orice eveniment? Nu erau destule unitãti în Capitalã? Ba da, dar eu eram al lor, al lui Sergiu Nicolaescu, unealta bunã, puternicã, credincioasã. Nu aveam ce face. Eu eram militar. Executam ordine. S-a tot vorbit de teroristi, gloante speciale. Da, au fost teroristii lor si au fost si gloante speciale. Eu am avut douã. Cu o zi înainte ca dl. Sergiu Nicolaescu sã vinã pe Aeroport cu o delegatie francezã, dupã 1 ianuarie 1990, sã se laude ce unitate puternicã a adus dumnealui personal pentru victoria Revolutiei, colonelul Vasile Zlat mi-a adus douã gloante speciale. Eu mã pricep foarte bine la armament si munitie. Nu mai vãzusem în viata mea asa ceva. Într-o noapte, un terorist, cred cã de aceastã datã adevãrat, s-a ,,distrat” trãgînd într-o barã de fier de grosimea bratului. 7 gloante pe linie verticalã. Bara se gãsea la 30 cm de capul maiorului Gheorghe Argeseanu. L-a iertat? Le era fricã de tancurile mele?… Am fotografiat aceastã barã. Am fãcut foarte multe alte fotografii. Gloantele erau:
– unul calibru 12 mm, mai lung;
– celãlalt de 14 mm, mai gros si mai scurt;
– nu aveau cãmasã de alamã;
– nu aveau urme de ghinturi;
(concluzia: trase de armã cu teavã de mare calibru).
– foarte grele;
– culoare brunã;
– aveau santuri fine, perpendiculare, erau neobisnuite.
I le-am arãtat lui Sergiu Nicolaescu. Cînd le-a vãzut, a tresãrit si a întrebat: ,,De unde le ai?” I-am rãspuns. ,,Da? Dã-mi-le mie, stii cã sînt colectionar!” ,,D-le Sergiu, nu vi le pot da. Le voi tine ca amintire, sînt trofee de rãzboi” – am spus, în glumã. Cu el era si un cameraman din Studioul Armatei. Am lãsat sã filmeze gloantele, puse pe statia ,,Motorola” din palma mea. Nu am acceptat sã-mi filmeze fata (ca protectie). Filmul se gãseste în arhivã la Studioul MApN. Domnul Sergiu a insistat. L-am refuzat. Dar tot a cîstigat. E un victorios. A informat unde trebuia. ,,Nicolescu are douã gloante.
Nu avem nevoie de probe”. Dupã douã zile am fost chemat la MApN, din ordinul ministrului Militaru. Mi s-a transmis ordinul sã le iau, ca sã vadã si dl. ministru gloantele. Mi-am luat mãsuri de protectie. M-am deplasat cu 7 masini blindate speciale, conduse de maiorul Adrian Ioanid. I-am ordonat clar. Îmi era teamã. Mã gîndem la colonelul Trosca si la generalul Militaru. Era un ofiter cu totul special. ,,Adriane, dacã nu vin în douã ore, mã cauti. Dacã nu mã gãsesti, dãrîmi cu rachetele MApN si incendiezi tot”. A rãspuns cum îl stiam: ,,Am înteles”. Am fost condus la ministrul Militaru în birou. Cu el mai era si seful meu direct, generalul Paul Keller, chemat asa, peste noapte, din rezervã si numit comandantul ,,Diviziei 57 Blindate”. El fusese trecut în rezervã, pe linie moartã, de Ceausescu în 1984. Dintr-o datã, devine foarte capabil si este numit comandantul uneia din cele douã Divizii de blindate operative din România. Era frate de suferintã cu generalul Militaru, în „Dosarul Corbii”. Am intrat în birou. M-au invitat sã iau loc. Ministrul Militaru mi-a spus: ,,Pentru merite deosebite si un spirit de sacrificiu de adevãrat militar, ne-am gîndit sã te trimitem la un curs în Rusia. Ce zici?” Ei amîndoi erau legati sufleteste de Rusia. Fãcuserã ambii Academia Militarã „Frunze”. Am motivat cã nu pot, cã am o situatie familialã mai grea (nu minteam, mama a decedat în ’93), am multumit si am întrebat dacã mai au ceva sã-mi ordone. M-au luat pe departe. Militaru m-a întrebat care mai este situatia pe Aeroportul Otopeni, afirmînd: ,,Bine cã te-am trimis pe tine acolo”. N-am avut timp sã rãspund nimic. Keller m-a întrebat, direct: ,,Ai adus gloantele?” Am rãspuns cã da. Mi le-a cerut sã le vadã. Am scos gloantele si le-a luat. Le-a arãtat generalului Militaru. Acesta le-a privit scurt, apoi i-a fãcut un semn. Keller mi-a spus: ,,Domnule maior, se confiscã. Trebuie sã le dãm la expertizã”. Am insistat sã mi le dea, dar m-au refuzat ferm. Apoi mi-au comunicat cã sînt liber. Scopul chemãrii mele era confiscarea gloantelor. Sergiu Nicolaescu îi informase cã le am. Si au fost confiscate. Am plecat usurat, ca dintr-o cuscã de lupi. Doresc sã mai mentionez, încã o datã, numele celor care au auzit cele declarate de cei doi ,,teroristi”, care au afirmat în slujba cui sînt: sergentul Gheorghe Drãghici; sergentul-major Mihail Olteanu; maiorul Adrian Ioanid; maiorul Dan Jugãnaru; maiorul Marian Buinceanu; maiorul Ionel Stan; plutonierul adjutant Mihai Malanca; plutonierul adjutant Niculae Hariga. Toti sînt în viatã si stiu unde pot fi contactati. Relatez, în continuare: pe 19 februarie 1990 am primit ordin sã mã deplasez cu aproximativ 600 de militari, transportoare blindate, autocamioane, pentru a apãra de demonstrantii rãi, ,,turbulenti”, suna în ordin, Palatul Victoria. Erau miscãrile de stradã cunoscute, din februarie 1990. Ordinul primit, munitia, m-au lãsat perplex. Mai tîrziu, seara, cînd au venit minerii, am fãcut legãtura. Ordinul suna clar: toti militarii sã aibã asupra lor munitie de manevrã. Eu, credincios principiului ,,paza bunã trece primejdia rea” si avînd experienta Revolutiei, am ordonat: ,,Toti ofiterii, în numãr de 40 si un numãr de 200 de militari de ciclul II, sã ia munitie de rãzboi. Militarii de ciclul I, în numãr de 300, munitie de manevrã”. A doua oarã cînd încãlcam ordine transmise de civili Armatei, ordine care se voiau pasnice. Aici vreau sã sugerez, sã scot în evidentã, dacã e nevoie, încã o datã, chemarea minerilor de cãtre presedintele Ion Iliescu. Dupã incidentele din timpul zilei de 19 februarie 1990, seara au venit minerii. Erau impresionanti ca numãr, murdari, beti, cum se stie, dar eu am stat la un metru de ei si i-am oprit. Le-am stat în fatã cu militarii dispusi pe 3 centuri. Cîte 200 de militari pe fiecare. TAB-urile erau dispuse unul în altul, pe lîngã treptele de la Palatul Victoria. S-a vãzut si la televizor. Cînd s-au apropiat minerii, i-am somat prin portavoce sã se opreascã, altfel ordon foc în plin. Au înaintat, iar cei din fata mea au replicat: ,,Cu ce? Aveti doar gloante de manevrã”. Atunci am înteles de ce ne-au trimis cu gloante de manevrã. Am ordonat primului rînd de militari, cel din fata minerilor (ciclul II si ofiteri) sã arunce din încãrcãtoare, prin manevrarea închizãtoarelor de la arme, cîte 6-7 gloante pe caldarîm. La vederea gloantelor de rãzboi, au întepenit toti, inclusiv cei beti. I-am întrebat: ,,Ce vreti, cine v-a chemat?” Unul mai tînãr (era bãut) nu s-a putut abtine si a rostit: ,,Cum cine? Iliescu”. A fost lovit peste fatã de un miner mai în vîrstã, care a spus: ,,Nu ne-a chemat nimeni. Am venit noi sã facem ordine, sã ne facem dreptate. Vrem sã vorbim cu dl. Iliescu”. I-am oprit. M-am deplasat în interiorul Palatului Victoria si am anuntat ofiterii care asigurau paza lui Ion Iliescu si Petre Roman cã minerii vor sã vorbeascã cu ei. Au urmat evenimentele cunoscute. Noaptea, la orele 2,00, am primit ordin sã dau de mîncare la mineri, iaurt si pîine. Era grija presedintelui pentru minerii demonstranti, care au fãcut ce au fãcut în Capitalã. Stim cu totii ce. La fel, pe 13 iunie 1990. Mi s-a comunicat cã sînt chemat din ordinul expres al presedintelui Iliescu. ,,Esti omul lor, nea Ioane” mi-a spus, în glumã, generalul Mircea Muresan, comandantul meu de atunci. Acum este general de armatã, în fruntea Armatei Române. În acele evenimente am pus ordine la Televiziune în 20 de minute. Am retinut 2 mineri, dupã 2 zile, care au spus cã au venit în control la Televiziune. Interogîndu-i, în duba de Stat Major a comandantului, mai militãreste, au afirmat cã au fost chemati de dl. Iliescu, sã se termine odatã cu miscãrile de stradã. Martori au fost maiorul Ionel Stan, maiorul Sandu Panait, sergentul-major Mihail Olteanu, sergentul Vasile Dragomir, plutonier adjutant Mihail Malanca, locotenent-colonelul Stefan Gavadia. Dupã toate cele fãcute pentru Revolutie si mineriade, am început procesul de modernizare a Armatei Române ca pregãtire, mod de pregãtire. M-am angajat pe 6 martie 1990 în Sala Parlamentului cã, dupã o conceptie proprie, prezint în 8 luni o unitate model, modernã. Am reusit. Acest concept a fost denumit ,,Experimentul colonelului Nicolescu”. În 1992 s-a afirmat pe postul national TVR 1, cu referire la Marea Unitate comandatã de mine: ,,România dispune de unitãti la standarde occidentale”. Pentru merite deosebite la Revolutie am fost avansat la gradul de maior, grad ce trebuia sã-l primesc în august 1989, cînd nu s-au avansat ofiterii superiori. Pentru merite deosebite si contributii personale remarcabile ,,la îmbunãtãtirea instructiei în trupele de uscat” am fost avansat, la exceptional, la gradele de locotenent-colonel si colonel. Am fost apreciat de mass-media ca ,,o figurã de legendã a Armatei Române”. Am avut o contributie importantã pentru ei în Revolutie. Am participat la instaurarea ordinii de drept în România dupã decembrie ’89. Eu am stiut si stiu foarte multe despre Revolutie. (Multe date, amãnunte exacte cu privire la cele relatate, le voi pune la dispozitie cînd va fi nevoie). Am raportat împrejurãrile în care „legenda Nicolescu, comandant, simbol al Revolutiei”, cum am fost denumit – a ajuns în Penitenciarul Rahova. D-le presedinte, am fost considerat unul dintre cei mai buni trãgãtori din Europa. De exceptie, de elitã. Am dovezi. Nu mã egaleazã nici unul din Trupele Speciale, Brigada Antitero, SPP. Am casete care aratã acest fapt. M-am pregãtit 28 de ani.Am tras 2 vagoane de munitie. Pot demonstra oricînd, poate vã pot fi de folos dvs. sau ministrului Apãrãrii. Acum mã simt, într-un fel, usurat. Am raportat singurului om în care am încredere ce aveam pe suflet. Vã rog sã faceti dreptate, sînt convins cã veti face.
D-le presedinte, mi se refuzã dreptul la pensie. Vã rog sã vã gînditi la familia mea, serviciu nu am, pensie nu. Asta merit eu? Eu sînt coruptul tãrii, cu 220 de dolari? Vã rog sã mã ajutati si poate mã puteti primi într-o audientã.
Cu deosebitã onoare si multumiri,

Colonel (r) Ion Nicolescu,
fost comandant al Brigãzii 7 Mc. 
Gri

sursa:alfanews

Amintirile despre Marea Adunare de la Alba Iulia au fost scrise cu ocazia semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1968. Documenrul este păstrat la Arhivele Naţionale Alba. Însemnările poartă semnătura Elenei Căpîlneanu, văduvă de preot greco-catolic, din comuna Unirea, judeţul Alba. Femeia scrie că i s-a solicitat cu ocazia semicentenarului Unirii, la 1 Decembrie 1968, să completeze un scurt chestionar din care să rezulte participarea sa la Marea Adunare de la Alba Iulia. În loc să se limiteze doar la completarea documentului redactat de către autorităţile vremii, Elena Căpâlnean face o amplă prezentare a perioadei premergătoare Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Prezentăm mai jos conţinutul integral al documentului. Intertitlurile aparţin autorului articolului. „Solicitată să scriu ceia ce ştiu despre Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918 din Alba Iulia, aşi putea să răspund scurt la chestionarul ce mi s-a prezentat, dar cred că cu greşesc dacă arăt cîteva aspecte de pe acele timpuri, mai ales că de atunci s-au scurs 50 de ani … şi au … rămas prea puţini cei  care mai pot evoca măreţia acelor zile. Pietricica ce o trimit eu, cu alte pietre mai colorate, mai preţioase, va forma mozaicul istoric al „Unirii”. Amintirile mele despre acele zile premergătoare unirii Transilvaniei cu ţara „Mamă” îmi sunt deosebit de clare, fiindcă bucuria, trăirea acelor zile de însufleţire, au fost copleşitoare. Un sat curat romînesc, aşezat pe valea Mureşului: Vereşmort. Soţul meu Iuliu Căpâlneanu, preot român gr.catolic paroh acolo din 1910 a fost un mare animator naţionalist, ţinînd conferinţa la adunări poporale în tot despărţământul Vinţu de sus şi în alte plase unde era invitat. La aceste adunări românii noştri tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi se grăbeau să înţeleagă falnica lor obîrşie daco-romană, nedreptatea trăirii într-o împărăţie străină şi dreapta dorinţă de unire a tuturor românilor. Veşti bune de pe fronturile Primului Război Mondial Intrarea României în primul război mondial împotriva Austro-Ungariei, a trezit speranţe mari în sufletele ardelenilor. „Acum ori niciodată”, se cînta în surdină în casele noastre. Nici măcar aparenta înfrângere a românilor din România n-a izbutit să stingă speranţele. Soţul meu şi cu mine profitam de orice ocazie să venim într-ajutorul celor închişi în temniţele din Cluj pentru atitudinea lor românească. Ajutoare, pe posibilitatea de atunci, consultări cu avocaţii buni şi pachete din care să profite cît mai mulţi. În Dieta maghiară deputaţii noştri români adevăraţi conducători jertfelnici ai neamului nostru, erau tot mai îndrăzneţi. În toamna anului 1918 atmosfera era în izbucnire. Veşti îmbucurătoare de pe fronturi. Un comerciant ambulant Burete Pompei, din satul nostru, sosind în dimineaţa lui 30 sau 31 oct. ne-a comunicat că în Budapesta soldaţii nu se mai supun comandanţilor, ba că se reîntorc în dezordine de pe fronturi. Aceste veşti erau încurajatoare. În casa parohiei era un dute-vino, de oameni care comentau şi se consfătuiau. De altfel consfătuirile începuseră din ordinul conducătorilor naţionalişti cu cîteva săptămâni înainte. La noi în judeţ activa în acest fel, avocatul dr. Valer Moldovan. La 1 noembrie veştile bune despre rebeliune deci descompunerea Imperiului Austro-Ungar ne-a fost confirmată de sosire a lor doi foşti condamnaţi politici, trădători de patrie maghiară, eliberaţi de către rebeli din închisorile din Cluj dr. Aristotel Banciu din Bucureşti şi prof. Giurgea. Dat fiind că dezordinea era din ce în ce mai accentuată, că prin gări se trăgeau focuri de armă, că soldaţii rupeau gradul-stelele ofiţerilor, cei doi se grăbeau să ajungă în ţara Românească înainte de a se produce vre-o piedică de a trece carpaţii. În ziua următroare (2 nov.) dis de dimineaţă i-am condus cu trăsura la Războieni unde sosise tren de la Cluj cu alţi mulţi of.condamnaţi politici, care recunoscînd pe ce idoi tovarăţi de suferinţă strigau fericiţi iacă-i pe hîzîrlăii noştri (haza-arule) s-a produs un moment de neuitat, cînd cei din tren împreună cu soldaţii de pe peron, au izbucnit în urale omagiind martirii neamului. Trenul a plecat în puternice cântece înfrăţite cu a tuturor celor din gară. „La arme!”. După plecarea trenului, am găsit trăsura toată cu panglici de hîrtie, căci nu mai ştiau românii cum să-şi manifeste bucuria. În după masa acelei zile am plecat în recunoaştere în comuna vecină (Vinţul de sus), cu majoritate maghiară. În drum un grup de manifestanţi unguri. Românii de acolo erau îngrijoraţi. Reîntorcându-ne, Păr. Căpâlneanu a procedat urgent la constituirea gărzilor naţionale, arătând momentele grandioase pe care le trăim şi îndemnând la ordine şi demnitate. Cu însufleţire de nedescris au primit sătenii această sarcină şi şi-au ales comandant pe unicul ofiţer din sat Locot. Nicolae Iovian, dar  numai pînă la sosirea în sat al Slt. Gheorghe Maier care a şi preluat comanda la 3 nov. Dacă ar trebui să trec cu numele pe cei din gardă, poate ar trebui să-i trec pe toţi bărbaţii din sat apţi să ţină armă în mână. Din steagul decolorat unguresc, am vopsit şi confecţionat primul drapel românesc. Cu acest steag în mînă păr. Căpîlneanu a trecut prin toate satele şi cu îmbrăţişări sincere, frăţeşti, preoţii gr.cat şi ortodocşi secondaţi de învăţători şi ţărani zilieri au organizat aceste gărzi naţionale. Au urmat zile splendide de mişcare în întreg poporul. Strînse legături între plase şi judeţ, primind instrucţiuni de la oamenii mari, pe măsura timpului, ce erau la conducerea Partidului Naţional. Se pregătea Marea Adunare. Comuna Măhăceni, fiind pe la mijlocul plasei noastre, a fost aleasă ca centru politic. De aici au fost aleşi delegaţii pentru trimiterea a lor doi membrii la Marea Adunare. A fost ales Păr. Căpîlneanu şi av. Pătăceanu Gheorghe din Turda. Drumul spre Alba Iulia În 30 nov. dimineaţa am plecat cu trăsura la Teiuş. În drum am ajuns coloane de militari nemţi ce se întorceau învinşi, în ţara lor. Aproape toţi bărbaţii din Vereşmort au plecat cu trenul spre Alba Iulia. La Teiuş în gară am ieşit pe peronul întestat de lume. Trenuri, trenuri treceau cu românii de pe Tîrnave, Mureş, din ţinuturile maramureşene, Cluj, Luduş, etc. Cel din urmă a fost trenul din Uioara (Ocna Mureş) din care au coborît pe peron Filip Banciu, Dreghici Marian şi alţii. Trenul întesat şi de minerii de acolo şi fanfara minerilor, intona cîntece patriotice, chemări la luptă. Însufleţirea celor ce curgeau ca apele mari era de nedescris. Pe peron am rămas numai eu cu soţul meu şi cu două Dşoare, azi D-nele Fodor şi Cîmpianu, care cu vocea lor frumoasă acompaniate de puternicul glas al soţului meu nu conteneau să cînte. Dar la gară mai erau soldaţi maghiari înarmaţi şi i-am auzit spunînd că nu pot suporta aşa ceva şi noi am fugit afară din gară şi întunerecul ne-a salvat fiind că au tras în tren şi înspre noi. A doua zi în Alba Iulia am aflat că a fost împuşcat stegarul din Agriş Arion. Cîntece, dans îmbrăţişări, plînsete de bucurie la Marea Adunare Naţională La Alba Iulia, iarna îmbrăcase oraşul în alb, dar ce căldură în sufletele noastre! Mulţimea sosea şi se urca în cetate în cîntece, în urale, în strigăte de bucurie. Într-un loc era o masă compactă de oameni cu un drapel roşu conduşi de marii naţionalişti Jumanca şi Flueraş. Ordinea pe străzi, peste tot era menţinută de batalionul gărzilor de moţi îmbrăcaţi în haine ţărăneşti (albe) moţeşti. Tribune peste tot, de pe care se vorbea mulţimii.     La Sfatul Marei Adunări Naţionale erau conducătorii în frunte cu episcopii celor două biserici Dr. Iuliu Hosu şi Dr. Miron Cristea şi delegaţii. După hotărîrea Marelui Sfat, pe la orele 12, întreg Sfatul a ieşit pe cîmpul din cetate unde era adunată mulţimea imensă în jurul tribunelor şi la tribuna principală episcopul Iuliu Hosu a cetit hotărîrea de alipire de bună voie şi pentru totdeauna cu ţara mamă. În acel moment a fost un delir ce nu se poate cuprinde în cuvinte. Cîntece, dans îmbrăţişări, plînsete de bucurie. Completarea chestionarului în numele soţului, preot greco-catolic Şi acum răspund la chestionar: Preotul romîn gr.catolic din Vereşmort (acum Unirea II) Jud. Turda Iuliu Căpîlnean, a participat la marea Adunare Naţională din Alba Iulia. A fost ales ca delegat al românilor din cele 17 sate ce aparţineau plasei Vinţu de sus. – Calitatea ? A fost mare animator al conştiinţei naţionale, ţinînd „prelegeri poporale” în întreg judeţul, începînd chiar de la venirea lui ca paroh în anul 1910. A fost Director la Despărţământului „ASTRA” – Vinţul de sus, iniţiatorul gărzilor naţionale după 1 nov. Note biografice: Născut în anul 1885 din părinţi ţărani. Şcoala primară la Aiud. Liceul şi Academia de teologie la Blaj. Preot în Vereşmort  până în anul 1939, apoi protopop gr.cat în Uioara (Ocna Mureş).  După 1918 a fost ales deputat şi senator în mai multe rînduri, cînd s-a pus în slujba nevoilor ţăranilor şi muncitorilor. Şi astăzi pot să fie mărturie muncitorii de la fabrici şi ţăranii, din a căror rînduri a ridicat mulţi intelectuali, azi oameni de valoare. Cultural a lucrat exemplar, mai cu seamă în parochia unde a înfiinţat casă culturală, atelier de tîmplărie, abonamente ziare şi reviste periodice, piese de teatru cu roluri deţinute de ţărani chiar mai vîrstnici.    În 1919 puterile didactice lipseau. Cu multă înţelegerea a acceptat să acopere şi acolo un gol, primind catedra de istorie în Uioara.Păr. Căpîlneanu a rămas la Ocna Mureş pînă în anul 1946, cînd s-a retras la Cluj, unde a decedat în anul 1951. Plăcută să fie pornirea lui“.

(Material realizat de Nicu Neag)

adevarul.ro/locale/alba-iulia/document-amintirile-vaduve-despre-participarea-marea-adunare-nationala-alba-iulia-1-decembrie-1918-1_50b781ec7c42d5a663a69c15/index.html

Raportul Comisiei senatoriale privind actiunile desfasurate in revolutia din decembrie 1989, vol. I si vol. al II-lea

Poate că nu aş fi scris aceste rânduri dacă dispariţia  marelui regizor Sergiu NICOLAESCU nu ar fi stârnit atâtea patimi  şi atâta încrâncenare… Scenele prezentate de acest eveniment, pe  mai toate  posturile de televiziune, nu fac cu nimic cinste  neamului românesc, sau poate chiar asta s-a dorit… Plecarea  dintre noi a distinsului artist, lasă fără răspuns multe dintre  întrebările puse în legătură cu decembrie 1989.
Personal, am un  mare regret că nu am reuşit sa-l conving pe acesta să fie de acord să facă publice şi astfel să legifereze pentru posteritate rapoartele comisiilor parlamentare de cercetare a evenimentelor   din decembrie 1989. Primisem prin 1997, pe vremea când eram şeful SJI  Dâmboviţa a SRI, de la regretatul general de  divizie în retragere domnul Victor ISĂCEANU (Col (r). dr. in istorie   Alexandru MANAFU i-a dedicat volumul ” Un secol de viata”), participant la Marea Unire din 1918, combatant în al II-lea Război Mondial, fost şef al Biroului II al MStM, aflat în proximitatea decizională a mareşalului ANTONESCU, mai multe hârtii, dosare şi însemnări, printre care şi xerocopiile celor două Rapoarte, cu rugămintea de a le păstra… Îmi spusese că vorbise cu o înaltă personaliate a Bisericii Ortodoxe Române şi că aceste Rapoarte, trecute formal prin Parlament, nu fuseseră  adoptate ca documente oficiale şi că se doreşte a fi uitate…
Nu am rezistat tentaţiei şi în afara celor prezentate la tv (la vremea respectiva) din şedinţele Parlamentului, am studiat cele două Rapoarte. Multe lucruri le ştiam, le trăisem şi aveam o imagine de ansamblu a ceea ce se întâmplase, dar doream ca împreună cu alţi  colegi si persoane care au fost „pe baricade” in acele zile, să comentăm, să adnotăm şi să completam cele prezentate, pentru a le publica intr-o carte, dar eforturile au fost zadarnice. Am prezentat cele două volume unor foşti colegi (cadre didactice de marcă printre care şi distinsul prof.univ.dr. Cristian TRONCOTĂ, renumit istoric contemporan) de la Academia Naţională de Informaţii cu speranţa că documentele respective vor vedea lumina tiparului, pentru ca generaţiile viitoare şi istoricii să poată, pe baza câtor mai multe surse, să judece şi să tragă concluziile cele mai pertinente despre un moment de cotitură (întorsătură) din istoria neamului românesc.
După ani de tergiversări, în care cei mai mulţi dintre colegi doreau să facă una-două copii, m-am decis să transcriu şi să aranjez în pagină (cu preţiosul sprijin a unei persoane care a urmat cursurile masteratului la A.N.I.) cele două Rapoarte pentru a le publica într-o carte-document, format A5 (cca. 1000 pagini).
Am încercat, în urmă cu câţiva ani, prin intermediul unor distinşi parlamentari prahoveni, cunoştinţe şi prieteni, în mai multe rânduri, să ajung la domnul senator Sergiu NICOLAESCU pentru a-l convinge să facă publice, ca documente oficiale ale statului român, volumul I şi II. Mi s-a transmis că este de acord, fără publicarea volumului al II-lea, „OPINII SEPARATE” coordonat de senatorul Valentin GABRIELESCU. Apoi, fără a mi se da alte explicaţii, mai mulţi „oameni de bine” (unii cu nume sonore ) m-au sfătuit „să stau în banca mea …”
Recent, m-am consultat cu un distins general de informaţii, printre puţinii care au avut curajul să publice cu acurateţe şi în cunoştinţă de cauză, anumite aspecte sensibile despre decembrie 1989 şi am convenit ca înainte să aranjăm cele două Rapoarte într-o carte, să „le dau drumul pe net”, cu speranţa că acestea vor fi citite de cât mai mulţi cetăţeni şi poate şi de anumite entităţi interesate ale statului român.
Vă doresc lectură plăcută şi concluzii pe măsura posibilităţilor şi capacităţilor personale de a face conexiunile pe care le consideraţi utile.
Doamne, ocroteşte ROMÂNIA!
 
08.01.2013
 
Col(r). Prof.univ.dr.ing. Marian RIZEA
România-Ploieşti 

Scris de Gheorghe Constantin Nistoriu

Beneficiarii Actului de la 23 August  1944, l-au calificat drept act de salvare naţională.

Regele Mihai a primit  pentru această bravură, de la „tătucu” Stalin, cea mai  înaltă decoraţie rusă: „Ordinul Victoria”. Victoria cui?

Se pretinde (ceea ce este adevărat) că prin acest act, soarta războiului a depins de aliaţi şi că a fost scurtat cu aproximativ o jumătate de an.

Criticii în totalitate, califică actul de „înaltă trădare”, de  „gravă eroare politică” şi susţin că România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu.

Actul de la  23 August 1944, asumat direct de regele Mihai a fost, de fapt, o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri ( sunt surse care indică 180 000 de soldaţi) : deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa.

Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării aricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri.

Prin „armistiţiul” regelui Mihai, dictat de Moscova la 12 Septembrie 1944, în loc de 300 de milioane impuse, prin guvernul „frăţesc comunist”, sovieticii au furat României cel puţin 3 miliarde de dolari în produse.

Şeful Statului Major britanic Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 August 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia.

Atunci când istoria României nu va mai fi scrisă cu patimă şi chiar fanatism uneori, poate că se va ajunge la înţelegerea amplului proces prin care Maresalul Ion Antonescu ajunsese să-şi îndepărteze o mare parte din ofiţerii superiori aflaţi în subordine, aceştia acceptând colaborarea cu grupul  regelui  < patriot> , Mihai I de România şi să-l ajute să-şi indeplinească visul de a ajunge  actorul principal  pe scena politică a ţării.

Aşa s-a început procesul de falsificare a istoriei naţionale cu concursul regaliştilor, comuniştilor şi sovieticilor. Epurările şi arestările au devenit metodă de lucru, iar tehnica asasinatelor comise cu bună ştiinţă şi cu sânge rece s-a tradus în politică de stat. (Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 96).

Sub incidenţa ocupaţiei militare exercitată de Uniunea Sovietică prin Armata Roşie, instituţiile fundamentale ale ţării, structura de stat, regimul politic, forma de guvernământ, s-au clătinat din temelii. Slugile lui Stalin, prin care s-au pus bazele stalinismului în ţările satelit şi în mod expres la noi, au fost promovate în funcţii de conducere la cele mai înalte nivele, din cadrul altor naţionalităţi (evrei, unguri, bulgari, ucraineni, etc.) (Jacques Levesque, Le conflit sino-sovietique et l’Europe de l’Est. Les Presses de l’Universite de Montreal, 1970, p.VII; Al. Saucă, K.G.B.-ul şi revoluţia română. Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p.15, 139).

Oamenii lui Stalin, activiştii cominternişti, însoţiţi de experţi politruci, de o reţea a N.K.V.D.,-ului, alcătuită mai ales din evrei sovietici, maghiari, bulgari ş.a. ca: Vasile Luca (Luca Laszlo), Ana Pauker (Anna Rabinsohn), ministru de externe, Iosif Chişinevschi (Iasif Roitman) vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, mb. al Biroului Politic şi Secretar al C.C., Teohari Georgescu (Burăh Tescovici), ministru de interne, Lothar Rădăceanu (Lothar Wurtzel), ministru, Ilca Wassermann, directoare în Ministerul de Externe, Avram Bunaciu (Abraham Gutman), ministru de externe şi secretar general al M.A.N., Marcel Breslaşu (Mark Breslau), director general în Departamentul Artelor, Mihail Roller, profesor, director al Arhivelor Naţionale, secţia Istorie, Lewis Bercovich, profesor la Univeriattea din Bucureşti, Samoilă (Samuel Ribenstein), directorul ziarului „România Liberă”, Jehan Mihai (Iacob Michael), directorul industriei cinematografice româneşti, Silvian Iosifescu (Samson Iosifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Vlahuţă, Alexandru Nicolski ( ),general, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), general Ion Vincze, Vasile Malinschi, etc., au acţionat în conformitate cu instrucţiunile primite de la Moscova (unii dintre ei şi cu acordul regelui), distrugând Elita, Valorile şi Instituţiile naţionale ale statului (Armata, Biserica, Şcoala, Economia şi chiar Monarhia).  (Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993, p. 31).

Măsurile lor urgente politico-militare au fost îndreptate în primul rând împotriva armatei, singurul obstacol în calea realizării obiectivelor social-politice preconizate de ei şi a cărei dramă începuse odată cu cele două dictaturi regale (1938-1940;1940-1944) amplificată apoi până la declin sub începutul celei de-a treia dictaturi, cea comunistă. Formată într-o înaltă şcoală de elită şi puternic încercată în cel de-al doilea război mondial, Armata română nu putea deveni peste noapte, „la apel”, o armată populară care să deservească noua putere atee. De aceea prima grijă de căpătâi a P.C. d. R. a fost eradicarea cadrelor care constituiau elita armatei române. Operaţia trebuia făcută urgent şi prin orice mijloc (violenţă, şantaj, abuz, teroare). Încă din anul 1943 s-a început politizarea armatei prin sprijinul acordat de Ana Pauker şi Lt. col. Nicolae Cambrea care au recrutat din rândul prizonierilor de război din U.R.S.S. cca 50 000 de ostaşi până-n Iunie 1943, lând naştere Diviziei „Tudor Vladimirescu”.

Corpul de comandă al Armatei române a suferit o adevărată tragedie, după Actul regal de la 23 August 1944, prin întreg concursul factorilor de conducere ai ţării. Surprinzător sau nu, hotărârea de a se începe cercetarea activităţii unor mari generali români a fost luată înaintea semnării Convenţiei de Armistiţiu, care prevedea prin art.14, obligaţia Guvernului şi a Înaltului Comandament Român de a colabora cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. La 27 August 1944, Consiliul de Miniştri hotărâse deja cercetarea generalilor „vinovaţi”, înaintea ocupării Capitalei de către Armata Roşie. La 10 Octombrie 1944 a venit şi mult râvnitul Decret regal nr. 1850, publicat a doua zi, prin care împuternicea Consiliul de Miniştri să ia măsurile de rigoare, de privare de libertate împotriva „vinovaţilor” generali. (AMApN, fond 948/1, dosar nr.1581;fond 333, dosar nr.293 şi 930; ASRI, F.P. nr.18938,19124,19820,20198, 20275, 21535, 40011, 40016,105281).

Momentul le era favorabil întrucât, Comandamentele Armatelor  1şi 4 luptau alături de cele sovietice împotriva germanilor şi li s-a interzis de către Comandamentele sovietice orice comunicări radio la Marele Stat Major român, după 1 Martie 1945, au ocupat Capitala instalând posturi de control sovietice la principalele căi de acces, au ocupat aeroporturile nepermiţând nici o activitate decât a lor, în spaţiul aerian românesc. O parte considerabilă din ofiţerii români activi au fost dezarmaţi şi perchiziţionaţi la domiciliu într-o primă fază, până la apariţia Înaltului Decret Regal, care permitea cercetarea, epurarea, arestarea, decapitarea şi lichidarea Armatei. (AMApN, fond 1367, dosar 199/1945, f.296; ASRI, fond „D”, dosar 7071/1945, f.226; AMApN, fond Microfilme, r.P.II 2. 249, c.109).

Prin Decretul Lege nr. 320, publicat în „Monitorul Oficial” nr.96/26 Aprilie 1945, regele Mihai a hotărât  reintregrarea în armata română a 1005 voluntari din Divizia „Tudor Vladimrescu”, care urmaseră un curs cu consilierii sovietici pentru a fi încadraţi ca ofiţeri pentru educaţie şi cultură. În cadrul Ministerului de Război s-a înfiinţat Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei (E.C.P.), prin ordinul general 29/1945, al cărei prim şef a fost generalul Precup, urmat de generalul Dămăceanu. Astfel, a apărut Serviciul cultural, educativ şi de propagandă, pe lângă marile unităţi şi comandamentele de armată, iar în unităţi şi subunităţi s-au introdus consilieri cu activitate cultural-educativă, cu funcţia de ajutoare de comandanţi. De asemenea în toate unităţile un ajutor considerabil în munca de politizare o primeau de la fidelii consilieri sovietici, specializaţi în propagandă comunistă. Aşadar, ofiţerii care nu aduceau osanale, tătucului roşu, Armatei Roşii „salvatoare” şi comunismului „biruitor”, deveneau „reacţionari” , erau îndepărtaţi şi apoi arestaţi. Cu „binecuvântarea” regelui şi a guvernului său (Dr. Petru Groza) în ultima săptămână (25-31) din Martie 1945, au fost trecuţi în rezervă sau în retragere 46 de generali şi 208 ofiţeri superiori, dintre care 182 colonei („Monitorul Oficial”nr.65, 66, 67 din Martie 1945). Au fost desfiinţate 6 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie, o divizie şi 6 batalioane independente de vânători de munte şi al treilea batalion al regimentelor de infanterie, în cadrul procesului de reducere ce s-a desfăşurat între Iulie 1945-Iunie 1946.

După 6 Martie 1945, Justiţia populară, prin organul ei expres Tribunalul Poporului, a instituit „faimoasa campanie” împotriva „criminalilor de război” între 1945-1947. Un concurs deosebit l-a dat Ministerul Afacerilor Interne condus de Teohari Georgescu (Burăh Trescovici) care declara entuziasmat: „Ministerul de Interne a desfăşurat o acţiune viguroasă pentru arestarea criminalilor de război şi a celor vinovaţi de dezastrul ţării, predându-i Tribunalului Poporului…, criminalii nu vor scăpa nici în gaură de şarpe”. (Arhivele Naţionale Timişoara, Fond Legiunea de Jandarmi Severin, Dosar 20/1959, f. 8-17).

Reducerea cadrului organizatoric şi a efectivelor armatei prin măsurile vexatorii impuse de Comisia Aliată de Control (Sovietică), „girată” de regele Mihai, a vizat chiar cadrul general al Oştirii, sistemul naţional de apărare românesc, care reprezenta un atentat direct atât asupra suveranităţii, cât şi a independenţei naţionale. Măsurile nu erau nici întâmplătoare şi nici străine suveranului fidel, Moscovei, întrucât vizau cu  claritate lipsirea guvernelor române de până la 6 Martie 1945, de forţa şi puterea armatei, care ar fi putut stăvili imixtiunile în politica internă a României şi evident bolşevizarea armatei naţionale. Noul „model” al armatei va constitui desigur sprijinul pe care se bazează guvernul de concentrare şi democratizare a ţării, conduse de suveranul Mihai, în cadrul misiunii politice, de schimbare a mentalităţilor şi a normelor tradiţionale de funcţionare a armatei române creştine.

În loc de concluzie redăm Telegrama comandantului Diviziei a 2-a de voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan” adresată regelui Mihai I şi guvernului român la revenirea în ţară şi răspunsurile acestora în iulie 1945.

…Păşind pe drumul marilor realizări, Divizia se adresează M.S. Regelui, guvernului dr. Petru Groza şi domnului ministru de Război, la care se primesc următoarele răspunsuri:

Telegrama răspuns a mareşalului Curţii Regale

Domniei sale,

Domnului general de corp de armată Mihail Lascăr, comandantul Diviziei a 2-a voluntari Români „Horia, Cloşca şi Crişan”.

Domnule general,

Maiestatea Sa Regele mă însărcinează a vă transmite înaltele mulţumiri pentru sentimentul de devotament şi bune urări exprimate de domnia voastră în numele ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor Diviziei a 2-a voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”, cu prilejul sosirii în ţară a marii unităţi şi a decorării Augustului nostru Suveran de către Prezidiumul Sovietului Suprem al U.R.S.S. cu ordinul „Victoria”.

Primiţi vă rog, domnule General, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.

Mareşalul Palatului

Telegrama de răspuns a guvernului

Guvernul va da tot sprijinul său armatei noi democratice, ce va trebui să se dezvolte într-un spirit demn de stima şi încrederea poporului român şi a marii noastre prietene U.R.S.S. spre a şterge din amintire greşelile nedemne ale unui trecut odios şi a se încadra astfel în ritmul timpurilor noi, asigurând vitorul ţării şi înţeleapta domnie a M.S. Regelui Mihai I.

(Divizia a 2-a voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”. Aniversarea unui an de la existenţă, Bucureşti, 1946, p.68-70).

Răsplătiţi pentru meritele deosebite de a-şi fi pus mai presus de propria viaţă, Ţara şi Neamul,cel puţin 81 de generali români au fost „ oaspeţii „ iniţial ai lui Mihai I care le-a oferit onoarea de a da jertfa supremă în chinurile greu de imaginat ale infernului concentraţionist născut prin decretele regale şi păstrat cu grijă de partenerii de coaliţie, comuniştii rămaşi la putere după plecarea regelui.

La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali : Aurel Aldea –mort 1949, Constantin Anton – mort 1950, Constantin Antonie –mort 1952, Emanoel Barzotescu –mort 1951, Ion Carlaonţ –mort 1950, Dumitru Carlaonţ –mort 1952, Constantin Eftimiu –mort 1950, Nicolae Gheneraru –mort 1950, Iosif Iacobici –mort 1952, Gheorghe Koslinschi –mort 1950, Nicolae Macici –mort 1950, Gheorghe Macici –mort 1952, Socrate Mardari –mort 1954, Gabriel Negrei – mort 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu –mort 1949, Olimpia Stavrat – mort 1951, Gheorghe Stavrescu –mort 1951, Ion Sichitiu – mort 1952, Nicolae Stoenescu – mort 1951, Ion Topor – mort 1950, Alexandru Vatamanu –mort  1951.

La închisoarea Sighet, au dat jertfă martirică, în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – mort 1950, Grigore Georgescu –mort 1952, Alexandru Glatz – mort 1953, Gheorghe Marinescu – mort 1952, Nicolae Marinescu –mort 1953, Nicolae Pais –mort 1952, Alexandru Popovici –mort 1953 (96 de ani), Epure Popovici –mort 1953, Cehan Racoviţă –mort 1954, Mihail Racoviţă –mort 1954, Radu Roşculeţ – mort 1952, Nicolae Samsonovici –mort 1950, Nicolae Tataranu –mort 1952, Alexandru Tătărăscu – mort 1951, Gheorghe Vasiliu –mort 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek –mort 1953.

La Jilava, au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu –mort 1946, Radu Băldescu –mort 1953, Sergiu Enulescu –mort 1949, Constantin Iordăchescu –mort 1950, Gheorghe Iliescu – mort 1957, Ion Mihăilescu –mort 1949, Ion Negulescu –mort 1949, Radu Rosetti – mort 1949, Constantin Teodorescu –mort  1950, Dumitru Teodorescu –mort 1957, Constantin Piky Vasiliu –mort 1946, Mihail Voicu –mort 1958.

La închisoarea Văcăreşti, în urma detenţiei au dat jertfa supremă un grup de noua generali: Ioan Arbore –mort 1954, Nicolae Ciuperca –mort 1950, Constantin Constantin –mort 1948, Grigore Cornicioiu –mort 1952, Constantin Ilasievici –mort 1955, Radu Korne – mort 1949, Vasile Mainescu –mort 1953, Ioan Mihailescu – mort 1957, Gheorghe Rozin –mort 1961.

Canalul Mortii, a fost locul unde au avut parte de o moarte cumplita sase generali: Gheorghe Giosan – mort 1953, Ioan Ilcuşu –mort 1953, Alexandru Nicolici –mort 1953, Emil Palangeanu –mort  1953, Nicolae Stoenescu – mort 1959, Constantin Voiculescu – mort 1953.

Închisoarea Făgăraş, a fost locul de detenţie de unde nu au mai apucat să plece niciodată, cinci generali: Emanoil Leoveanu – mort 1959, Gheorghe Stefan Liteanu –mort 1959, Gheorghe Linteş – mort 1955, Ion Popescu – mort 1954, Vasile Zorzor –mort 1952.

La Râmnicul-Sărat,acolo unde beciurile nu au ferestre,  au murit orbi, înfometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei generali: Gheorghe Dobre –mort  1959, Gheorghe Jienescu –mort 1953, Constantin Pantazi –mort 1958.

În închisoarea Piteşti, „academia reeducării „ în chinuri cumplite au fost exterminaţi doi generali: Mihail Kiriacescu – mort 1960, Constantin Trestioreanu –mort 1957.

La închisoarea  Botoşani a murit generalul Ion Petrovan în 1963, la Galaţi, generalul  Petre Vasilescu în 1959,la închisoarea Gherla, generalul Vasile Pascu mort în 1960,la închisoarea  Tg. Ocna generalul  Constantin Tobescu mort în 1951, la închisoarea Ocnele Mari generalul  Arthur Popescu mort în 1952, la închisoarea  Dej generalul  Traian Teodorescu, mort în 1951.

Istoria glorioasei Armate Române cuprinde şi nume de generali care au dat suprema jertfă pe frontul absurd al marilor trădări de neam şi ţară, aşa cum a fost cazul generalului Gheorghe Avramescu, a cărei moarte încă nu este nici astăzi suficient de cunoscută.

Mă voi opri cu respect asupra câtorva biografii de generali români, adevărate icoane ale unei reale demnităţi puse în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului lor, din păcate mult prea puţin cunoscute de generaţiile actuale de românii,obligaţi să creadă că românismul este deja o noţiune învechită într-o realitate europeană.

Gheorghe Avramescu (1884-1945)

Gheorghe Avramescu s-a născut în Botoşani la 26 Ianuarie 1884, într-o veche familie răzăşească. După terminarea claselor primare şi a liceului „August Treboniu Laurian” din localitatea natală, între 1906-1907 a urmat cursurile Şcolii militare de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent în 1908, locotenent în 1911, campania din Bulgaria (1911-1913), iar între 1913-1914, a terminat cursurile Şcolii Superioare de Război, cu gradul de căpitan. A comandat compania 9 din Regimentul 78 şi Batalionul 3 în Dobrogea la începutul primului război mondia, până la 3 Octombrie 1916, când a fost rănit. După o scurtă refacere se remarcă în luptele de pe valea Neajlovului şi Argeşului. Cu mai multă râvnă şi abnegaţie se remarcă în campania din 1917 în luptele de la Mărăşeşti, fiind avansat maior şi comandant al Trupelor de Est. Urcă la gradul de lt. colonel în 1923, la cel de colonel în 1929, general de brigadă în 1936 În Mai 1940 devine general de divizie, iar la începerea celui de-al doilea război mondial, va comanda Divizia 10 Infanterie, pregătind apărarea Dobrogei. De la 4 Iunie 1941 i s-a încredinţat comanda Corpului de Munte, pe care l-a condus admirabil în cadrul Brigăzilor 1 Munte şi 8 Cavalerie, de la Suceava, Marea de Azov, Genicesk, Salkovo, Kerci, Sevastopol.

În noaptea de 21/22 Iunie 1941, comandantul Corpului de Munte, generalul de divizie Gheorghe Avramescu, a trecut alături de generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a, Prutul, începând ofensiva eliberării Basarabiei, pe direcţia Izmail-Cetatea Albă-Lăpuşana-Tighina-Tiraspol-Nistru.

În 1942 urcă la gradul de general de Corp de armată, evidenţiindu-se în luptele grele de la Odessa Tatarca în Peninsula Crimeea şi în marea bătălie de la Sevastopol. S-a remarcat ca un ofiţer extrem de conştiincios şi conştient de datoria sa (remarca generalul Mattenklott, comandantul Corpului 30 armată germană) S-a interesat cu multă sârguinţă şi conştiinciozitate de instrucţia trupelor de munte şi de organizarea poziţiei de pe litoralul Mării Negre, care în parte a putut fi socotită ca  model. Ieşind mereu în teren a exercitat o mare influenţă asupra trupei…A corespuns în foarte bune condiţiuni situaţiei sale. În Ianuarie 1943, preia Armata a 4-a în locul generalului Nicolae Ciupercă care se afla în Stepa Kalmukă, după marea catastrofă de la Cotul Donului-Stalingrad. Imediat după ce a preluat comanda Armatei a 4-a generalul Gheorghe Avramescu a organizat cea mai mare operaţiune strategică de apărare de pe Frontul de Est, cunoscută sub numele „Capul de Pod Kuban”, cu scopul de a asigura retragerea trupelor române şi germane blocate în Caucaz spre Peninsula Taman care a construit un veritabil „scut”de apărare şi pentru trupele române aflate în Crimeea.

Capul de Pod de formă semicirculară avea flancurile sprijinite pe litoralul maritim de la Marea Neagră la Sud şi Marea de Azov la Nord. Operaţiunea de apărare din Kuban a rezistat de la 12 Februarie la 9 Octombrie 1943, reuşind să salveze peste 200 000 de militari români din Armatele 3 şi 4 române şi tot atâţia germani, prin Peninsula Taman, pe o lărgime de 80 de km, denumit „Linia Albastră”.

La 1 August 1944, comanda Armata a 4-a, care împreună cu Diviziile 5-6 Infanterie române formau Corpul 6 Armată, instalat în apărare la Vest de Iaşi, între grupul Mieth, cu Corpul 4 Armată român la Nord de Iaşi şi Corpul 5 Armată român, ce făcea parte din Corpul de Armată general Kirschner comandant al unui Corp de armată german, fără trupe, având ca obiectiv apărarea Târgului Frumos. Generalul Avramescu semnalează lui Antonescu defectuoasa organizare a germnilor, care ofereau comandamente în loc de trupe, cerând scoaterea Marilor Unităţi române din subordinele grupurilor Mieth, Kirschner şi Wohler. Antonescu nu dă urmare cererii generalului Avramescu. La 20 August 1944, sovieticii au străpuns apărarea Corpului 6 Armată. Generalul Avramescu cere retragerea pe poziţia Traian (Dealul Mare). Antonescu şi nemţii cer rezistenţa şi contraatacuri. Din nou generalul Avramescu cere la 21 August desprinderea trupelor ameninţate cu distrugerea şi refacera apărării pe linia Adjud- Nămoloasa-Brăila. Şeful statului ezită şi a doua zi, pe 22 August, practic Corpul 6 Armată nu  mai exista. Sovieticii ocupaseră Dealul Mare şi Valea Bârladului. Avramescu îi cere lui Antonescu eliberarea de la conducerea Armatei 4 şi pleacă la Sibiu, dar revine la comanda Armatei a 4-a imediat după căderea lui Antonescu. La comandamentul Armatei a 4-a Române apare şi generalul sovietic Gavrilă Şerşciuc, trimis de generalul Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietică, în subordinea cărea intra şi Armata a 4-a română. Încep suspiciunile şi amestecul în conducerea operaţiilor, soldate cu 12 000 de victime româneşti „graţie” intervenţiei neinspirate a generalului sovietic, care contramandase manevra lui Avramescu. Era semnalul că se începuse înlăturarea marilor comandanţi români care luptaseră în Est. La 25 Octombrie 1944, după eliberarea ultimei brazde de pământ românesc din Câmpia de Vest-Oradea-Carei-Satu Mare, generalul Gheorghe Avramescu, prin Ordinul de zi 392 s-a adresat ostaşilor Armatei Române eliberatoare: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru. Zdrobit de focul năprasnic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump”. La 26 Octombrie continuă campania de eliberare a Ungariei şi Cehoslovaciei. La 31 Ianuarie 1945 Avramescu ajunge general de armată, iar pe 9 Februarie este trecut în rezervă. Mareşalul Rodion Malinovski a cerut revenirea lui Avramescu la conducerea Armatei a 4-a, întrucât sub comanda generalului Nicolae Dăscălescu potenţialul de luptă al armatei scăzuse la jumătate. La 2 Martie 1945 generalii Avramescu şi Dragomir au fost chemaţi la Punctul de Comandă al grupului de armată Jmacenko, comunicându-le iminenta plecare la Bucureşti. De fapt se hotărâse arestarea lor. Se presupune că Avramescu a fost arestat întrucât putea să devină aliatul Guvernului general Rădescu, în ţară sau aliatul lui Horia Sima , şeful Guvernului Român de la Viena, singurul guvern în exil, având în vedere faptul că era socrul prinţului Ilie Vlad Sturdza, comandant legionar, fiul  prinţului Mihail Sturdza, ministrul de externe al Guvernului Antonescu-Sima şi ministrul de externe al Guvernului Român de la Viena.

Pe 2 martie 1945, generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. După o oră, ofiţerilor din delegaţia română li s-a comunicat că Avramescu şi generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemaţi de mareşalul Malinovski. De fapt, generalul Avramescu fusese arestat. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenţii pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-a sfătuit să ceară lămuriri Ministerului Apărării sau Statul Major Român.

Pe 3 martie 1945, Adela, soţia generalului şi fiica sa, Felicia,soţia prinţului Ilie Vlad Sturdza,  au fost arestate şi trimise în Siberia. Cu toate că s-a spus că Felicia s-a sinucis acest lucru nu poate fi adevărat deoarece era creştin-ortodoxă practicantă fiind soţie de comandant legionar, ea fiind cu siguranţă ucisă de sovietici,  iar Adela s-a reîntors în România în 1956.

Autorităţile sovietice au comunicat că generalul Avramescu ar fi fost ucis pe 3 martie 1945, în aceeaşi zi cu arestarea soţiei şi fiicei sale, într-un atac aerian asupra maşinii cu care era transportat, iar trupul neînsufleţit a fost înmormântat în cimitirul Soshalom din Budapesta. Există posibilitatea ca Avramescu să fi fost executat de NKVD, deoarece în mod straniu, maşina în care era transportat a fost lovită de un singur glonţ, care s-a întâmplat să-l ucidă pe general.

„Cazul generalului Avramescu” rămâne deschis pentru cercetarea istorică, fiind aşteptată desecretizarea unor arhive militare sovietice pentru elucidarea circumstanţelor morţii sale.

Pe 23 octombrie 2000, rămăşiţele pământeşti ale generalului Gheorghe Avramescu au fost readuse în România şi au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Militar din Cluj.

(AMApN, Notă documentară referitoare la activitatea generalului Avramescu Gheorghe, Mihai Pelin, Istoria aşa cum a fost. Dosarul Avramescu, Jurnalul de operaţii al Armatei a 4-a, Date referitoare la activitatea g-ral Gheorghe Avramescu la comanda Armatei a 4-a R; Dumitru Stan, Război blestemat, monografie a comunei Răuceşti. ed. „Cetatea Doamnei”, Piatra Neamţ, 2009).

Gheorghe Cealâk (1886-1977)

Gheorghe Cealâk s-a născut în familia colonelului Gheorghe Cealâk şi al Elizei Berindev la 21 Aprilie 1886, în Bucureşti. După şcoala primară şi secundară, urmează cursurile Şcolii pregătitoare de ofiţeri activi de infanterie şi cavalerie, şi pe cele ale Şcolii Superioare de Cavalerie (1909-1910), înscriindu-se şi la Şcoala Superioară de Război. Primul război mondial îl găseşte căpitan şi comandant de escadron în Regimentul 10 Călăraşi. Pentru faptele meritorii a primit ordinul „Coroana României”, clasa aV-a cu spade şi panglică de „Virtutea Militară”. Devine maior în 1917, lt. colonel în 1922, inspector de studii la Şcoala de Cavalerie în 1923, profesor de tactică generală la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei din 1925 şi colonel în 1929. Fiind unul dintre cei mai capabili ofiţeri de cavalerie este trimis la specializare în Franţa, urmând cursurile Şcolii de cavalerie din Saumur, ale Şcolii de legături şi Transmisiuni de la Versailles şi un stagiu de pregătire în Regimentul 4 Husari de la Rambouillet. Revine în ţară şi este numit la 1 August 1930 director de studii la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei şi comandant al Regimentului nr.5 Roşiori din Aprilie 1931. În 1938 ajunge general de brigadă preluând comanda Brigăzii 8 Cavalerie în 1939, iar din 1940 conduce Divizia 4 Cavalerie. În timpul războiului asigură spatele frontului în Basarabia şi Transnistria. La 24 Ianuarie 1942 devine general de divizie, acţionând în cadrul Grupului „von Kortzfleich”, reuşind să oprească înaintarea sovieticilor la Harkov. Se remarcă în mod expres în bătăliile de pe Doneţ, Orkal, Mostki, Don, Stalingrad, Kuban, Kerci. Pentru activitatea războinică a perioadei 1942-1943 primeşte ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a şi a II-a şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a şi a I-a. După 23 August 1944, luptă în zonele Trestieni, Găiseni şi Floreşti, capturând peste 1 200 de prizonieri, armament şi muniţii. După 15 Septembrie 1944 participă alături de sovietici la operaţiunea „Debreţin”,remarcându-se categoric şi fiind avansat la gradul de general de Corp de Armată şi decorat. La 23 Octombrie 1944 este chemat în ţară din Ungaria, iar la 31 Octombrie 1944 este arestat şi închis la Malmaison alături de generalul Dăscălescu şi alţii. La intervenţia generalului Sănătescu i se schimbă detenţia din Februarie 1945, cu arest la domiciliu, iar în Octombrie 1946 va fi achitat. Este arestat din nou în 1951 şi încarcerat la Jilava cu acelaşi capăt de acuzare: „crime de război”, fără a fi cercetat şi judecat timp de 4 ani de zile. A fost eliberat în 1955, cu privaţiuni materiale şi spirituale. Trece la Domnul la 7 Decembrie 1977. (AMApN; Fond „Memorii D.C.I.”, Dosar 2821; ASRI, Fond „P”, Dosar 23124).

Platon Chirnoagă

Platon Chirnoagă provenea dintr-o familie de răzeşi, cu o veche tradiţie de luptători creştini. După ce a încheiat ciclurile primare şi liceale s-a înscris la Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti între 1913-1915, pe care a absolvit-o cu cinste. Devenind locotenent în 1915, a luat în primire Regimentul 17 Artilerie din Bacău, cu care a participat la războiul de reîntregire naţională. Face campania din Ungaria urcând la gradul de căpitan. După Marea Unire naţională de la 1918, urmează cursurile Şcolii Superioare de Război între 1923-1925, obţinând diploma Statului Major, devenind comandant al Statului Major al Trupelor de Munte. În 1936 ajunge lt. colonel, iar în 1939, suie la gradul de colonel. La începutul celui de-al doilea război mandial este avansat general, îndeplinind funcţia de şef de operaţiuni în Armata a 3-a română, cu care luptă pentru dezrobirea Basarabiei şi a Bucovinei, însumând jertfa sfântă a 4 000 de martiri, a 12 000 de eroi (răniţi) şi a alţi 5000 de eroi-martiri (dispăruţi). Generalul Chirnoagă a condus una din unităţile de artilerie în  luptele din Odessa şi Crimeea între 1941-1942, remarcându-se în bătăliile de la Kerci, Sevastopol, Cotul Donului şi Stalingrad. Numai pentru Odessa, armata română a plătit marele tribut de 17 700 de morţi, 63 300 de răniţi şi 11 500 dispăruţi. Pentru marile operaţiuni prevăzute pentru vara anului 1942, Armata română a participat cu un efectiv de 380 000 de ostaşi, din care efortul major militar a aparţinut Armatelor a 3-a şi a 4-a, acre înglobau 228 000 de oameni din care 155 000 au pierit. În Ianuarie 1944, devine general de brigadă. După marea ofensivă sovietică şi retragerea Armatei române, cele două Armate a 3-a şi a 4-a au fost activate pentru a apăra frontierele române ale Basarabiei, în cadrul Grupului de Armate „Ucraina Sud”, sub conducere germană. Din cele 9 divizii de tancuri blindate şi grenadieri blindaţi reparizate pe frontul din Moldova s-au retras una câte una, astfel că la începutul lui August 1944, au mai rămas două divizii germane, una de tancuri, alta de grenadieri. Cum, imediat după Actul de la 23 August, sovieticii făceau numeroşi prizonieri  în rândul ofiţerilor români, Chirnoagă şi alţi 4 generali au hotărât să se rtragă în capitală. După semnarea Armistiţiului cu sovieticii, primeşte comanda Diviziei a 4-a, cu Regimentele de Infanterie 5, 20, 21 şi cele de Artilerie 2 şi 10 şi trimis spre Ungaria. După căderea lui Antonescu, Hitler socotind alianţa cu România pierdută, într-un ultim efort a făcut apel la legionarii români refugiaţi şi prizonieri din Germania. Horia Sima, Comandantul Legiunii a fost scos din lagărul de la Sachsenhausen la 24 August 1944 şi condus la Cartierul general al lui Hitler, unde a avut o întrevedere cu Himmler şi Ribbentrop, care i-au propus să continue războiul alături de germani contra sovieticilor. Liderul Legiunii şi-a asumat responsabilitatea de a lua asupra lui ideea de apărare a ţării în momentul în care Regele şi liderii politici ai ţării au cerut ca Armata Roşie să le atace propria Armată şi să le invadeze propriul teritoriu!! (Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.83). Este incredibil şi de neconceput, ca monarhul ţării şi dregătorii săi, să ofere pe tavă Trupul naţiunii, duşmanului de moarte, care l-a râvnit de două secole încoace. În dureroasa conjunctură în care se afla poporul român, Horia Sima a constituit la 10 Decembrie 1944, Guvernul Naţional de la Viena, compus din 10 membri: 5 legionari (Horia Sima, şeful guvernului, Vasile Iaşinschi, min. de interne şi al muncii,  Mihail Sturdza, min. de externe, Corneliu Georgescu, min. finanţelor şi Grigore Manoilescu, min. propagandei) şi 5 membri nelegionari (mitropolitul Visarion Puiu, Mitropolitul Bisericii Române pentru Europa Occidentală, prof. Ion Sângiorgiu, min. educaţiei, generalul Platon Chirnoagă, min. Apărării,  deputatul basarabean Vladimir Cristi, min. cultelor şi Eugen Băilă, secretar de stat cu problemele aviaţiei şi expert diplomatic în relaţiile cu Germania). Primul sediu al guvernului român din exil a fost la Viena (între 10 Dec.-19 Feb. 1945), apoi la Alt-Aussee (între 20 Feb.-10 Mai 1945). După constituirea Guvernului Naţional Român din Exil, Horia Sima, şeful guvernului a trecut la   constituirea Armatei Naţionale Române. În doar 3 luni de zile cei 100 de militanţi legionari au adus 12 000 de militari, constituind Armata Română din Exil sub conducerea generalului Platon Chirnoagă, la puţin timp după căderea sa ca prizonier la germani în zona râului Tisa. Generalul de divizie Chirnoagă şi-a constituit Statul Major pe demna responsabilitate a celor 2 colegi colonei cu care a luptat în Divizia a 4-a, Alexandrescu şi Ciobanu şi comandorul Eugen Băilă. Majoritatea ofiţerilor şi subofiţerilor fusese recrutată din rândurile personalului pe care Antonescu îi trimisese în Germania la specializare şi dintre cei care căzuseră prizonieri.

Constantin D. Constantinescu (1884-1961)

Constantin D. Constantinescu s-a născut într-o familie de ţărani înstăriţi din comuna Beceni, judeţul Buzău la 20 Februarie 1884, într-o familie cu 9 copii, 7 băieţi, din care 5 au îmbrăţişat cariera militară, Constantin ajungând general, iar fratele său Gheorghe, contraamiral, maiorul martir Traian, şi 2 fete. După terminarea liceului  B.P. Heşdeu din Buzău, a urmat un an la Universitatea din Bucureşti 1902-1903, apoi s-a înscris la Şcoala de Artilerie şi Geniu, pe care a absolvit-o în 1905, ca sublocotenent. Ulterior Constantin a urcat toate treptele ierarhiei militare, de la comandant de secţie de artilerie la cea de comandant de armată. A participat la campania din Bulgaria în 1913, şi la primul război mondial. A absolvit Şcoala Superioară de Război 1919-1920. În al doilea război mondial a intrat cu Corpul 11 Armată, devenind „mâna dreaptă” a lui Ion Antonescu, a urcat până la comandant al Armatei 4 române, când a fost demis şi trecut în rezervă de generalul Antonescu, ca urmare a pierderii bătăliei de la Stalingrad. Pentru minunatele sale fapte de arme şi eroice a primit ordinele „Coroana României”, cu spade, în grad de cavaler şi „Coroana României”, clasa a III-a în grad de comandor; „Steaua României” în grad de cavaler, respectiv ofiţer, şi clasa a III-a; „Sfânta Ana”, clasa a III-a, „Crucea de război franceză; ordinul „Mihai Viteazul”.

Calvarul generalului Constantin începe o dată cu arestarea sa din 15 August 1949, de către Securitatea din Bacău. Din lipsă de probe este repus imediat în libertate. După ce s-au fabricat probele este arestat a doua oară la 17 Septembrie 1951 şi întemniţat la Uranus, Plevnei, Jilava, Văcăreşti, etc. Acuzaţia: crimă împotriva umanităţii(executarea de partizani sovietici la Bilaevka şi Iasca). Procesul a durat peste 3 ani, timp în care regimul detenţiei i-a şubrezit sănătatea. Prin sentinţa penală nr. 2161 din 20 Septembrie 1954, generalul a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică. Face recurs şi cere prezidiului Marii Adunări Naţionale graţierea. I se admite recursul şi în loc de 15 ani muncă silnică, primeşte 12 ani temniţă grea, prin decizia penală 1057 din 30 Mai 1955. Face din nou recurs şi Tribunalul Suprem al R.P.R. prin adresa nr. 11 562 di 23 Septembrie 1955, propune rejudecarea în vederea achitării, încheindu-se astfel calvarul unui mare general. (AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, litera C, Dosar, nr.4).

Nicolae Dăscălescu (1884-1969)

Nicolae Dăscălescu s-a născut în comuna Căciulaţi, judeţul Neamţ la 16 Iunie 1884, într-o familie de vechi răzeşi. În 1906 a absolvit liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, apoi Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu în 1908. Participă ca sublocotenent în 1913 în campania din Bulgaria. La începutul primului război mondial ajunge comandant de divizion ăn cadrul Regimentului 4 Artilerie, cu gradul de căpitan. S-a făcut remarcat în luptele din Ardeal la eliberarea Odorheiului, Miercurea Ciuc, Sovata, în cele de la Grădinari, Buturungeni, Ciorogârla, Otopeni, precum şi cele din Moldova, la Cuşna, Cireşoaia şi Slănic, participând cu acelaş succes şi la campania din Ungaria. A fost avansat în 1917 la gradul de maior şi decorat cu ordinele „Coroana României”, clasa a V-a, român şi „Sfânta Ana”, clasa a III-a, rus. În 1923 a absolvit Şcoala Superioară de Război, devenind colonel. Ajunge Şef de Stat Major la Diviziei Aeriene şi al Inspectoratului General al Aeronauticii, Comandant al Regimentului I Artilerie, Anti-Aeriană (A.A). În 1937 ajunge general de brigadă, Secretar general al M. A. N. comandant al Brigăzii I Apărare Contra Aeronavelor şi al diviziilor 20 şi 25 Infanterie. A primit ordinele „Steaua României”, „Coroana României” şi Medalia Aeronautică. Participă la cel de-al doilea război mondial cu Divizia 21 Infanterie, cu care eliberează Basarabia. Mereu în linia întâi generalul-ostaş ajunge „legenda Dăscălescu”. A fost decorat de generalul Antonescu cu propria decoraţie pe care o purta din 1916, ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. După ce cucereşte Odesa, devine comandant al Corpului 2 Armată. Se remarcă deosebit la Cotul Donului, la Stalingrad şi pe Doneţ, cu Armata a 3-a, primind ordinele „Vulturul German”, „Steaua României” şi „Coroana Românieie”. Participă la eliberarea Nord-Vestului României, eliberând Maramureşul, Someşul, Tisa, Satu Mare, Carei, apoi în Ungaria la Csenger-Dombrad, Bodrog, Hernad, în Cehoslovacia la Rozvana, Brezno şi Zvoltea. După arestarea Generalului de armată  Gheorghe Avrămescu de către sovietici, preia comanda Armatei a 4-a române, eliberând văile Hronului şi Vahului şi munţii Tatra şi Carpaţii Albi. Este grav rănit pe 25 Martie 1945. Cu tot eroismul să incontestabil, calvarul epurărilor şi al prigoanei nu l-a ocolit. Este trecut în rezervă din oficiu la 29 iulie 1945. Un an mai târziu, în 1946 este arestat şi judecat de Tribunalul Poporului. Acuzaţiile: „crime de război” şi „vinovat de dezastrul ţării”.Este achitat prin decizia nr. 105 a Curţii de Apel Bucureşti în Octombrie 1946. Se retrage la ţară, ocupându-se de cele 5 ha de pământ primite prin ordinul „Mihai Viteazul”. Devenind chiabur este ridicat la 21 Mai 1951, chiar de la arat şi dus la închisoarea Jilava sub aceeaşi acuzaţie pentru care fusese achitat în 1946. Este trimis fără judecată în colonia Poarta Albă, până în 1955, când salvarea eliberării îi vine din partea mareşalului Malinovski, care fiind oaspetele (sau „gazda”) lui Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a întrebat de fostul său camarad de front cu care a făcut campania în Cehoslovacia. S-a pus pe rol procesul şi a fost achitat, dar ajungând la Căciuleşti a găsit casa naţionalizată, deposedat de pământ şi acuzat de tribunalul local ca sabotor agricol, pentru că timp de 4 ani cât a fost sechestrat nu a predat cotele agricole obligatorii. După 68 de cereri-memoriu de repunere în drepturi statul i-a redat drepturile de pensionar militar şi atât. Marele ostaş, românul creştin, generalul demn şi modelul perfect a trecut la Domnul la 28 Septembrie 1969. (AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, litera D, Dosar, nr.5, Fond Documentar al Institutului de Studii Operativ- strategice şi Istorie Militară, caseta 200).

Corneliu Dragalina (1887-1949)

Corneliu Dragalina s-a născut în Caransebeş la 5 Februarie 1887, în familia unor vechi creştini luptători pentru Dumnezeu şi Neam. Termină liceul în Caransebeş, apoi urmează cursurile Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Bucureşti în 1907 cu aprecieri elogioase. Pleacă în Germania la Essen, pentru a testa perfecţionarea tunurilor cu cu tragere rapidă între 1911-1913. Revine în ţară şi ste numit comanadnt de baterie în cadrul Divizionului 5 Obuziere. Participă la primul război mondial cu gradul de căpitan, în regimentul 2 Artilerie Grea la campania din Dobrogea. Este rănit în 1916 şi ca o recunoaştere a eroismului său primeşte ordinele „Coroana României”, „Steaua României” şi „Mihai Viteazul”.În 1917 ajunge comandantul unui Divizion de tunuri de150mm. Primeşte mai multe misiuni peste hotare, iar în 1921 termină cursurile Şcolii Superioare de Război. În 1927 este numit ataşat  militar al României la Budapesta, iar în 1928 este avansat colonel. În 1931 este numit la  comanda Regimentului 38 Obuziere şi doi ani mai târziu devine Şef de Stat Major al Inspectoratului General al Artileriei. La 15 Iunie 1935 urcă la gradul de general de brigadă, iar la 1 Iulie 1938, devine general de divizie. Între 1941-1942 asigură comanda trupelor române pe Nistru şi Bug. Avansat general de corp de armată în 1942 participă la luptele din jurul Doneţului, Harkov, Semenovka.Cepel, râul Oskol, valea Jessulovski Aksaj, Muscetovka, Stalingrad, Krasnoarmeisk, Volga. La 20 Martie 1943 este numit guvernator militar al Bucovinei, până la 23 August 1944. După 15 noiembrie 1944 preia conducerea Inspectoratului trupelor motomecanizate. În mai 1945 este trecut în rezervă. Faimosul general de armată, decorat cu ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a şi a II-a şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a şi a I-a, devine atent supravegheat de Securitate, care-i pregătea iminenta arestare  întrucât avea simpatii legionare, legături cu conducerea P.N.Ţ. şi pregătea detronarea guvernului Groza. Sfârşitul survenit la 13 Iulie 1949, l-a salvat de detenţie. (AMApN, Fond „Direcţia Personal”, „Memorii Bătrâni”, Generali; Litera D, Dosar 6; ASRI, Fond „P”, Dosar 20 980).

Nicolae Macici (1886-1950)

Nicolae Macici s-a născut la Craiova la 7 Noiembrie 1886, în familia lui Eremia şi Ecaterina cu o veche tradiţie de eroi ai credinţei străbune. Urmează cursurile liceului „Carol I” din Craiova, Şcoala de ofiţeri activi de infanterie şi cavalerie din Bucureşti între 1905-1907. Obţine o bursă pentru a continua studiile în Germania, făcând apoi stadiul la Batalionul 14 Vânători din Colmar. Revine în ţară şi participă la campania din Bulgaria. Se distinge la ocuparea Bercoviţei şi a pasului Petrohan. Absolvă şi cursurile Superioare de Război în 1915, cu gradul de căpitan. În primul război mondial participă la campania din Ardeal cu Regimentul 41 Infanterie. Este rănit grav în zona munţilor Cindrelului, la 22 Septembrie 1916, pierzându-şi ochiul drept. Primeşte ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Ajunge Instructor la Şcolile de ofiţeri de Infanterie din Iaşi şi Botoşani, apoi ofiţer de stat major. Graţie rezultatelor  de excepţie pleacă la cursuri de înaltă pregătire în Franţa. În 1937 primeşte comanda Regimentului 92 Infanterie şi a Diviziei 9 Infanterie. Devine aliat al lui Antonescu care-i încredinţează în Ianuarie 1941 programul rebeliunii. În Noiembrie acelaşi an ajunge la comanda Armatei I române. S-a făcut remarcat în campaniile din Ardeal, Ungaria şi Cehoslovacia. La 12 Februarie 1945, este chemat urgent în ţară, iar la 28 Aprilie 1945 este judecat în primul lot al „criminalilor de război”. Este condamnat la moarte, dar „mărinimia” regelui îi comută pedeapsa prin Înalt Decret Regal la muncă silnică pe viaţă. Numai în anul 1945 au fost constituite sub „patronajul” regelui 9 loturi de „criminali de război”. Din primul lot în care erau incluşi marii generali Macici, Calotescu, Trestioreanu, Ghineraru, Calafeteanu, Pătrăşcoiu şi personalităţi de talia lui Ion Haţieganu, Ion Năstase, N. Melinescu, Stere Marinescu, 29 de personalităţi şi generali au fost condamnaţi la moarte, dar clemenţa regală i-a salvat oferindu-le munca silnică pe viaţă. Calvarul său l-a purtat prim celebrele temniţe Jilava, Dumbrăveni, Aiud. teroarea de la Aiud a trăit-o din plin până la 15 iunie 1950, când şi-a dat sfârşitul pământesc. (AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, Litera M., Dosar nr.3:ASB. „Voinţa Armatei!”, nr.10 / 1941; Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Dosar 103 /1941).

Realităţile contemporane ne-au creat falsa imagine că o ţară modernă, europeană nu are nevoie de a o armată educată în spiritul dragostei până la sacrifiul suprem pentru glia strămoşească în care odihnesc aceşti sfinţi muceniţi ce nu au ezitat să dea jertfa supremă.

Cultul eroilor şi al martirilor a rămas parcă încremenit într-o realitate străină nouă.

Adevăraţii criminali, sfindând aceşti morţi sfinţi ai Neamului Românesc, îşi cer în ultimii ani, cu neruşinare averile pe care nu le-au avut niciodată şi muşcă încă din glia străbună ce rodeşte şi graţie sângelui nobililor generali români sacrificaţi de înalta trădare regală.

La ceas de bilanţ, la fiecare început de lună mai, să ne plecăm pentru câteva clipe capul şi aducerea aminte a jertfei lor să ne înnobileze datoria de a le aşeza pe mormintele neştiute la cei mai mulţi dintre ei, alături de florile recunoştinţei noastre, promisiunea şi datoria ca jertfa şi sacrificiul lor să nu  dispară din  adevărata istorie a României.

http://www.revistanoinu.com/Temnita-comunista-ultimul-domiciliu-al-multor-eroi-romani-ai-celui-de-al-doilea-razboi-mondial.html

 

EXCEPTIONAL !!!
TOTI ROMANII AR TREBUI SA STIE ADEVARUL DESPRE MARESAL,IAR POLITRUCII DE AZI (ACEEASI DE IERI SI PROBABIL DE MAINE) AR TREBUI OBLIGATI SA STUDIEZE ISTORIA ADEVARATA A TARII, NU CEA FACUTA LA PLESNEALA DE TOATE SCURSURILE ASA ZIS ELITISTE, PRIN MANUALE ALTERNATIVE (CA SI CUM ISTORIA NEAMULUI, GEOGRAFIA  PATRIEI SAU  ALTE STIINTE EXACTE, AR PUTEA FI ALTERNATIVE,VORBA CEEA,,E NOAPTEA MINTII”)

 

 

ISTORIA SE SCRIE CU SPADA! MAREŞAL ION ANTONESCU

19 august 2012

 

Românul Ion Antonescu a pus Ţara mai presus de interesele politice sau personale. Cu toate eforturile disperate ale unora, Mare a fost şi Mare va rămane în istoria şi în memoria românilor, cât va dăinui Neamul. Oricât s-ar strădui, niciunul dintre politicienii de astăzi nu va putea ajunge la înălţimea Mareşalului Ion Antonescu. Nu au cum, pentru că, spre diferenţă de ei, El şi-a iubit Ţara şi a ştiut să moară cu demnitate. Cei de astăzi se apleacă precum trestia, după cum bate vântul. Pentru un bacşiş gras, lustruiesc pantofii celor de la Washington, Tel Aviv, Bruxelles sau de oriunde le pică un profit gras. Lor le sunt străine interesele României şi ale românilor. Astăzi, Ţara are nevoie, mai mult decât oricând, de un Antonescu. (Ion Măldărescu)

 

Extras din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri, din septembrie 1941

– Despre motivele depăşirii liniei Nistrului –

„Istoria se scrie cu spada! Anul trecut ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea Neamului Românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate de interes, şi aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică. Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă ştiam să ne adaptăm la timp situaţiei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieţii Neamului Românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filofrancezi – şi am pierdut graniţele Neamului Românesc pentru că am fost filoenglezi – şi am pierdut hotarele ţării noastre! Noi, filofrancezii! Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nu i-a văzut nici în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filoromâni şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele. În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne puteam sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: ? Ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi Armata şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: . Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi intors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut.”[1] Mareşal I. Antonescu

Mareşale, „Ioane cel fără de mormânt, Neamul Tău nu a murit!”

În cele ce urmează redăm un text scris în 2009. Sunt gândurile unui martor al anilor războiului şi al celor de după. O istorie trăită în care veţi descoperi fapte peste care s-a aşternut uitarea, care astăzi nu se mai ştiu şi nu se mai spun. Sunt comori „demodate”: spiritul tolerant al românului şi respectul pentru adevăr, cugetul primenit al ţăranului care nu şi-a abandonat credinţa strămoşilor în grajdul vitelor şi al orăşanului care nu şi-a lăsat conştiinţa în sertar sau în debara. Uzurpatorii, jefuitorii Ţării vreme de peste douăzeci de ani, strigau prin anii ’90, în gura mare: „Nu ne vindem ţara!” Acum, după ce şi-au burduşit buzunarele, spun în şoaptă: „O oferim pe gratis!”. Datorită lor, generaţii întregi vor plăti cu dobândă datoriile pe care le-au făcut hoţii băştinaşi şi asasinii economici din afară.[2]

„Dacă ne-am lua după zisele sârbilor, ar însemna să le luam ruşilor Siberia, că tot este plină de morminte româneşti.”

„Cei ce se implică în politica acestei ţări, să încerce a se compara – dacă pot – cu românul exemplar, Mareşalul Ion Antonescu. Pot să-l interzică, să-i acopere monumentele, să-i şteargă numele de pe frontispicii şi să-i ascundă portretul, Nu va reuşi nimeni să-l ştearga din istorie şi nici să-i terfelească numele, aşa cum vor unii. A fost de o cinste şi onoare nemaîntâlnite. Până şi duşmanii l-au respectat: ruşii, Stalin personal, nu l-au declarat criminal de război şi nici la Tribunalul de la Nürnberg nu a fost citat. I s-au adus şi încă i se mai aduc multe învinuiri. Şi astăzi unii evrei, cei interesaţi şi cei luaţi de valul propagandei holocaustului, îl acuză pe cel care a salvat, în acele vremuri, cei mai mulţi evrei din Europa. La Antonescu nu exista antisemitism sau antiţigănism. La el existau amici şi inamici, iar unii evrei în care intrase dihonia stalinistă erau inamici pentru că batjocoreau şi omorau soldaţii români: li se promisese de către Stalin că le va face ţară evreiască în Moldova şi asta le luase minţile. Până la urma Stalin i-a aruncat în Orientul Îndepărtat, unde le-a făcut o republica evreiască cu capitala la Birobidjan. Nu le port pică, n-au fost singurii păcăliţi de bolşevici (povestea cu tovarăşul de drum). Dar în război e ca la război: ori te baţi pe front şi ai soarta de soldat, ori te baţi pe la spate cu viclenie sau terorisme, şi atunci ai soarta meritată. Pe ăla de pe front îl tratezi drept erou, îl respecţi, îl iei prizonier şi-l trimiţi, la urmă, acasă. Pe celălalt.

În satul meu, în timpul lui Antonescu, pe o moşie erau aduşi prizonieri sovietici ca să muncească la câmp. Ştiţi cum trăiau? La fel ca toata lumea. Nici măcar nu-i păzeau. Între ei erau şi mulţi evrei, soldaţi căzuţi prizonieri. Unul dintre ei era cizmar şi era în relaţii de prietenie cu părinţii mei, săteni. Duminica prizonieri erau liberi de la munca câmpului şi mergeau pâlcuri, pâlcuri în sat la cârciumi. Prietenul nostru, cizmarul, Nea Shuli, era de obicei invitat la noi la masă. Probleme apăreau când se întorceau prizonierii beţi, din sat, spre moşie. Trebuia să ne ascundem care pe unde putem, că erau răi. Mai venea şeful de post de jandarmi şi îi mai potolea. Ce ziceţi de astfel de regim antonescian „opresiv”? Pe unii ţigani i-a trimes dincolo de Nistru, în primul rând că furau cai de la regimentele de cavalerie, care veneau de pe front, la refacere, în ţară şi lăsau caii pe izlaz sau pe mirişte. Ţiganii, după obiceiul lor cel rău, neavând simţul respectului faţă de armată, dădeau iama prin caii armatei. Uneori regimentele erau grav afectate şi nu mai puteau fi trimise pe front, ori atunci calul era încă material de război cu importanţă strategică. Dumneavoastră, dacă aţi fi conducător militar responsabil de istoria şi rostul ţării ce aţi fi făcut? Părinţilor mei tot aşa le-au furat ţiganii caii, în prag de campanie agricolă. Fără cai rămâneai cu recolta pe câmp, ajungeai prada cruntei sărăcii, aşa că Mareşalul a trimis o parte dintre ţigani dincolo de Nistru, pentru că de acolo veniseră la noi, împinşi de autorităţile ţariste şi sovietice. Nu toţi ţiganii au fost alungaţi, nici vorbă, unii erau mai la locul lor. Cei afectaţi au fost zlătarii, şătrarii, cei ce se ocupau cu furatul. Aţi auzit vreodată că ţiganii-lăutari, spoitorii, lingurarii, cărămidarii au fost alungaţi peste Nistru? Nici pomeneală de aşa ceva. În lagărele germane au ajuns evreii români şi ţiganii români care nu erau sub autoritatea şi protecţia Mareşalului, mai ales cei din Ardealul de Nord, ocupat de Ungaria.

Referitor la evrei, personal le deplâng soarta care i-a lovit în acele vremi nenorocite, dar soarta cruntă a românilor, cine o deplânge? Oare cine a pus la cale acel război? Românii? Cine i-a finanţat pe „cavalerii apocalipsei” şi ai morţii în perioada interbelică? Bineînţeles că nu oamenii simpli, care îşi văd de necazurile lor. Dar cei cu băncile şi cu interesele mereu nestăvilite? Ăia unde sunt? Au plătit pentru dezastrele pe care le-au creat în numele zeului „Ban”? Ba mi se pare ca nu s-au potolit şi tot mai zgândăresc ceva. Nu vi se pare că zgândăricii de atunci sunt cam tot aia şi acum? Păi atunci pe cine arătăm cu degetul? Când au făcut inventarul averii Mareşalului, ruşii au rămas surprinşi să constate că nu deţinea proprietăţi mai mult decât la nivelul unui ţăran înstărit. Cine a trimis primii evrei în Palestina? Antonescu. Cine torpila vapoarele cu refugiaţi evrei care se îndreptau spre Palestina să-şi refacă patria biblică? Submarinele sovietice şi britanice. Cine le dădea paşapoarte „în alb” să scape de urgia Gestapoului? Antonescu. Cine i-a spus verde-n faţă lui Hitler, că evreii, cetăţeni români nu vor fi predaţi nemţilor? Antonescu. S-a ţinut de cuvânt? Da! În Franţa Mareşalului Petain, autorităţile franceze i-au predat pe evreii cetăţeni-francezi, naziştilor germani, dar evreii din Franţa cetăţeni-români nu au fost predaţi nemţilor. De ce? Tot Antonescu i-a protejat. Când Iugoslavia a fost atacată de nemţi, Antonescu şi Horthy au fost poftiţi la jaf: Horthy s-a repezit să sfâşie vecinul îngenuchiat. Antonescu, nu! Acelaşi fapt şi în nordul ţării, când a fost sfâşiată Cehoslovacia, ţară cu care aveam frontieră. Mai mult, a făcut tot ce a putut să-şi ajute vecinii. Tocmai aceşti vecini ai noştri, în 1989, la momentul „Timişoara”, urlau că acolo unde este un mormânt de sârb, este Serbia, iar conducătorii lor lucrau pentru provocarea unui război civil în Banat. Armata lor era pregătită pentru intervenţie, iar sârbii din Banat se agitau nevoie mare. Se şi vedeau stăpâni şi ne spunea că o să mergem la Timişoara cu paşaport, aşa cum zic şi astăzi unii unguri, prin centrul României. Nu-i uitaţi, într-o zi se întoarce roata, sorţii istoriei sunt schimbători. Dacă ne-am lua după zisele sârbilor, ar însemna să le luam ruşilor Siberia, că tot este plină de morminte româneşti.” (I. Comneanu. ?)

––––––––
[1] Extras din „Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion Antonescu, Vol. IV, (iulie – septembrie 1941)”, publicat de Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2000

[2] Ion Măldărescu

Sursa: Revista Art-Emis.ro

 

 

Unele nume ale judeţelor din România provin din vechi cuvinte de origine străină, altele au legătură cu personalităţi care au influenţat zona sau sunt legate de diverse legende locale. Aflaţi de unde provine numele judeţului în care locuiţi.

V-aţi întrebat de unde provine numele judeţului în care locuiţi? În unele situaţii istoricii vin cu răspunsuri clare, în alte cazuri există dispute în legătură cu etimologia numelor respective.

ALBA

Denumirea actuală a judeţului este direct legată de prima atestare la 1097. Atunci este pomenit primul comite, care avea atribuţii administrative şi dincolo de Cetatea din actualul oraș Alba Iulia. Primele menţiuni ne parvin, potrivit cercetătorilor, de la slavi, care au descoperit, între secolele VI-X, fostul castru roman de la Apulum. Potrivit cercetătorului Ana Dumitran de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, la scurt timp după descoperirea castrului, slavii nu au mai folosit termenul de „Apulum“. A fost înlocuit cu cel de „Belgrad“, în slavona „oficială“ de azi, cu sensul de „Oraşul“ sau „Cetatea Albă“. Nicolae Iorga aprecia că „Belgradul fiind un «grad», o cetate în fiinţă, arăta tocmai existenta zidurilor, care fiind de piatră, erau si aici, (…), albe“.

ARAD

Prima atestare documentară a Aradului a fost în secolul XI, în jurul anului 1080. Iniţial, a avut numele cavalerului Orod, după care a primit o uşoară modificare, ajungând „Arad”. Aflaţi mai multe despre istoria zonei! ARGEŞ Denumirea provine, se pare, de pe vremea dacilor, de la numele râului căruia i se spunea Argessos, probabil însemnând „strălucitor“.

BACĂU

Etimologia cuvântului Bacău, ce dă numele oraşului şi judeţului, este incertă. Lingviştii apreciază că pot fi mai multe posibilităţi: numele unui conducător local Bako, de la bobiţele de strugure (bacă) sau chiar de la zeul Bachus.

BIHOR

Etimologia este incertă, probabil provine din sârbeşte (vihor – volbură), dar e posibilă şi o etimologie traco-dacică, după numele cetăţii „Biharea” (bi însemnând doi şi harati – a lua, a duce), posibil cu sens de două posesiuni.

BISTRIŢA

Etimologia este incertă. Una din variante de provenienţă ar fi de la râul Bistriţa, denumire de origine slavonă care înseamnă „apă repede“.

BOTOŞANI

Numele este legat de evenimentele din anul 1439 când „au venit tătarii şi au prădat şi arsu târgul Botoşanii“. Potrivit cercetătorilor, denumirea se trage de la un boier pe nume Botaş, care a trăit pe aceste meleaguri. De altfel, cea mai veche pecete cunoscuta pâna acum, a Botoşaniului care avea drept marca un păun cu coada răsfirată, poartă inscripţia „Pecetea târgului Botaş”.

BRAŞOV

Unii istorici spun că Braşovul a fost numit după un râu cu acelaşi nume. Fluvium Brassou este, într-adevăr, atestat într-un document din 1360. Chiar cronicarul şcheian Radu Tempea afirma că „Braşovul s-a numit pe numele apei ce-i zice Braşovia”. Alţi cercetători spun că numele derivă de la cetatea Brasovia de pe Tâmpa, ideea fiind propusă în 1874 de profesorul F. Philippi şi reluată în 1928 de G. Treiber şi E. Jekelius. Astfel, ei localizează Braşovul iniţial în cetatea de pe Tâmpa, de unde s-ar fi transmis mai apoi aşezării din vale.

BRĂILA

Este vorba despre un toponim clar de origine autohtonă, cu toate confuziile mai mult sau mai puţin intenţionate care au circulat în anumite perioade. El provine dintr-un toponim asemănător cu toponimele tracice sud-dunărene ca Bragylor-Bragiola în care gi se va transforma în i. Astfel s-a ajuns la numele proprii în primul rând de Brăila asemănător cu Chitilă-Chitila, Bănilă-Bănila. Este tipic românesc fiind atestat documentar încă din evul mediu ca nume personal. În unele lucrări s-au menţionat formele de limbă greacă Proilaba, de limbă slavă ca Proilava, de limbă turcă, ca Ibraila şi alte forme ca Brilaga sau Braylaum. Vechii istorici atribuie numelui o origine indo-europeană, bhreg însemnând pisc vertical cu referire clară asupra poziţiei geografice a oraşului, mai precis asupra malului înalt, adică a piscului sau versantului vertical ce sare în ochi privit din amonte, adică de călătorul ce vine din Galaţi pe Dunăre, de aici şi celălalt nume existent de „Piscul Brăilei”, acordat oraşului în trecut.

BUCUREŞTI

Istoria Bucureştiului porneşte, conform izvoarelor istorice, de la stâna ciobanului Bucur, care, dorind să se apere de otomani, îşi clădeşte pe malul Dâmboviţei o cetate şi o biserică. Câteva sute de ani mai târziu, datorită creşterii economice şi demografice a populaţiei din acea vreme, devine cetatea de scaun a domitorului Tării Româneşti.

BUZĂU

Numele ”Buzău”, după istoricul Vasile Pârvan, îşi are originea în radicalul tracic „Buze”. Plecând de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), Vasile Pârvan considera că numele Buzăului vine de la forma tracică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul antic a fost omis π). A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul trac Buzes, la care s-a adăugat sufixul -eu, formă a vechiului -aios (greco-latin).

CARAȘ-SEVERIN

Unele etomologii susţin că numele Caraş provine din cuvântul sârbo-croat kraş, ceea ce înseamnă zonă calcaroasă. Alţii spun că vine de la râul Caraş. În limba turcă – kara, înseamnă negru. CĂLĂRAŞI

Primele urme ale unei aşezări omeneşti pe locul actualului municipiu Călăraşi datează din neolitic, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice specifice culturilor Hamangia, Boian şi Gumelniţa. Vechea denumire a municipiului este Lichireşti. Numele provine, aşa cum afirma primul istoric al urbei, Pompei Samarian, de la hramul primului lăcaş de cult creştin, ridicat aici, cu mult înainte de 1630.

CLUJ

Numele de Cluj provine din latinescul Castrum Clus, folosit pentru întâia oară în secolul al XII-lea pentru a numi Cetatea Clujului. Cuvântul latin clusa înseamnă închis (în italiană chiuso) şi se referă la situarea Clujului într-un loc închis, înconjurat de dealuri. Echivalentul german, Klause, este păstrat în denumirea Klausenburg. O localitate şi o regiune cu numele Klausen (în italiană Chiusa) există şi în Tirolul de Sud.

CONSTANȚA

Naşul Constanţei a fost marele împărat bizantin Constantin cel Mare (306-337). Sub stăpânirea romană, vechea cetate grecească Tomis de la malul mării a primit numele Constantiana (Constanţia), după sora domnitorului. De altfel, Constantin cel Mare şi-a botezat după el 4 dintre cei 6 copii. Cele două fiice ale sale au fost numite Constantiana şi Helena (după mama împăratului). COVASNA

Provenienţă posibilă: de la cuvântul slavon Cvaz (acrişor, referitor la gustul apelor minerale din zonă).

DÂMBOVIȚA

Numele provine, posibil, de la râul Dâmboviţa, format din cuvântul dâmb + sufix -iţa, dar particula -ov ar putea arăta o origine slavonă.

DOLJ

Numele provine de la cuvântul slav „dolu“, care înseamnă „vale“.

GALAŢI

Există o multitudine de teorii formulate prin care s-a încercat stabilirea provenienţei numelui. Ipoteza avansată de regretatul istoric gălăţean Paul Păltânea este acceptată ca fiind cea mai plauzibilă. Astfel, numelui de Galaţi i se atribuie o origine celtică, acceptată de mulţi istorici mari precum Cezar Bolliac, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu. În schimb, Nicolae Iorga a legat etimologia denumirii de migraţia celţilor.

GIURGIU

Dacă majoritatea locuitorilor cred că numele de Giurgiu înseamnă „Gheorghe” şi provine din limba italiană, intelectualii susţin că nu există nicio dovadă în acest sens. Ideea că Giurgiu ar avea o denumire cu rezonanţă italiană a fost lansată în secolul XIX, fiind preluată inclusiv de istoricul Nicolae Iorga. Se spunea că Giurgiu ar fi fost fondat de genovezi, care i-ar fi dat numele de San Giorgio („Sfântul Gheorghe”) după protectorul actualului oraş italian Genova. Muzeograful Mircea Alexa susţine că nu există nicio dovadă scrisă care să confirme faptul că Giurgiu ar proveni de la San Giorgio, afirmând că ideea a fost avansată într-o perioadă romantică, mai mult prin imaginaţie şi nicidecum pe un fundament istoric. Un alt scenariu indică faptul că Giurgiu provine de la numele unui cioban care ar fi avut o turmă de oi în zonă însă aceasta n-ar fi decât o legendă.

GORJ

Provine de la cuvântul slav gora (munte) şi râul Jiu („Jiul de munte”).

HARGHITA

Etimologie posibilă: din har („deal” sau „munte” în limbile semitice şi turcice).

HUNEDOARA

Există tendinţa de a crede că judeţul Hunedoara vine de la numele lui Iancu de Hunedoara, a cărui familie stăpâneşte cetatea din secolul al XV-lea. Nici vorbă, numele este mult mai vechi. Etimologia numelui provine dintr-un nume propriu maghiar, Hunyad. El este compus din atopronimul Hunyad la care care este alăturat “vár”, ceea ce înseamnă cetate în limba maghiară. Este asemănător cu exemplul Timişoara, care în maghiară se numeşte Temesvar. Aşa se naşte Hunedoara, din Hunyadvár. Comitatul Hunedoara a fost înfiinţat în Evul Mediu. Prima atestare oficială apare în 1256 într-o dijmă papală, sub numele Hungnod.

IALOMIŢA

Denumirea provine de la râul Ialomiţa şi are o origine slavonă, de la „ialov“ = „pustiu“.

IAŞI

Istoricii au diferite teorii referitoare la originea numelui „Iaşi”. Unii afirmă că acesta şi-ar găsi sorgintea într-un trib sarmat, Iazigii, menţionaţi de poetul Ovidiu „Ipse vides onerata ferox ut ducata Iasyx/ Per media Istri plaustra bubulcus aquas” şi „Jazyges et Colchi Metereaque turba Getaque/ Danubii mediis vix prohibentur aquis”. O altă explicaţie ar fi că numele are originea în tribul alanic al Iasilor, atât Iazigii cât şi Alanii fiind două ramuri ale Sarmaţiolr. De asemenea, în limbile sanskrită şi hindi, care au origine comună cu limba sarmaţilor, „yash” înseamnă „faimă”.

MARAMUREŞ

Una din teoriile plauzibile este că denumirea judeţului se trage de la numele a două râuri importante: Mara şi Mureş. Cu toate acestea, această variantă a fost combătută de-a lungul anilor de diferiţi istorici care au arătat că distanţa dintre cele două râuri este mult prea mare pentru ca această teorie să fie luată în calcul.

MEHEDINŢI

Conform istoricului Bogdan Petriceicu Haşdeu, în „Istoria Critică a Românilor”, numele de Mehedinţi vine de la Mehedinski, un termen slav desemnând teritoriul din jurul oraşului Mehadia, oraş aflat pe teritoriul judeţului vecin Caraş Severin, la graniţa cu Mehedinţiul.

MUREŞ

Râul Mureş este cel mai mare râu şi principalul colector din bazinul Transilvaniei. De la intrarea în judeţul nostru, la Ciobotani şi până la ieşire, în Cheţani, râul străbate o distanţă de 180 de kilometri.Provenind din latinul Maris, un nume de fată care înseamnă ”a mării”, Mureşul se bucură de o bogată istorie cu caracter religios. De altfel, expresia latină ”stella maris” (steaua mării) face referire la Fecioara Maria. Romanii considerau că apa râului este una extrem de bogată, dătătoare de viaţă şi astfel i-au acordat o importanţă aproape religioasă.

NEAMŢ

Ilie Minea (1943) (susţinut de lingvişti şi istorici: Al. Lepadatu, N. Iorga, R. Rosetti, N. Constantinescu, N. Grigoras, Ghe. Cojoc, V. Vataseanu, D. Constantinescu, C. Turcu), consideră toponimul Neamţ de origine slavă, de la termenul nemetic, care înseamnă liniştit sau tăcut, definind caracteristicile zonei şi ale râului principal.

OLT

Istoria numelui judeţului Olt este una relativ simplă, în sensul că provine chiar de la râul ce-i străbate teritoriul. Denumirea oficială de “Olt” pentru suprafaţa administrativ-teritorială a fost însă folosită pentru prima dată în anul 1500, de către domnitorul de atunci al Ţării Româneşti, Radu cel Mare (sau “cel Frumos”, domnitor între 1495-1508, n.a.).

PRAHOVA

Judeţul şi-a luat numele de la un fenomen care se produce pe apă.Râul Prahova a fost mai întâi Prahoviţa, un diminutiv care provine din slavul „prah“, în româneşte praf. Nu este vorba, însă, despre praful propriu-zis, ci despre o metaforă care se referea la apa care, în cădere, se transforma în picături mărunte, asemănătoare firelor de praf.

SATU MARE

Numele este un derivat de la Sătmar, care, la rândul lui, provine de la numele Zothmar, căpetenia coloniştilor germani aduşi de regina Gisella în secolul al XI-lea.

SĂLAJ

Originea numelui judeţului Sălaj, nestabilită deocamdată cu exactitate, pare să aibă legătură cu „vinul negru, roşu” (zilai, în limba dacă) produs aici de strămoşi noştri daci, dar sunt voci, chiar mai multe, că ar proveni din latinescul „silva”, care înseamnă pădure, şi s-ar datora, astfel, suprafeţelor mari împădurite existente aici cândva.

SIBIU

Istoricii spun că numele judeţului vine din latinescul Cibiensis – Cibinium, iar denumirea judeţului are aproape 1.000 de ani. Judeţul a preluat actualul nume după marea unire din 1918. ”Denumirea are aproape 1.000 de ani. Vine din latină, pentru că prima atestare a Sibiului a fost în 1191 – prepozitura Cibiensis. Din Cibiensis – Cibinium a venit Sibiu, iar judeţul a preluat numele după marea unire din 1918. Sibiul, în germană, maghiară şi română a avut altă denumire – Hermannstadt, Szeben, Sibiu, iar asta arată că existau populaţii bine definite, care s-au raportat distinct faţă de oraş în sine”, explică istoricul Răzvan Pop.

SUCEAVA

Simion Dascălul în „Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă“, spune: „Suceava scrie (Grigore Ureche) că o au descălecat nişte cojocari unguréşti, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre limba ungurească să chiamă Cojocărie.” Numele se compune din maghiarul „szűcs” (pronunţat: „suci”), în traducere „cojocar”, „suci” + sufixul slavo-român „–eavă”, rezultând „cojocărie” (în maghiară „szűcsség”). Originea slavă, bulgară sau română a sufixului „–eavă” prezent în cuvintele gâlceavă, iznoavă, ispravă, este dezbătută şi astăzi. A doua teorie spune că nume provine de la râul Suceava, a cărui denumire vine din românescul „soc” (specie de arbuşti), articulat „socea” + sufixul slav „–va” (prezent şi în „Moldova”). Această etimologie este problematică, fiindcă forma articulată a substantivului „soc” este „socul”, nu „socea”.

TELEORMAN

Numele judeţului Teleorman ar putea să aibă sensul de pădure nebună. Acest nume provine din limba turcă de la cuvintele ”deli orman”. Vechea Pădure nebună de odinioară s-a păstrat până pe data de 17 iunie 2010 atunci când a fost scos din rădăcini, în urma unei furtuni, în nordul judeţului, în satul Plopii Slăviteşti, cel mai bătrân stejar din ţară.

TIMIŞ

Numele judeţului provine de la denumirea râului Timiş. Conform dicţionarui etimologic al lui Kiss Lajos, probabil că numele râului vine din limba dacă: thibh-isjo (în traducere mlaştinos). La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca şi Tamiş. Acesta a fost preluat de maghiari prin Temes, ne germani prin Temesch şi de români prin Timiş. În perioada romană Timişul a fost numit Tibisis sau Tibiscus.

TULCEA

Cea mai veche atestare documentară în care apare pentru prima dată numele de Tulcea (Tulça) apare într-un registru vamal otoman din anul 1506 în care este oraşul este menţionat ca „fiind un important centru în comerţul de tranzit“. Au circulat mai multe variante privind toponimia oraşului Tulcea. Elementul comun al tuturor variantelor este finalul cuvântului, „CEA“, terminaţie specific turcească (ca în cazul Isaccea). Dr. Aurel Stănică, specialist al Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, spune că, în final, cea mai cunoscută variantă rămâne cea a lui Nicolae Iorga, conform căreia Tulcea ar însemna „dealul de cărămidă“.

VASLUI

După lingvistul Alexandru Philippide, originea denumirii „Vaslui“ este o dobândire de origine cumană. Există, desigur, şi alte ipoteze, dar cea a lui Philippide e considerată a fi cea mai aproape de adevăr. Rădăcina „vas“ ar însemna „zonă împădurită“, deci Vasluiul însemna pentru cumani „râul care curge între păduri“. Putem gândi, în concluzie, la o formaţie statală cumano-română care ar fi existat până la marea invazie tătară din 1241. Atestarea în scris a denumirii „Vaslui“ este mai târzie. Plecând de la o însemnare a călătorului polonez Macije Strykowsci, Gheorghe Ghibănescu a considerat că Vasluiul este atestat în 1375. Este vorba, însă, de o falsă interpretare demonstrată de mai mulţi istorici păstrată, din păcate, în unele documente oficiale, inclusiv pe o placă de marmură la intrarea în instituţia Consiliului Judeţean.

VÂLCEA

Există două variante de explicare a etimologiei. Numele provine fie din cuvântul slav „vâlk“ (lup), fie din latinescul „vallicella“ (vâlcea – vale îngustă).

VRANCEA

Numele dat judeţului Vrancea datează de la data de 2 iulie 1431, atestat documentar sub forma „Varancha”, denumire de origine traco-dacică. Potrivit istoricului focşănean Cezar Cherchiu, care a studiat în arhive despre istoria judeţului, denumirea de Vrancea datează de la 1431.

La realizarea articolului au participat jurnaliştii din reţeaua locală „Adevărul“. Vă invităm să comentaţi în completarea explicaţiilor denumirilor.

http://adevarul.ro/cultura/istorie/istoria-numelor-judetelor-romania-provine-denumirea-regiunii-locuiti-1_50efe43356a0a6567e69a536/index.html

 

de GEORGE GEORGESCU

La data de 16 mai 1980 scriitorul Marin Preda a fost gasit mort, in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, datorita „asfixiei mecanice”, conform rezultatului anchetei oficiale. Adica inecat in propria voma. Certificatul de deces eliberat de Institutul Medico-Legal mentioneaza insa ca moartea lui a fost violenta si s-a datorat asfixiei mecanice cu un articol de lenjerie, probabil un cearsaf, nefacandu-se absolut nicio referire la faptul ca asfixia s-ar fi datorat continutului esofagian sau al resturilor alimentare regurgitate in trahee.  

Se pune intrebarea, cum de a murit atunci „inecat in propria voma ” daca s-a sufocat cu un articol de lenjerie care i-a intrat, sau i-a fost introdus fortat in gura? Si cum se explica echimozele de pe fata pe care nu le avea inaintea mortii, dupa cum au declarat cativa dintre cei care l-au vazut in ziua precedenta decesului ? Marea majoritate a biografilor prozatorului au considerat moartea lui „ciudata”, „suspecta”, „nefireasca”, „inconjurata de mister”, „neelucidata „, petrecuta in conditii „neclare”, „stranii”, „obscure”, etc, insa putini au fost aceia care s-au incumetat sa patrunda in labrintul ipotezelor si al scenariilor puse in circulatie pentru a investiga si dezlega misterul mortii autorului romanelor „Delirul” si ” Cel mai iubit dintre pamanteni”, care aveau sa-i pecetluiasca destinul.  

Daca inaintea evenimentelor din decembrie ’89 nici nu se putea discuta macar despre o cercetare competenta in cazul mortii suspecte a unei personalitati, dupa inlaturarea regimului comunist, cand s-a incercat obtinerea unor informatii dela Institutul Medico-Legal sau dela cei abilitati cu ancheta mortii lui Marin Preda, dorinta ziaristilor de elucidare a cazului a fost intampinata cu raceala si indiferenta, sau cu lansarea unor versiuni neconforme cu realitatea. Motivul ? Asupra mortii lui pluteste umbra sinistrei institutii care nu este straina de acel „accident”, asa cum nu este straina de moartea multor altor dizidenti din tara sau de peste hotare care devenisera incomozi sau indezirabili pentru regimul comunist. Distinsul doctor Serban Milcoveanu care a analizat din punct de vedere strict medical aspectele mortii clinice a prozatorului, bazandu-se pe acel „facies cadaveric” al lui Marin Preda, demonstreaza netemeinicia zvonurilor lansate de cei interesati sa deruteze opinia publica si sa-i denigreze memoria. El a pus diagnosticul de asasinat, intr-un articol publicat in revista „Lumea Magazin” din septembrie 2002. Si realizatoarea de programe TV Mariana Sipos, care a cercetat cu minutiozitate dosarul de ancheta al procuraturii, cat si cel de urmarire penala a scriitorului de catre organele de filaj ale securitatii si a publicat cartea intitulata „Dosarul Marin Preda”, considera ca zvonul lansat in legatura cu asa zisa lui moarte prin „inecare in propria voma” este o infamie. In legatura cu certificatul de deces eliberat de IML, in care se mentioneaza „asfixia mecanica cu un corp moale”, Mariana Sipos concluzioneaza ca este posibil sa fi fost asfixiat cu o perna, datorita urmelor vinete pe care le avea pe buza de sus.  

Marin Preda ar fi implinit anul acesta la 5 August varsta de 86 de ani daca nu ar fi fost luat in vizorul securitatii dupa aparitia romanului „Delirul”, roman care readuce in actualitate profilul moral al maresalului Antonescu. Prezentarea conducatorului Romaniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o lumina pozitiva a fost considerata la timpul respectiv o incercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei strabune. Marin Preda avea in pregatire un alt roman in care intentiona sa arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru in obsedantul deceniu. In romanul „Cel mai iubit dintre pamanteni” eroul principal pomeneste la un moment dat despre „era ticalosilor”. Notitele volumului al doilea din „Delirul”, impreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau in fisetul lui personal au disparut imediat dupa moartea scriitorului. Dupa unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atat pentru rusi, care nu puteau uita infrangerile suferite in fata armatei romane conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cat si pentru cuplul dictatorial din Romania, deoarece in acest volum el face o subtila aluzie la pretentiile sotiei dictatorului de a se afirma in viata politica a tarii. De remarcat similitudinea mortii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreteau fruntile, in contextul unei intamplari din orasul Bailesti: „Leana lui Zapacitu din capul satului”. „Zapacitu” era porecla concetateanului sau pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea sa o plateasca cu viata deoarece a fost dat pe mana lui „Radu”, adica iradiat, cum obisnuia dictatorul sa ceara securitatii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai asa zisilor tradatori. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:”daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri”, precum si a altor catorva din conducerea postului de radio „Europa Libera”, a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca sa dam numai cateva nume ale celor lichidati de organele de represiune aflate in slujba dictatorului.

 Cel care avea sa plateasca cu viata faptul de a-si fi permis sa faca cativa pasi in afara liniei frontului in care erau inregimentati scriitorii care acceptasera tezele proletcultiste ale realismului socialist, slugoii si poetii de curte care elogiau „realizarilii epocii de aur” si-l tamaiau pe dictator dedicandu-i osanale si omagii, s-a nascut la data de 5 august 1922 intr-o comuna din judetul Teleorman, Silistea-Gumesti, pe care o descrie in capodopera lui epica „Morometii”. Aceasta ampla fresca a vietii unui sat romanesc din Campia Dunarii, in care este conturat cu linii viguroase taranul Ilie Moromete i-a adus autorului premiul de Stat in anul 1956. Se poate afirma cu certitudine ca ascensiunea si celebritatea lui Marin Preda s-au datorat in cea mai mare masura aparitiei acestei carti care l-a situat ca prozator epic imediat dupa Liviu Rebreanu in istoria literaturii romane, celebritate care i-a dat constiinta deplina a valorii sale. In anul 1968 este ales vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor Romani, doi ani mai tarziu este numit director al Editurii Cartea Romaneasca nou infiintata, in anul 1971 primeste premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Marele Singuratic” iar in anul 1974 este ales membru corespondent al Academiei Romane. In anul 1975 publica volumul „Delirul”, in 1977 „Viata ca o Prada” in care descrie drumul sinuos parcurs, la capatul caruia il astepta consacrarea, iar in anul 1980 apare ultimul sau roman de mare succes intitulat „Cel mai iubit dintre pamanteni”, dupa care, la data de 16 mai este gasit mort in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, „dupa o noapte de betie”, asa cum s-a zvonit in cercurile literare si in masmedia controlata de partid imediat dupa acel tragic eveniment.  

A fost un scenariu initiat si pus in circulatie de cei care au avut misiunea de a-l elimina intrucat se indepartase de la „linia partidului”, devenise prea independent si, datorita popularitatii de care se bucura, isi luase anumite libertati permitandu-si sa scrie lucruri care nu puteau fi pe placul nici al Moscovei si nici al tiranilor care tineau tara sub teroare cu ajutorul unui aparat de opresiune alcatuit din elemente aduse de la periferia societatii.  

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea sa nu trezeasca sentimente de invidie si in randul unora dintre confratii sai, atat inainte cat si dupa evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au incercat sa minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarand ca a fost un produs al regimului comunist si faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.  

Sa vedem insa cum s-a desfasurat „colaborarea” lui cu regimul comunist si care au fost relatiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar si de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori in documentele securitatii. In Dosarul de Urmarire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume si era intitulat „Editorul” , exista o nota a securitatii datata 16 noiembrie 1972 in care se mentioneaza ca „Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul ca este cunoscut cu manifestari negative cu privire la politica partidului si Statului nostru”. Dupa „Tezele din aprilie” prin care Nicolae Ceausescu anunta inceputul asa zisei „revolutii culturale” dupa model chinezesc, securitatea a inceput urmarirea tuturor plecarilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potentiali dusmani ai „revolutiei culturale”. 

Se cunoaste faptul ca Marin Preda era in evidenta securitatii inca din anul 1966. Toate deplasarile si intalnirile lui erau urmarite de o armata de agenti care il supravegheau in permanenta. In notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se mentiona: „declaratii dusmanase la adresa oranduirii”, „refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scanteia”, precum si unele afirmatii cu privire la lipsa de libertate a presei in Romania. Intr-una din aceste note se preciza ca in anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se intalnise cu „transfugii fata de care a criticat regimul comunist din Romania”. In luna ianuarie 1972 un alt informator al securitatii care semna „Artur”, scria ca Marin Preda se intalnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alti colaboratori ai postului de radio „Europa Libera”. In baza acestor note, cat si a unui referat al securitatii in legatura cu „activitatea lui dusmanoasa”, convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii „Cartea Romaneasca” s-au facut dese perchezitii noaptea. Cat priveste „colaborarea” lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu usurinta citind declaratia criticului literar Marin Mincu caruia nu i se publicau lucrarile fiind acuzat ca in scrierile lui este prea de „dreapta”. Marin Preda, directorul Editurii l-a aparat insa punand la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injuratura neaose, publicandu-i apoi toate lucrarile. Iata cum il caracterizeaza Marin Mincu pe acest asa zis „produs al proletcultismului”: 

„Marin Preda era un om de o elevata noblete, comportandu-se in orice imprejurare ca un adevarat aristocrat; el avea rabdarea nobila sa-i asculte pe toti cei care i se adresau si sa le raspunda cu franchete si naturalete. De asemeni el apreciaza „onestitatea intelectuala a lui Preda si incapacitatea lui organica de a tolera minciuna si injustitia, de orice fel ar fi fost acestea.” 

La randul lui, Nicolae Breban declara ca Marin Preda i-a publicat romanul „Ingerul de gips”, desi era ostracizat in tara intrucat participase peste hotare la manifestari anticomuniste.  

Despre organele de represiune care tineau tara sub teroare, eroul romanului „Cel mai iubit dintre pamanteni” foloseste la adresa lor epitete precum „duri”, „cretini”, „primitiv” (un colonel de securitate), „demagog rudimentar” (un general), „analfabet periculos” (un gardian pe care pana la urma l-a omorat de teama de a nu fi el ucis de acesta), etc.  

Puteau fi trecute cu vederea aceste pareri infamante ale lui Marin Preda la adresa baietilor cu petlite albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece sotia dictatorului fusese vizata direct in aluzia referitoare la dorinta ei de implicare in viata politica, precum si sprijinul logistic al rusilor care se simtisera ofuscati la aparitia volumului „Delirul”. Cu cateva zile inaintea mortii lui, dupa cum declara fratele sau, scriitorul a primit cateva amenintari cu moartea si i-a marturisit, „sunt un om terminat”, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Si baietii s-au tinut de cuvant, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post „Orizonturile Rosii”, carte care a dezvaluit occidentului adevarata fata a dictatorului roman. Pentru a demonstra ca nu sunt primitivi, i-au varat un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata, „astupandu-i orificiile respiratorii”, dupa cum reiese din raportul intocmit de IML. Cea mai autorizata parere asupra mortii lui Marin Preda ramane insa cea a medicului Serban Milcoveanu, care, bazandu-se pe declaratiile unor martori care l-au vazut pe Marin Preda imediat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea livida specifica tuturor cadavrelor, ci era de culoare „rubinie, de un rosu deschis”, culoare specifica a celor morti in urma inhalarii cianurei. De aceiasi parere este si fosta sotie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsa ca sotul ei a fost otravit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Barladeanu „Dupa ce am vazut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poti sa nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat”.  

Moartea scriitorului Marin Preda ramane, deocamdata, un caz nerezolvat. Daca Justitia va fi pana la urma epurata de magistratii obedienti pana la sevilism fata de puterea „emanata” in convulsiunile din decembrie ‘89, se va afla cine sunt autorii acestui asasinat politic, cat si al multor alte asasinate executate la comanda politica. Sa speram insa ca intrara Romaniei in structurile europene, precum si dorinta de purificare a societatii vor declansa operatia de purificare a tuturor Institutiilor Statului si eliminarea tuturor colborationistior unui regim recunoscut a fi fost cel mai inuman din Europa, regim care, raportat la numarul de locuitori ai tarii noastre, a dat cel mai mare numar de victime si de tortionari.

 

 

http://conexiuni.net/arhiva/2008Iulie/GeorgeGeorgescu_iulie_2008.htm

 

– Cititi stenograma completa a procesului sotilor Ceausescu din 25.12.1989 care reprezinta una din marile rusini ale Justitiei romane. In 23 de ani, niciun procuror general nu a indraznit sa revizuiasca acest proces politic! Judecatorii si avocatii apararii au devenit acuzatori! La iesirea din sala, desi nici macar nu se declarase recurs, Ceausestii au fost mitraliati!

Vineri, 21 decembrie 2012 17:54 | Scris de Adina A. STANCU – Elena DUMITRACHE

Dezvaluiri – Dosarele Revolutiei

Dupa zilele de groaza traite de o Romanie aflata in pragul prabusirii monstruosului sistem comunist, dictatorul Nicolae Ceausescu, capturat impreuna cu sotia sa, Elena Ceausescu si-au gasit sfarsitul in fata plutonului de executie de la unitatea militara din TargovisteSentinta a fost data de catre un Tribunal Militar Exceptional intrunit ad-hoc, condus de judecatorul Giga Popa. Procesul a fost de fapt un simulacru care, constituit in conditii exceptionale, cu starea de asediu instituita, a incalcat drepturile omului, in locul recursului avand loc direct executia. Capetele de acuzare pentru Nicolae si Elena Ceausescu au fost: Genocid — peste 60.000 de victime; Subminarea puterii de stat prin organizare de actiuni armate impotriva poporului si a puterii de stat; Infractiunea de distrugere a bunurilor obstesti prin distrugerea si avarierea unor cladiri, explozii in oras etc; Subminarea economiei nationale; Incercarea de a fugi din tara pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse in banci straine. Inculpatii Nicolae Ceausescu si Elena Ceausescu au fost condamnati la moarte si confiscarea averii. Sentinta a ramas definitiva si a fost executata.

 

Lumeajustitiei.ro va pune la dispozitie stenograma procesului de la Targoviste, spre aducere aminte, dar si pentru tinerii care abia acum invata istoria. Transcriptul sedintei Tribunalului Militar Exceptional din 25 decembrie 1989, tribunal constituit ilegal la ordinele cetateanului Ion Iliescu, in calitate de asa zis Presedinte al Frontului Salvarii Nationale.

Sedinta a inceput la ora 13.20 in UM 01417 Targoviste. Presedintele completului de judecata: judecator Gica POPA; Procuror: Dan Voinea

Inculpati: Nicolae si Elena Ceusescu

O voce: Un pahar cu apa!

Judecatorul Gica Popa: Va rog sa luati loc. Suntem in fata unui tribunal al poporului.

Nicolae Ceausescu: Nu recunosc nici un tribunal in afara de Marea Adunare Nationala.

Judecatorul: Marea Adunare Nationala s-a desfiintat. Noul organ al puterii este altul.

Nicolae Ceausescu: Lovitura de stat nu poate fi recunoscuta.

Judecatorul: Noi judecam dupa noua lege adoptata de catre Consiliul Frontului Salvarii Nationale. Te rog sa te ridici in picioare, inculpat.

Nicolae Ceausescu: Cititi Constitutia tarii.

Judecatorul: Am citit-o, o cunoastem si nu este cazul sa dai dumneata indicatii sa citim Constitutia tarii. O stim mai bine decit dumneata care n-ai respectat-o.

Nicolae Ceausescu: Nu voi raspunde la nici o intrebare.

Avocatul Teodorescu: Sunt avocatul Teodorescu, Nicolae din baroul Bucuresti si avocatul Lucescu, Constantin din baroul avocatilor Bucuresti. Noi suntem aceia care urmeaza sa le asiguram apararea celor doi inculpati ce compar in fata tribunalului militar teritorial. Va rog sa-mi dati aprobarea sa iau legatura cu cei doi.

Judecatorul: Poftim, doua minute.

Avocatul: Domnule Ceausescu, este sansa de a spune ce v-a indemnat sa faceti, este un tribunal legal constituit. Organismul pe care dumneavoastra il invocati a fost desfiintat prin forta poporului, prin vointa poporului roman. Daca intelegeti va rugam sa ne spuneti, cu ce intelegeti sa va faceti aceasta aparare? Este o obligatie morala fata de dumneavoastra, va rugam sa va ridicati in picioare, indiferent daca dumneavoastra sunteti de acord sau nu. Pentru ca acesta este totusi un tribunal legal constituit.

(Avocatul Teodorescu Nicolae poarta o discutie cu Nicolae Ceausescu, dar aceasta nu se intelege)

Nicolae Ceausescu: Nu dau socoteala decit in fata Marii Adunari Nationale. Nu recunosc tribunalul.

Judecatorul: Domnule avocat, va rog sa luati loc.

Avocatul: Va multumesc.

Judecatorul: Inculpatul a refuzat, timp de 25 de ani, sa poarte un dialog cu poporul, desi a vorbit in numele poporului, ca fiul cel mai iubit al poporului, in deridere si-a batut joc de acest popor. Nici astazi nu vrea sa coopereze cu tribunalul, se cunosc datele. Zilele de sarbatoare erau adevarate festinuri, in care acest inculpat si aceasta inculpata isi aduceau in jurul lor camarila si cu cele mai luxoase toalete care nu existau nici la regii care au existat si exista azi in lume nu era atata fast, iar poporului ii dadea 200 gr de salam pe zi, pe buletin. Genocidul care l-au facut acest inculpat si aceasta inculpata jefuind poporul, isi aroga dreptul de a vorbi in numele poporului, nici astazi nu vrea sa vorbeasca, este las si la propriu si la figurat. Avem datele cunoscute, atat ale dansei, cat si ale dansului. Va rog, reprezentantul procuraturii, ii dau cuvantul pentru a sustine actul de acuzare.

Procurorul Dan Voinea: Domnule presedinte si onorata instanta, avem de judecat astazi pe inculpatii Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena care se fac vinovati de grave crime indreptate impotriva poporului roman, cei doi inculpati au savarsit fapte incompatibile cu demnitatea umanii cu principiile justitiei sociale, actionand discretional, despotic si criminal, in mod deliberat, pentru a distruge poporul roman, in numele caruia s-au erijat drept conducatori. Pentru crimele grave savarsite de cei doi inculpati in numele poporului roman, victimele nevinovate ale acestor doi tirani, va solicit: Domnule presedinte si onorata instanta, va cer condamnarea acestora la moarte pentru savarsirea urmatoarelor fapte penale:

1.infractiune de genocid, prevazuta de articolul 357, aliniatul 1, Cod Penal, litera c;

2.subminarea puterii de stat prevazuta de articolul 162, Cod Penal, pentru organizarea de actiuni armate de natura sa slabeasca puterea de stat;
3.infractiunea de acte de diversiune prevazute de articolul 163, Cod Penal, pentru distrugerea, degradarea sau aducerea in stare de neintrebuintare, in intregime sau in parte, prin explozii sau orice alt mod al instalatiilor industriale sau a altor bunuri de natura. sa aduca in orice mod atingere securitatii statului, si

4.pentru infractiunea de subminare a economiei nationale, prevazuta de articolul 165, Cod Penal, prin faptul ca au folosit o organizatie din cele prevazute de articolul 145, Cod Penal, ori de a impiedica activitatea normala a acestora de natura sa submineze economia nationala a poporului roman.

Judecatorul: Ai auzit inculpat Nicolae Ceausescu? Tribunalul iti cere sa te ridici in picioare. Ai auzit care sunt invinuirile care ti se aduc?

Nicolae Ceausescu: Nu raspund decat in fata Marii Adunari Nationale. Puteti face orice mascarada, nu recunosc!

Judecatorul: Mascarada ai facut-o dumneata timp de 25 de ani. Asta este mascarada pe care ai facut-o si ai dus tara in pragul prapastiei.

Nicolae Ceausescu: Nu vreau de loc ca… dar tot ceea ce s-a spus e fals… sunt peste 3,5 milioane de apartamente etc.

Judecatorul: E fals? Da. Nu recunoaste invinuirile ce i se aduc.

Nicolae Ceausescu: Nu, n-am spus nimic. N-am dat nici o declaratie. Nu mai dau nici o declaratie, nu mai raspund nici un cuvant, decat in fata Marii Adunari Nationale.

Judecatorul: Nu recunosc invinuirile ce mi se aduc, va rog sa semnati.

Nicolae Ceausescu: Nu voi semna nimic!

Judecatorul: Situatia se cunoaste, situatia dezastruoasa a tarii nu o cunoastem numai noi, ci fiecare om cinstit din aceasta tara, care a mocnit pana in ziua de 22 decembrie 1989 cand au aparut zorii libertatii. Cunoastem situatia cu totii, lipsa de medicamente, care din ordinul dumitale inculpat a facut ca sa moara oameni, sa moara copii, in spitale fara medicamente, fara hrana, fara caldura, fara lumina, nu te-ai gandit la acest lucru? Acum discut cu inculpatul Ceausescu Nicolae. Din ordinul cui s-a facut genocidul de la Timisoara? Inculpatul refuza sa raspunda.

Nicolae Ceausescu: Raspund in fata Marii Adunari Nationale.

Judecatorul: Lasa placa asta veche. Am auzit-o si stim incapatanarea de care ai dat dovada pana in prezent.

Nicolae Ceausescu: Refuz sa raspund la intrebarea cine este autorul genocidului de la Timisoara.

Judecatorul: Istoria, natiunea a facut-o, n-ai facut-o dumneata.

Nicolae Ceausescu: Pentru istorie, Marea Adunare Nationala va afla adevarul si nu cei care au organizat lovitura de stat!

Judecatorul: Am organizat lovitura de stat?! Ai uzurpat puterea. Raspunzi numai la intrebarile pe care ti le pun eu!

Nicolae Ceausescu: Nu raspund!

Judecatorul: La Bucuresti cine a ordonat sa se traga in multime, in tineri, nu cunoasteti, nu cunoasteti situatia de la Bucuresti? S-a tras in Piata Palatului in multime, esti strain de acest lucru? si acum continua sa se traga in oameni nevinovati, in batrani, in copii, in locuri, de niste fanatici. Cine sunt acesti fanatici? Cine i-a platit?

Nicolae Ceausescu: Nu raspund la nici o intrebare, pentru ca, va rog sa nu considerati ca raspuns la intrebare. Nu s-a tras in Piata Palatului in nimeni, dimpotriva au fost ordine clare sa nu se traga.

Judecatorul: Din partea cui, ai dat dumneata ordin sa nu se traga?

Nicolae Ceausescu: Da. Eu am dat ordin sa nu se traga, inclusiv la televiziune, inclusiv la teleconferinta care este inregistrata.

Judecatorul: Consemnati, va rog.

Nicolae Ceausescu: Nu. Nu recunosc decat in fata Marii Adunari Nationale. Tot ceea ce s-a spus in jur sunt falsuri, provocari.

Judecatorul: Nu recunosc sa fi dat ordin, eu sau acolitii mei sa se traga in multimea adunati la Sala Palatului. Nici nu s-a tras de altfel.

Judecatorul: 64.000 de victime sunt astazi ca urmare a dispozitiilor date de dumneata, in toate orasele, ai auzit, in toate muncipiile tarii, cum le pronuntai dumneata, in toate municipiile pe care te laudai ca le-ai construit. S-au construit cu sudoarea poporului, indobitocit, sleit. Toti oamenii de cultura, toate inteligentele le-ai persecutat, ca sa nu fuga din tara, sa ne lase pe mana dumitale. Aveti de pus intrebari?

Procurorul Dan Voinea: Domnule presedinte, sa ne spuna inculpatul cine sunt mercenarii straini care si la ora aceasta trag in populatia de pe intreg teritoriul tarii, cine i-a adus si cine ii plateste pe acesti mercenari?

Judecatorul: Raspunde, te rog, inculpat.

Nicolae Ceausescu: O alta provocare, si nu raspund decat in fata Marii Adunari Nationale, a poporului.

Judecatorul: Refuz sa raspund la intrebarea cine a recrutat si dirijat mercenarii straini care savarsesc fapte de teroare si in prezent, omorand populatia pasnica si nevinovata.

Judecatorul: Dansa este vorbareata, dar am vazut-o de mai multe ori, ca nu mai citea. Savantul, inginerul, academicianul, care nu stia sa citeasca. Analfabeta ajunsese academician.

Elena Ceausescu: O sa te auda intelectualii din tara asta si toti colegii mei. O sa te auda colegii mei! O sa te auda!

Judecatorul: Intrebari domnule colonel… Inculpat Ceausescu Nicolae, in afara de cele invocate in legatura cu legalitatea acestui tribunal, ai discutii?

Nicolae Ceausescu: Eu raspund la orice intrebare numai in fata Marii Adunari Nationale si a reprezentantilor clasei muncitoare.

Judecatorul: Ca si pana acum.

Nicolae Ceausescu: Raspund la orice intrebare in fata M.A.N.

Judecatorul: Sa se consemneze, refuz sa raspund la orice fel de intrebare pusa de tribunal. Asta am mai auzit-o de atatea ori incat stie intreaga lume.

Nicolae Ceausescu: In fata loviturii de stat nu raspund ..celor care au chemat armatele straine in tara, nu raspund!

Judecatorul: Marea Adunare Nationala de care vorbesti dumneata a fost dizolvata, destituita.

Nicolae Ceausescu: Nu o poate nimeni dizolva!

Judecatorul: Prin vointa nestramutata a poporului avem alt organ al puterii, este Consiliul Frontului Salvarii Nationale, legal constituit si recunoscut pe plan mondial.

Nicolae Ceausescu: Nu recunosc pe nimeni si de aceea poporul lupta in tara pana la eliminarea acestei bande de tradatori de tara, care sunt in legatura cu strainatatea, au organizat lovitura de stat!

Judecatorul Gica Popa: Nu recunosc noul organ al puterii de stat, legal constituit si nici organele care au uzurpat, in ghilimele, puterea, de aceea poporul face dezordine astazi in tara si lupta.

Judecatorul: Pentru cine lupta poporul? Lupta impotriva lui?

Nicolae Ceausescu: Pentru existenta sa, pentru independenta si suveranitate, pentru integritatea Romaniei.

Judecatorul: Uzurparea puterii a fost facuta cu ajutorul agenturilor straine, asa a spus inculpatul!

Nicolae Ceausescu: Nu este adevarat, voi spune public ori de cate ori, dar nu recunosc aceasta ca o declaratie.

Judecatorul: In primul rand spune-ne-o noua !

Nicolae Ceausescu: Ca simpli cetateni, cu speranta ca veti lucra pentru nimicirea Romaniei.

Judecatorul: Cine?

Avocatul Nicolae Teodorescu: Pentru ca sa putem rezolva o problema de drept, pe care o supunem noi discutiei, cand ne veti acorda cuvantul, va rog sa binevoiti sa intrebati pe inculpatul Ceausescu Nicolae daca are cunostinta de faptul ca a fost destituit din functia sa de presedinte al Romaniei.

Judecatorul: Ai aflat de acest lucru?

Avocatul Teodorescu: si a inculpatei Elena Ceausescu, daca stie ca a fost destituita din functiunile de stat pe care le detinea? Si inca urmatoarea intrebare: daca mai are cunostinta ca Guvernul a fost demis in integritatea sa. Si ca toti care faceau parte din Guvern, inclusiv inculpata Ceausescu Elena, nu mai are aceasta calitate, pentru ca sa putem rezolva problema de drept in care prezenta refuzului nejustificat al acestora, de a raspunde intrebarilor puse de catre tribunalul militar, ne vedem obligati ca sa lamurim noi, ca si dumnealor sa inteleaga, care este legalitatea in ce priveste posibilitatea de judecare sau de nejudecare a acestora. Va rog sa-l intrebati daca are cunostinta de acestea!

Judecatorul Gica Popa: Ai auzit inculpat, ai cunostinta ca ai fost destituit din functia care o detineai, ca simplele organe au fost desfiintate?

Nicolae Ceausescu: Sunt presedintele Romaniei si comandantul suprem al Armatei! Ca simpli cetateni, ca simpli cetateni!

Avocatul Teodorescu: Dar nu asta v-am intrebat, eu altceva am intrebat: daca aveti cunostinta ca vi s-au ridicat aceste functiuni ca sa putem discuta legalitatea in ce priveste sustinerile pe care le faceti dumneavoastra, ca nu va poate judeca decat Marea Adunare Nationala.

Nicolae Ceausescu: In primul rand nu va recunosc nici o calitate, ca simpli cetateni, ca simpli cetateni!

Avocatul Teodorescu: Cum doriti dumneavoastra, ca simpli cetateni!!

Judecatorul: Noi simpli cetateni, dumneata simplu presedinte…

Nicolae Ceausescu: Sunt presedintele Republicii Socialiste Romania.

Judecatorul: Va rog sa consemnati: nu recunosc noile organe legal constituite.

Nicolae Ceausescu: Raspund in fata Marii Adunari Nationale si a poporului, nu a celor care au organizat lovitura de stat cu ajutorul agenturilor straine.

Judecatorul: Platite de Ceausescu Nicolae.

Nicolae Ceausescu: Nu. Nu! E nonsens!

Judecatorul: Inculpat, va rog sa cititi. Nu recunosc noile organe legal constituite ale puterii de stat – ca sustineti ca sunteti presedintele tarii si comandantul suprem al Armatei. ..Pardon! ..Aproape in toate comunele s-au facut brutarii..

Avocatul: Va rog sa-l intrebati pe inculpat daca are cunostinta ca e demis Guvernul?

Judecatorul Gica Popa: De ce, inculpat, ai luat masura aceasta ca sa umilesti poporul, sa-l terfelesti, sa-l aduci in halul de umilinta in care l-ai adus, de ce ai exportat produsele astea pe care le munceau taranii? si veneau taranii de la Caracal, din toata tara, la Bucuresti sa cumpere paine, pe ger, pe frig.. cei care produceau painea, cei care te duceai dumneata si le dadeai indicatii. De ce ai infometat poporul, de ce ai facut aceasta, de ce ai infometat acest popor?

Nicolae Ceausescu: Nu va raspund la intrebare. Voi spune.. va spun ca simpli cetateni si voi arata si in Marea Adunare Nationala, ca pentru prima data cooperatorii au primit cate 200 de kg de grau pe persoana – nu pe familie! – si mai aveau dreptul inca sa mai primeasca.

Judecatorul: Primeau, primeau…

Nicolae Ceausescu: E o minciuna si un fals. Va spun, ca sa va ganditi bine, este o minciuna in fals, si arata acuma cata lipsa de patriotism si ce tradare s-a comis in tara asta.

Judecatorul: “Dimpotriva, am luat masuri sa se dea cate 200 kg la tarani.” si atunci de ce veneau taranii sa ia paine de la Bucuresti?

Nicolae Ceausescu: Pardon! Aproape in toate comunele s-au facut brutarii. Asta nu recunoasteti?

Judecatorul: Incercam sa folosim expresia dumitale. Dumneata vorbesti cu tribunalul!

Nicolae Ceausescu: Vorbeste un cetatean si ascult pe orice cetatean, nu va declar. Nu recunosc nimanui nici o calitate. Ca simpli cetateni putem discuta orice.

Judecatorul: Dumneata foloseai o expresie foarte des, “avem programe minunate”, probabil ca de programul asta era vorba, una sa scrii pe hartie si una sa se faca in realitate? Asa ai vorbit si despre sistematizarea localitatilor, care de fapt a insemnat distrugerea taranimii romane, a plaiului nostru stramosesc. Te-ai gandit vreodata la asta? Ca cetatean?

Nicolae Ceausescu: Ca cetatean, niciodata in satele romanesti nu s-a realizat o asemenea dezvoltare. si nu de distrugerea satelor romanesti, ci dimpotriva, de consolidarea.. de a le asigura productia…

Judecatorul: Nu am intentionat sa discut o seama de motive.

Nicolae Ceausescu: Va spun ca simplu cetatean. De a se intari si construi spitale, medici, scoli, tot ce este necesar pentru o viata deamna si care nu s-a facut in nici o tara din lume. Ca simpli cetateni va spun acest lucru.

Judecatorul: Ultima intrebare inculpat! Vorbeai de egalitate si ca toti suntem egali, ca fiecare trebuie sa primeasca dupa munca lui. Am vazut la televizor vila fiicei dumitale, avea un cantar de aur pe care isi cantarea carnea adusa din strainatate. Carnea asta de aici, a noastra, nu era buna.

Elena Ceausescu: Extraordinar, extraordinar, de unde scoateti atatea scorneli.. Sta intr-un apartament ca fiecare cetatean.

Judecatorul: Era vila bunicii.

Elena Ceausescu: N-are vila, n-avem.. nimeni!

Judecatorul: Ati avut palat.

Elena Ceausescu: Nu avem, sunt ale tarii.

Judecatorul: Pentru copii dadeai 10 lei pentru Revelion ca sa-si cumpere bomboane, asa ai inteles dumneata ca sa ajuti copiii, familiile cu copii.

Procurorul: Domnule Presedinte, am o intrebare: sa ne spuna inculpatul Ceausescu Nicolae, contul de 400.000 de dolari…

Judecatorul: 400 de milioane de dolari din Elvetia.

Elena Ceausescu: Ce cont?

Procurorul: Pe numele cui este, cui apartine?

Ambii inculpati: Ce cont?

Judecatorul: Cele 400 de milioane de dolari care au fost depuse la bancile din Elvetia?

Elena Ceausescu: Sa se faca dovada, dovada…! (bate cu palma in masa)

Judecatorul: O sa se aduca si dovada!

Nicolae Ceausescu: Nu exista nici un cont al nimanui si ceea ce spuneti arata cat de fals si de provocator cei.. care au facut lovitura de stat.

Judecatorul Gica Popa: iti place mereu sa folosesti termenul de “lovitura de stat”.

Nicolae Ceausescu: Va rog, nu am terminat. Ca cetateni…

Judecatorul: Va rog sa consemnati: nu recunosc sa fi depus eu sau alte persoane in numele meu, al familiei mele…

Nicolae Ceausescu: Nici un dolar.

Judecatorul: Nici un dolar la vreo banca din strainatate.

Nicolae Ceausescu: Nu, nu am dat declaratie, iti spun ca simplu cetatean! Ce minciuna, ce falsitate…

Judecatorul: La fiica dumitale s-a gasit suma de 90.000 de dolari, iar pe cetatenii care aveau un dolar ii trimiteai in judecata!

Avocatul Lucescu Constantin: Suntem la aceste 400 de milioane de dolari, va rugam sa intrebati inculpatul daca nu a deschis vreun cont si nu exista pe numele domniei sale.. dar daca totusi contul exista, este de acord si declara ca ii lasa sa vina in tara pentru statul roman, acesti bani in Banca Nationala?

Judecatorul: Ai inteles inculpat?

Nicolae Ceausescu: Vom discuta in Marea Adunare Nationala.

Avocatul Lucescu Constantin: Acum sa ne spuna daca acesti bani pot fi remisi statului roman?

Nicolae Ceausescu: Pentru dumneavoastra, ca simpli cetateni…

Judecatorul: Noi suntem tribunalul, nu suntem simpli.

Nicolae Ceausescu: Nu va recunosc calitatea asta.

Judecatorul: Noi avem calitatea de tribunal.

Nicolae Ceausescu: Dar ca cetateni, va spun ca nu am avut si nici nu am cont in nici o tara, in nici o valuta.

Judecatorul: Nu aveti un fond depus in valuta in nici o tara…

Procurorul Dan Voinea: Domnule presedinte, daca acest inculpat paranoic nu are nici un cont, sa incheiem si noi conturile cu el, ca se pare, ca nu ne putem intelege.

Avocatul Nicolae Teodorescu: Va rog sa trecem la ascultarea inculpatei Ceausescu Elena.

Nicolae Ceausescu: Te voi trimite in judecata pentru insulta, cel care zice ca ar fi procuror. Te voi trimite in judecata pentru insulta.

Judecatorul: La comisia de judecata…

Nicolae Ceausescu: Si la comisia de judecata, sa va judece adevarata judecata si in randul muncitorilor.

Judecatorul: Va rog sa dati citire declaratiei, ca sa auda.

Grefierul: Nu recunosc invinuirile ce mi se aduc, refuz sa raspund la intrebarea cine este autorul genocidului de la Timisoara, nu recunosc sa fi dat ordin eu sau acolitii mei sa se traga in multimea adunata la cele … nu am dat ordin sa se traga, refuz sa raspund la intrebarea cine a recrutat si dirijat mercenarii straini care savarsesc fapte si in prezent, omorand populatia pasnica. Refuz sa raspund la intrebarile puse de tribunal. Nu recunosc noul organ al puterii constituite si nici organele care au uzurpat puterea de stat, in ghilimele. Uzurparea puterii a fost facuta cu ajutorul agenturilor straine. Nu recunosc organele noi de stat. Sunt inca presedintele tarii (judectorul: inca in ghilimele). Nu recunosc ca am infometat poporul, ci dimpotriva am luat masura ca sa dam cate 200 kg de grau la tarani, nu am intentionat sa daram satele Romaniei, ci am vrut sa le modernizez. Nu recunosc sa fi depus eu sau alte persoane in numele meu nici un dolar in bancile din strainatate.

Nicolae Ceausescu: Nu am depus eu si nu am dat nimanui… dar nu raspund nimanui.. e o provocare ordinara!

Judecatorul: Semnezi declaratia, inculpat?

Nicolae Ceausescu: Nu am dat nici o declaratie. V-am spus ca simpli cetateni, ca sa cunoasteti realitatea.

Judecatorul: Refuza sa semneze, de altfel, inculpatul a refuzat sa recunoasca si legalitatea tribunalului in care a fost astazi judecat.

Nicolae Ceausescu: Si a acestui asa-zis Consiliu de Salvare Nationala.

Judecatorul: Deci ai aflat de existenta acestui consiliu.

Elena Ceausescu: Pai ne-ati spus, ne-ati spus aici, discutau oamenii… ne-a spus domnul avocat, apararea.

Judecatorul: Este organ al puterii legal constituite in stat.

Nicolae Ceausescu: Nu se poate constitui un organ legal decat de puterea de stat, de Marea Adunare Nationala. Cei care prin lovitura de stat, prin tradare au uzurpat puterea, cum s-au intamplat sute si sute de ani in istoria Romaniei, au sfarsit prin a raspunde in fata poporului.

Judecatorul: Dumneata poate esti mai cooperanta cu tribunalul, femeile sunt intotdeauna mai rationale, mai intelegatoare, poate si-a pierdut cumpatul inculpatul Ceausescu. Dumneata care ai fost prima colaboratoare, Cabinetul 2, dumneata ai cunoscut de genocidul de la Timisoara?

Elena Ceausescu: Nu! Ce genocid? Nici nu vorbesc…

Nicolae Ceausescu: Nu vorbi nimic.

Judecatorul: Nu ai nici o legatura nici dumneata cu acest genocid? Sau dumneata erai intotdeauna preocupata de stiinta! De polimeri! Cine ti-a publicat lucrarile in strainatate?

Nicolae Ceausescu: Sunt cu zecile lucrarile publicate in strainatate, cu stiinta si polimerii.

Judecatorul: Cine le scria? ..Aaa … taci din gura!

Elena Ceausescu: Ce sa-i spun, daca ei poate sa spuna asa ceva?

Nicolae Ceausescu: Pai, nu le spune! Cand presedinte al Academiei ..au facut prefata la toate lucrarile, se poate?

Avocatul Teodorescu: Ascultarea se face pentru fiecare in parte. Ori, daca dumneavoastra sustineti teza macar o rezolvam noi pana la urma cu tribunalul care sa ne asculte ca reprezentanti ai dumneavoastra. Ca mai sunteti inca presedintele tarii, ca asa sustineti, dumneaei nu mai poate sustine acelasi lucru! Lasati-o sa vorbeasca!

Nicolae Ceausescu: Este viceprim-ministru al guvernului Republicii Socialiste Romania.

Avocatul Teodorescu: Asta e alta treaba, lasati-o sa se apere pe calitatea pe care o crede dumneaei.

Elena Ceausescu: Pai, eu nu ma apar de nimic!

Nicolae Ceausescu: Aici, eu v-am spus ca simpli cetateni si ce va spune tovarasa mea si ce v-am spus eu, v-am spus ca simpli cetateni, ca sa intelegeti … Nu am raspuns la nici o intrebare.

Avocatul Teodorescu: Eu va dau sfaturi, este obligatiunea mea… si care sunt in interesul dumneavoastra.

Judecatorul: Domnule avocat, va rog. Deci dumneata in calitatea de viceprim-ministru, prim viceprim-ministru, pe care ai detinut-o in vechiul organ al puterii administratiei de stat, trebuia sa fi la curent, sa luati hotarari colective, nu asa prevedeau dispozitiile si prevederile Constitutiei? Cine a dat dispozitii sa se traga in multimea de la Timisoara?

Elena Ceausescu: Nu raspund la nici o intrebare. De la inceput si pana la sfarsit.

Nicolae Ceausescu: Pentru cunostinta dumneavoastra, care sunteti ofiteri, pot eu raspunde la intrebare. Ordinul de a trage nu-l da guvernul.

Elena Ceausescu: Nu-l pot da eu! Guvernul nu poate sa dea ordine, nu are in subordine armata.

Judecatorul: Dar la Bucuresti, in tinerii care au murit, cine a tras, peste care au trecut tanchetele Securitatii, ..a unei parti.., tot teroristii?

Elena Ceausescu: Teroristii, se spunea aici, vorbeau oamenii ca sunt ai Securitatii.

Judecatorul: Teroristii sunt ai Securitatii?

Avocatul Lucescu Constantin: Securitatea nu era a comandantului suprem?

Judecatorul: Deci se vorbea pe aici ca teroristii sunt ai Securitatii!

Ambii inculpati: Raspund, nu, nu este nici un raspuns, tot pentru lamurirea dumneavoastra.

Nicolae Ceausescu: in primul rand vreau sa va lamuresc pe dumneavoastra ca cetateni.

Judecatorul: Cu dumneata am terminat. Spune in ce imprejurari a murit generalul Milea? A fost impuscat, de ce si de cine?

Nicolae Ceausescu: Intrebati medicul.

Judecatorul: Nu raspund, este o provocare intrebarea cu privire la cauzele mortii generalului Milea. Sa intrebam medicul care e…

Nicolae Ceausescu: Si eu voi face ancheta, pentru a lamuri de ce s-a sinucis generalul Milea!

Procurorul: De ce l-ai destituit pe generalul Milea? Si l-ai facut tradator?

Judecatorul: De ce dumneata l-ai facut tradator, am auzit comunicatul care l-ai spus, prin care ai instituit starea de asediu, ca generalul Milea, tradator, s-a sinucis pentru a scapa de raspundere, de pedeapsa dreapta pe care o astepta ca tradator.

Nicolae Ceausescu: Pentru lamurirea dumneavoastra, tradatorul Milea…

Judecatorul: De ce nu l-ati judecat daca era tradator?

Nicolae Ceausescu: Pentru ca atunci am constatat treaba aceasta, chiar in ziua respectiva. si a plecat ca sa aplice masuri – va spun asta pentru judecata dumneavoastra -, dintr-un grup intreg si au venit ofiterii care erau cu el si ne-au anuntat ca s-a impuscat. si de abia dupa aceea am constatat ca n-a aplicat ordinele stabilite, ca unitatile militare sa-si faca datoria.

Judecatorul: Dumneata intotdeauna ai vorbit mai mult decat colaboratoarea apropiata a dumitale, totdeauna ai fost in fata, dar intotdeauna ai avut-o in dreapta dumitale. si ea cunoaste tot atatea lucruri importante, dar ar fi bine sa fie relatate in fata tribunalului, sa cooperam, sa vorbim civilizat ca niste intelectuali – cum va pretindeati amandoi, membrii ai Academiei -, sa ne spuneti cu ce bani se plateau publicatiile, atat ale inculpatei, cat si operele alese, cat si cartile de stiinta ale academicianului Elena Ceausescu. Asa-zisul academician.

Elena Ceausescu: Asa-zisul… Ne-ai luat si titlurile…

Judecatorul: Nu le-am luat eu. Sa raspunda la intrebarile puse de tribunal.

Elena Ceausescu: Heee … pai, sigur ca da!…

Judecatorul: Refuz sa raspund la intrebarile puse de tribunal.

Nicolae Ceausescu: Insa tot pentru informarea dumneavoastra, ca am scapat atunci, mi-ati spus ca eu mancam numai mancaruri din strainatate, ca exista de ani de zile lista cu ce mananc eu, ori 1.100 – 1.200 de calorii pe zi si numai legume.

Judecatorul: Si poporului ii dadeai numai 3.600 de calorii, imbuibat acest popor.

Nicolae Ceausescu: Si 60 de grame pe zi, de carne.

Judecatorul Gica Popa: Mai aveti de pus intrebari domnule procuror?

Procurorul Dan Voinea: Da, domnule presedinte. Cine a dat ordin sa fie implicate, ca sa intervina fortele armate in inabusirea demonstratiei de la Timisoara? Pentru ca inculpatul spunea ca generalul Milea nu a respectat ordinele primite. Care sunt aceste ordine? Ce n-a respectat, ce n-a respectat?

Nicolae Ceausescu: Voi spune in Marea Adunare Nationala ce ordine n-a respectat in Bucuresti, si de ce a tradat.

Judecatorul: Aveti de pus intrebari?

Avocatul Nicoale Teodorescu: Va rog sa intrebati pe inculpata Elena Ceausescu daca a fost sau este bolnava psihic?

Elena Ceausescu: Ce este?!

Avocatul Nicoale Teodorescu: Daca a fost sau este bolnava psihic. si va rog sa consemnati raspunsul.

Judecatorul: Ai suferit vreo boala psihica? Sau daca suferi acum?

Elena Ceausescu: Ce provocare ordinara!…

Avocatul Teodorescu: Nici o provocare, este in favoarea dumneavoastra, ca daca sunteti iresponsabili atunci e o aparare, daca nu, e alta aparare.

Elena Ceausescu: E o provocare, se poate sa spui asa ceva?!

Nicolae Ceausescu: Nu ti-am recunoscut dreptul…

Judecatorul: Noi am inteles din aceasta dezbatere.. pentru ca dumneavoastra obisnuiti sa nu aveti niciodata un dialog cu poporul si sa poarte numai dansul un monolog si dupa aceea sa-l aplaude ca in ritualurile africane, sa bata lumea din palme, asa, nici astazi.. s-a comportat in continuare la fel, nu v-ati schimbat, nu ati tras nici un fel de invataminte. Ca niste megalomani. Mai sunt de pus intrebari?.. Probe in aparare aveti?… Nu.

Avocatii: Mai facem o ultima incercare. Va rog, procedura ne permite acest lucru. Va rog sa consemnati, ca refuza. Daca refuza, este treaba lor.

Judecatorul: Va rog, si consemnati in caietul dumneavoastra de grefier, ca refuza colaborarea cu aparatorii, si ca nu au probe.

Elena Ceausescu: Adevaratul tribunal este Marea Adunare Nationala.

Judecatorul: Vrei sa semnezi declaratia?

Elena Ceausescu: Nu, nici o declaratie. Am muncit si am luptat pentru popor si poporul este poporul nostru si nu-l tradam noi… poporul.

Judecatorul: Am urmarit, si stiam ca ziua dumitale este undeva inaintea dansului, dar nu stiam niciodata anul in care te-ai nascut. Care este?

Elena Ceausescu: Astea chiar sunt de femei…

Judecatorul Gica Popa: De aicea a pornit toata minciuna, nici un dictionar, orice.., toate femeile isi ascund varsta, dar cand este un om care apare in dictionare, in carti si in toate astea, sa nu se arate varsta? Va rog, tovarase procuror sa retineti, tribunalul considera cercetarea judecatoreasca a procesului terminata si va dau cuvantul la dezbateri, sa sustineti acuzarea.

Procurorul: Domnule presedinte, avand in vedere atrocitatile savarsite de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena, noi consideram ca acesti doi inculpati se fac vinovati de savarsirea infractiunilor prevazute de articolele 162, 163, 165 si 357 din Codul penal, articole in baza carora solicitam condamnarea celor doi inculpati la pedeapsa cu moartea, totodata, solicitam confiscarea totala a averilor sotilor Ceausescu.

 

Judecatorul: Aveti cuvantul in aparare.

Avocatul Teodorescu: Inainte de a discuta problemele de drept, care se ivesc din ceea ce sustin inculpatii, carora le acordam asistenta chiar fata de pozitia obstructionista a acestora, eu voiesc sa va infatisez faptul ca le-am facut noi onoarea, venind de la Bucuresti sa le acordam apararea care in ultimii 25-30 de ani nu s-a respectat. Ca noi intelegem ca avocati sa aparam indiferent pe cine ar fi si indiferent de faptele pe care le-a savarsit, dar in limita dispozitiilor legale, a faptelor de care luam cunostiinta prin rechizitoriu, a probelor care ni s-au fost cautate de catre pozitia absolut obstructionista a celor carora le-am facut cinstea de a le acorda aceasta deplasare in locul acesta. Ca sa-i aparam. intelegem totusi, ca si ei sa inteleaga, pentru dumneavoastra… nu am nevoie… sa faca asemenea lamuriri, ca numai un presedinte in functiune poate cere pentru o fapta pe care ar savarsi-o sa fie supus discutiunii organului legislativ care la noi este Marea Adunare Nationala. si ca odata cu destituirea dintr-o anumita functie de stat, si noi nu vorbim pe calitatea dumnealui de secretar general al partidului, care e o alta treaba si o judeca partidul, ci pe calitatea care a avut-o Ceausescu Nicolae, aceea de presedinte al acestei tari. Ori, aceasta calitate din momentul in care Frontul Salvarii Nationale s-a constituit, si Consiliul care este constituit a luat masura de demitere a guvernului si de demitere din functia de presedinte al republicii a lui Ceausescu Nicolae, acesta este supus dispozitiilor legale ca orice cetatean din aceasta tara. Deci din acest punct de vedere, noi constatam – si va rog sa consemnati, in procesul verbal al sedintei, acest fapt – ca am constatat ca sunt indeplinite toate formele procedurale prevazute de lege pentru trimiterea in judecata si judecarea celor care au comparut in calitate de inculpat. Deci, este o greseala pe care o savarsesc cei doi inculpati, nu a faptului recunoasterii sau nerecunoasterii, pentru ca aceasta, recunoastere sau nerecunoasterea, daca este dezmintita de probe nu face doua parale. si dumnealor au socotit, desi eu am venit sa le acord, sa le fac cinstea de a-i apara. Ei se mentin in aceeasi pozitie pe care au avut-o dintr-un inceput, zicand ca este un act de provocare daca i-am intrebat daca sunt bolnavi psihic sau nu, pentru ca una e impunitatea prevazuta de legi, adica aceea in care esti bolnav si poti fi supus unei expertize psihiatrice si atunci esti iresponsabil, mare diferenta fiind fata de situatiunea in care te comporti ca un iresponsabil, dar esti responsabil. si spre regretul meu care sunt avocat, nici procuror, nici membru al tribunalului militar trebuie sa constat si o spun cu toata certitudinea ca inculpatii carora noi le acordam asistenta, chiar in dauna vointei sale, pentru ca asa glasuieste legea care nu s-a respectat pana acum si dumnealor, amandoi o stiu, faptul acesta, eu va spun ca dumnealor au actionat ca iresponsabili, dar cu deplin discernamant in tot ceea ce au facut. Ei sunt trimisi in judecata pentru patru fapte, eu inteleg sa extind in vreun mod ceea ce a zis rechizitoriul procuraturii si anume pentru faptele prevazute de articolele 162, 163 si 165 si 357 din Codul penal si constat in baza probelor care au fost depuse la dispozitie, ca acestia se fac vinovati de aceste fapte. Rugamintea noastra, a apararii, insa, este una singura, ca dumneavostra sa luati o hotarare care sa nu aiba caracterul de vendeta, sa nu aiba caracterul de razbunare si sa fie si sa o inteleaga pana in ultima lor clipa ei si altii care vor mai compare in fata judecatii, ca poporul acesta, printr-un tribunal legal constituit, ca daca nu ar fi fost legal constituit, noi suntem primii care am fi venit sa spunem e nelegala constituita o instanta judecatoreasca. Sa stie si cei doi inculpati, carora fortamente trebuie sa le acordam apararea pe care nu o voiesc, dar noi trebuie sa-i aparam, pentru ca asa glasuieste Constitutia pe care fac vorbire, fara sa stie ce spune in ea. incalcarea fosta a acesteia si-i apar pentru ca asa trebuie, dar si sa se lamureasca pentru totdeauna, pentru clipele cat vor mai avea pana la sfarsitul vietii lor, ca tribunalul acesta militar a fost si este legal constituit si ca ei nu au calitatea decat de inculpati, iar nu calitatile de stat pe care le-au avut pana in momentul in care li s-a ridicat aceste functiuni de catre organul care este constituit legal in aceasta tara.

Judecatorul Gica Popa: Cu privire la faptele lor?

Avocatul Teodorescu: In ce priveste fapte prevazute de 162 si anume aceea de subminare a puterii de stat, in probele care le-au fost culese si ni s-au pus si noua la dispozitie, nu pot face nici un fel de obiectiune, socotind ca acestia, intr-adevar, se fac vinovati de savarsirea acestei fapte. in ce priveste fapte prevazute de 163 din Codul Penal, actele de diversiune din materialul care ne-a fost pus la dispozitie de catre acuzare si de care am luat cunostiinta, in deplina cunostiinta de cauza, ceea ce le spun dumnealor, va rog sa constatati si sa luati act de declaratie pe care o facem noi in calitate de aparatori, ca acestia intr-adevar se fac vinovati si de savarsirea acestei infractiuni. in ce priveste infractiunea de subminare a economiei nationale, aceea prevazuta de articolul 165 din Codul Penal si toate documentele acesteia care au fost culese in scurt timp, in citeva zile, de organul de urmarire penala, ca documente ce existau acestui moment, se fac vinovati acestia si de savarsirea acestei infractiuni. in fine, ultima fapta in sarcina si care este si cea mai grava, aceea de genocid, prevazuta de 357, litera c, din Codul Penal, constat ca si aceasta fapta este savarsita de acestia. Rugamintea noastra, in calitate de aparatori ai celor doi inculpati, sotii Ceausescu Nicolae si Elena, este aceea ca dumneavoastra sa dati hotararea, in numele legii, sa nu apara ca un act de razbunare a cuiva, ci sa se inteleaga ca pentru acele fapte savarsite, fiecare inculpat trebuie sa-si primeasca pedeapsa, asa cum este prevazuta de lege. Va multumesc!

Avocatul Lucescu Constantin: Domnule presedinte, domnilor asistenti populari, reprezentanti din sala, este greu sa pui concluzii impotriva oamenilor care, chiar si deferiti Justitiei, nu vor sa recunoasca crima impotriva poporului roman, crima de genocid, nu numai la Timisoara si Bucuresti, in momentele de fata, ci crima dinainte de peste 20 si ceva de ani. Crima prin infometare, prin lipsa de caldura, prin lipsa de lumina, dar cea mai odioasa crima a fost crima de a incatusa spiritul romanesc, sufletul acestui popor, in raport de odioasele crime savarsite la Timisoara, de odioasele crime savarsite cand poporul si copiii, copii nevinovati au fost calcati de tancuri cu senile. Cand ati cautat un act odios, de diversiune, pana cand Armata cu Securitatea sa o puneti cap la cap si ati imbracat ofiteri ai Securitatii din trupele dumneavoastra in ofiteri ai Ministerului Apararii Nationale, sa dati iarasi o lovitura, ca Armata sa nu vina alaturi de popor, ca poporul sa urasca Armata si din aceasta degringolada dumneavoastra sa puteti castiga timpul pentru a creste copiii de la orfelinate pentru a-i trimite in strainatate sau pentru a-i aduce ca trupe de comando impotriva poporului roman. Da, a carui popor, ca nu ma refer la oameni in varsta! Daca ati fi impuscat unul ca noi ii impuscati pentru vointa lor, dar ca sa taiati legaturile de oxigen de la capul bolnavilor, de la copii, sa trageti in spitale si in bolnavi, sa aruncati in aer sangele si medicamentul poporului? Cu hrana cu care Bucurestiul s-ar fi putut hrani luni de zile, iar militarii ar fi putut sa traga si sa sustina apararea tarii ferma, i-ati bagat in subsolurile de unde teroristii dumneavoastra si astazi se duc, se alimenteaza si lupta impotriva oamenilor nevinovati, in speranta ca dumneavoastra ii veti mai plati vreodata din eforturile facute de Romania. Cu multa emfaza spuneati: am platit datoriile! Nu numai ca le-ati platit, ne-ati secatuit si v-ati depus destui bani, v-ati dus la ayatolah sa inchinati un ultim omagiu. Erati la fel ca el, acelasi spirit de clan, care si-a omorat poporul. Spuneti ca nu recunoasteti organismele noastre, ale puterii populare? Nu trebuie sa le recunoasteti, domnule fost presedinte, pentru ca am luat in ’48 puterea in mana impotriva altora si nu s-au prevalat de nici un fel de legi ale Statului roman. Regele Mihai a avut mai multa demnitate decat dumneavoastra. Poate ati fi avut mai multa demnitate si intelegere din partea poporului roman daca v-ati fi dat demisia, daca ati fi ramas acolo in strainatate, cu strainii ati trait, puteati sa muriti cu ei, si vi se ofera acel azil politic.

Nicolae Ceausescu si Elena Ceausescu: (razand) Nu plecam noi de aici. Aici murim noi.

Avocatul Lucescu: Rasul acesta este semnul voii dumneavoastra. Domnule presedinte, greutatea apararii, care trebuie sa fie aparare si nu act de acuzare, consta in aceasta odioasa neintelegere a situatiei, astazi si in clipa de fata. in aceasta consta greutatea, in sfidarea tribunalului, in nonsalanta cu care ne luam cateii de altfel, ca si cand suntem ridicati de pe la case pentru tot ce am facut. Domnule Presedinte, as fi fost unul dintre cei care m-as fi dus si as fi luptat in cadrul Ministerului de Justitie, in cadrul atributiilor noastre profesionale, care trebuie sa fie umanitare, trebuie sa fie de daruire fata de adevar, fata de adevarul pentru care se lupta astazi, as fi cerut sa se suprime pedeapsa cu moartea pentru ca in unele cazuri am avut si nesocotita experienta, proasta experienta de a vedea ca s-au facut greseli. Eu nu v-as cere pedeapsa cu moartea. Spune cineva, dar este greu pentru poporul roman sa mai suporte alaturi cea mai mare suferinta, cea mai mare pedeapsa este sa traiasca in conditiile in care ni le-a creat noua, sa traiasca cu frica in san, ca poti fi ridicat si impuscat, ca poti fi injectat si dus la spitalul de nebuni, ca impotriva familiei se pot lua cele mai odioase masuri, ca impotriva neamurilor si asta pe linie ascendenta, cu binele dosar de cadre tinut de doamna, cu buna ascultare, facuta de domnia sa, este reprobabil, pina si pe WC isi asculta pe demnitari si pe acoliti. Cu asta se ocupa scumpa noastra conducere, marea savanta de renume mondial, “codoi”, sa-mi iertati expresia.

Judecatorul: Vorbeste un avocat!

Avocatul Lucescu: Va rog sa discerneti totusi momentul in care dati solutia asupra, in primul rand a crimelor comise, a crimelor in lant. Poate, cine stie, o singura atenuanta ne-a ajutat sa ne vedem liberi prin trei catastrofale greseli facute: a adunat masele care stia ca sunt impotriva lui si a ucis generalul care ii apara pielea, pentru ca nu a fost de acord sa traga intr-adevar in muncitori. Armata nu a fost niciodata de acord cu asa ceva. Ati ucis tineri, ce au fost copiii aceia minunati, ce au fost de vina? Cu pretul, de care popor vorbiti, daca pretul libertatii noastre este castigat cu sangele acestor copii. Domnule Presedinte, aveti aceste lucruri si ca atenuante as spune, pentru ca practic tocmai megalomania pe care a avut-o ne-a adus aici, da, tocmai pentru acest lucru veti vedea si demnitatea solutiei, veti vedea si faptele. Va multumesc pentru atentie.

Judecatorul Gica Popa: Inculpat Ceausescu Nicolae, dumneata ce ai de spus la ultimul cuvant?

Nicolae Ceausescu: Nu sunt inculpat, sunt presedintele Romaniei, comandant suprem si voi raspunde in fata Marii Adunari Nationale si reprezentantilor clasei muncitoare si cu asta am terminat. Totul este minciuna de la un capat la altul, celor care au dat lovitura de stat, tragand poporul, mergand pana la distrugerea independentei Romaniei.

Judecatorul: Cu dumneata nu se poate stabili un dialog civilizat, rational, logic.

Nicolae Ceausescu: Cu oamenii corecti cand ma duceam in fabrica, ma ridicam in fata muncitorului si discutam in picioare.

Avocatul Lucescu: Domnule presedinte, daca ii mai dati cuvantul in continuare consideram ca este o jignire adusa poporului roman si actului de justitie romaneasca.

Judecatorul Gica Popa: Tribunalul se retrage pentru deliberare!

In pauza:

Nicolae Ceausescu … Si l-am recunoscut, pentru ca era un tribunal legal constituit, este scris si acuma ce am spus… nu am fost cat de cat onesc si aparand burghezia.

Maior de justitie Mugurel Florescu: Domnule Ceausescu, eu fac parte din oamenii care asista la procesul dumneavoastra, este oficial. Totusi, de ce nu ati vrut sa raspundeti la intrebari?

Nicolae Ceausescu: Raspund conform Constitutiei tarii. Si cine v-a spus ca nu o stiu? Am scris cuvant cu cuvant Constitutia tarii.

Avocatul Teodorescu: Da, daca ati scris-o si mai aveti calitatea…

Nicolae Ceausescu: Calitatea de presedinte nu o poate lua decat Marea Adunare Nationala, de aceea exista calitate. Exista calitatea pentru un grup contrarevolutionar care se instituie, sa declara Comitet de Salvare Nationala, care e comitet de tradare Nationala a independentei tarii, nu el poate hotari. Discutam ca cetateni.

Elena Ceausescu: Nu se poate in lume sa se accepte.

Nicolae Ceausescu: Discutam ca simplu cetateni acuma!

Elena Ceausescu: Si sa jignesti toate academiile din lume, care au acordat titlurile, care au fost acordate de toate academiile din lume.

Avocatul Teodorescu: V-au luat titlurile deja!

Elena Ceausescu: Alea din strainatate nu le ia, ca nu puteti voi.

Nicolae Ceausescu: Am fost de mai multe ori in situatia sa fiu impuscat.

Avocatul Teodorescu: V-au luat si decoratiile si titlurile, tot ce cumparaseti.

Elena Ceausescu si Nicolae Ceausescu: Tot ce avem sunt intr-un numar de zeci de camere, in ele exista listele oficiale, inventariate, semnate de tot ce am primit.

Avocatul Teodorescu: Ati pronuntat “ca e mai multe muzee” si sunteti academician, auziti? Ce sa mai zic?

Elena Ceausescu: Poftim?

Nicolae Ceausescu: Oricine se duce va constata acuma ca de fapt cadourile acelea e un muzeu aproape unviersal, unde sunt zeci si zeci de state cu tot felul de cadouri si exista lista lor, asa cum s-a primit din strainate. Totul e inventariat pana la ultimul cui.

Elena Ceausescu: Si cu obiectele mele, ca noi nu am intrat ca sa luptam pentru eliberarea poporului, nu ca sa ajungem ca sa ne ocupam posturile. Nu pentru aia am intrat.

Nicolae Ceausescu: Puteam fi impuscati fara mascarada asta! Nu, nu odata!

Elena Ceausescu: Ne-am iubit poporul, il iubim!

Maior de justitie Mugurel Florescu: De ce ati fugit si nu ati vrut sa stati de vorba cu poporul!

Nicolae Ceausescu: Poftim?

Elena Ceausescu: Care popor?

Mugurel Florescu: Care l-ati adunat!

Nicolae Ceausescu: Nu noi l-am adunat. Nu, nu am fugit si acei care au tradat, inclusiv unul, prezent aici a chemat elicopterele, le-a dat ordin… (Nicolae Ceausescu si-a insotit spusele, aratand cu degetul spre generalul Victor Stanculescu prezent in sala)

Mugurel Florescu: In ce a constat tradarea generalului Milea?

Elena Ceausescu: Noi nu am vrut sa plecam. Ramaneam acolo, muream la sediu…

Nicolae Ceausescu: Nu a aplicat dispozitiile!

Completul de judecata revine in sala pentru a da citire pronuntarii sentintei.

Judecatorul Gica Popa: Ridicati-va in picioare!

Elena Ceausescu: Nu draga, nu ne ridicam in picioare, suntem oameni …

Judecatorul Gica Popa: Tribunalul, in numele legii si al poporului, deliberand in secret, condamna in unanimitate de voturi pe inculpatii Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena la pedeapsa capitala si confiscarea totala a averii, pentru savarsirea infractiunilor de genocid prevazute de art 357, aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat prevazuta de art 162 Cod Penal; act de diversiune, prevazut de art 163 Cod Penal si subminarea economiei nationale prevazuta de art 165, aliniatul 2 Cod Penal. Pronuntata in sedinta publica, astazi 25 decembrie 1989.

Avocatul Teodorescu: Va rog sa-mi ingaduiti sa mai iau o data legatura cu inculpatii.

Nicolae Ceausescu: Nu recunosc nici un tribunal.

Avocatul Teodorescu: Nerecunoscand tribunalul nu exercita nici o cale de atac. Va rog sa constatati ca hotararea e definitiva in conditiile acestea.

Nicolae Ceausescu: Cine a dat lovitura de stat poate sa impuste pe oricine!

Tribunalul se retrage.

Nicolae Ceausescu: Romania va trai-n in veci de veci. Toti tradatorii, oricati vor fi… Va trai Romania si poporul roman liber, nu cu tradatorii,

Ambii inculpati se ridica in picioare. Un militar le spune sa ramana pe loc.

Nicolae Ceausescu: “Mai bine-n lupta cu gloria deplina, decat sa fii sclav inca pe vechiul pamant” … Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de tradatori!

Elena Ceausescu: Si i-am avut langa noi.

Nicolae Ceausescu: Da.

Elena Ceausescu: Da, asa se intampla, tradarile vin de langa tine.

Doi militari ii leaga pe sotii Ceausescu cu mainile la spate, cu niste sfori.

Nicolae Ceausescu: Nu e voie, nu e voie! Nu ne legati!

Elena Ceausescu: Nu sunt de acord! Impreuna am luptat, sa murim impreuna. Daca vreti sa ne omorati, ne omorati pe amandoi, impreuna, nelegati. Nu draga.. impreuna, mergem impreuna, legea asa spune. Ne da dreptul sa fim impreuna. Ce e asta? Ce vrei sa faci cu asta? Nu admit, nu puneti mana pe noi, nu ne legati, nu ne jigniti, nu ne legati, nu e voie sa ne legati! Va e frica de popor. Nu ne rupeti mainile ma copii. E rusine! V-am crescut ca o mama, dati-mi drumul la maini, imi rupeti mana, dati-mi drumul, aoleo, mai baiatule, ma!

Un militar: Jumatate din colegii nostri sunt morti din cauza dumneavoastra. Ai nostri, colegii, fratii nostri!

Nicolae Ceausescu: Nu! Nu! Va minte.

Militarii: Nu ne minte.

Elena Ceausescu: Aia sunt ai Securitatii, nu sunt ai nostri. Noi suntem aicea asa, mai avem noi puterea? Voi o aveti! intrebati-i pe cei care au puterea!

Legati cu mainile la spate, sotii Ceausescu au fost scosi imediat in curtea interioara a unitatii militare, loc unde, la ordin si fara niciun semn, capitanul parasutistilor de la Boteni, i-a impins spre zid, s-a dat doi pasi inapoi si i-a secerat pe Elena si Nicolae Ceausescu, descarcand intregul incarcator de pistol mitraliera AK in corpurile acestora. Gestul i-a luat pe toti prin surprindere, mai putin pe generalul Victor Stanculescu, cel care a dat ordinul criminal. Practic nu a existat niciun pluton de executie. Apoi, pentru filmul-marturie, Ceausestii au fost tarati la zid si s-a mai tras in corpurile lor si asta pentru ca colonelul Ion Baiu (cameramanul) nu apucase sa filmeze rafala finala cu o camera Panasonic VHS, fiindca fusese luat la randul sau prin surprindere.

 SURSA : LUMEA JUSTITIEI

Scris de Adina A. STANCU – Elena DUMITRACHE

http://www.luju.ro/dezvaluiri/dosarele-revolutiei/mascarada-judiciara-de-la-targoviste-cititi-stenograma-completa-a-procesului-sotilor-ceausescu-din-25-12-1989-care-reprezinta-una-din-marile-rusini-ale-justitiei-romane-in-23-de-ani-niciun-procuror-general-nu-a-indraznit-sa-revizuiasca-acest-proces-politi

Scris de Neacșu                5 ianuarie 2013

Unii oameni se nasc pentru a fi trădători. Trădează din fragedă pruncie, apoi fac din trădare un mod de viaţă, o meserie şi  îşi construiesc averi de pe urma trădării. Ba mai mult, capătă şi stele de pe urma trădării. Apoi ajung vicepremieri după ce trădează iarăşi. După fiecare trădare a căpătat câte ceva şi dacă îl întrebi cum şi-a câştigat stelele dă din umerii înstelaţi şi te pune să îl întrebi pe cel care l-a avansat. Nu mai spun cine e persoana, abia am mâncat şi nu vreau să schimb tastatura.

Alţii aflaţi exact la capătul celălalt al standardelor, născuţi să se acopere de glorie, să îşi asume riscuri, să îşi rişte viaţa şi să se sacrifice în numele onoarei şi a demnităţii, au avut toată cariera parte numai de trădări ale altora la adresa lor. Dacă îi urmărim cariera şi soarta nu se poate să nu sesizăm că omul care nu a ştiut ce e aia trădare, a pierdut totul din cauza ei. Şi pentru ca nici odihna să nu îi fie liniștită, este trădat şi după moarte.

Mareșalul. Oricine a trăit şi a citit cât de cât istoria știe că  România a avut 5 mareșali onorifici şi  unul singur activ,  inconfundabil , care  îşi merită cu prisosinţă acest nume.  I se poate spune UNICUL, pentru că rar se poate găsi atâta onoare, simt al datoriei, corectitudine, patriotism, putere de muncă, loialitate, dragoste faţă de ţară, devotament şi spirit de sacrificiu ca în cazul veșnic trădatului ION ANTONESCU.

  1. Când în vara lui 1919 după campania de eliberare a Transilvaniei l-a decorat cu „Crucea Mihai Viteazu” nu orice Cruce ci chiar cea pe care o avea pe pieptul său, Regele Ferdinand spunea: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acuma nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod public. Pentru a repara această nedreptate, uite, îţi confer ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a dându-ţi chiar decoraţia mea!”Când vorbea de nedreptate, Ferdinand se referea la cele 6 luni cât Antonescu fusese mazilit de la direcţia Operaţii a Marelui Cartier General , la cererea germanilor pe care îi învinsese în operaţiile din Moldova. Asta fusese prima trădare pe care o suferea  Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă statuie cât se afla încă în viaţă. Şi era abia Locotenent colonel.
  2. În 4 Septembrie 1940, Regele Carol al II-lea după ce şefii partidelor istorice Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă ţara speriaţi de situaţia gravă în care ajunsese, îl cheamă pe Antonescu din exilul unde fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare  la adresa Elenei Lupescu şi îi spune:” Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot.” Interesante cuvinte adresate de Rege celui pe care şi el îl trădase luându-i comanda Armatei după ce fusese comandant al Şcolii Superioare de Război actuală, Universitate de apărare Naţională. A doua trădare.
  3. Când a luat conducerea ţării Antonescu şi-a fixat nişte obiective pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea îi contactă pe cei doi mari oameni politici care refuzaseră preluarea ţării, oferindu-le conducerea ţării. Aşa s-a întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a părut un moment potrivit, considerând că misiunea lui s-a terminat. De fiecare dată a fost refuzat. Apoi deja din 1941, după Bătălia Stalingradului Antonescu spunând suitei sale:„Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru” a început să caute soluţii pentru scoaterea ţării din coaliţia cu Germania. Mai târziu deja a făcut paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie considerată o trădare din partea sa. Încă din primele discuţii cu Hitler, Mareşalul îi spusese: „merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…” Interesul lui a fost reîntregirea neamului. A DUS TRATATIVE ATÂT CU Ruşii cât şi cu aliaţii pentru scoaterea României din război dând totodată liber opoziţiei să facă acelaşi lucru, acceptând în înţelepciunea şi patriotismul său ideea că poate opoziţia are mai multe şanse. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu spune pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!” Se mai îndoieşte cineva de nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului politic, patriotismul şi spiritul de sacrificiu? Din aceste cuvinte au de învăţat şi actualii conducători aşezaţi la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă autocrat fără a avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile Mareşalului, ba sunt exact opusul lui. Când este interpelat de Hitler cu privire la activităţile diplomaţiei româneşti din 1943 de apropiere de forţele Antantei, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu dă vina pe altcineva, ci răspunde direct:” Cunosc mein Führer activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o.” Ei bine, onoarea şi principiile au făcut din el un abonat la trădare. Opoziţia nu a jucat fair play, l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate cu aliaţii l-au prezentat drept omul lui Hitler, marioneta lui, omul de paie, satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai pentru a-i micşora sau anula şansele de a ajunge la înţelegere cu aliaţii, oferindu-l pe el drept trofeu. Au pus mai sus propriile interesele, invidia şi orgoliul personal decât adevărul şi interesul naţional. A treia trădare.
  4. În încercările sale de a scoate ţara din coaliţia cu Germania, Antonescu a încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi convingerilor progresiste, a încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă realitatea puterii şi intereselor ruseşti mult mai aproape de România. A informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia pentru a putea apoi lupta împotriva nemţilor şi a înainta spre apus cot la cot. Dintre toţi cei cu care a dus tratative, cel mai înverşunat acestui plan a fost Roosvelt care nu voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la Berlin din motive atât de orgoliu cât şi de a pune mâna pe secretele, armele, tehnologia şi oamenii de ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat cât au putut aceste discuţii, nu au dat undă verde încheierii unui armistiţiu cu ruşii care ar fi scurtat războiul cu mai mult de un an şi ar fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de victime că să nu mai spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că SUA avea alte interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat cât au putut înţelegerea dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel convingerilor sale, fair play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu a forţat nota. A patra trădare.
  5. De fapt până şi ruşii, adversarii cei mai mari ai lui Antonescu, îi recunoşteau valoarea. Când în 1943 s-au declanşat negocierile de la Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca să ea să să ajungă la o înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze încheierea armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu, singura forţă politică care poate garanta bună desfăşurare a tratativelor” Şi asta o spuneau ruşii în condiţiile în care cererile lui Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase pentru Ruşi, dar pe ei nu îi interesa ce promiteau sau cereau unii sau alţii ci cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman corect, unui prieten mincinos. De fapt Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar şi înaintea prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş. Când Pătrăşcanu s-a dus să semneze armistiţiul pe 12 Septembrie 1944, întrebând de ce condiţiile impuse lor erau mai grele decât cele convenite iniţial cu Antonescu Molotov răspunde direct:”Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Acest răspuns l-au primit fraţii comunişti trimişi de REGELE MIHAI. Orice alt comentariu este de prisos. Numai că din nou Antonescu a fost trădat pentru a nu putea fi el cel care să semneze armistiţiul. Dacă în politicieni nu avea încredere prea mare dar îi acceptă ca pe o prezenţi necesară şi firească, Mareşalului avea încredere aproape oarbă în militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl trădeze pe el, cel care nu cunoştea trădarea decât când o simţea pe propria piele, dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o avea în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o clar într-o discuţie avută cu Guderian după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler : “la noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Iluzie deşartă. O parte din generalii lui i-au pierdut capul a. a cum şi al lui Mihai Viteazu căzuse tot pe genunchii unor generali. La începutul verii 1944 serviciul secret îi raportase unele activităţi suspecte şi fluctuaţii de persoane la palat, atât ziua cât şi noaptea. Mareşalul a dat ordin să se urmărească şi să fie informat. După ceva timp, este informat de şeful serviciului că la palat se pune la cale o acţiune secretă

–          “bine, dar în capul lor cine este – întreabă Antonescu

–          Domnul general Sănătescu – i se răspunde.

–          Dacă este el, în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent.

Serviciile secrete au urmărit, dar nu au mai raportat. Întraseră şi ele în joc. A cincea trădare.

  1. Frontul din Moldova era un front bine apărat şi Ruşilor le-ar fi trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care luptase şi în primul război pe frontal moldovean apărând aceleaşi obiective şi puncte strategice, era conştient de puterea liniei de apărare. Ştia că ruşii nu pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va lupta, deci nu îşi făcea probleme că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin surprindere. Ceea ce nu ştia el era că se vor găsi trădători în cadrul armatei care vor face alte jocuri şi vor ceda frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist. Actualul preşedinte când a vorbit despre trădarea lui Mihai, la asta s-a referit, numai că nu a explicat în ce constă trădarea. Responsabili de acest act sunt Casa Regală, Generalul Sănătescu, Generalul Aldea, comuniştii lui Bodnăraş şi Pătrăşcanu şi cei menţionaţi mai sus. Ei au cedat frontul şi au dat posibilitatea armatelor ruseşti să intre în Moldova şi apoi în ţară. Asta în condiţiile în care pe de o parte discuţiile lui Antonescu pentru încheierea unui armistiţiu cu ruşii erau nu numai avansate ci aproape de finalizare, pentru că în numai trei zile soseşte acordul ruşilor, pe de altă parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu că aliaţi cum ar fi intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel s-ar fi evitat prizonieratul a sute de mii de ostaşi români. A şasea trădare.
  2. După cum se ştie, la 23 August 1944 Antonescu a fost chemat la Palat de rege. Ceea ce nu se ştie este că el aştepta să meargă la palat dar nu înainte de a primi răspunsul de la Stockholm unde se negocia armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este că răspunsul venise, era favorabil, numai că nu ăi mai fusese înmânat lui, ci regelui iar acesta nu I l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe care au avut-o, deşi practice rezolva problema ieşirii din război în condiţii mult mai avantajoase pentru România. Numai că regale nu voia că meritul să îi revină lui Antonescu, voia să fie el cel care “a salvat ţara”. S-a văzut cum a salvat-o. De fapt intenţiile şi gândurile sale au fost clar exprimate de însuşi Mihai, într-o discuţie cu G Brătianu: “Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc” A şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit Băsescu, nu îl simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate.
  3. Dar Mareşalul nu a fost trădat numai în ţară ci şi în afară, de proprii săi miniştri. Trimis la Stockholm pentru negocierile cu ruşii, Gheorghe Duca se lăuda la bătrâneţe cu misiunea pe care i-a dat-o regale de a sabota negocierile lui Antonescu. A opta trădare.
  4. Chemat la palat, Mareşalul este convins că acolo va discuta ieşirea din războiul împotriva Antantei şi era bucuros şi convins că vor ajunge la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă aceleaşi interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat, colonelul Davidescu vine la el şi ăi spune suficient de tare, să audă şi alţii de lângă ei: “Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (doi ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri.” – “Nu e nevoie, Davidescule- răspunde Mareşalul plin de încredere – E de ajuns şi aşa, doar merg la Casa Regală.” Asta arată atât credinţa lui că Regele urmăreşte binele ţării şi deci nu are de ce se teme atâta vreme cât sunt de aceeaşi parte a baricadei, cât şi respectul pentru Casa Regală pe care nu o vedea capabilă de trădare ca instituţie. Din păcate s-a înşelat. A noua trădare.
  5. Despre momentul arestării sale se mai ştie câte ceva. Fie din manualele de istorie fabricate de comuniştii care se lăudau că au scăpat ţara de dictatura lui Antonescu, fie din filmul recent decedatului Sergiu Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi I se promisese că nu va fi predat ruşilor dar a fost trimis la “reciclare un an şi jumătate”. A 10-a trădare. Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la cheremul lui Hitler, amintesc două lucruri: primul este declaraţia făcută de Antonescu chiar înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era în discuţie doar idea colaborării cu nemţii “Generalul Antonescu nu poate semna nici o politică în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixa pe baza unui schimb reciproc de valori egale”. Al doilea lucru este chiar dovada faptului că s-a ţinut de cuvânt: Germania are o datorie istorică faţă de România, datorie neonorată exact de pe acea vreme ca urmare a contractelor semnate de Antonescu cu Hitler. Ei bine, paradoxul este că Antonescu a putut semna aceste hârtii de pe picior de egalitate cu Dictatorul Lumii, dar actualul guvern sau preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea datoriei, cu un cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul în acest caz, cine este dictatorul?
  6. La întoarcerea în ţară este judecat condamnat la moarte şi executat. Ruşii nu au făcut-o deşi le provocase pierderi imense. Au făcut-o conaţionalii săi. A 11-a trădare.
  7. Ai spune că odată cu moarea sa s-a închis ciclul trădărilor, dar nu e aşa. Neamul românesc continuă seria trădărilor. După moartea sa, o perioadă era interzis să pronunţi chiar şi numele său. Apoi încet încet se mai fac concesii, se mai dă liber la documente, profesorii prin liceele şi şcolile militare fie întrebaţi de elevi fie din conştiinţă şi respect faţă de el şi de istorie mai aţâţă jarul încă nestins al conştiinţei de neam. Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de barbari au fost, au făcut cei care au venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar nu şi din conştiinţa neamului. I-au şters poza, dar nu au murdărit-o, l-au demitizat dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au venit după ei la îndemnul “prietenilor” cu bani depăşeşte toate trădările de până acuma. Pentru că anti românii cu mască de Hallowen şi sticle de Coca Cola la îndemnul unor Ştruli au considerat că românii nu trebuie să aibă eroi şi noţiunea onoarei şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor. Antonescu a fost declarat criminal de război şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Iar prin ordonanţa de urgenţă nr 31 din 2002, se interzice expunerea tablourilor sau statuilor lui Antonescu, în numele “interzicerii promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii,” A 12-a trădare. Curios este că în vreme ce Antonescu este învinuit de moartea câtorva mii de evrei, în America, la mare fast şi cu mari onoruri este păstrat eroul naţional al Americii, marele general Custer, cel care a exterminat  sute de mii de indieni ducând la dispariţia, DECIMAREA , EXTERMINAREA   multor triburi de  indieni, mulţi cu o cultură şi morală mult superioară şi Americii de azi. Cine nu cunoaşte să citească “Călătorie în Virginia a lui Yves Berger să se convingă. Cum este posibil ca un criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou al unui stat care ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi eroii şi să ne slăvim trădătorii care au dezertat şi trădat în favoarea lor? Ce va scrie istoria acestui neam – dacă vom mai rămâne în istoria omenirii ca neam, despre noi? Noi nu avem dreptul să ne cinstim eroii? La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul comandanţilor sunt tablouri cu toţi comandanţii Academiei de-a lungul vremurilor. Al lui Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este că a fost scos în urma unei vizite de peste ocean. Iată ce odin a dat “criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului:“Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.” Faţă de el,” eroul Custer” a rămas faimos prin aplicarea principiului“un Indian bun este un Indian mort!” Astea sunt valorile care ni se bagă pe gât în numele democraţie.  Ca să nu mai amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele atomice la Hiroshima şi Nagasaki.
  8. Că ai noştri cârmuitori se dau după cum bate vântul şi fac legi dictate de alţii, nu e de mirare, ei îşi apără scaunele, averile, încearcă să scape de puşcărie, vând tot, trădează pentru că marile democraţii ale lumii urăsc trădarea dar sprijină trădătorii altora. Trădarea supremă, trădarea cea mare faţă de mareşal, faţă de ţară, o comitem noi, cei care ne facem că nu vedem, care ştim dar nu spunem nimic de frică, din comoditate, scârbă, servilism, laşitate, parvenitism. Noi cei care acceptăm toate aceste trădări şi le ascundem undeva în colţurile conştiinţei noastre numai pentru a nu ne strica “liniştea sufletească” sau a casei, a ne păstra serviciul, salariile, pensiile, sporurile, privilegiile. Marea trădare o comitem noi toţi cei care ne considerăm români, dar nu suntem în stare nu numai să apărăm ceea ce ne-au lăsat înaintaşii, dar nici măcar să respectăm şi să cinstim memoria lor, pentru că “aşa se spune “. Noi nu avem cap, nu avem judecată proprie, nu avem conştiinţă, nu avem morală, nu avem principii, le primim pe ale altora, fie de împrumut, fie impuse, e mai lejer, nu ne obosim şi avem şi pe cine arunca vina dacă lucrurile merg prost. A 13-a trădare, cea mai dureroasă.

Ştiind parcă ce va urma, într-o altă premoniţie, Mareşalul spunea:

“ŢIE POPOR INGRAT, NU-ŢI VA RĂMÂNE NICI CENUŞA MEA! “

http://www.in-cuiul-catarii.info/2013/01/05/nascut-pentru-a-fi-tradat-2489