VORBESC ŞI EU, CA… PENSIONARUL

As vrea sa ii mulțumesc domnului Dorel Pietrareanu care a avut amabilitatea sa împartă cu noi articolul de mai jos:

 

Uneori, soţia mea, citind rândurile pe care am îndrăznit să le scriu, se uită la mine aşa…în picaj şi îmi spune că sunt un pic caraghios, pentru că îmi dau cu părerea despre unele “probleme cotidiene”, în timp ce “problemele naţionale, planetare, globale” sunt cu totul altele.

Eu nu mă ascund în… tăcere, dar degeaba îi spun că nici măcar pe cele aşa-zise “naţionale” nu încerc să le rezolv. Pentru că nu am nici “puterea” şi nici competenţa pentru aşa ceva. Am impresia că societatea face educaţie personalizată: fiecare ştie atât cât trebuie să ştie. Eu doar îmi spun părerea ca simplu cetăţean despre o problemă sau alta, despre care uneori nu ştiu nici dacă este măcar de “nivel naţional”!

Şi de ce să nu mă refer la o problemă sau alta!? România nu este şi ţara mea? Chiar dacă sunt militar, n-am dreptul şi eu la o părere? Aşa cum mă pricep eu: fie bună, fie mai puţin bună. Nu am pretins niciodată că adevărul meu este mai important, “mai adevărat” decât al altora. Probabil că spun prostii şi că mă înşel. Care-i problema?Militarul nu are viaţă personală. El nu-şi mai aparţine, el se dedică cetăţii, “contribuabililor”, deşi şi el este un “contribuabil, – plătitor de taxe, impozite etc. 24 de ore din 24. Conform regulamentului, el este la datorie! Cum alege să facă treaba asta, e o cu totul altă poveste.

Eu cred că una din marile şi frecventele greşeli pe care le făcem cu toţii, este aceea de a complica până şi cele mai simple lucruri. Uităm prea adesea, că în orice zonă a vieţii şi în orice domeniu de activitate, “simplitatea este trăsătura care înnobilează şi dă valoare”.

Probabil că soţia mea mă crede un urmaş al lui Marin Preda sau Zaharia Stancu, mai ştii? Poate crede şi speră că anul viitor voi candida la Premiul Nobel pentru literatură. Şi că îl voi şi aduce în cartierul nostru, Apărătorii Patriei, colţ cu Spitalul 9 (cel cu glumeţii, cu fluturaşii).

Mai mult, ea este cumva contrariată văzând la tv că un tip de vârsta mea, căsătorit cu o creştină de vârsta fiicei noastre, îşi dă cu părerea despre lume şi viaţă. Mişto!Adicătelea, el de ce poate şi soţul ei nu!? De mine era vorba. Soţia mea este foarte ambiţioasă, pentru că aşa scrie la zodia ei, zodia Leului, şi aşa trebuie să fie! Vă daţi seama ce combinaţie trăznet: o leoaică şi un vărsător! Vă rog să remarcaţi faptul că nu am zis: un vărsător şi o leoaică… „Nu mi-e frică, dar mi-e teamă”…, cum zicea cineva. Îmi apăr şi eu “sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Uneori nu mă prea iau în serios, nu-mi dau prea multă importanţă, pentru că nu e cazul şi nici nu am de ce şi cu ce. Cum zice Mircea Badea: “Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!” O chestie bestială, atât de mioritică, de profundă şi, din păcate, atât de reală.

Probabil că orice s-ar întâmpla, eu voi vedea mereu partea plină a paharului. Sau, măcar voi încerca. De fapt, eu cred că asta face parte din specificul naţional. Nu degeaba zic unii că suntem o “ţară simpatică”, “naţie săltăreaţă”, sau o “ţară tristă cu oameni veseli”. Probabil că de-aia avem şi expresiile “râsu-plânsu” sau “haz de necaz”.

Apropo de necaz. În ultimul timp, necazurile au cam dat buzna în viaţa mea. Unii au intrat în sufletul meu cu bocancii murdari de noroi şi au mai şi tropăit. “Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă apăr singur”. Cred că din acest motiv am devenit mai sensibil la problemele de coloană vertebrală, nu neapărat de coloană morală… Am devenit mult mai prudent, ca să nu zic suspicios, de când lumea bună a început să vorbească despre o anume reformă morală necesară.

Am senzaţia că, în prezent, uneori eşti considerat comic, dacă nu cumva caraghios, dacă vorbeşti despre o necesară reformă morală şi în prietenie. Zilele trecute, un amic îmi spunea: Mă tem că şi prietenia este uneori afectată de “virusul tranziţiei”.

Se spune că „important nu este câţi prieteni ai, ci câţi te consideră prietenul lor”. Cineva zicea că prieteniile se construiesc din bucurii, dureri şi tristeţi împărtăşite. Altele ţin de şcoală, de armată, de călătorii sau de distracţii. Sunt şi acelea care apar şi nu ştii de ce sau pentru ce, dar ştim că există. Probabil că se bazează pe simpatie reciprocă, fără a necesita explicaţii. Mai nou, multe prietenii se realizează prin internet, prin mesaje care ne fac să râdem, să reflectăm.

În prietenie apreciem persoanele, dar nu le judecăm după modul cum arată. Pur şi simplu prezenţa lor ne bucură, sau le ducem dorul când lipsesc. Se spune că „Părinţii şi şefii sunt daţi de Dumnezeu şi de viaţă. Prietenii ni-i alegem noi.”

Dar, (zic şi eu aşa ca să mă bag în seamă!) de calitatea prietenilor sau a prieteniei noi suntem responsabili…

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

1 comment
  1. Să nu-mi spuneţi că un director de bancă îşi face prieteni nişte muncitori. Voluntar sau inconştient, se înconjoară tot cu prieteni de nivelul lui, cu oameni care-şi permit să plătească jumătate din nota de la o ieşire la restaurant într-o seară, cu oameni care-i pot deschide alte oportunităţi de afaceri, eventual.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: