Un adolescent la liceul militar

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

 

În satul meu, Vulcana-Pandele din judeţul Dâmboviţa, oamenii aveau, şi sper că mai au, un profund respect pentru „haina militară”. Nu am avut în familie ceea ce se cheamă o „tradiţie militară”. Educaţia primită de la părinţii mei şi în şcoala generală, precum şi faptul că mi-a plăcut întotdeauna uniforma militară, cred că sunt elementele hotărâtoare care, la vârsta de 14 ani, mi-au îndreptat paşii către Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, de la Breaza. Şi cred că a mai fost ceva: pasiunea care deja se contura pentru literatură şi istorie. Cu siguranţă însă rolul decisiv l-au avut părinţii mei care, cunoscându-mă destul de bine, au ştiut să mă orienteze către ceea ce ei au crezut că mi de potriveşte. Iar eu nu regret alegerea pe care au făcut-o !

Sincer, prea multe veşti despre acest liceu nu ajunseseră pe la mine, la ţară, în orice caz nu prin bătătura noastră. Văzusem, totuşi, cu vreun an înainte prin Târgovişte şi Pucioasa nişte elevi de liceu militar („lemişti”) şi mi-a plăcut foarte mult uniforma lor. De asemenea, îmi plăcea să mă uit la emisiunea Armatei, de la tv.

Prea multe, şi mai ales în roz, nu mă aşteptam să găsesc în liceul militar. Trăind şi învăţând la ţară, orice pas spre oraş mi se părea un bun câştigat. Şi nu fac pe… interesantul. Pe bune! De regulă, iau viaţa aşa cum este, fără a-mi face iluzii, ori speranţe prea mari şi nu neapărat pentru că vreau ca dezamăgirile (din multele cumpene ale vieţii) să nu fie prea mari faţă de aşteptările mele.

Pentru mine, copilul venit de la ţară, surpriza mare a constat în modul de organizare şi funcţionare a liceului. Era altceva decât văzusem pe la liceele din Târgovişte, sau Pucioasa, iar afirmaţia mea nu este deloc una cu tendinţe ofensatoare la adresa acelor instituţii civile de învăţământ, sau faţă de elevii care le-au absolvit. Nu am nici un motiv!!! La Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza am avut mereu impresia că sunt într-un mic orăşel, cu o viaţa aparte de cea a oraşului propriu-zis.

Venind de la ţară, mie mi-a convenit de minune programul (mulţi vor strâmba din nas citind!), dar acest sistem îşi va pune amprenta asupra stilului meu ulterior de viaţă. Eu nu vorbesc aici despre elementele concrete ori de detaliu ale programului, ci despre spiritul acestuia, despre ceea ce presupune acesta: rigoare, tenacitate, călire a voinţei, capacitatea de a esenţializa, educaţie, tăria de a trece peste privaţiuni, punctualitate etc.

Şi ar mai fi ceva (foarte important pentru mine!): la Breaza, am găsit comandanţi şi profesori deosebiţi, oameni cu dragoste de profesia aleasă, aşa cum erau mulţi profesori şi învăţători şi la şcoala din comuna mea natală, Vulcana-Pandele. Şi nu o spun din politeţe! Am avut şansa unor dascăli de excepţie care, dincolo de cunoştinţele predate, ne-au mai învăţat ceva: să fim oameni, să fim buni români. Şi cred că nu este puţin lucru!!! Iar timpul nu mi-a înşelat aşteptările. Am spus şi mai devreme, că iau viaţa aşa cum este. Depinde de noi înşine cum ne-o organizăm şi ce facem cu ea.

Nu am fost eminenţa cenuşie a clasei sau a liceului. M-am străduit însă să nu mă fac de râs. La şcoala generală la mine la ţară fusesem unul dintre elevii buni, chiar premianţi. În clasa mea F (1972-1976) din liceul militar nu am luat niciodată premiul întâi. De fiecare dată acest premiu a fost… adjudecat de alţi  colegi de clasă. Dar, în fiecare din cei patru ani petrecuţi acolo, premiul doi al meu a fost! Mă laud, nu?! Altfel vede acum ţăranul politica partidului! Nu ascund faptul că, fugeam ca dracu’ de tămâie, ajungând să nu mai suport proverbul: „Decât la oraş codaş, mai bine la ţară fruntaş”. (Da, dar între timp ne avansaseră şi pe noi la gradul de… „elev fruntaş”… De unde să ştiu eu că, peste ani, unii aveau să fie avansaţi de la gradul de „fruntaş” direct la gradul de … „general”…)

            Am fost întotdeuna un luptător, un jucător tenace, nu numai în şcolile urmate, dar şi, în general, în viaţa cotidiană. Mi-am jucat până la capăt orice şansă oferită de viaţă şi îmi place să cred şi să sper că jocul meu a fost corect, cinstit, fără a afecta pe alţii. „O luptă-i viaţa, deci te luptă”… În toate formele de învăţământ, de pregătire urmate atât în ţară cât şi în străinatate, precum şi în cariera de ofiţer, am fost în permanenţă în competiţie – dacă nu cu alţii, atunci cu mine însumi. Am „tras” de mine cât am putut pentru că am vrut să mă şi cunosc. A fost bine, a fost rău? Nu ştiu! Ce ştiu, este că nu a fost uşor, dar sunt convins că a meritat acest efort.

Am reactualizat şi remodelat în timp, în existenţa şi profesiunea mea unele dintre temeliile şi permanenţele cantemiriste insuflate de către dascălii şi militarii din Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”: seriozitatea, continuitatea şi tenacitatea în pregătire. Dorinţa de a citi în permanenţă, de a-mi împrospăta cunostinţele. Preocuparea asupra lucrului bine făcut. Domeniile în care am lucrat (îndeosebi în cel al cooperării militare internaţionale, am lucrat aproape 20 de ani!) nu iartă pe nimeni. Trebuie să fii la zi cu ceea ce se întâmplă, pentru a fi în măsură să prevezi, ca la şah, următoarele mutări. Altfel, rişti să devii „ambasadorul României la… Bucureşti.”

Amintirile legate de „poarta vieţii” (aşa aş numi acest lăcaş de învăţământ) sunt foarte multe şi frumoase. Îmi este greu să mă opresc doar la una. Cum pot să uit prima învoire în oraş, sau prima şedinţă de tragere cu faimoasa puşcă Geco? Ori bătăile cu perne în dormitor, sau cât de caraghioşi am fost la prima defilare de la deschiderea anului întâi? Cum mi-aş putea permite să uit orele de istorie, de română, de chimie, de mate, de fizică? Ori primul salt, atât de regulamentar executat peste gardul unităţii, că ne-ar fi invidiat până şi profesorul de sport şi comandanţii, pentru că la orele dânşilor nu prea reuşeam asemenea performanţe?! Să vă mai spun şi despre prima bere băută cu colegii la cârciuma Fronescu, ori despre şedinţele la Cercul de Folclor!? Cum să nu-ţi aduci aminte despre injecţiile cu moldamin urmate de pasul de defilare, sau cât de mult ne bucuram de pachetele trimise de acasă? Sau de clanţele şi geamurile plătite drept pedeapsă pentru fumat? Servitul gustării era un adevarat circ… Nu mai vorbesc de avioanele mutate de pe platou, de curăţenia pe sectoare, de frunzele măturate pe aleea fără sfârşit, de olimpiade şi spartachiade, de reuniunile cu fetele de la Liceul „Aurel Vlaicu”…

Ce să aleg?! Spune-ţi şi dumneavoastră! Şi totuşi, cred că pot da un răspuns. Cea mai frumoasă întâmplare a fost CLASA „F” 1972-1976! Pentru că în ea şi cu ea s-au petrecut foarte multe: şi mai bune şi mai rele. Dar cel mai important lucru cred că a fost faptul că am devenit o „echipă” de prieteni. Şi de fapt cred că asta contează. Nu ?

Fireşte, nu a fost totul extraordinar sau în roz. Eram totuşi într-o unitate militară, este adevărat de adolescenţi, dar eram la Armată… Sunt şi multe întâmplări din timpul „Adolescenţei Cantemiriste” prin care nu aş vrea să mai trec, ori să le retrăiesc. Acum, la atâţia ani distanţă, să n-o luăm aşa în tragic! V-am spus că mie mi-a plăcut în liceul militar. Dacă nu-mi plăcea, părăseam în pas alergător domeniul kaki. Nu înseamnă însă că nu au fost şi momente neplăcute, dar ţine de capacitatea fiecăruia de a depăşi asemenea momente. Sincer, nu mi-au plăcut orele de geografie, desen şi psihologie, punct! Dar nu din cauza disciplinelor în sine. Nu am agreat niciodată profesorii, ori comandanţii, care au inspirat teamă elevilor ori subordonaţilor. Nu le contest pregătirea profesională, ci modul de a se comporta, de fi manager al domeniului. Nu pot să uit că la orele de geografie şi de psihologie acţionam după principiul „crucirii”: când întrebau profesorii, mă cruceam eu; când răspundeam eu, se cruceau profesorii !

Peste ani, numeroasele deplasări în peste 35 de ţări membre NATO şi partenere aveau să mă convingă de ceea ce înainte eu doar bănuiam: că este nevoie ca ofiţerul să aibă o pregătire multidimensională, nu doar de specialitate, care să vizeze domeniile politico-militar, literar, socio-stiinţific, istorico-geografic, psihopedagogic. Nu mai vorbim de informatică şi de limbi străine. Acum sunt convins că pregătirea aceasta trebuie însă începută din liceul militar, pentru că nu se poate realiza peste noapte.

Am terminat liceul militar în 1976. Am revenit în liceu pentru prima dată în 1984, pentru o zi, pentru rezolvarea unei probleme de serviciu. Din 1994 am fost mai des la liceu în vizită, cu diverse delegaţii din ţări NATO sau partenere. De fiecare dată, şi nu o spun din politeţe, am revenit cu plăcere. Aici am petrecut patru din cei mai frumoşi ani şi trebuie să recunosc faptul că perioada petrecută în liceu a influenţat destul de mult devenirea mea.

Se spune că din sufletul de absolvent, o părticică însemnată din sufletul unui fost „lemist” rămâne în inima acestui loc. Zilele trecute, colegul de clasă şi prietenul meu Florică spunea că are senzaţia de parcă ne-am fi imbolnăvit de „cantemirită” cronică!… Sunt convins că fiecare absolvent de liceu militar (Breaza, Câmpulung-Moldovenesc, Alba-Iulia, Craiova, Constanţa) poartă în suflet ceva din tradiţia şi specificul locului. Am discutat adeseori cu absolvenţi de liceu militar despre semnificaţia perioadei. Cu foarte, foarte puţine excepţii se poate spune că într-adevăr ceva din noi, din sufletul nostru de adolescent a rămas în Liceul Militar, indiferent de numele liceului.

Întâlnirea de 20 de ani avută cu foştii mei colegi de clasă, în 1996, mi-a trezit amintirile tinereţii. Faptul că întâlnirea a avut loc s-a datorat unor colegi de excepţie: Ionuţ Costea, Dan Raiciu, Ştefan Constantin, Ionel Bordeanu, Tiberiu Tăujan şi Marin Iordache. La întâlnire, fiecare a venit cu familia „aferentă” şi, fireşte, cu o mare „forţă de izbire” (a se citi damigene, bidoane şi alte produse alimentare tradiţionale). A fost excelent. Soţiile ne-au lăudat, ceea ce să recunoaştem se întâmplă foarte rar, nu ?

Unii dintre noi nu ne văzuserăm tocmai de la terminarea liceului militar. O mustaţă sau o burtă în plus, o chelie regulamentară, un surîs „a la” a doua tinereţe au fost elementele de colaratură. Dar, amintirile şi „programul” zilnic organizat ca în anii buni (două zile a durat sărbătoarea) au fost sarea şi piperul acţiunii. Ce poate fi mai frumos ca atunci când, peste ani fără ranchiună, fără prejudecăţi, fără resentimente rechemi din trecut şi cele bune şi cele mai puţin plăcute! Ce contează că unii dintre noi erau locotenenţi-colonei, majoritatea maiori şi câţiva căpitani? Asta e viaţa! Revoluţia din 1989 scrisese pentru fiecare dintre noi o pagină aparte de istorie. Noi, acolo, ne întâlneam dincolo de grade şi de funcţii, adolescenţii din Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” împreună cu soţiile şi copiii, ca să vorbim între noi prietenii, nu între noi gradele!!! Eram cu toţii acolo, aşa cum am spus: „cea mai frumoasă întâmplare a anilor 1972-1976: Clasa „F”. Şi era nemaipomenit!!! Era de fapt starea de spirit pe care numai liceul militar ţi-o poate da!

Aţi observat?! Ofiţerii îşi aduc aminte cu bucurie, sau ironie, de diverse întâmplări avute în cariera lor de ofiţeri. Dar, întotdeauna veţi observa o anume nostalgie când vine vorba despre Liceul Militar. De ce credeţi că cele mai frumoase revederi sunt cele de la Liceul Militar, ori Şcolile Militare şi nu cele de la Academia Militară? Pentru că toată lumea redevine, sau măcar încearcă să recheme anii tinereţii: exuberanţi, optimişti, fără griji şi ifose prea mari. La Academie oamenii sunt deja formaţi. La liceul militar sau la şcoala militară oamenii erau la vârsta marilor întrebări, la vârsta când aproape totul ţi se părea posibil şi atât de frumos, nu neapărat roz. Mai târziu începi să ai preocupările, grijile unui adult; e altceva, e altă etapă.

Cred că de aceea, la întâlnirile de la liceul militar participă cei mai mulţi. Aici vin ofiţerii „lemişti” cu gândurile şi atitudinile liceului. La celelalte întâlniri vin aceiaşi ofiţeri dar, acolo, se văd deja funcţiile şi gradele dobândite. Am avut asemenea întâlniri şi cam aceasta a fost impresia. Probabil voi deranja pe mulţi, dar aceasta este părerea mea. Aşa am simţit eu.

M-am gândit mult dacă, în noile condiţii „oferite cu generozitate” de criză, dar mai ales de aşa-zişii demnitari civili şi militari actuali, aş mai opta pentru liceul militar. Sună aiurea, ciudat gândurile mele, nu?! Dar, întrebarea mea cere şi un răspuns. Da, aş alege liceul militar. Variante: un liceu de informatică, sau de limbi străine. Oricum, ca ofiţer nu mă văd a fi unul de finanţe, intendenţă, logistică sau înzestrare. Nu pentru că aş avea ceva împotriva acestor specialităţi. Simt că nu mi se potrivesc. De asemenea, nu mă văd ofiţer de aviaţie sau de marină. Nu-mi (mai) place să călătoresc cu avionul (am avut câteva situaţii mai puţin plăcute), şi nu mă pasionează călătoriile cu vaporul (experienţele avute în Marea Egee, Canalul Mânecii şi Golful Persic mi-au fost suficiente). Îmi place să fiu „cu picioarele pe pământ”.

În decembrie 2008 am trecut în rezervă. Din când în când mă mai uit pe multele fotografii făcute prin „garnizoana România”, sau prin locurile de peste mări şi ţări, pe acolo pe unde m-au purtat paşii. Revăd chipuri şi locuri cunoscute, revăd foştii mei colegi.

Ce înseamnă acum pentru mine „Liceul Militar”?

În primul rând, încredere şi speranţă pentru schimbul de mâine. Înseamnă locul unde se pregătesc şi se formează ofiţerii de mâine, unde se predă ABC-ul Armatei, unde se dă startul pentru cultura generală a viitorului profesionist care, deşi acum nu prea ştie despre ce e vorba, va trebui să acţioneze cu resursele umane, cu mijloacele şi fondurile puse la dispoziţie cu parcimonie pentru atingerea obiectivelor de interopeabilitate cu forţele şi echipamentele NATO. Este locul unde se formează adevăratele convingeri şi caractere militare. Celelalte instituţii militare doar le vor perfecţiona.

Cam aşa văd eu acum rolul liceului militar.

E bine, e rău ?! Cine ştie?!

Viaţa o va demonstra.

(Dorel Pietrăreanu)

2 comments
  1. doina67 said:

    Este un eseu cutremurator despre adevaratele prietenii ce se leaga in timpul liceului militar.
    Mi-a adus aminte de povestirile sotului meu despre anii adolescentei petrecuti alaturi de camarazii lui in Liceul Militar de la Breaza, camarazi cu care a pastrat in permanenta legatura peste trecerea anilor.
    Desi a comunicat in continuare si cu unii colegi din Scoala Militara de la Sibiu si cu cei din Academia Militara, de nici unii nu s-a simtit atit de legat sufleteste ca de camarazii lui din IV F de la Breaza.
    Intilnirile lor ocazionale sau organizate erau prilej de aduceri aminte despre cei mai frumosi ani din viata lor, asa cum ii etichetau majoritatea.
    Dascalii (care au mai ramas in viata) le-au fost mereu alaturi la aceste intilniri si nu numai.
    De-altfel, sotul meu are pe acest blog un articol impresionant despre vizita profesorului sau de matematica la Spitalul Militar care a tinut sa-i fie alaturi la aflarea diagnosticului final.
    Este impresionant faptul ca dupa terminarea liceului, desi au fost imprastiati in toate colturile tarii, atunci cind trebuiau sa se intilneasca sau sa-l ajute pe vreunul care chiar avea nevoie de ajutor, lasau totul deoparte si sareau in ajutor.
    Asa se explica faptul ca ajungind impreuna pe la nuntile copiilor lor, cei prezenti la nunta ne priveau cu respect si admiratie ca fiind colegul de banca sau pur si simplu colegul de clasa al socrului mare/mic, din Liceul Militar de la Breaza.
    Ca civil am privit cu invidie dar mai ales cu admiratie aceasta prietenie pura si neinteresata care nu se putea lega decit intre oameni cu caractere puternice, despartiti de familiile lor de timpuriu si aruncati in viltoarea vietii.

  2. Dorel Pietrareanu said:

    Sarut mana, Doamna Doina, pentru acest impresionant si de suflet comentariu!!! Cu mult respect, Dorel Pietrareanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: