Cand se îngenunchează în biserică?

………………………

Perioadele de „ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt: 

– Toate duminicile (52) anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);
– De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
– In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
– In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie, si aceasta numai incepand cu secolul al XVII-lea);
– In timpul tuturor Sfintelor Liturghii zilnice, fie ca se savarseste Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului Vasile cel Mare, a Sfantului Ioan Gura de Aur, sau a Sfintilor Iacob si Marcu.

Iar perioadele de „ingenunchere canonica” in biserica sunt: 

– Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: „Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.
– In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
– In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
– In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);
– In timpul tainei sfintei spovedanii (in afara de sambata si duminica);
– Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);
– Acasa, se ingenuncheaza in acelasi fel ca si in biserica (in afara de sambata si duminica).

Asadar, tinuta noastra in biserica exprima cat de bine cunoastem viata din ea.

Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/cand-ingenuncheaza-biserica-120094.html

Mos Nicolae

Mareste imaginea.

Sfantul Ierarh Nicolae este cel mai cunoscut sfant al Bisericii noastre. Indiferent pe cine intrebi, iti poate spune despre el ca este sfantul care aduce daruri. Noaptea dinaintea zilei de 6 decembrie este cunoscuta ca fiind noaptea darurilor. Este momentul in care vine „Mos Nicolae”.

Cand eram copil, imi lustruiam ghetele si le puneam la fereastra ca sa fie umplute de daruri. Aveam prieteni care isi asezau incaltarile la usa, semn ca pe acolo avea sa vina Mos Nicolae. Nu m-am intrebat pe unde venea, pentru ca atat eu cat si prietenii mei ne trezeam cu daruri in ghete, semn ca Sfantul Nicolae putea veni si pe usa si prin geam. Si datorita sfinteniei sale, cunostea ce iti lipseste si iti aducea ceea ce iti doreai. Datorita acestei bunatati, multi copii il confundau pe Dumnezeu cu Sfantul Nicolae.

Sfantul Ierarh Nicolae nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, in Asia Mica. Teodor Anagnostul, autorul „Istoriei Tripartite”, afirma ca Sfantul Ierarh Nicolae a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Pentru ca acest autor s-a folosit de documentele provenite direct de la primul Sinod Ecumenic sau de la persoanele care au participat la acest sinod, istoricitatea Sfantului Nicolae nu trebuie pusa sub semnul intrebarii.

Amintim ca la sinodul de la Niceea, din anul 325, a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Potrivit Traditiei, atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, Nicolae i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ofere spre desfranare. Sfantul Nicolae i-a daruit omului aflat in nevoie trei pungi cu aur, iar fiicele acestuia s-au putut casatori. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Ziua trecerii Sfantului Nicolae la cele vesnice a fost data de 6 decembrie 334, potrivit lucrarii „Legenda Aurea” („Legenda Sanctorum”) a lui Jacoppo da Voragine (+ 1298). In prezent, moastele sale se afla la Bari, din anul 1087. Mentionam ca in biserica „Sfantul Gheorghe Nou” din Bucuresti, se afla mana dreapta a Sfantului Nicolae. Exista credinta ca aceasta mana i-a fost trimisa lui Mihai Viteazul chiar de Cardinalul de Bari, printr-un pelerin roman, in semn de pretuire pentru lupta domnitorului impotriva paganismului.

Va indemn sa luati chipul Sfantului Nicolae, ca nimeni sa nu mai planga pentru lipsa darurilor. Nu uitati ca in viata vesnica luam cu noi doar atat cat am daruit.

La multi ani tuturor celor ce poarta numele Sfantului Nicolae.

Adrian Cocosila
http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-nicolae/mos-nicolae-122504.html

CALENDAR ORTODOX – CA O ENCICLOPEDIE

 

CALENDAR ORTODOX – CA O ENCICLOPEDIE

Acest calendar se dovedește a fi o enciclopedie întreagă,  incluzând și Biblia, dacă urmărești toate linkurile.

Click pe fiecare zi și aflați povestea ei.

Un calendar ortodox deosebit

Mai jos este un link unde puteți intra și dând click pe ziua dorita aflați viata sfinților din acea zi, pe scurt….

Sa va fie de folos!

http://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/

 

 

BISERICA SARBA CATRE IPF DANIIL

 

 Este de dorit ca relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă Sârbă să fie măcar acum ceva mai bune.

           Vă rog să primiţi în ataş, link-ul dar şi transcrierea mesajului irevernţios primit de PF Daniel din partea PF Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe.

          Printre altele este de reţinut şi faptul că pun accentul pe această nefirească distincţie între român şi vlah. Aici vina o poartă şi deputata PNL Cornelia Cazacu din Târgovişte care a votat pentru această distincţie în Consiliul Europei.

          Ar trebui să ştim şi celelalte rele pe care le-a patronat BOS.

                       Cu multe urări de mai bine

                         George Liviu Teleoacă

http://www.youtube.com/watch?v=4-eB9ZkWrLg

 

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE SÂRBE CĂTRE PATRIARHUL DANIIL

 

Voi deci ca biserică nu aveţi nici un drept, nici bază canonică, să uzurpaţi teritoriul nostru canonic, neinformându-i chiar pe arhiereii însărcinaţi, nelucrând mult la ridicarea spirituală a credincioşilor, care nici nu vă sunt încredinţaţi din partea Duhului Sfânt, ci la propagandă naţionalistă, convingând poporul că este român, nu cel vlah.

Nu e posibilă şi nici necesară formarea noilor delegaţii sau începerea unor negocieri noi printre noi în legătură cu relaţiile canonice şi a stării canonice.

Dumneavoastră, Preafericite frate, pur şi simplu vă prefaceţi că nu cunoaşteţi faptele.

Iar făptuirile sunt:

Comisiile bisericilor au stabilit relaţiile noastre pe bazele normelor canonice minimale: Eparhia Dacia Felix are sediul în Deta şi administraţia paralelă în Vârşeţ şi există cantoanele frăţeşti şi colaborarea cu arhierii noştri în Serbia de Răsărit, în cadrul relaţiilor canonice seculare. Înţelegerea aceasta a fost confirmată din partea soboarelor arhiereşti a amândoror biserici.

Din păcate Dumneavoastră şi confraţii Dumneavoastră, în mod special episcopul Daniil aţi călcat brutal şi înţelegerea bilaterală şi semnăturile dumneavoastră şi continuaţi şi mai frecvent şi mai obraznic să uzurpaţi teritoriul nostru canonic mai ales în Eparhia Timocului, săvârşind lucrările preoţeşti lipsite de Har şi impermisibile.

Noi exprimând atitudinea soborului cinstit arhieresc al bisericii noastre pretindem da la Prea-fericirea Voastră şi de la soborul care vă înconjoară că arhiereii şi clericii să renunţe la activităţile anticanonice pe teritoriul BOS şi să reducă activitatea sa pe teritoriul Banatului Sârbesc şi Românesc.

În cazul contrar vom fi forţaţi că fără de a vă mai anunţa să procedăm la fel ca şi Sfânta Patriarhie a Ierusalimului.

…………………………………………………………………………………………………………..

În Statutul BOR nu se află Timocul, aşa încât aceste activităţi ale BOR sunt absolut ilegale.

 

Publicat la 2 noiembrie 2012.

SEMNUL CRUCII

Semnul crucii

JAPONIA NU VREA SA AIBĂ DURERI DE CAP SAU ESTE ALTCEVA?

Aţi citit vreodată în vreun ziar că un lider politic sau un prim-ministru dintr-o naţiune islamică să fi  vizitat Japonia?

Aţi întâlnit vreodată ştirea că şahinşahul  Iranului  sau vreun prinţ din Arabia Saudită  să fi vizitat Japonia?

Japonia este o ţară  care ţine Islamul dincolo de ţărmurile sale.

Japonia a pus restricţii stricte asupra Islamului şi a tuturor musulmanilor.

 

Motivele sunt:

a) Japonia este singura ţară care nu dă cetăţenie la musulmani.

b) In Japonia nu se acordă rezidenţă permanentă pentru musulmani.

c) există o interdicţie severă de propagare a Islamului în Japonia.

d) În Universităţile din Japonia, nu se predă araba sau orice limbaj islamic.

e) Nu se poate importa „Coranul”, publicat în limba arabă.

f) Conform datelor publicate de guvernul japonez le-a fost dată viză de rezidenţă temporară pentru numai 2 sute de mii de musulmani, care au avut nevoie să studieze Legea japoneză a  bogăţiilor naturale (sau legea funciară? – the Japanese Law of the Land). Aceşti musulmani au trebuit să vorbească japoneza şi să practice ritualurile lor religioase numai în casele lor.

g) Japonia este singura ţară din lume care are un număr neglijabil de ambasade ale ţărilor islamice.

h) poporul  japonez nu este atras de Islam.

 I) rezidenţii musulmani care locuiesc în Japonia sunt angajaţi ai companiilor străine.

j) Chiar şi vizele de lucru nu sunt acordate pentru medici musulmani, ingineri sau manageri trimise de companiile străine.

k) În majoritatea companiilor, se menţionează în regulamentele interne, că musulmanii nu pot aplica pentru un loc de muncă.

l) Guvernul japonez este de părere că musulmanii sunt fundamentalişti şi nici chiar în epoca globalizării nu sunt dispuşi să schimbe legile lor musulmane.

m) Musulmanii nici nu se pot gândi cu privire la închirierea unei case în Japonia.

n) Dacă cineva ştie că vecinul său este un musulman, tot cartierul rămâne de alertă.

o) Nimeni nu poate iniţia o celulă islamică sau „Madarsa” Arabă, în Japonia

p) Nu se aplică legea islamică (Sharia)  în Japonia.

q) În cazul în care o femeie japoneză se căsătoreşte cu un musulman, atunci ea este considerată  proscrisă pentru totdeauna.

r) Potrivit dlui Komico Yagi (şef de departament la Universitatea din Tokyo) „Există un cadru de spirit în Japonia că Islamul este o religie foarte îngustă la minte şi ar trebui să stai departe de ea.”

s) jurnalistul independent Mohammed Juber a făcut un turneu in mai multe tari islamice după 9/11 precum şi în Japonia. El a descoperit că japonezii erau încrezători că extremiştii nu ar putea face nici un rău în Japonia.

Un document semnat de Ştefan cel Mare pentru 160.000 de hectare donate ..bisericii

Un document din 2 februarie 1503, prin care Ştefan cel Mare „întărea“ toate donaţiile făcute Mînăstirii Putna, a fost citat la Curtea de Apel Cluj, în procesul în care Arhiepiscopia Sucevei şi Bucovinei solicită retrocedarea a peste 160.000 de hectare de pădure. Documentul original se afla, la data editării volumului (1980), la Biblioteca de Stat a URSS „V.I. Lenin“, Secţia manuscrise, Colecţia Markevici-Lukaşevici, fond nr. 159, doc. nr. 15, Original pe pergament, 41 x 57 cm, pecete atîrnată, pierdută, scrie oradecluj.ro.

 

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, Troiţă sfîntă, de o fiinţă şi nedespărţită. Iată eu, robul stăpînului meu Isus Christos, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că a binevoit domnia mea cu a noastră bunăvoinţă şi cu inimă luminată şi curată şi din toată bunăvoinţa noastră, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi am făcut, pentru sfîntrăposaţilor înaintaşi bunici şi părinţi ai noştri, şi pentru sănătatea şi mîntuirea noastră, şi pentru sănătatea şi mîntuirea doamnei noastre Maria, şi pentru sănătatea şi mîntuirea copiilor noştri, şi am întărit prin acest privilegiu al nostru toate privilegiile mînăstirii Putnei, unde este hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi unde este egumen arhimandritul şi rugătorul nostru, chir Spiridon, oricîte privilegii are acea sfîntă mînăstire pentru toate satele ei şi anume pentru satele: satul Jicovul de Sus, satul Jicovul de Jos, satul Voitin, satul Maneuţi, satul Balosineşti, satul Botăşani, satul Vicşani, satul Macicateşti, satul Fratăuţi, satul Climăuţi, satul Ternauca – toate satele de mai sus sînt pe Suceava – şi iarăşi gîrlei, satul Balcăuţi, ce este lîngă tîrgul Siretului, şi satul Grecii pe Siret, tot lîngă tîrgul Siretului, şi, în ţinutul Cernăuţilor, satul Cozmin, şi satul Clicicăuţi, şi satul Ostriţa, pe Prut, şi satul Ştubeiul, pe Başiu, şi, la Cîrligătură, satul Sineşti şi satul Onicicani, şi, la Prut, o bucată de pămînt din hotarul Boiştei, ceva mai jos de gura Boiştei, şi mlaştina gîrlei, şi satul Balinteşti, şi Iezerul Roşu, şi Seliştea lui Manea, la gura Frumoşiţei, şi pe Frumoşiţa, satul unde a fost Falcin, din jos de Andriiaş, şi, pe Frumoasa, trei sate, anume Fărcenii, din jos de Troian, şi şcheii, la gura Frumoasei, şi la Fîntîna Măceşul, ce se află la capătul de jos al iezerului Roşul, care acele mai sus scrise sate şi acel iezer Roşul au fost cumpărate şi date de noi acestei mai sus scrise sfinte mînăstiri de la Putna; şi apoi pe Siret, satul Camenca, şi satul Tomeşti, şi satul Cupca, care aceste trei sate le-a dat la moartea sa, pentru pomenirea sa, răposatul Iurii Cupcici aceleiaşi mai sus scrise mînăstiri de la Putna; şi încă două sate în ţinutul Cernăuţilor, anume satul Stroinţii şi satul Urvicolesa, pe care tot la moartea sa şi pentru pomenirea sa le-a dat aceleiaşi sfinte mînăstiri de la Putna răposatul Simca. Toate cele mai sus scrise, adică toate mai sus scrisele sate, cu toate hotarele lor vechi, şi cu tot venitul şi cu toate cîte au ascultat din vecii vecilor de aceste sate şi au ţinut de ele, precum stă scris în privilegiile de cumpărătură şi de danie, să fie neclintite şi nemişcate în veci mai sus scrisei sfinte mînăstiri de la Putna. Şi mai întărim noi prin acest privilegiu şi celelalte privilegii ale aceleiaşi mai sus scrise mînăstiri, date şi scrise tot de noi, pentru viile din dealul Hîrlăului, pentru popi, pentru sarea de la ocnă, pentru ţigani, pentru braniştea din jurul mînăstirii, pentru pietrele de ceară din tîrgul Siretului, pentru morile de pe Siret, aproape de tîrgul Siretului, pentru vama cea mică de pe Suceava, la Jicov, pentru gloabele din satele mînăstireşti, pentru prisaca de la Comarna, pentru măjile de peşte fără vamă, aşa cum e scris şi dat în privilegii şi neclintit în veci să fie acestei sfinte mînăstiri de la Putna. Şi de asemenea, şi de aici înainte, orice s-ar mai adăuga şi de la noi sau de la altcineva, aşa cum se va da şi se va scrie, şi una şi alta, neclintit şi nemişcat să fie acestei sfinte mînăstiri de la Putna. Iar la aceasta este credinţa domniei noastre, a mai sus scrisului, noi Ştefan voievod, şi credinţa preaiubitului fiu al domniei mele, Bogdan voievod, şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului Boldor vornic, credinţa panului Şteful, credinţa panului Toader, şi a panului Negrilă pîrcălabi de Hotin, credinţa panului Eremie şi a panului Dragoş pîrcălabi de Neamţ, credinţa panului Şandru de la Cetatea Nouă, credinţa panului Arbure portar de Suceava, credinţa panului Clănău spătar, credinţa panului Isac vistier, credinţa panului Cozma Şarpe postelnic, credinţa panului Moghilă ceaşnic, credinţa panului Frunteş stolnic, credinţa panului Petrică comis şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni, şi mari şi mici. Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, din copiii noştri sau din neamul nostru sau pe oricine îl va alege Dumnezeu să fie domn al ţării noastre, Moldova, acela să nu clintească dania şi întărirea noastră, ci s-o întărească şi s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noştri şi am dat şi am scris acelei sfinte mînăstiri de la Putna. Iar cine ar vrea să clintească dania noastră, acela să fie afurisit de Domnul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru, Isus Christos, şi de preacurata lui Maică, şi de patru Sfinţi Evanghelişti, de Sfinţii Apostoli de frunte Petru şi Pavel şi ceilalţi. Şi de 318 Sfinţi Părinţi purtători de Dumnezeu de la Nicheia şi de toţi sfinţii care din veac au plăcut lui Dumnezeu, şi să fie asemenea lui Iuda şi blestematului Arie, şi să aibă parte cu acei iudei care au strigat asupra Domnului, Mîntuitorului nostru Isus Christos, zicînd: sîngele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi în veci, amin. Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai sus scrise, am poruncit credinciosului nostru pan, Tăutul logofăt, să atîrne pecetea noastră la această carte a noastră.

ziartricolorul.ro

A scris Toader, la Suceava, în anul 7011 (1503), luna februarie, 2 zile.“

 

Magistrații Curţii de Apel au admis joi solicitarea Regiei Naţionale a Pădurilor (RNP) de a se efectua o expertiză în procesul intentat de Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei pentru retrocedarea a peste 160.000 de hectare de pădure.

http://www.ziartricolorul.ro/1989/un-document-semnat-de-stefan-cel-mare-pentru-160-000-de-hectare.html

DESPRE ATEISM ȘI CREDINȚĂ

Dan Vasiesiu

“Din discuţiile purtate pe acest forum (şi nu doar aici) rezultă cu claritate că există o mulţime de confuzii, idei preconcepute, greşeli şi nelămuriri legate de noţiunea de ateism şi caracteristicile ateilor în general. Pentru a elimina, sau cel puţin reduce aceste nelămuriri, am realizat mai jos o listă cu cele mai comune dintre ele. Oricare dintre punctele de mai jos poate fi dezbătut pe zeci de pagini, şi unele au şi fost. Ca urmare, prezint doar nişte răspunsuri scurte, sintetice, pe cât posibil fără a face trimitere la articole sau surse bibliografice. Nu există intenţia de a demonstra că ateii au 100% dreptate, nici nu cred că ar fi posibil, mai ales când cei care citesc au deja o mulţime de idei preconcepute şi sunt insensibili la argumente de ordin logic. Acest post nu este conceput ca începutul unei dezbateri. Este doar un ghid rapid, orientativ. Speranţa mea este ca în continuare, atunci când cineva doreşte să atace poziţiile ateiste, să binevoiască iniţial să arunce o privire asupra punctului corespunzător din această listă, pentru a înţelege care ar putea fi o bază de discuţie. E o primă etapă care ar evita repetarea ad nauseam a aceloraşi erori de înţelegere a ceea ce susţin ateii de fapt. În cazul ideal, unii s-ar putea în cele din urmă să realizeze sâmburele de adevăr din spusele lui Ernest Hemingway: ALL THINKING MEN ARE ATHEISTS (toţi oamenii care gândesc sunt atei).

1. Ateismul este ilogic deoarece este o negare absolută a unei existenţe despre care nu ne putem pronunţa. Afirmaţia, de altfel foarte răspândită, denotă lipsa de înţelegere a termenului de ateism sau ateu. Ateismul înseamnă pur şi simplu lipsa credinţei în zei sau dumnezei, cu toate variantele lor. Ateismul este poziţia naturală de a nu crede că o entitate există în lipsa dovezilor de orice natură care să o susţină direct sau indirect. Diferiţi atei pot atribui diferite grade de certitudine ideii că nu există zei. Unii susţin că există motive suficiente pentru a demonstra inexistenţa zeilor. În extrema opusă ar fi ateii care o consideră posibilă, dar ei personal nu pot să creadă aşa ceva. Trebuie făcută o distincţie clară între ceea ce crede individul (cred că există vs. nu cred că există) şi gradul de gnosticism pe care-l atribuie opiniei sale. Un ateu poate fi agnostic, în sensul că nu crede în zeităţi, dar acceptă această posibilitate şi crede că nu se poate afirma sau cunoaşte cu siguranţă realitatea existenţei zeilor. Exact la fel, un credincios poate fi agnostic, atunci când crede într-un oarecare zeu, dar consideră că nu sunt dovezi sau nu se poate cunoaşte cu certitudine dacă există o bază reală pentru ceea ce crede. Pe de altă parte, există anumite tipuri particulare de zei sau dumnezei care pot fi excluşi cu certitudine. Este vorba despre zei cărora li se atribuie proprietăţi contradictorii (de exemplu dumnezeul omniştient, omnipotent şi infinit de bun care permite suferinţa gratuită în lume), incompatibile între ele, sau despre zei care ar fi făcut anumite lucruri demonstrate ca false (un zeu care ar fi creat animalele sau adus un potop planetar). Când ateul se declară în categoria agnostică, se referă doar la o entitate creatoare de tip deist, cât mai vag definită, fără istoric, fără interacţiune cu oamenii. Despre aceea ateul agnostic spune că nu crede în existenţa ei, dar nu o poate exclude cu desăvârşire.

2. Nimeni n-a demonstrat vreodată că nu există dumnezeu, ca urmare ateismul este lipsit de substanţă. Poziţia normală, logică,de bun simţ, acceptată inclusiv în filozofie şi drept, este aceea că o existenţă trebuie argumentată pentru a fi luată în serios. Altfel, oricine ar putea susţine practic orice aberaţie. Este deja celebru argumentul lui Russell, al ceainicului celest. Tot pentru a demonstra absurdul poziţiei opuse s-au născocit în băşcălie zeităţi gen Flying Spaghetti Monster sau Invisible Pink Unicorn. Ca urmare, atunci când eşti confruntat cu ipoteza există dumnezeu, reacţia naturală este “care ar fi dovezile pentru aşa ceva”. Ateul este individul care şi-a pus întrebarea respectivă şi nu a reuşit să găsească vreo dovadă directă sau indirectă a acelei existenţe. Şi credincioşii funcţionează după acelaşi mecanism când vine vorba despre orice altceva, fac însă o excepţie ciudată în privinţa zeilor în care au fost învăţaţi să creadă de mici.

3. Ateismul este dogmatic, fiind doar o altă religie. Ateismul este prin definiţie o poziţie provizorie, la fel ca şi o ipoteză ştiinţifică. Oricare ateu este gata să accepte că a greşit în momentul în care ar apărea dovezi că există zei. Nici nu ar putea fi altfel. Oricare ateu poate prezenta o listă cu mii de ipotetice descoperiri sau evenimente, oricare dintre ele suficient pentru a deveni teist. Problema este că generaţiile trec, şi nimic de acel gen nu se petrece. Teistul este exact la polul opus, şi recunoaşte acest lucru. Indiferent de ce se va întâmpla sau descoperi vreodată, el nu-şi va schimba credinţa. Teistul nu poate fi convins de argumente pentru simplul fapt că poziţia sa nu este una bazată pe argumente, ci pe frică, speranţă, îndoctrinare, autosugestie etc. în diferite proporţii. Ateismul este o religie exact în măsura în care chelia este o culoare de păr.

4. Ateii susţin că totul a apărut din nimic. Exact invers. Nici un ateu şi nici o ipoteză ştiinţifică nu susţine aşa ceva. Big Bang-ul nu spune că ceva a apărut din nimic, el vorbeşte despre o singularitate dincolo de care nu putem investiga. Acea singularitate nu este un nimic, este doar o altă formă a existenţei. Singurii care susţin creaţia ex nihilo sunt teiştii, care îşi imaginează un spirit creator inventând materia şi energia din nimic printr-un hocus pocus. Faptul că nu putem investiga dincolo de big-bang nu înseamnă că nu poate exista un univers etern, care trece prin diferite faze, sau un univers ciclic, sau un multivers din care ceea ce cunoaştem să fie doar o părticică, sau universuri fecunde care să dea naştere altor universuri prin găurile negre etc. Atitudinea corectă este cea afirmată de atei, şi anume “în momentul de faţă doar atât cunoaştem”.

5. Ateismul este greşit, deoarece argumentul primei cauze demonstrează necesitatea existenţei lui dumnezeu. Cea mai cunoscută încercare de a justifica logic existenţa unei entităţi creatoare se leagă de diferite variante ale argumentului primei cauze. Indiferent cum e formulat, ideea de bază este că tot ceea ce observăm pare să aibă o cauză, şi urmând firul logic trebuie să existe şi o cauză pentru Univers în sine, exterioară lui, o cauză necauzată, Creatorul. Într-o formulare mai modernă, se vorbeşte despre tot ceea ce începe să existe ca având nevoie de o cauză (asta pentru a permite zeităţii să nu aibă nevoie de cauză, ea neavând un început). Argumentul suferă cumplit, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, nu ştie nimeni dacă universul a avut un început sau nu. Ştim că a avut un început ÎN FORMA ACTUALĂ, cea post big-bang, însă poate fi doar o continuare-transformare a altceva de dinainte. Per ansamblu, universul poate fi foarte bine etern şi ca urmare necauzat. În al doilea rând, este binecunoscut faptul că proprietăţile elementelor unui sistem nu sunt identice cu cele ale sistemului. Sistemul poate avea caracteristici noi, care nu se regăsesc în nici un element, şi la fel de frecvent sistemul nu are proprietăţi pe care le au componentele sale. Spre exemplificare, faptul că toate instrumentele dintr-o orchestră cântă în armonie nu înseamnă nicidecum că acea orchestră este în armonie cu alte orchestre. Prin urmare, chiar dacă observăm cauzalitate în interiorul universului, nu înseamnă că universul în sine are nevoie de o cauză. Noi nu am avut la dispoziţie sute de universuri pe care să le studiem şi să constatăm că acest tip de obiect are nevoie de cauză. În al treilea rând, rezultatele unor experimente din fizica cuantică ne fac să revizuim ideea de cauză necesară, în sensul clasic se pare că nu e tocmai obligatorie. În al patrulea rând, şi dacă se face abstracţie de toate cele de mai sus şi presupunem că Universul ar fi cauzat, nu se poate preciza absolut nimic despre natura acelei cauze. Ar putea fi o lege a naturii pe care nu o cunoaştem, ar putea fi un univers de tip superior, ar putea fi un soi de gaură neagră sau ceva provenit din alte dimensiuni şi mii de alte lucruri pe care nici măcar nu le putem bănui. A-ţi închipui că de fapt este vorba tocmai despre unul din caracterele mitologice izvorâte din imaginaţia populaţiilor primitive superstiţioase de acum câteva mii de ani e o dovadă de naivitate extremă.

6. Reglajul fin (fine-tuning) al Universului demonstrează designul şi exclude ateismul. Acest argument este similar cu “faptul că bucata de gheaţă din curte are exact forma gropii în care se găseşte dovedeşte că groapa a fost concepută special pentru acea bucată de gheaţă”. Este cunoscut faptul că, dacă ar exista alte valori ale unor constante fundamentale, universul nu ar arăta aşa cum este azi. Multe variante ar duce la un univers instabil, incapabil de formarea de stele şi galaxii, marea majoritate ar duce la un univers în care nu ar putea apare viaţa aşa cum o ştim noi etc. Înseamnă asta că au fost “regizate” acele condiţii special pentru noi? Evident că nu. Dacă erau alte condiţii, apărea un alt tip de univers, cu alte structuri, poate unele ajungeau la un alt tip de conştiinţă şi îşi puneau aceleaşi întrebări. În plus, nu ştim câte din constantele iniţiale sunt complet independente, şi nu ştim câte grade de libertate există, în câte feluri poate exista un univers. Poate că sunt mai puţine decât ne imaginăm azi. Sau poate că există o multitudine de universuri, al nostru fiind doar unul dintre ele. Este clar că universul în care apar fiinţe ca noi trebuie să fie tocmai acesta în care trăim. Spus simplu, ceea ce vedem azi este rezultatul condiţiilor iniţiale şi NU condiţiile iniţiale au fost presetate pentru a se ajunge la ceea ce este astăzi. Nu este o entitate care să fi reglat cursul apelor curgătoare încât să aprovizioneze marile oraşe ci marile oraşe s-au construit în mod logic pe cursul apelor respective.

7. Ateii susţin că întreaga complexitate a vieţii este rodul întâmplării/şansei, lucru absurd date fiind şansele infime. Complexitatea formelor de viaţă existente pe Terra este explicată foarte bine de teoria evoluţionistă, care la ora actuală este negată doar de două categorii de oameni: ignoranţi (asta se rezolvă prin studiu) şi idioţi (mai dificil de reparat). Persoanele care nu cunosc ce susţine această teorie consideră că ideea fundamentală ar fi cea a întâmplării sau şansei. În fapt, mecanismul selecţiei naturale este exact opusul întâmplării. În orice populaţie există în orice moment o varietate de gene, care se multiplică uneori imperfect (apar mutaţii). Din multitudinea de variante va deveni predominantă cea care oferă un avantaj adaptativ purtătorilor ei, ca urmare aceştia se vor înmulţi preferenţial, transmiţând mai departe tocmai gena care i-a făcut buni la ceea ce fac. Selecţia naturală este ca o sită care cerne de câteva miliarde de ani ducând implacabil la forme de viaţă din ce în ce mai bine adaptate şi performante în mediul lor. Abiogeneza este legată de apariţia primului replicator care să permită iniţierea unui proces de tip multiplicare+modificări+selecţie naturală. Detaliile acestui proces nu se cunosc, dar s-au făcut paşi importanţi recent în special în teoria denumită ARN first. Faptul că sunt necesare condiţii deosebite fizico-chimice pentru a iniţia ceva ce să poată fi denumit viaţă, faptul că e un eveniment chimic rarisim, este cât se poate de normal. Dacă nu ar fi aşa, ar trebui să fim năpădiţi de extratereştri. La viteza cu care se fac progrese în acest domeniu, estimările sunt că în decurs de câteva decenii se va lămuri cu mare probabilitate felul în care a decurs abiogeneza pe Terra. Însă şi dacă va dura secole, nu avem vreun motiv să inventăm un zeu care să ne scutească de căutarea în continuare a explicaţiei reale.

8. Ateismul nu poate fi o poziţie corectă din moment ce oamenii au crezut din cele mai vechi timpuri, în proporţie covârşitoare, în elementul divin. Istoria demonstrează cu prisosinţă că adevărul unei afirmaţii nu are nici o legătură cu numărul celor care o susţin, sau cu vechimea ei. Oamenii au crezut lucruri complet eronate despre lumea înconjurătoare cu mare tărie, în proporţie uriaşă, şi pe intervale lungi de timp. Adevărul unei ipoteze este decis doar de METODA folosită pentru a o testa. Singura metodă dovedită ca eficientă este cea ştiinţifică. Alte metode, de tip intuiţie, tradiţie, revelaţie s-au dovedit falimentare de nenumărate ori. Creşterea proporţiei numărului de atei de 2-3 secole încoace este tocmai consecinţa faptului că ştiinţa spulberă treptat o mulţime de mituri pe care erau clădite diferitele religii. Credinţa în supranatural nu s-a bazat niciodată pe dovezi ştiinţifice, raţionale, sau gândire critică, ori tocmai acestea constituie metodele probate prin care cunoaştem realitatea.

9. Ateismul este poziţia îmbrăţişată de cei care-l urăsc pe dumnezeu. Propoziţie similară cu cea rostită de un copil de 5 ani care vorbeşte cu unul de 14 ani şi-l acuză de ură împotriva lui Moş Crăciun. Cum ai putea nutri orice soi de sentimente faţă de o entitate care nu există?

10. Ateii sunt satanişti. La fel ca mai sus, cu un plus la capitolul amuzament. Imaginaţi-vă un nebun insistând asupra faptului că eşti îndrăgostit de Zâna Zorilor, doar că nu vrei să recunoşti. Dracul, sfinţii, zeii şi alte personaje pitoreşti fac parte din cartea cu basme a omenirii şi un ateu este realmente uimit de faptul că cineva trăind în secolul XXI le consideră drept entităţi reale.

11. Este ilogic să fii ateu, după cum demonstrează pariul lui Pascal. Unul dintre cele mai des folosite argumente pentru a demonstra că e bine să crezi în dumnezeu. Un argument fals de tip utilitarist, ca multe altele. Din păcate pentru teişti, este probabil şi cel mai prost dintre toate. În esenţă, pariul susţine că este mai înţelept să mizezi pe existenţa lui dumnezeu, pentru că nu ai nimic de pierdut dacă el nu există, şi ai totul de câştigat (după moarte) dacă există. În schimb, dacă pariezi că nu există, nu câştigi nimic în timpul vieţii, şi după ce mori te-ai ars la propriu şi la figurat. Există vreo 10 contraargumente, amintesc doar cele mai importante. a) A crede ceva nu este un act voliţional, nu poţi să-ţi propui să crezi ceva doar pentru că te-ajută. Fie crezi, fie nu. Chiar dacă aş ştii că necrezând în broscuţa vorbitoare de greacă veche poate duce la infarct miocardic, tot nu aş putea să cred în aşa ceva, eventual aş încerca să mă prefac. (IMG:http://forum.softpedia.com/style_emoticons/default/cool.gif) Dacă dumnezeu există, probabil că nu este atât de prost încât să nu realizeze că doar mă prefac şi de fapt nu cred. c) De unde ştiu care variantă de dumnezeu e cea adevărată? Dacă hinduşii au dreptate, sau e vreunul dintre ceilalţi 10.000 de zei? Dacă e un tip la care nimeni nu s-a gândit până acum, şi de-ăia există o infinitate? Probabilitatea să-l nimereşti tocmai pe cel bun este infimă, aşa că te oboseşti degeaba. d) Dacă eşti credincios sau te prefaci că eşti, iar dumnezeu nu există, nu înseamnă că n-ai pierdut nimic. Ai pierdut o groază de timp, bani, energie fizică şi mentală, făcând o mulţime de ritualuri caraghioase şi irosindu-ţi viaţa într-o formă de prostituţie intelectuală. e) De unde ştim că varianta reală de dumnezeu este un sadic stupid care trimite necredincioşii în iad sau ceva similar? Pare chiar foarte puţin probabil ca creatorul universului să aibă apucături pe care nici cei mai penibili dictatori umani nu le-ar avea.

12. Ateii ar trebui să înceapă prin a crede în dumnezeu, după care vor observa şi dovezile. Deficienţa fundamentală a acestei idei este cea semnalată mai sus la punctul a). A crede că o anumită propoziţie este adevărată nu este un act de voinţă. Creierul aplică ştampila de adevărat sau fals în mod automat, în funcţie de informaţiile existente, şi modul particular de a raţiona al acelei persoane. Pentru ca cineva să schimbe ştampila trebuie ca fie să apară dovezi noi care să susţină poziţia opusă/să o infirme pe cea curentă, sau să se schimbe ceva fundamental în modul de funcţionare a creierului. Dacă unui teist i se spune “trebuie să crezi că porcii din Surinam zboară la mare înălţime dând din urechi, şi apoi vor veni dovezile”, el nu va reuşi să facă acest lucru. Poate cel mult să susţină, de ochii lumii, că ar crede în porcii zburători, dar în sinea lui ştie că e doar o minciună.

13. Ateii sunt în eroare, eu ŞTIU că există dumnezeu, am o relaţie personală cu el, m-a ajutat când am avut nevoie. Creierul uman are o tendinţă puternică perfect explicabilă evoluţionist de a găsi modele şi a face predicţii pe baza lor. În esenţă, aceasta ne-a ajutat enorm la descoperirea unor legităţi reale din natură, este esenţa mecanismului care porneşte de la observaţie spre cunoaştere. Din păcate, înclinaţia poate duce uşor la rezultate fals pozitive, observăm corelaţii şi modele acolo unde nu există, unde este doar coincidenţă sau accident. Experimente efectuate repetat au confirmat că avem o tendinţă foarte pronunţată de a reţine preferenţial imagini şi evenimente care par să se supună unei reguli, şi să uităm sau ignorăm instantaneu cele incomparabil mai multe care contravin regulii imaginate de noi. Spre exemplificare, când sună telefonul, de 19 ori eram preocupaţi de anumite lucruri fără legătură cu apelantul. Acelea sunt uitate-ignorate. A douăzecea oară, întâmplător, ne gândeam tocmai la persoana care a sunat. Acel eveniment va fi reţinut şi va fi îndosariat în special de persoana fără o gândire critică bine dezvoltată ca fiind o dovadă a unei conexiuni supranaturale. În acelaşi mod, persoane credincioase care se roagă pentru diferite lucruri mai tot timpul uită sau ignoră numeroasele momente în care ceea ce doreau nu s-a petrecut, dar reţin cu amănunte împrejurarea în care “rugăciunea” a fost îndeplinită, şi asta le confirmă modelul fals preexistent. Acest tip de gândire atinge culmea nesimţirii aberante în cazul catastrofelor cu multe victime (cutremure, accidente de avion etc.) în care există vreun supravieţuitor credincios. Cu multă nonşalanţă, acesta afirmă şi este convins că tocmai s-a petrecut un miracol divin, rugăciunile sale din timpul nenorocirii fiind ascultate. Oare cât de redus trebuie să fii să nu realizezi că ceilalţi câteva zeci, sute sau mii care au murit s-au rugat exact ca şi tine, fără folos?

14. Din moment ce consideră că nu există dumnezeu, de ce se mai agită unii atei să-şi justifice poziţia, sau să polemizeze cu cei care au alte opinii? În primul rând pentru că este una din cele mai importante întrebări pe care şi le poate pune o persoană. În al doilea rând pentru că mulţi atei sunt preocupaţi de adevăr şi minciuna găunoasă îi deranjează. În al treilea rând, într-o societate în care credinţa sau necredinţa nu ar avea nicio importanţă socială, probabil că foarte puţini atei s-ar obosi să-şi prezinte poziţia, să scrie cărţi, să polemizeze pe forumuri ş.a.m.d.. Din păcate, trăim într-o societate în care credinţa îşi întinde tentaculele şi vrea să sugrume ramuri întregi ale ştiinţei, ale vieţii sociale, ale viitorului urmaşilor noştri. Asistăm la un spectacol sinistru în care mulţi sunt puşi la zid pentru că nu cred în tătucul cosmic, un spectacol în care politicienii se întrec în a face curte popilor pentru a obţine mai multe voturi, manualele de biologie sunt aduse la nivelul celor din Iran prin excluderea capitolului de evoluţionism, religia este băgată cu forţa pe gâtul copiilor încă din şcoala primară şi cei ai căror părinţi au alte opinii sunt ostracizaţi ş.a.m.d.. Un om inteligent şi cu bun simţ nu poate asista cu indiferenţă la această batjocură generalizată.

15. Dacă ar studia amănunţit Biblia/Coranul etc., ateii ar realiza că sunt în eroare. De fapt, se petrece exact fenomenul opus. Aşa cum excelent spunea Isaac Asimov, “properly read, the bible is the most potent force for atheism ever conceived”, adică citită în mod corespunzător, biblia este cea mai potentă forţă pentru ateism care a fost concepută vreodată. Aceste cărţi “sfinte” sunt pline de contradicţii interne, erori şi contradicţii cu realitatea cunoscută, naivitate extremă, denotă un nivel al cunoştinţelor despre lumea înconjurătoare şi al moralei sub orice critică pentru un om modern, dar perfect potrivit epocii în care poveştile respective au fost compuse. Un om trăind în ziua de azi, fără idei preconcepute, nu poate să citească biblia şi să mai aibă vreo urmă de îndoială asupra faptului că este o fabulă primitivă şi nimic mai mult. În plus, aşa cum se demonstrează mereu, foarte mulţi atei chiar cunosc aceste cărţi în amănunt, iar pentru unii chiar biblia în sine a fost principala sursă a îndepărtării de creştinism (ca o paranteză, creştinilor le recomand cărţile lui Bart Ehrman). De multe ori s-a făcut următoarea comparaţie: dacă ai da unui copil un basm oarecare pe post de adevăr sfânt, şi poveşti biblice de tip geneza, potopul, miracolele lui Isus etc. pe post de basm, şi-ar da seama că ceva nu e în regulă? Evident, nu! Sunt la fel de naive şi gogonate. Singurul motiv pentru care credincioşii nu realizează acest lucru este că dintotdeauna li s-a spus ?acesta de fapt nu e un basm?.

16. Newton + alţi mari savanţi/personalităţi au respins ateismul. Răspunsul dat întrebării ?există zei?? nu este unul condiţionat pur filozofic sau intelectual. La răspunsul respectiv se ajunge analizând toate informaţiile de care individul dispune, fiind limitat de societatea în care a trăit şi de cunoştinţele epocii în care a trăit. Ca urmare, nu este surprinzător că oameni foarte inteligenţi din trecut au fost la vremea lor teişti. Practic, nu aveau altă opţiune. Şi un ateu convins precum Richard Dawkins ar fi fost creştin devotat acum câteva sute de ani. Ar fi fost educat de mic într-un climat religios strict, posibil o mânăstire, nu ar fi avut momentul Evrika oferit de teoria evoluţionistă, nu ar fi avut experienţa dată de cosmologia modernă, fizica modernă, genetica modernă, lucrările filozofilor care s-au desprins treptat de ideea de dumnezeu cu argumente din ce în ce mai pertinente etc. În mod similar, un individ de o inteligenţă sclipitoare, precum Newton, ar fi fost mai mult ca sigur ateu dacă trăia în zilele noastre. Tendinţa istorică este cât se poate de clară în în rândul persoanelor educate o creştere a poziţiilor ateiste. Dacă luăm savanţii secolului XX şi XXI, se vede un shift clar în această direcţie. În ziua de azi proporţia teiştilor a ajuns să fie net inferioară celei ateiste la nivelul de top. Progresul cunoaşterii umane nu mai lasă prea mult loc pentru înghiţirea pe nemestecate a unor aberaţii vechi de mii de ani.

17. Numeroşi atei au devenit credincioşi la un moment dat (sau varianta – şi eu am fost ateu cândva). Cei mai mulţi credincioşi care declară că au fost cândva atei rostesc o minciună, voluntar sau involuntar. Voluntar în speranţa că exemplul lor va fi urmat de alţii. Involuntar, atunci când nu realizează că de fapt nu au avut niciodată aparatul specific al unui ateu (gândire critică), ci pur şi simplu nu s-au gândit la aceste lucruri, poate au trăit într-o familie sau mediu care nu punea preţ pe credinţă şi nu discuta despre asta. Ei doar cred că au fost cândva atei, în realitate n-au fost nimic, nu i-a preocupat subiectul, nu şi-au pus întrebări. Există şi cazuri reale, indubitabile, de atei convinşi care s-au schimbat. Sunt rare, dar există. De cele mai multe ori, la o analiză atentă se vede că schimbarea a fost cauzată de modificări fizice (îmbătrânire, debilitate mintală), de şocuri psihice (boală incurabilă, frica de moarte). Acest lucru, evident, nu dovedeşte decât faptul că unii o pot lua razna în condiţii de stres sau boală. În schimb, există un număr imens de credincioşi care s-au deşteptat. E chiar o modă acum vizibilă pe Amazon, cărţi scrise de foşti credincioşi, inclusiv preoţi, care sunt ruşinaţi de naivitatea de care dăduseră cândva dovadă. Avem şi pe forum exemple de atei plini de vigoare care au fost cândva credincioşi.

18. Ateii nu au o bază morală, spre deosebire de teişti. Unul dintre argumentele folosite foarte des şi combătut de tot atâtea ori. a) Este clar că Biblia sau oricare carte de acelaşi tip nu poate fi un cod moral. Numeroase precepte morale sunt depăşite, altele sunt de-a dreptul caraghioase, iar alte norme morale foarte importante azi nu sunt nici măcar amintite, sau se susţine opusul lor. În plus, faptul că oricare credincios este capabil să analizeze biblia şi să afirme că anumite pasaje sună bine moral, iar altele nu prea, dovedeşte faptul că el nu foloseşte textul în sine ca o sursă de a decide ce este bine şi ce este rău. Are un alt criteriu, pe care-l avem toţi, credincioşi sau atei, din România sau Indonezia. c) Elementele incipiente ale moralităţii sunt vizibile deja la alte primate, fiind clară originea ei evolutivă. Aceste animale au simţul dreptăţii, au spirit de sacrificiu etc. d) Este de asemenea clar că moralitatea nu este absolută, fie că ne place sau nu. Ceea ce era considerat imoral cândva este OK astăzi. Alte lucruri perfect normale şi morale cu câteva secole în urmă (rasismul, sclavia, şovinismul, diferite tipuri de discriminări) sunt astăzi percepute ca imorale de întreaga lume civilizată. Credincioşilor de atunci li se părea că e în regulă cu normele din vremea lor. e) Moralitatea este diferită de la o epocă la alta, şi chiar de la o ţară la alta. Moralitatea apare un fenomen complex evolutiv rezultat din experienţa acumulată de societatea respectivă, combinată cu o mulţime de influenţe culturale, toate pe un fundal biologic specific explicat parţial de legităţi biologice(nu e spaţiul şi locul pentru a detalia).

19. Dacă nu există dumnezeu, cine m-ar opri să-i dau în cap vecinului şi să-i iau maşina? Replică rostită de un pios radioascultător în timpul unei emisiuni care îl avea ca invitat pe un ateu binecunoscut. Sub o formă diferită, se regăseşte şi pe forumuri. La o analiză chiar şi sumară, nu poate decât să stârnească zâmbete. Aşadar, individul respectiv CHIAR ar recurge la crime dacă nu i-ar fi frică de iad? Oare acesta să fie înaltul rol moral al religiei, de poliţist celest? În acest caz, ateii sunt net superiori şi din punct de vedere moral, pentru că sunt cel puţin la fel de civilizaţi ca şi credincioşii, dar ei o fac din convingere, din bun simţ civic, din inteligenţă şi nu de frica pedepsei divine. Este mai mult decât ruşinos să insinuezi că, în lipsa fricii de pedeapsa divină, oamenii s-ar comporta ca nişte psihopaţi.

20. Ateismul a dus la cele mai mari nenorociri (vezi Stalin, Mao, Pol Pot). O altă replică populară printre credincioşi, care, de cele mai multe ori, duce la meciuri gen Inchiziţia vs. Hitler şi o numărătoare de capete. Există, în mod evident, atei cu tendinţe criminale, exact la fel cum există teişti cu tendinţe criminale. Puţini, dar sunt, în ambele tabere. Atunci când acei indivizi (atei sau teişti) ajung în poziţii de forţă, sunt capabili de atrocităţi. Atunci când în loc de săbii ai tancuri, numărul de victime va fi mai mare. Întrebarea care se pune este dacă acele acte au fost săvârşite în numele (ca urmare a) teismului/ateismului, sau sunt doar o alăturare incidentală. Nimeni nu ar spune că mustaţa duce la genocid, chiar dacă au avut-o şi Stalin, şi Hitler, şi Saddam. Nu există absolut nici o legătură directă între lipsa credinţei în zei şi dorinţa de a face crime. Hitler nu a pornit războiul pentru că era ateu (de fapt nici nu era, dar mă rog, acesta e un aspect controversat). Nu a omorât evrei pentru că era ateu. A făcut toate acele lucruri pentru că era nebun, megaloman, maniac, crud etc. În plus, executanţii ordinelor de sus până jos erau creştini catolici sau reformaţi şi mândri de asta. Nu mai amintesc de complicitatea papalităţii sau de cea a bisericilor estice pe vremea stalinismului glorios. Toate acele crime nu au nimic în comun cu religia sau lipsa religiei persoanelor care le-au comis, la fel cum nu au legătură cu mustaţa. Lucrurile stau cu totul diferit în cazul Inchiziţiei, arderii vrăjitoarelor, războaielor sfinte, genocidului conquistadorilor, atentatorilor sinucigaşi sau conflictelor religioase care şi azi macină lumea. Acele nenorociri au fost şi sunt făcute ÎN NUMELE credinţei, pentru ea, din cauza ei. Pentru a demonstra că dumnezeul meu e mai adevărat ca al celuilalt, care e fals. Atentatorul sinucigaş nu ar recurge niciodată la un asemenea act dacă nu ar fi îndoctrinat de mic că ceea ce face este pe placul dumnezeului său, că devine un martir iubit de cel de sus şi de popor, că ucide duşmanul necredincios sau dracul, că îl aşteaptă un paradis după moarte etc. Această aberantă retorică religioasă este într-atât de puternică pentru unii încât otrăveşte şi cel mai elementar instinct, acela de supravieţuire. Acei oameni nu sunt nici proşti, nici săraci, nici needucaţi, şi nici măcar nu au porniri criminale. Sunt pur şi simplu îndobitociţi de credinţă. Sunt dovada vie a adevărului profund conţinut în afirmaţia laureatului premiului Nobel S. Weinberg: “Cu sau fără religie, vei avea oameni buni care fac lucruri bune şi oameni răi care fac lucruri rele. Însă, pentru ca un om bun să facă lucruri rele … ei bine, pentru asta e nevoie de religie.”

21. Ateii sunt comunişti. Să fim serioşi. Atei au existat cu mult înainte de apariţia utopiei comuniste, şi există în prezent în toate părţile, inclusiv cele care nu au intrat în contact cu ea. Cât de comunişti or fi norvegienii sau japonezii, unde sunt atât de mulţi atei? Cei mai mulţi atei tind să îmbrăţişeze principiile umanismului secular. Relaţia comunism – ateism este strict unidirecţională, în sensul că cei mai mulţi comunişti se declarau (poate unii şi erau) atei. Imensa majoritate a ateilor dispreţuieşte comunismul, în special cel de tip dictatorial ceauşist sau nord-coreean, care nu face decât să forţeze înlocuirea unui dumnezeu din cer cu unul pe pământ. A spune că ateii sunt comunişti este exact ca şi cum ai spune că dacă porţi ceva verde eşti legionar.

22. Ateismul duce la depresie, resemnare etc.. Este o concepţie greşită, dar destul de răspândită, fiind o gogoaşă înghiţită chiar şi de unii atei. Chiar presupunând că este adevărat, aceasta nu are nici o legătură cu valoarea de adevăr a celor două poziţii. Chiar dacă o minciună duce la o viaţă mai veselă, asta nu o transformă în adevăr. Cum spunea George Bernard Shaw ? faptul că un credincios este mai fericit decât un necredincios nu are mai multă relevanţă decât faptul că un beţivan este mai vesel decât un om treaz. Pentru mulţi indivizi, efectul imediat al unei propoziţii asupra psihicului uman este mai important decât valoarea ei de adevăr. Sunt oamenii care preferă să li se spună că au o mică infecţie virală atunci când, de fapt, sunt plini de metastaze. Pe de altă parte, înţelegerea faptului că trăieşti o singură viaţă duce la un mai mare preţ pus pe viaţa respectivă. Ateul caută să fie fericit, caută să afle cât mai multe lucruri despre lumea în care a avut norocul să apară, caută să lase ceva în urma lui, fiecare moment este preţios. Pentru credincios, viaţa asta e doar o introducere umilă la huzurul care va urma. Un ateu s-ar simţi profund jignit să i se spună că cel mai bun lucru este să proslăvească un tiran atotputernic, pentru a primi de la acesta nişte favoruri în viaţa a doua, aia lungă. Cică ar fi de fapt un tiran plin de iubire, cu amendamentul că dacă nu-i pupi tălpile te va tortura pe vecie. Penibil este singurul termen potrivit pentru această idee şi cei care chiar o cred.

23. Ateii sunt cu nasul pe sus, încrezuţi, aroganţi. Impresia poate fi dată de siguranţa cu care ateul vorbeşte despre anumite lucruri pe care le cunoaşte cu certitudine, de cele mai multe ori de natură ştiinţifică. Dacă X nu are habar de genetică şi Y îi explică băbeşte ce sunt incluziunile retrovirale endogene şi ce dovedesc ele, poate uneori obosit sau iritat de ignoranţa afişată de X, probabil că X va avea senzaţia că Y este arogant. În general nu este ignoranţa cea care derjanjează, pentru că toţi suntem ignoranţi într-o mulţime de domenii. Este combinaţia dintre ignoranţă, prostie şi fală, specifică bunăoară creaţioniştilor (în paranteză – din fericire teiştii educaţi nu sunt creaţionişti). Dacă se intră în profunzimea lucrurilor, se observă că aroganţa este în întregime de partea cealaltă. La întrebări la care nu avem răspuns, legate de originea universului, de exemplu, ateul invariabil răspunde modest “nu ştim” sau “nu se ştie încă”. În schimb, credinciosul armat cu varianta sa de mit din epoca de bronz, aruncă cu nonşalanţă afirmaţii despre creatorul universului, cine este, ce doreşte, cum comunică cu el, ce să mănânci, cum să faci dragoste şi cu cine, ce se petrece după ce mori ş.a.m.d. Vorba cu prostul fudul se potriveşte perfect aici.

24. Ateii se închină la ştiinţă sau absolutizează ştiinţa. Trăsăturile intelectuale care favorizează înclinaţia spre ştiinţe favorizează şi gândirea critică, de tip ateist. Ca urmare, proporţia ateilor în lumea celor care fac ştiinţă sau cel puţin sunt interesaţi de ştiinţă este net superioară ponderii lor în populaţia generală. Nu poate fi vorba de nici o închinare sau absolutizare a metodei ştiinţifice, ci doar de recunoaşterea ei ca singura metodă dovedită ca eficientă pentru înţelegerea mecanismelor şi legităţilor universului în care trăim.

25. Atei sunt lipsiţi de imaginaţie, sensibilitate, creativitate artistică. O afirmaţie de-a dreptul tembelă, care nici n-ar merita comentată dacă nu aş fi văzut-o de câteva ori spusă la modul serios. Aici s-ar putea găsi o listă doar parţială cu mari personalităţi din domeniul literaturii, artelor, muzicii, care sunt sau au fost atei. Cred că şi cei mai inculţi indivizi luaţi de pe stradă vor recunoaşte zeci de nume. În medie, un ateu are exact tot atâta sensibilitate, imaginaţie şi creativitate cât şi un credincios. Deosebirea este că ateul face distincţia între real şi imaginar.

26. Ateii sunt preocupaţi doar de avuţii materiale, dispreţuind componenta spirituală. Aberaţie similară cu cea de mai sus, care poate fi ignorată.

27. Ateismul este o găselniţă de dată recentă, un atac împotriva unor variante de creştinism sau împotriva bisericii. Evident fals. Lumea antică a avut exemple strălucite de atei, despre care s-a discutat şi pe aceste forumuri. După bezna Evului Mediu, Renaşterea a continuat cu alte personalităţi remarcabile, în special filozofi, şi în ultimele 2 secole, odată cu avansul ştiinţei şi raţionalităţii, s-a răspândit la nivel de mase. Motivele pentru care un individ în parte este ateu pot fi, ce e drept, diferite, incluzând reacţia de respingere faţă de interpretările literare ale textelor religioase vechi, sau reacţia de scârbă generată de privilegiile Bisericii. De cele mai multe ori, aceste motive sunt secundare, şi fundamentală este argumentaţia logico-ştiinţifică, bazată pe gândirea de tip critic raţional.

28. Ateii se cred mai deştepţi/educaţi decât teiştii. O problemă delicată, deoarece gâdilă pozitiv sau negativ orgoliile personale ale celor care se simt vizaţi, pentru că nu înţeleg ce înseamnă o analiză statistică. A spune că bărbaţii au un simţ al orientării spaţiale mai bun decât femeile, sau că negrii sunt mai buni la suta de metri decât albii, sau că japonezii sunt mai inteligenţi decât tanzanienii nu este nici neadevăr şi nici jignire la adresa cuiva. În plus, nu înseamnă că fiecare bărbat se orientează mai bine decât fiecare femeie sau că fiecare negru fuge mai repede decât oricare alb. Este vorba de constatări obiective statistice care au baze biologice şi/sau sociale. Comparaţia este făcută la nivel de curbe Gauss, care, evident, au largi porţiuni în care se suprapun. Din păcate, în epoca modernă este la modă să fii politically correct şi să menajezi orgoliile prost direcţionate chiar cu riscul de a ascunde un adevăr obiectiv. Toate studiile serioase efectuate au evidenţiat fără echivoc faptul că ateii sunt, într-adevăr, mai inteligenţi şi mai educaţi ÎN MEDIE decât teiştii. Ţările cele mai înapoiate sunt şi cele mai religioase. În cadrul oricărei societăţi, procentajul de atei creşte pe măsură ce se sondează grupuri cu un grad de educaţie superior. Aşa se ajunge ca pe la Academiile de ştiinţe procentajul teiştilor să fie infim, în timp ce, în aceleaşi ţări, în populaţia generală, teiştii predomină. Dar nu este nevoie de studii pentru a confirma un lucru evident. Orice individ ştie că la Cucuieţii din Deal va găsi 99% credincioşi, la oraş doar 80%, la facultatea din oraş doar 50%, şi la Academie poate 20% (evident, numerele sunt orientative). Singura întrebare care are rost este din ce cauză există această discrepanţă evidentă? Există 3 posibilităţi. a) Ateii sunt mai atraşi de studiu şi îşi dezvoltă astfel o gândire superioară şi urmează o educaţie mai înaltă. (IMG:http://forum.softpedia.com/style_emoticons/default/cool.gif) Persoanele care studiază mai mult şi se educă mai mult au tendinţa de a deveni atei, înţelegând treptat şubrezenia teismului. c) Un al treilea factor, necunoscut, poate de natură genetică, poate dat de circumstanţe sociale, duce la asocierea respectivă. Indiferent care variantă sau variante sunt corecte, rezultatul este acelaşi. Sunt convins că, aşa cum se întâmplă de obicei, se vor găsi destui care să sară cu exemple de genii teiste sau de atei idioţi. Nu pot decât să-i rog să citească încă o dată cu atenţie şi cu încercarea de a înţelege ce este o distribuţie statistică.

29. Dacă Bach, Michelangelo + alţii erau atei, astăzi nu am fi avut capodoperele X, Y, Z. Oare? Marii creatori de artă au fost inspiraţi de ceea ce era la modă la data respectivă, precum şi de ceea ce se cerea. Mai ales de ceea ce cereau sponsorii, oamenii cu bani. Un geniu este tot un geniu, indiferent dacă sursa de inspiraţie sau tema aleasă este dumnezeu, iubirea, măreţia naturii, viitorul umanităţii, trădarea, revoluţia industrială, infinitul sau ciudăţeniile cuantice.

30. Ateilor le lipseşte un anumit simţ care le permite celorlal?i să intre în contact cu divinitatea. Ignorând pretenţia caraghioasă că unii s-ar naşte cu nişte simţuri suplimentare ascunse, hai să analizăm ce ar trebui să descopere acele simţuri. În cazul în care există în mod obiectiv o realitate neaccesibilă prin mijloacele ştiinţei actuale, dar accesibilă prin megasimţurile credinciosului, ar trebui ca toţi credincioşii să o depisteze la fel. În realitate, ceea ce vedem este o varietate imensă de simţiri sau “revelaţii” (eu aş spune halucinaţii) produse de ingurgitarea unui anumit tip de literatură luată drept realitate. Un hindus nu va avea revelaţii cu fecioara Maria ca un catolic convins, la fel cum un ortodox nu va simţi apropierea lui Allah şi un mormon nu-şi va reaminti de vieţile precedente din India. Cum se face că toate aceste simţuri depistează exact ceea ce individul respectiv a fost învăţat să creadă? Coincidenţă? Realităţi paralele, câte una pentru fiecare tip de credinţă? Explicaţia este la îndemâna oricui, simţurile respective nu sunt decât autoamăgirea halucinatorie a unui creier cu simţul critic tocit bine de tot de anii de intoxicare religioasă specifică locului şi timpului în care s-a născut. Pentru ca tacâmul să fie complet, cu cât delirează mai tare, cu atât e mai respectat de cei care îi împărtăşesc credinţa. Halucinaţiile hinduşilor, ale lui Mahomed sau ale Sfin?ilor Părinţi nu sunt decât aceea?i boală în locuri şi timpuri diferite, ridicată la rangul de revelaţie demnă de respect.

31. În momente dificile nu mai există atei (there are no atheists in foxholes). Sunt destule exemple că există, dar nu are rost să le înşir aici. Presupunând că în situaţii limită, de disperare, un ateu ar ajunge să se lege de infima probabilitate pe care o acordă şansei ca un dumnezeu puternic şi iertător să existe, ce demonstrează asta? Că acel dumnezeu chiar există? Sau că un om speriat, disperat, care luptă pentru viaţa lui, se agaţă de orice, chiar şi cea mai slabă speranţă? Dacă atunci când un comandant al unui pluton de execuţie hitlerist se pregătea să dea ordinul un biet condamnat evreu a strigat Heil Hitler, înseamnă că brusc a devenit conştient de măreţia planului nazist? Sau că încerca orice pentru a scăpa?

32. Ateii îi urăsc pe credincioşi. Categoric, nu. În lumea în care trăim, ar fi şi absurd. Aproape orice ateu are o mulţime de credincioşi în jur, printre prieteni, în familie. Imensa majoritate a credincioşilor sunt oameni cât se poate de decenţi din toate punctele de vedere, oameni care se comportă normal, care doresc să facă bine, care au simţul umorului, care sunt prietenoşi etc. Stările pe care le încearcă un ateu în faţa unui credincios care îşi expune ideile sunt variate, fiind de cele mai multe ori o combinaţie de uimire, amuzament, părere de rău în faţa ignoranţei, poate chiar disperare în faţa lipsei de logică, dar niciodată ură. Din păcate, reciproca nu este valabilă. Credincioşii, în număr mare, îi urăsc pe atei. Prin prisma faptului că sunt superiori numeric, unii credincioşi ajung să trăiască fără a cunoaşte personal atei. În jurul ideii de ateu se construieşte o imagine falsă, de multe ori aceea a unui om imoral, rece, insensibil, materialist josnic în care nu se poate avea încredere, comunist etc. Percepţia nu are nimic în comun cu realitatea, aşa cum am demonstrat şi în aceste scurte răspunsuri, şi aşa cum constată în mod direct credincioşii care au contact direct cu ateii. Ca un simplu exemplu, studiile arată în mod repetat că ateii sunt cea mai antipatizată minoritate din SUA, mai rău decât orice minoritate etnică sau sexuală. Demonizarea ateilor a durat multe decenii, şi ca urmare va fi nevoie de la fel de mult timp pentru a scăpa de această prejudecată.

33. Ateii sunt stridenţi, jignesc teiştii, iau peste picior lucrurile sfinte etc. Ideea este generată de faptul că timp de secole oamenii au fost obişnuiţi să trateze orice aberaţie religioasă ca un soi de tabu, un lucru care nu poate fi criticat. Nimeni nu se simte ofensat când se rostesc opinii puternice legate de politică, sport, economie sau orice altceva. Un limbaj mult mai decent folosit în legătură cu teorii religioase este perceput de credincioşi ca strident, sau jignitor. Nu ai cum să critici diferitele religii fără a arăta cât sunt de absurde. Prin însăşi natura lor, poveştile religioase sună ca nişte basme ridicole. Un credincios pe care-l deranjează criticile raţionale aduse religiei sale este un om care refuză să asculte glasul raţiunii, de frică să nu i se prăbuşească castelul de cărţi. Este ca soţul încornorat căruia toată lumea-i explică cam ce face consoarta lui, însă el fie îşi astupă urechile, fie îi acuză pe ceilalţi de jigniri. Nu vrea să-şi strice imaginea idealiză pe care o are despre marea sa iubire.

34. Lumea ar fi un loc mult mai rău dacă ateismul ar deveni foarte larg răspândit. Din nou, realitatea datelor statistice distruge acest mit. Ţările în care procentajul ateilor este cel mai crescut sunt în general cele mai civilizate, cu gradul de bunăstare cel mai ridicat, cu ratele cele mai scăzute ale criminalităţii, cu sisteme de securitate socială foarte generoase, cu procentajele cele mai mari acordate pentru ajutorarea ţărilor sărace, cu străzi pline de oameni optimişti, educaţi, zâmbitori, scăpaţi de frica de “fantome”. În SUA, contrar aşteptărilor, statele cele mai violente sunt cele mai “pioase”. În închisori, procentajul ateilor este extrem de mic, mult sub cel din populaţia generală în aceeaşi ţară, iar în rândul celor care au făcut acte deosebit de grave (violatori, criminali în serie etc.) ateii sunt ca şi inexistenţi. Probabil că există în lume indivizi cu înclinaţii spre rău şi care nu fac acel rău numai şi numai din cauză că le este frică de cineva ?de sus?. Pentru acel tip de indivizi, religia este ceva util. Dar cam ce procentaj să fie ei? Indivizi cu porniri criminale nu cred că sunt mai mult de 1-2%. Dintre aceia, să zicem că a zecea parte poate că se abţin de frica poliţiei din cer. Ce înseamnă asta? Cam 0,1-0,2% din populaţia globului e mai bine cu religie decât fără.

In incheiere, imi cer scuze pentru eventualele greseli gramaticale, e aproape dimineata si nu mai am rabdare sa corectez. Daca ati avut rabdarea sa parcurgeti tot materialul veti intelege de ce nu pot sa tac cand vine vorba despre biserica si religie.

LUMEA MAI ARE DREPTATE!

Oare trebuie sa mai spunem ceva la poza asta ? Cred ca nu !

Ba da! Sursa imaginii este  .http://www.facebook.com/photo.php?fbid=250213295080182&set=a.245267758908069.41533.245236658911179&type=3&theater.! Am primit aceasta precizare. observatie chiar de la sursa.Am reparat acum lipsa desi ,acolo, pe FACEBOOK de unde am luat-o eu  nu se precizata nici o sursa!

Costel GALATEANU

Unele aspecte ale experienţelor contemporane

SUBIECTUL vieţii de după moarte a ajuns dintr-o dată unul dintre cele mai larg răspândite în lumea apuseană. Mai ales în ultimii doi ani, s-au publicat mai multe cărţi care spun că istorisesc experienţe de „după moarte”, iar oameni de stiinţă si medici de renume, fie au scris ei însisi astfel de cărţi, fie si-au dat încuviinţarea din toată inima, pentru aceasta. Unul dintre ei, medicul de renume mondial si „expertul” asupra problemelor morţii si a stării de muribund, Elizabeth Kubler Ross, consideră că aceste cercetări asupra experienţelor de după moarte „vor lămuri pe mulţi si vor adeveri ceea ce am fost învăţaţi de 2000 de ani – că există viaţă după moarte”.

Totul, desigur, reprezintă o iesire neasteptată din atmosfera dominantă de până acum, din cercurile medicale si stiinţifice, care în general au considerat moartea ca un subiect „tabu” si au respins orice idee a supravieţuirii după moarte, ea ţinând doar de închipuire si de superstiţie, sau în cea mai bună situaţie, au socotit-o ca o problemă de credinţă personală, pentru care nu există nici o evidenţă obiectivă.

Cauza exterioară a acestei schimbări neasteptate de opinie este simplă: noile tehnici de readucere la viaţă din „moartea clinică” (mai ales prin pornirea activităţii inimii în urma stopului cardiac), care s-au răspândit tot mai mult în ultimii ani. Astfel, oamenii care s-au aflat în moarte clinică (fără puls sau bătăi de inimă) au fost readusi la viaţă în număr mare, si mulţi dintre acesti oameni, alungându-si teama de a nu fi consideraţi „nebuni”, vorbesc acum deschis despre acest subiect.

Dar există o cauză internă a acestei schimbări, cât si „ideologia” ei, cărora merită să le dăm atenţie: de ce a ajuns acest fenomen dintr-odată foarte popular si în termenii cărei învăţături religioase ori filosofice este înţeles acesta de obicei? Acesta a ajuns deja unul dintre „semnele vremii”, un semn al interesului religios din zilele noastre. Care este atunci semnificaţia lui? Vom reveni asupra acestor întrebări după o cercetare mai amănunţită a fenomenului.

Mai întâi trebuie să punem întrebarea: pe ce bază trebuie să judecăm acest fenomen? Nici cei care vorbesc despre acesta nu au o pricepere limpede asupra lui; adesea ei caută o interpretare în textele oculte ori spiritiste. Unii oameni religiosi (cât si oamenii de stiinţă), simţind o primejdie în părerilor lor deja conturate, pur si simplu resping experienţele, asa cum sunt ele istorisite, încadrându-le în categoria „halucinaţiilor”. Astfel au procedat unii protestanţi, care socotiseră, fie că sufletul se află într-o stare de inconstienţă după moarte, fie că pleacă de îndată pentru a fi „cu Hristos”. La fel, necredinciosii doctrinari alungă ideea că sufletul rămâne viu după moarte, neavând nici un fel de importanţă ce fapte evidente li se prezintă. Dar astfel de experienţe nu pot fi lămurite numai prin negarea lor; ele trebuie înţelese întocmai, atât prin ele însele, cât si în întregul context al celor ce cunoastem despre soarta sufletului după moarte.

Din nefericire, unii crestini ortodocsi, care se află de asemenea sub influenţa ideilor materialiste moderne (asa cum sunt infiltrate prin intermediul protestantismului si catolicismului), au început să aibă idei destul de vagi si nedefinite despre viaţa de dincolo. Autorul uneia dintre noile cărţi despre experienţele de după viaţă (David R. Wheeler, Călătorie în cealaltălume, Ace Brooks, New York, 1977), a cercetat opiniile diferitelor „secte” asupra stării sufletului după moarte. Astfel, el s-a adresat unui preot al eparhiei ortodoxe grecesti si a primit un răspuns foarte general despre existenţa raiului si iadului, dar i s-a spus că ortodoxia nu are „nici o idee anume despre ceea ce ar fi pe lumea cealaltă”. Autorul a putut doar concluziona că „punctul de vedere ortodox grec al vieţii de dincolo nu este limpede” (pag. 130).

Dimpotrivă, crestinismul ortodox are cu siguranţă o învăţătură foarte clară a vieţii de după moarte, începând chiar din clipa morţii. Această învăţătură este cuprinsă în Sfânta Scriptură (interpretată în întregul context al învăţăturii crestine), în scrierile Sfinţilor Părinţi si (mai ales despre experienţele obisnuite ale sufletului după moarte) în multe Vieţi ale sfinţilor si antologii ale experienţelor personale de acest fel. De exemplu, întreaga carte a patra a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei († 604), este dedicată acestui subiect. În zilele noastre, a apărut în limba engleză o antologie a acestor experienţe, culese atât din vechile Vieţi ale sfinţilor, cât si din relatări mai recente (Tainevesnice de dincolo de mormânt , Jordanville, N. Y., 1968). Şi chiar recent a fost tipărită din nou o traducere în limba engleză, a unui text deosebit, scris la sfârsitul sec. al XIX-lea, de către cineva care s-a întors la viaţă după o moarte de 36 de ore (K. Uekskuell, „De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată”, Orthodox Life, iulie-august 1976). Astfel crestinismul ortodox dispune de o literatură foarte bogată, cu ajutorul căreia este posibilă înţelegerea noilor experienţe ale „vieţii de dincolo de moarte” si evaluarea lor în lumina întregii învăţături crestine a vieţii după moarte.

Cartea care a stârnit interesul contemporan asupra acestui subiect a fost publicată în noiembrie 1975 si a fost scrisă de un tânăr psihiatru din sudul Statelor Unite (Dr. Raymond Moody, Jr., Viaţă după viaţă, Mockingbird Books, Atlanta, 1975). Atunci el nu cunostea alte studii sau literatură despre acest subiect, dar chiar pe când se tipărea această carte, s-a arătat limpede un mare interes pentru acest subiect, si se scrisese mult despre el. Marele succes al cărţii Dr. Moody (cu o vânzare de peste două milioane de exemplare), a adus experienţele din pragul morţii în lumina marii publicităţi si după numai patru ani, s-au tipărit multe alte cărţi si articole, referitoare la acest fel de experienţe. Printre cele mai importante sunt articolele Dr. Elizabeth Kubler-Ross, ale cărei cercetări le completează pe cele ale Dr. Moody si studiile stiinţifice ale Dr. Osis si Dr. Haraldsson. Tot Dr. Moody a scris o continuare a cărţii sale (Cugetări asupra vieţii de dupămoarte, A Bantam-Mockingbird Book, 1977) cu material suplimentar si cu mai multe observaţii asupra subiectului. Descoperirile din acestea si din alte cărţi noi (toate merg în esenţă către fenomenul în discuţie) vor fi prezentate mai jos. Mai întâi vom cerceta cartea Dr. Moody, care este o abordare destul de obiectivă si sistematică asupra întregului subiect.

În ultimii zece ani, Dr. Moody a adunat mărturiile personale de la un număr de aproximativ 150 de persoane, care au avut experienţe în timpul morţii clinice sau în pragul morţii, sau care au istorisit experienţele altor persoane care fuseseră pe moarte; dintre toate, el s-a oprit asupra unui număr de vreo 50 de persoane, cu care a avut convorbiri amănunţite. El încearcă să fie obiectiv în prezentarea acestei evidenţe, dar recunoaste că lucrarea „prezintă în mod firesc atmosfera, opiniile si ideile preconcepute ale autorului său” (pag. 9), care prin apartenenţă religioasă, este un metodist al vederilor destul de liberale. Şi de fapt, cartea are niste neajunsuri, ca studiu obiectiv al fenomenelor de „după moarte”.

Mai întâi, autorul nu dă nici măcar o singură experienţă de „moarte” întreagă, de la început până la sfârsit, prezentând numai fragmente (de obicei foarte restrânse) din fiecare din cele cincisprezece părţi separate, care formează „modelul” său despre o experienţă „întreagă” a morţii. Dar în realitate, experienţele muribundului, asa cum sunt istorisite aici si în alte cărţi recente, sunt adesea atât de deosebite în amănunte, unele faţă de altele, că este prea devreme a se încerca socotirea tuturor într-un „model”. Modelul Dr. Moody pare pe alocuri artificial si inchipuit, cu toate că, acest lucru nu micsorează însemnătatea mărturiilor adevărate pe care le oferă.

În al doilea rând, autorul a pus la un loc două experienţe destul de diferite: experienţele reale ale „morţii clinice”, si experienţele din „pragul morţii”. Autorul recunoaste deosebirile dintre ele, dar pretinde că ele formează un „continuum” (pag. 20) si ar trebui cercetate împreună. În cazurile în care experienţele care încep înainte de moarte se sfârsesc în experienţele morţii însăsi (chiar dacă persoana este sau nu readusă la viaţă), există cu adevărat un „continuum” al experienţei; dar unele experienţe pe care le istoriseste (aducerea aminte a întâmplărilor din viaţa cuiva în ordine rapidă, atunci când acela se află în primejdie de înec; experienţa intrării într-un „tunel”, când cuiva i se administrează un anestezic ca eterul) sunt experienţe trăite adesea de către oameni, care nu au trecut niciodată prin „moarte clinică”, si poate că astfel, ele aparţin „modelului” unei experienţe mai generale, si poate numai întâmplător, experienţei morţii. Unele dintre cărţile care apar acum, arată încă si mai puţină dreaptă socoteală în alegerea experienţelor istorisite, cuprinzând experienţele „din afara trupului” în general, dimpreună cu experienţele adevărate ale morţii si ale muribundului.

În al treilea rând, faptul că autorul prezintă aceste fenomene „în chip stiinţific”, fără nici o concluzie limpede despre ceea ce îndură cu adevărat sufletul la moarte, lasă numeroase nedumeriri si concepţii gresite despre această experienţă, care nu poate fi niciodată înlocuită cu o simplă grupare de descrieri ale fenomenului; cei care îl istorisesc, ei însisi adaugă, fără putinţă de ocolire, propriile lor tâlcuiri. Autorul recunoaste că, de fapt, este cu neputinţă să cercetezi aceste probleme „stiinţific”, si că, el încearcă o lămurire a acestor experienţe, asemănându-le cu experienţele din astfel de scrieri oculte, ca acelea ale lui Swedenborg si „Cartea tibetanăa morţilor”. Putem observa că el are de gând acum să cerceteze cu mai mare atenţie „literatura bogată asupra fenomenelor paranormale si oculte” pentru a spori înţelegerea întâmplărilor pe care le-a cercetat (pag. 9).

Toţi acesti factori ne vor determina să nu ne asteptăm la prea mult de la această carte si de la altele asemenea; ele nu ne vor da o relatare întreagă si închegată despre ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte. Încă mai există destule rămăsiţe ale experienţelor adevărate de moarte clinică în această carte si în alte cărţi noi, pentru a merita o atenţie serioasă, mai ales în vederea faptului că unii oameni deja tălmăcesc aceste experienţe într-un chip tendenţios, contrar învăţăturii vieţii de dincolo a crestinismului tradiţional, întrucât ei nu „recunosc” existenţa nici a raiului, si nici (mai ales) a iadului. Cum, atunci, să înţelegem aceste experienţe?

Cele cincisprezece părţi pe care le istoriseste Dr. Moody ca alcătuind experienţa „întreagă” a morţii, pot fi restrânse, pentru scopurile discuţiei, la câteva însusiri principale ale experienţei, pe care le vom prezenta si asemăna aici cu literatura ortodoxă despre viaţa de după moarte.

1. Experienţa „în afara trupului”

Primul lucru care i se întâmplă unei persoane care a murit, potrivit acestor istorisiri, este acela că omul părăseste trupul si se află cu totul despărţit de el, fără a-si pierde cunostinţa. Adesea poate vedea totul în jurul lui, chiar si propriul său trup mort, si încercările care se fac pentru a-l readuce la viaţă; el se simte într-o stare de căldură si usurare, lipsită de durere, ca si cum ar „pluti”; aceluia nu-i stă de loc în putinţă să schimbe ceea ce se află în jurul lui, prin vorbe sau atingere, si astfel, simte adesea o mare „singurătate”; procesele de gândire ajung să fie de obicei cu mult mai rapide decât fuseseră în lăuntrul trupului. Iată câteva extrase din aceste experienţe:

„Ziua era foarte rece, totusi, pe când eram în acea întunecime, tot ceea ce simţeam era căldură si o stare de bine de nepovestit, pe care nu o mai trăisem până atunci … îmi aduc aminte că mă gândeam că trebuie să fiu mort” (pag. 27).

„Am început să am simţămintele cele mai minunate. Nu eram în stare să simt nimic altceva decât pace, stare de bine, usurare – doar liniste” (pag. 27).

„I-am văzut aducându-mă din nou la viaţă. Era cu adevărat uimitor. Nu eram foarte sus; era ca si cum as fi fost pe un suport, dar nu eram deasupra acelora; doar peste ei. Am încercat să le vorbesc, dar nimeni nu mă putea auzi, nimeni nu mă asculta” (pag. 37).

„Oamenii mergeau în toate părţile pentru a ajunge la trupul meu … Când ajungeau foarte aproape, încercam să mă dau la o parte, să mă feresc din calea lor, dar ei treceau prinmine” (pag. 37).

„Nu eram în stare să ating nimic, nici să mă înţeleg cu vreuna dintre persoanele din jur. Este un simţământ îngrozitor, de singurătate, un simţământ de însingurare desăvârsită. Ştiam că sunt cu totul singur, cu mine însumi” (pag. 43).

Uneori există „dovada materială” uimitoare că o persoană este de fapt în afara trupului în vremea aceasta, când oamenii sunt în stare să istorisească convorbiri sau să dea amănunte precise ale întâmplărilor care au avut loc chiar si în camerele alăturate sau mai departe, în timp ce ei erau „morţi”. Printre alte exemple ca acesta, Dr. Kubler-Ross pomeneste un caz cu totul deosebit, când o persoană oarbă „a văzut” si apoi a povestit totul lămurit, din camera în care „murise”, desi când s-a întors la viaţă era tot oarbă -este uluitor de limpede că nu ochiul este cel care vede (nici creierul nu este cel care gândeste, fiindcă lucrările minţii sunt mai rapide după moarte), ci mai degrabă sufletul săvârseste aceste lucrări prin mădularele cele trupesti, atâta vreme cât trupul este viu, dar atunci când trupul este mort, o face prin propria sa putere . (Dr. Elizabeth Kubler-Ross, „Moartea nu există”, The Co-Evolution Quaterly , Summer, 1977, pag. 103-104).

Nimic din toate acestea nu trebuie să i se pară foarte uimitoare unui crestin ortodox; experienţa istorisită este ceea ce crestinii cunosc ca fiind despărţirea sufletului de trup în clipa morţii. Este caracteristic vremurilor noastre, ale necredinţei, că acesti oameni rareori folosesc vocabularul crestin sau constientizează că sufletul lor este cel care a fost slobozit din trup si acum trec prin toate experienţele; ei sunt de obicei pur si simplu uimiţi de noua stare în care se găsesc.

Relatarea unei experienţe de după moarte, intitulată „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, a fost scrisă chiar de o astfel de persoană: un crestin ortodox botezat care, în spiritul sfârsitului de veac al XIX-lea, a rămas indiferent faţă de adevărurile propriei sale credinţe si nici măcar nu a crezut în viaţa de după moarte. Experienţa sa, de acum vreo optzeci de ani, este de mare preţ pentru noi astăzi, si pare chiar providenţial în cercetările noilor experienţe de astăzi, ale vieţii de după viaţă, fiindcă este singura experienţă întreagă despre ceea ce i se întâmplă sufletului după moarte (mergând mult dincolo de experienţele scurte si fragmentare, descrise în literatura modernă care tratează acest subiect), trăită de către o persoană sensibilă, care a pornit de la starea modernă de necredinţă si a sfârsit prin recunoasterea adevărurilor crestinismului ortodox -într-o asemenea măsură, căsi-a continuat viaţa ca monah. Această carte poate servi de fapt ca un „caz test” faţă de care să judeci noile experienţe. Unul dintre tipografii-misionari ortodocsi de frunte de la sfârsitul veacului, Arhiepiscopul Nifon de Vologda, a mărturisit că acea carte nu cuprindea nimic care să se împotrivească învăţăturii ortodoxe despre viaţa de după moarte.

După chinuirea cea din urmă a morţii sale trupesti si a greutăţii cumplite care îl apasă în jos spre pământ, autorul acestei povestiri spune că:

„Deodată am simţit o stare de liniste în lăuntrul meu. Am deschis ochii, si tot ceea ce am văzut în decursul acelui minut, până la cele mai mici amănunte, s-au întipărit în memoria mea cu limpezime deplină.

Am văzut că eram singur într-o cameră; în dreapta mea, se afla întreg corpul medical laolaltă, stând în formă de semicerc … Acest grup m-a surprins în chip izbitor: în locul unde stăteau ei se afla un pat. Ce le atrăgea atenţia acelor oameni, la ce se uitau ei, când eu deja nu mai eram acolo, când eu stăteam în mijlocul camerei? M-am miscat înainte si m-am uitat unde priveau ei:

acolo pe pat stăteam eu întins.

Nu-mi amintesc să fi încercat vreun simţământ care să semene cu frica, atunci când am văzut dublura mea; am rămas doar uimit: cum poate fi aceasta? Eu mă simt aici si în acelasi timp sunt si acolo …

Am vrut să mă ating pe mine însumi, să apuc mâna stângă cu mâna dreaptă: mâna mi-a trecut prin trup ca printr-un loc gol … Am chemat doctorul, dar starea în care mă găseam, a început să fie foarte neplăcută pentru mine; sunetele glasului meu nu se transmiteau si nici nu se auzeau, si mi-am dat seama că nu puteam comunica cu nimeni din jurul meu. Am priceput starea mea ciudată de singurătate, si am avut un simţământ de înfricosare. Această însingurare prea mare era cu adevărat foarte greu de exprimat în cuvinte …

M-am uitat, si aici, pentru prima dată m-am gândit că ceea ce mi s-a întâmplat mie, în limbajul nostru, al oamenilor vii, se poate numi ’moarte’. Mi s-a întâmplat aceasta fiindcă trupul meu, care zăcea întins pe pat, avea înfăţisarea unui cadavru …

Cu înţelegerea pe care o avem noi asupra cuvântului moarte este greu de explicat ideea vreunui fel de pieire sau încetare a vieţii. Cum mă puteam gândi că am murit, când eu nu-mi pierdusem cunostinţa nici o clipă, când mă miscam la fel de viu, văzând totul, auzind totul, fiind constient de toate, fiind în stare să mă misc, să gândesc, să vorbesc? …

Despărţirea de toate cele ce se aflau în jurul meu, stricăciunea firii mele, m-ar fi făcut să înţeleg mai mult ca orice ceea ce se întâmplase, dacă as fi crezut în existenţa vreunui suflet, dacă as fi religios; dar nu aceasta era situaţia si am fost călăuzit numai de ceea ce am simţit, si senzaţia de viaţă era atât de limpede, că eram uimit în faţa acestui fenomen necunoscut, nefiind de loc în stare să alătur simţămintelor mele, concepţia tradiţională de moarte, altfel spus, în vreme ce simţeam si eram constient de mine însumi, să cred că nu exist …

După aceea, când îmi aminteam si mă gândeam la starea mea de a fi de atunci, am văzut numai că priceperile minţii mele lucrau cu o putere si o repeziciune mare” (pag. 16-21).

Starea sufletului, din primele două minute de după moarte, nu este istorisită în astfel de amănunte în literatura crestină a antichităţii; acolo au întotdeauna însemnătate foarte mare experienţele cu mult mai izbitoare, care vin mai târziu. Probabil numai în vremurile moderne, când identificarea „vieţii” cu „viaţa în trup” a ajuns să fie atât de întreagă si convingătoare, trebuie să dăm atenţie primelor câteva clipe, când asteptările majorităţii oamenilor moderni se prăbisesc cu totul, constientizând că moartea nu este sfârsitul si că viaţa continuă, si o stare nouă se deschide sufletului!

Desigur că în această experienţă, nimic nu se împotriveste învăţăturii ortodoxe asupra stării sufletului, îndată după moarte. Criticând această experienţă, unii si-au arătat îndoielile faţă de moartea unei persoane, dacă ea a fost readusă la viaţă în câteva minute; dar aceasta este doar o problemă tehnică, despre care vom vorbi la vremea potrivită. Este sigur că în aceste puţine minute (uneori si în minutele dinaintea morţii) sunt adesea experienţe care nu pot fi explicate ca simple „halucinaţii”. Menirea noastră aici este de a descoperi cum trebuie să înţelegem aceste experienţe.

2. Întâlnirea cu alţii Pentru foarte scurtă vreme, sufletul rămâne în starea lui de singurătate de după moarte de la început. Dr. Moody citează câteva cazuri de oameni care, chiar înainte de a muri, au văzut dintr-odată rude si prieteni deja morţi.

„Doctorul m-a părăsit si a spus rudelor mele că eram pe moarte … Mi-am dat seama că toţi acesti oameni se aflau acolo, mi se părea că erau mulţi, plutind în jurul plafonului camerei. Toţi acestia erau oameni pe care îi cunoscusem în decursul vieţii, dar care trecuseră în viaţa de dincolo înaintea mea. Am recunoscut-o pe bunica si pe o fată pe care o cunoscusem când eram în scoală, si pe multe alte rude si prieteni … Aveam o stare de fericire si am simţit că ei veniseră să mă ocrotească sau să mă călăuzească” (pag. 44).

Această experienţă, a întâlnirii cu prieteni si rude trecute la cele vesnice, care are loc în preajma morţii, nu este în nici un caz o nouă descoperire, chiar printre oamenii de stiinţă moderni. Cu vreo cincizeci de ani în urmă, Sir William Barrett (Vedenii pe patul de moarte , Methuen, London, 1926), deschizător de drumuri în „parapsihologia” modernă sau cercetarea psihică, a scris o carte mai mică asupra acestui subiect. După apariţia primei cărţi a Dr. Moody, a fost publicată o relatare cu mult mai amănunţită a acestei experienţe, inspirată de cartea lui Sir William, si a demonstrat că cei doi autori au făcut cercetări sistematice asupra muribunzilor, vreme de mulţi ani. Să vorbim despre descoperirile prezentate în această nouă carte (Karlis Osis si Erlendur Haraldsson, La ceasul morţii, Avon Books, New York, 1977).

Aceasta este prima carte temeinică din punct de vedere „stiinţific”, care apare, despre experienţele muribunzilor. Ea se bazează pe rezultatele unor chestionare si interviuri amănunţite, cu un grup de doctori si surori, alesi la întâmplare, din estul Statelor Unite si din nordul Indiei (ultima ţară fiind aleasă pentru cea mai deplină nepărtinire, în scopul de a cerceta deosebirile dintre experienţe, care ar putea veni din deosebirile de naţionalitate, psihologie si religie). Materialul astfel obţinut cuprinde peste o mie de cazuri de arătări si vedenii care se arată muribunzilor si unora dintre cei care se întorc la viaţă după o moarte clinică. În general, autorii află că descoperirile Dr.

Moody sunt în armonie cu ale lor (pag. 24). Ei află că rudele si prietenii morţi (si, în India, sunt multe arătări ale „zeilor” hindusi) se arată muribunzilor, adesea cu un ceas înainte de moarte, si de obicei cu o zi înainte. În aproximativ jumătate din cazuri, există o vedenie ca de mediu înconjurător din altă lume, ca un „rai”, care stârneste aceleasi simţăminte (această experienţă „cerească” va fi prezentată mai jos). Acest studiu are o însemnătate deosebită, în aceea că el deosebeste cu grijă hoinăreala, aceste halucinaţii lumesti, de arătările si vedeniile care se văd limpede că fac parte din alte lumi, si cercetează statistic prezenţa unor factori cum ar fi folosirea de droguri halucinogene, febră ridicată, boli, si modificările creierului. Toate acestea puteau să producă pur si simplu halucinaţii, în loc de experienţe adevărate a ceva din afara minţii pacientului. Autorii află într-un chip foarte semnificativ, că experienţele cele mai pe înţeles, si care fac parte cu limpezime din altă lume, se întâmplă pacienţilor care sunt cel mai mult în legătură cu realitatea lumii acesteia de acum si este cel mai puţin probabil să aibă halucinaţii; mai ales, cei care văd arătări ale celor morţi sau ale duhurilor, se află de obicei în deplinele lor puteri ale minţii si văd aceste fiinţe în deplină constienţă a mediului lor de spital. Mai mult, autorii află că cei care de obicei au halucinaţii, văd persoane care sunt în viaţă, în vreme ce arătările adevărate ale muribunzilor par să fie cu persoane moarte. În vreme ce sunt prudenţi în concluziile lor, autorii se simt înclinaţi „să fie de acord cu presupunerile vieţii de dincolo, ca cea mai sigură explicaţie a datelor noastre” (pag. 194). Astfel, această carte întregeste descoperirile Dr. Moody, si întăreste în chip uimitor experienţa întâlnirii cu cei morţi si cu duhuri în ceasul morţii. Vom arăta mai jos dacă aceste fiinţe spirituale sunt cu adevărat acelea pe care muribunzii le socotesc a fi.

De bună seamă că astfel de descoperiri sunt destul de uimitoare când vin de pe fondul necunoasterii si necredinţei care a caracterizat o vreme atât de îndelungată presupunerile stiinţei moderne. Pe de altă parte, pentru un crestin ortodox, nu este nimic uimitor în acestea; stim că moartea este doar o trecere către o altă formă de existenţă, si suntem obisnuiţi cu multe arătări si vedenii care se arată muribunzilor, atât sfinţilor cât si păcătosilor obisnuiţi. Sf. Grigorie cel Mare, în relatarea multora dintre aceste experienţe, înDialogurile sale, lămureste acest fenomen al întâlnirii cu alţii: „Se întâmplă adesea ca un suflet care este în pragul morţii, să recunoască pe cei cu care urmează să împartă aceeasi existenţă vesnică, pentru aceeasi pedeapsă sau răsplată ca a lui” (Dialoguri, IV, 36). Şi mai ales, cu privire la cei care au dus o viaţă curată, Sf. Grigorie observa că „se întâmplă adesea ca sfinţii raiului să se arate celor curaţi în clipa morţii, pentru a-i încuraja. Şi având în mintea lor vedenia sălăsluitorilor raiului care-i vor însoţi, ei mor fără să aibă vreun simţământ de frică ori de chinuri ale morţii” (Dialoguri, IV, 12). El dă exemple de îngeri, mucenici, pe Apostolul Petru, pe Maica Domnului si pe Însusi Hristos, care S-au arătat înaintea celor ce mor (IV, 13-18).

Dr. Moody dă un exemplu al întâlnirii unei persoane care era pe moarte, nu cu vreo rudă ori fiinţă spirituală, ci cu cineva cu totul necunoscut: „O femeie a mărturisit că a văzut în timpul experienţei sale din afara trupului, nu numai propriul ei trup spiritual transparent, ci si încă unul, acela al unei persoane care murise foarte recent. Ea nu stia cine era persoana” (Viaţă după viaţă, p. 45). Sf Grigorie povesteste despre un fenomen asemănător în Dialoguri: el povesteste câteva întâmplări, când un om care era pe moarte, cheamă numele cuiva care moare în acelasi timp, în alt loc. Şi aceasta nu este de loc o chestiune de înainte-vedere, trăită doar de sfinţi, pentru că Sf. Grigorie povesteste cum un păcătos obisnuit, în aparenţă sortit iadului, trimite după un anume Ştefan, necunoscut lui, care este pe moarte în acelasi timp, ca să-i spună că „vasul nostru este gata să ne ia spre Sicilia (Sicilia fiind un loc cu bogată activitate vulcanică, aminteste de iad), (Dialoguri, IV, 36). Este limpede că aceasta este o problemă care se numeste „percepţie extrasenzorială” (ESP), care se face deosebit de ascuţită la mulţi, înainte de moarte, si desigur, continuă după moarte, când sufletul se află în afara trupului, el simte în întregime.

Astfel, această „descoperire” deosebită a cercetării psihice moderne, adevereste doar ceea ce cititorul de literatură crestină veche, cunoaste deja, cu privire la întâlnirile din clipa morţii. Aceste întâlniri, care nicidecum nu par să aibă loc pentru toţi, înainte de moarte, pot fi totusi numite generale, în sensul că ele se povestesc, indiferent de naţionalitate, religie sau sfinţenia vieţii.

Pe de altă parte, experienţa unui sfânt crestin, în vreme ce împărtăseste însusirile generale pe care se pare că oricine le poate trăi, are despre aceasta o altă dimensiune componentă una care nu se defineste prin cercetări psihice. În această experienţă, adesea se arată întru lucrare anumite semne ale harului lui Dumnezeu, si vedenia din cealaltă lume este adesea văzută de către toţi sau de către mulţi care se află în preajmă, nu doar de către persoana care moare. Să luăm numai un exemplu de acest fel, din aceleasiDialoguri ale Sf. Grigorie.

„În vreme ce stăteau în jurul patului Romulei, la miezul nopţii, deodată, a coborât din cer o lumină strălucitoare, umplând întreaga încăpere. Minunăţia si strălucirea ei au stârnit frică si groază în inimile lor … Apoi au auzit gălăgia unei mulţimi mari de oameni. Usa camerei s-a deschis larg, cu putere, ca si cum un mare număr de persoane s-ar fi năpustit înăuntru. Cei care stăteau în jurul patului, aveau impresia că în încăpere intrase o mare mulţime de oameni, dar din pricina fricii lor prea mari si a strălucirii fără de asemănare, nu erau în stare să vadă. Frica i-a înţepenit si lumina strălucitoare le-a orbit ochii. Chiar atunci o mireasmă plăcută a umplut aerul si cu acea mireasmă sufletele lor s-au linistit, care erau încă îngrozite de lumina ivită pe neasteptate … Uitându-se către maica sa duhovnicească Redempta, i-a zis cu glas blând: Nu te speria, maică, încă nu voi muri.” Mireasma a stăruit vreme de trei zile si în „noaptea a patra, Romula a chemat-o din nou pe maica sa si a cerut să primească Sfânta Împărtăsanie. Maica Redempta si ucenica sa de-abia se ridicaseră de pe pat, când au văzut două grupuri de cântăreţi stând în grădina din faţa mânăstirii … Sufletul Romulei a fost slobozit din trup pentru a fi călăuzit drept la cer. Şi întrucât grupurile de cântăreţi însoţeau sufletul ei, ridicându-se din ce în ce mai sus, cântecul lor răsuna tot mai slab până când, în cele din urmă, melodia psalmilor si dulceaţa miresmei au dispărut dimpreună” (Dialoguri, IV, 17). Crestinii ortodocsi îsi vor aminti întâmplări asemănătoare din viaţa multor sfinţi (Sf. Sisoe, Sf. Taisia, Cuviosul Teofil de Kiev, etc.).

Cu cât înaintăm în acest studiu al experienţelor muribunzilor si al morţii, vom păstra bine în minte deosebirile care există între experienţa generalăa muribundului, care stârneste acum un interes atât de mare, si experienţa harului-dat al morţii, care se arată la adevăraţii crestini ortodocsi. Aceasta ne va ajuta să pricepem mai bine unele aspecte nelămurite ale experienţelor morţii care au loc si care sunt istorisite acum.

De exemplu, o constientizare a acestei deosebiri ne poate ajuta să recunoastem arătările pe care le vede muribundul. Vin cu adevărat rude si prieteni din împărăţia celor morţi pentru a se arăta muribundului? Şi sunt aceste arătări deosebite de înfăţisările sfinţilor la moartea adevăraţilor crestini?

Pentru a răspunde la cea dintâi întrebare, să ne aducem aminte că doctorii Osis si Haraldsson povestesc faptul că mulţi hindusi pe moarte văd mai degrabă „zeii” Pantheonului lor hindus (Krishna, Shiva, Kali, etc.), în loc să-si vadă rudele si prietenii apropiaţi, cum se vorbeste în chip obisnuit în America. Cu toate acestea, după cum ne învaţă cu limpezime Sf. Pavel, acesti „zei” nu sunt nimic cu adevărat (I Cor. 8, 4-5); orice experienţă adevărată a „zeilor” presupune draci (I Cor. 10, 20). Atunci, pe cine văd, de fapt, acesti hindusi care sunt pe moarte? Doctorii Osis si Haraldsson socotesc că recunoasterea fiinţelor care sunt întâlnite, este în mare măsură urmarea tălmăcirii pătimase, bazată pe miezul religios, cultural si personal; iar aceasta pare cu adevărat o judecată cu socoteală, care se va potrivi celor mai multe cazuri. De asemenea, în cazurile americane, probabil că rudele moarte care sunt văzute, nu se află cu adevărat „de faţă” asa cum socotesc muribunzii. Sf. Grigorie cel Mare spune doar, că muribundul „recunoaste” oameni, în vreme ce drepţii „sfinţi ai raiului li se arată” -aceasta este o deosebire care nu numai că descoperă experienţa diferită a drept credinciosilor si a păcătosilor obisnuiţi atunci când mor, ci chiar starea de după moarte a sfinţilor este deosebită de cea a păcătosilor obisnuiţi. Sfinţii au o mare libertate de a mijloci pentru cei care sunt în viaţă, si să le vină în ajutor, în vreme ce păcătosii decedaţi pot ajuta în situaţii cu totul deosebite, neavând legătură cu cei vii.

Această deosebire este arătată destul de limpede de către Fericitul Augustin, Părintele latin din veacul al V-lea, în tratatul pe care l-a scris la cererea Sf. Paul de Nola cu privire la „grija pentru morţi”, unde încearcă să pună la un loc faptul de netăgăduit că sfinţii, cum ar fi Mucenicul de Nola, s-au arătat în chip deslusit credinciosilor, cu faptul, la fel de netăgăduit, că cei morţi, ca regulă generală, nu se arată celor care sunt în viaţă.

După ce si-a formulat învăţătura ortodoxă, bazată pe Sfânta Scriptură, cum că „sufletele morţilor se află într-un loc de unde nu văd lucrurile care se petrec în această viaţă pieritoare” (Cap. 13), împreună cu propriile sale păreri despre manifestările aparente ale morţilor faţă de cei vii, care se săvârsesc de obicei, fie prin „lucrările îngerilor”, fie sunt „vedenii false”, săvârsite prin lucrările dracilor care urmăresc înselarea oamenilor printr-o teorie falsă asupra vieţii de dincolo (Cap. 10), Fericitul Augustin face deosebirea dintre lucrările ce par a fi ale morţilor, si lucrările adevărate ale sfinţilor:

„Cum arată mucenicii că poartă de grijă nevoilor oamenilor, prin binefacerile pe care le dau celor ce le caută, dacă morţii nu cunosc ce fac cei ce sunt în viaţă? Căci Felix Mărturisitorul s-a arătat nu numai prin faptele sale de milostenie, ci s-a arătat chiar în chip văzut, înaintea ochilor oamenilor, când Nola a fost înconjurat de către barbari. (Episcope Pavel) pune bucurie cucernică întru această arătare a lui. Noi am auzit despre aceasta nu din zvonuri schimbătoare, ci din mărturii vrednice de încredere. Cu adevărat, lucrurile care sunt deosebite de rânduiala obisnuită pe care a dat-o firea feluritelor lucruri zidite, se arată în chip dumnezeiesc. Nici măcar pentru aceea că Domnul nostru, atunci când El a dorit, a schimbat apa în vin, nu avem nici o îndreptăţire pentru a nu pricepe însemnătatea apei ca apă. De fapt, aceasta este o împrejurare aparte, de astfel de lucrare dumnezeiască. Faptul că Lazăr s-a ridicat din morţi, nu înseamnă că toţi morţii se ridică atunci când vor ei, ori că un om lipsit de viaţă este chemat înapoi de un om în viaţă, asa cum un om care doarme este trezit de un om care este deja treaz. Unele întâmplări sunt caracteristice lucrării omenesti; altele arată semne ale puterii dumnezeiesti. Unele lucruri se întâmplă în chip firesc; altele au loc în chip minunat, cu toate că Dumnezeu este de faţă în lucrarea firească, si firea însoţeste minunea. Dar nu trebuie să se creadă, că oricare mort se poate amesteca în lucrurile celor vii, numai pentru că mucenicii vindecă sau ajută pe oarecare oameni. S-ar putea crede că: Mucenicii, prin puterea dumnezeiască, participă la lucrurile celor vii, dar morţii obisnuiţi nu au nici o putere de a se amesteca în lucrurile celor vii” (Grija pentru morţi, Cap. 16, în Fer. Augustin, Tratate despre căsătorie si alte subiecte , Părinţii Bisericii, vol. 27, New York, 1955, pag. 378).

Într-adevăr, să luăm un exemplu, Sfinţii Părinţi ai vremurilor mai recente, cum ar fi Stareţul Ambrozie de la Optina, ne învaţă că fiinţele chemate în sedinţele spiritiste, sunt mai degrabă draci decât duhuri ale morţilor; si cei care au cercetat fenomenele de spiritism în întregime, dacă acestia au vreo judecată crestină, au ajuns la aceeasi concluzie (vezi, de pildă, Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: fapte si înselări, Benziger Bros., New York, 1924).

Astfel, nu este nevoie să punem la îndoială faptul că sfinţii, cu adevărat se arată drept-credinciosilor la moarte, asa cum se povesteste în multe Vieţi ale sfinţilor. Pe de altă parte, păcătosilor obisnuiţi li se arată rude, prieteni, sau „zei”, care sunt potriviţi asteptărilor muribunzilor, ori reprezintă ceea ce acestia sunt pregătiţi să vadă. Probabil că este cu neputinţă de stabilit firea precisă a acestor arătări din urmă; ele, desigur, nu sunt simple halucinaţii, ci par să fie o parte a experienţei firesti a morţii, un semn faţă de omul care moare, care urmează să intre în noul tărâm, unde legile realităţii materiale obisnuite nu se mai păstrează. Nu este nimic extraordinar în legătură cu această experienţă, care pare să fie neschimbată pentru vremuri, locuri si religii felurite.

Experienţa „întâlnirii cu alţii” se iveste în chip obisnuit chiar înainte de moarte, si nu trebuie să fie asemănată cu întâlnirea destul de deosebită, pe care o vom prezenta acum: aceea cu „fiinţa de lumină”.

3. „Fiinţa de lumină”

Dr. Moody descrie această experienţă ca fiind „poate elementul comun cel mai uimitor, dintre cazurile pe care le-am studiat, si desigur, elementul care are cea mai profundă urmare asupra individului” (Viaţă după viaţă, pag. 45). Majoritatea oamenilor descriu această experienţă ca o arătare de lumină, care îsi sporeste strălucirea cu repeziciune; si cu toţii o simt ca pe o fiinţă personală, plină de căldură si iubire, faţă de care noul răposat este atras cu un fel de atracţie magnetică. Recunoasterea acestei fiinţe pare să atârne de formaţia religioasă a fiecăruia; prin ea însăsi, aceasta nu are nici un semn de recunoastere. Unii

o numesc „Hristos”, alţii o numesc un „înger”; toţi par să socotească că ea este o fiinţă trimisă de undeva ca să-i călăuzească. Iată câteva relatări ale acestei experienţe:

„Am auzit doctorii spunând că eram mort, si aceasta s-a întâmplat când am început să simt ca si cum mă rostogoleam, de fapt era un fel de plutire … Totul era negru, în afară de acel drum, care pornea de la mine, pe care vedeam această lumină. Era o lumină foarte, foarte strălucitoare, dar nu era prea întinsă la început. Cu cât mă apropiam de ea, se întindea tot mai tare” (pag. 48).

Altcineva când a murit, s-a simţit plutind „în această lumină limpede, de cristal curat … Este o lumină aparte, cum nu se află nicăieri pe pământ. De fapt, eu nu am văzut o persoană în această lumină, si totusi lumina aceasta are o anumită însusire, cu siguranţă că are. Este o lumină a înţelegerii desăvârsite si a dragostei desăvârsite” (pag. 48).

„Mă aflam în afara trupului, nu am nici un fel de îndoială despre lucrul acesta, pentru că puteam să-mi văd trupul pe masa sălii de operaţie. Sufletul meu era afară! Toate acestea m-au făcut să mă simt foarte rău la început, dar după aceea, a venit această lumină foarte strălucitoare. La început părea că este cam întunecată, dar apoi a fost ca un fascicul urias … Mai întâi, când a venit lumina, nu-mi dădeam seama ce se întâmplă, dar apoi m-a întrebat într-un fel oarecare, dacă eram pregătit pentru a muri” (pag. 48).

Aproape întotdeauna, această fiinţă începe să vorbească cu noul răposat (mai degrabă printr-un fel de schimb de gânduri, decât prin cuvinte rostite); ea le „spune” întotdeauna acelasi lucru, care este tâlcuit de către cei ce au trecut prin această experienţă, astfel: „Esti pregătit să mori?” sau „Ce ai făcut cu viaţa ta ca să-mi poţi arăta?” (pag. 47). Uneori, de asemenea, în legătură cu această fiinţă, muribundul vede un fel de înfăţisare rapidă a întâmplărilor trecute din viaţa sa. Oricum, totul întăreste faptul că această fiinţă, în nici un caz nu săvârseste o „judecată” a vieţilor sau faptelor lor; ea doar îi îndeamnă să-si cerceteze vieţile.

Doctorii Osis si Haraldsson au mai scris în studiile lor despre câteva experienţe cu o astfel de fiinţă; ei consideră că experienţa luminii este „o însusire tipică a vizitatorilor din alte lumi” (pag. 38) si doresc să-l urmeze pe Dr. Moody numind fiinţele văzute, ori simţite în această lumină, mai degrabă „chipuri de lumină”, decât fiinţe spirituale si zeităţi pe care muribunzii le recunosc adesea.

Cine – sau ce – sunt aceste „fiinţe de lumină”?

Mulţi numesc aceste fiinţe „îngeri” si le arată însusirile lor bune: ele sunt fiinţe de „lumină”, sunt pline de „dragoste si înţelegere”, si sădesc ideea „responsabilităţii” pentru viaţa cuiva. Dar îngerii cunoscuţi de experienţa crestin ortodoxă sunt cu mult mai deslusiţi, atât în înfăţisare cât si în lucrare, decât aceste „fiinţe de lumină”. Pentru a înţelege aceasta si a începe să vedem ce pot fi aceste „fiinţe de lumină”, va trebui să pornim de la învăţătura crestin ortodoxă despre îngeri, si apoi să cercetăm, în amănunt, firea îngerilor care călăuzesc viaţa de dincolo.

---

 

Cuvânt înainte

Prefaţă
Capitolul I:
Unele aspecte ale experienţelor contemporane

Experienţa „în afara trupului”

Întâlnirea cu alţii

„Fiinţa de lumină” 

Capitolul II:
Învăţătura ortodoxă despre îngeri 

Capitolul III:
Arătări ale îngerilor si ale dracilor la ceasul morţii
Capitolul IV:
Experienţa contemporană a „raiului”
Capitolul V:
Sălasul din văzduh al duhurilor

Firea cea dintâi a omului

Căderea omului

Legătura cu duhurile căzute

Deschiderea simţurilor

Primejdia legăturii cu duhurile

Câteva sfaturi practice

Concluzii
Capitolul VI:
Vămile văzduhului

Cum să înţelegem vămile

Mărturia Patristică despre vămi

Vămile în Vieţile sfinţilor

O experienţă a vămilor din zilele noastre

Experienţele vămilor trăite înainte de moarte

Judecata particulară

Vămile: o piatră de încercare a adevăratei experienţe de după moarte

Învăţătura Episcopului Teofan Zăvorâtul despre

vămile văzduhului
Capitolul VII:
Experienţele „în afara trupului” în literatura ocultă

Cartea tibetană a morţilor

Scrierile lui Emanuel Swedenborg

„Planul astral” al teosofiei

„Proiecţia astrală”

„Călătoria astrală”

Concluzii despre sălasul „din afara trupului”

Notă asupra reîncarnării
Capitolul VIII:
Experienţele crestine adevărate ale raiului

„Locul lucrărilor” raiului si iadului

Experienţele crestine ale raiului

Însusirile adevăratei experienţe a raiului

Notă despre vedeniile iadului
Capitolul IX:
Înţelesul experienţelor contemporane de „după moarte”

Ce „mărturisesc” experienţele de astăzi

Legătura cu ocultismul

Teoria ocultă a cercetătorilor din zilele noastre

„Vestea” adusă de experienţele de „după moarte” de astăzi

Purtarea crestină faţă de moarte
Capitolul X:
Scurtă învăţătură ortodoxă despre soarta sufletului după moarte

Viaţa după moarte de Arhiepiscopul Ioan Maximovici

Începutul vederii duhovnicesti

Întâlniri cu duhurile

Primele două zile după moarte

Vămile văzduhului

Cele patruzeci de zile

Starea sufletelor până la Judecata de Apoi

Rugăciunea pentru morţi

Ce putem face pentru morţi

Învierea trupului
Anexa I:
Învăţătura ortodoxă a Sfântului Marcu al Efesului despre starea sufletelor după moarte

Omilia întâi: Împotriva doctrinei catolice a purgatoriului

Din cea de a doua omilie împotriva purgatoriului
Anexa II:
Unele răspunsuri ortodoxe recente la consideraţiile de faţă despre viaţa după moarte

Taina morţii si dincolo de ea de Părintele

Ambroise Fontrier

Marele război dintre credinciosi si necredinciosi de

Photios Kontoglou

O întoarcere din moarte în Grecia contemporană

de Arhimandritul Ciprian

„Morţii” se arată în Moscova contemporană de

Preot Dimitri Dudko
Anexa III:
Răspuns unei critici

„Nepotrivirile” din literatura ortodoxă cu privire la sufletul după moarte

Există vreo experienţa „în afara trupului” sau o „altă lume” în care sălăsluiesc sufletele?

Sufletul „doarme” după moarte?

Vămile văzduhului sunt „închipuite”?

Concluzii 

Anexa IV

Rugăciune pentru neortodocsi

Rugăciunea crestinilor ortodocsi pentru cei care au murit fără credinţă ortodoxă

Cum se pot ruga crestinii ortodocsi pentru crestinii neortodocsi de Mitropolitul Iosif de Petrograd
Anexă la ediţia a doua
Despre autor

 

SUFLETUL DUPĂ MOARTE
Ieromonah Serafim Rose (1934-1982)

http://www.sfaturiortodoxe.ro/sufletul-dupa-moarte/sufletul-dupa-moarte-aspecte-experiente-contemporane.htm