ARDEALUL – PĂMÂNT STRĂMOŞESC. POLITICA UNGARIEI IREDENTISTE. PRIGOANA ROMÂNILOR Mircea Vâlcu-Mehedinţi


ARDEALUL – PĂMÂNT STRĂMOŞESC. POLITICA UNGARIEI IREDENTISTE.
PRIGOANA ROMÂNILOR

Mircea Vâlcu-Mehedinţi 

Volumul 7 din „Faţa necunoscută a Istoriei României. Memoria Istoriei”

a). ARDEALUL – PĂMÂNT STRĂMOŞESC

 

Pentru o edificare deplină asupra falsităţii „istoriei” maghiare, –  privitoare la vidul de populaţie, de la râul Tisa şi până la Carpaţii Orientali şi Meridionali (vid atât de mult trâmbiţat în toată lumea accidentală, de către aşa zişii „isorici” unguri” redau câteva pasaje din lucrarea eminentului cercetător Prof. Universitar, Doctor Aurel V. David intitulată „STUDII DE ISTORIE A ÎNĂLŢĂRII ŞI DECLINULUI NAŢIEI ROMÂNEŞTI”. *)

 


*) AUREL V. DAVID: „Studii de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti”, Ed. Dacoromână – Bucureşti – 2006, p.64 – 78

 

 

Cucerirea „Silvaniei” de către unguri şi rezistenţa obştilor româneşti

„Perioada care a urmat după înfrângerea avarilor de către Carol cel Mare a favorizat consolidarea obştilor săteşti şi unificarea lor, înainte de mijlocul secolului al IX-lea în jurul unor aşezări fortificate, ca Satu-MareZalău, toponime străvechi perpetuate în graiul local, sau Bihor – rezultat din timpul convieţuirii cu slavii. Acest proces desfăşurat în întregul ţinut de la vest de Munţii Meseşului a fost sprijinit de Imperiul Bizantin, moştenitorul Imperiului Roman, care a reuşit să-şi întindă influenţa asupra acestui ţinut, care odinioară făcuse parte de facto din Imperiul Roman. Protecţia din partea Constantinopolului, care a conservat forma primară a creştinismului, a fost cerută de români tocmai pentru a-şi păstra individualitatea, agresată acum de tendinţe de instituţionalizare a bisericii de către Roma şi de transformare a ei într-un stat, după ierarhia puterii laice revitalizată prin germani. La sfârşitul secolului al IX-lea, în momentul descălecăriiungurilor în Pannonia, formaţiunea politico-statală condusă de ducele (voievodul) Menumorut se afla în dependenţa vasalică a Imperiului Bizantin. Aceasta includea în hotarele sale un teritoriu imens, situat la vest de Munţii Apuseni, cuprins între râurile Someş-Tisa şi Mureş, înglobând, deci şi anticul Regio transvallum(Silvania).

Prezenţa ungurilor în Pannonia la sfârşitul secolului al IX-lea a întărit rolul Silvaniei de barieră etnică românească, iar românilor de aici, rolul de grăniceri ai etnicului românescCircumvaluţiunea carpatică s-a înfăţişat noilor migratori asiatici, oameni ai stepei, ca o lume nouă, atât prin munţii înalţi, cât şi prin desele păduri ostile, de care s-au ferit în tot drumul lor de migraţie din Asia centrală. Căpetenia triburilor ungare ducele Arpad a emis pretenţii de stăpânire asupra anticului regio transvallum invocând dreptul de urmaş al hunilor şi descendent dinneamul lui Attila. Prin solia trimisă lui Menumorut i-a cerut acestuia pământul cuprins între Someş (Zomus), hotarul Nirului (Nyr şi poarta Meseşului (Porta Mezasina), adică anticul „regio transvallum până la vechiul limes dacicus, ruinat şi acoperit de păduri. În faţa refuzului voievodului Menumorut de a da ungurilor,de bună voie pământ nici cât un deget, aceştia au adoptat calea războiului. Ei au reuşit să obţină prin forţă ceea ce n-au putut câştiga prin invocarea dreptului de moştenire de la strămoşul lor Attila, întrucât sprijinul împăratului bizantin,stăpânul lui Menumorut nu s-a materializat.

Presiunea ungurilor asupra acestui segment al frontierei creştinătăţii răsăritene a atras după sine prima manifestare a sentimentului naţional românesc faţă de lumea barbară a stepei asiatice. Cronicarul anonim (Anonimus), fost notar al regelui Bela al II-lea (1131-1141) a adus la lumină informaţii deosebite asupra realităţilor etno-politice din această margine a etnicului românesc. Cea mai importantă confirmă faptul că hotarul de vest al ducatului lui Menumorut coincide cu hotarul de vest al fostei Dacii, adică cu râul Tisa. Plecând din Pannonia, cetele de călăreţi unguri sub comanda căpeteniilor Zobolsu şi Thosu au trecut Tisa înţara lui Menumorut pe la vadul Ladea (ung. = Ladany), apoi s-au aşezat de-a lungul Tisei, aşezându-şi tabăra în locul care ulterior va fi botezat Szaboles (după numele căpeteniei Zobolsu).

După ce au luat copii ostateci de la locuitorii ţării, şi-au împărţit oastea în două părţi: o parte a atacat de-a lungul Someşului, iar cealaltă a atacat Nirul saupădurea de mesteceni – întinsă de la Carei până în apropierea Debreţinului de astăzi. Luptând în dobândă, după obiceiul popoarelor de stepă, căpeteniile Zobolsu şi Thosu au subjugat pentru eipopoarele întâlnite în cale, ajungând în lunca Someşului, de unde s-au îndreptat spre sud-est, înaintând cu greu printr-un ţinut acoperit de păduri şi mlaştini. Astfel au ajuns în apropierea fostelor movile ale avarilor din apropierea satului Berveni, la nord de Careii de astăzi, unde românii aveau, probabil o fortificaţie din pământ (Tinosul). Ungurii au cucerit-o relativ uşor şi au distrus-o parţial, apoi în apropierea mlaştinilor, mai jos de Rovine, Thosu a strâns mult popor şi l-a obligat să construiască o nouă fortăreaţă, de fapt să reconstruiască fortăreaţa. Aceasta a fost botezată, la început după numele cuceritorului, Thosu, apoi ungurii au denumit-o Saruuar, adică cetatea de lut (SaruuarTinosul, ung. Sarvar) aşa cum fusese, probabil, înainte.

Din nou ungurii au luat ostateci pe fiii locuitorilor, iar după ce au lăsat o garnizoană pentru paza cetăţii, la cererea poporului supus a fost întemeiat un târg, între Nyr şi Tisa, care încă în vremea notarului Anonymus  se numea Târgul lui Thosu. De pe această linie de mlaştini, ungurii au ajuns la cetatea Zotmar (Satu Mare), zidită pe o insulă a râului Someş, unde au întâmpinat prima rezistenţă. Numai după patru zile de asediu au putut pătrunde ungurii în cetate. Oştenii lui Menumorut, care au fost prinşi, au fost întemniţaţi, ungurii luând pentru a treia oară ostateci pe fiii locuitorilor. În acelaşi timp, o altă căpetenie, Tuhutum şi fiul său Horca s-au îndreptat spre sud-est şi au supus mult popor de la pădurile Nirului până la râul Eriu. Apoi au pătruns în văile Crasnei şi Zalăului şi fără ca cineva să ridice mâna asupra lor, au ajuns până la Zalău (Ziloc) sub Munţii Meseşului. Aici, pe vechiul limes dacicus, ruinat şi acoperit de păduri, la hotarulSilvaniei, au făcut joncţiunea cu trupele de călăreţi conduse de Zobolsu şi Thosu. Pentru moment, ungurii n-au avut curajul să depăşească acel limes, hotărând ca marginea regatului ducelui Arpad să fie implantată în Poarta Meseşului (in porta Mezesina), în apropierea anticului Porolissum, devenit Moigrad din timpul convieţuirii românilor cu slavii.

În faţa acestei invazii, voievodul Menumorut, în speranţa unui ajutor din partea Imperiului Bizantin s-a retras cu armata sa (milites) pe linia Crişului Repede. După impunerea prin forţă a dreptului de stăpânire, căpeteniile ungare i-au obligat pe locuitorii ţării (incolae terae) să zidească în acel loc porţi de piatră, care să semnifice hotarul ducatului lui Arpad şi să-l întărească cu o îngrăditură mare de copaci. Întoarcerea trupelor de călăreţi unguri în Pannonia s-a făcut pe văile Zalăului şi Crasnei, iar după ieşirea în Câmpia Nirului (Humusoer), au urmat cursul acelui râu până la rovina Zerep (ung. Szerepvar, în Bihor) şi Zegholmu (ung. Szeghalom), încercând să treacă Crişul Repede. 

Aici au fost crunt bătuţi de Menumorut şi armata sa şi siliţi să treacă înnot râul Tisa, anunţând ducelui Arpad, căpetenia lor supremă, bucuria scăpării. Ungurii n-au renunţat însă la dreptul lor, ca moştenire a urmaşilor lui Attila, dar nu au mai îndrăznit să intre în pădure (Silvania) decât după expediţiile victorioase împotrivaromanilor din Pannonia – acei pastores romanorum, vlahii pannonieni şi jefuirea teritoriilor carintienilor moravieni. Reluarea expediţiilor de pradă spre Silvania a avut loc după distrugerea Moraviei Mari, când mulţi moravi au fost măcelăriţi, alţii prinşi şi luaţi ostatici, iar alţii au fugit în Bulgaria, ţara lor rămânând în puterea ungurilor. După aceste izbânzi, sub conducerea lui Usubuu şi Velec, ungurii au trecut Tisa prin portul Beuldu (ung. Bold, lângă Csongrad). Lângă râul Couroug(ung. Korogy), afluent al râului Tisa, unde şi-au aşezat tabăra, le-au ieşit înaintesecuii, probabil rămăşiţe ale hunilor, care şi-au dat fiii ca ostatici ungurilor, fiind apoi obligaţi să lupte împotriva lui Menumorut.

Crişul Repede a fost trecut înnot pe lângă dealul Cervin (ung. Szarvasholm), iar după un nou popas lângă râul Tekereu (ung. Tekero), o ramură a Crişului Repede, s-au îndreptat spre Bihor, reşedinţa voievodului Menumorut. În faţa noii invazii, Menumorut a mobilizat o oaste formată din soldaţi adunaţi din diferite naţiuni, a organizat apărarea reşedinţei sale de către o puternică garnizoană (multitudine militum), iar el s-a retras în Silvania sau pădurea sfântă (igfon) – cum o numeşte cronicarul Anonymus. Bihorul a căzut după două zile de asediu, iar după alte 12 zile de asediu a căzut şi fortăreaţa Belland din apropiere. Luptele s-au extins apoi şi în sudul voievodatului, însă, lipsit de sprijinul Bizanţului, voievodul Menumorut a fost nevoit să propună pacea. Aceasta s-a încheiat prin căsătoria fiicei lui Menumorut cu Zulta, fiul ducelui Arpad, precum şi cu garanţii concretizate într-un nou tribut de sânge: fiii locuitorilor ţării luaţi ca ostatici. Ducatul (voievodatul) /…/ a fost cedat, astfel, ginerelui său /…/.

Ungurii au reuşit prin forţă şi diplomaţie /…/ datorită, în primul rând a nepăsării Bizanţului şi slăbiciunii Apusului. /…/. Apoi, au trecut în ţara lui Gelu, care i-a înfruntat, fără succes, pe râul Almaş, fiind prins şi ucis, iar locul său a fosat luat cu acordul românilor, de către căpetenia ungară, Tuhutum.

Ungurii nu s’au aşezat la răsărit de Tisa, marcată puternic de acea zonă de mlaştini şi cu atât mai puţin în Silvania. Ei au fost ocupaţi, vreme de aproape 70 de ani, de atacurile întreprinse în Germania, estul Franţei, Italia şi Imperiul Bizantin. /…/. Numai după ce au fost alungaţi din Germania, după înfrângerea suferită în anul 955 pe râul Lech, ungurii au fost nevoiţi, într-o acţiune a disperării, să asedieze cetatea carpatină. /…/. În lupta cu Bizanţul, Roma s-a folosit de aceşti oameni ai stepelor, l-a creştinat pe ducele Vajk (devenit rege apostolic sub numele de Ştefan), iar acesta la rândul său, a ordonat creştinarea triburilor ungare în maniera Apusului şi în contradicţie cu creştinătatea orientală. /…/. Abia după crearea „regatului apostolic” al Ungariei, în anul 1001, asedierea „cetăţii” carpatice a fost reluată din avantposturile acesteia – pădurile de la vest de Munţii Meseşului. /…/. Cu sprijin de la papalitate, prin anii 1002-1003 a fost înfrânt voievodul Jula – duşmanul ungurilor şi a religiei catolice.

Astfel, ungurii au reuşit să controleze efectiv „drumul sării” (Solnoc) care trecea prin „porţile Meseşului”. /…/. În veacul al XI-lea ungurii au reuşit să apargă blocul etnic românesc din câmpia Nirului (fosta pădure de mesteceni) cu ajutoruloaspeţilor. Astfel au fost colonizaţi şi împământeniţi oaspeţi germani la Sătmar, ruteni în împrejurimile Bihorului, secuii în Nyr. Cu ajutorul cetăţilor regale, aoaspeţilor, a bisericilor şi mânăstirilor catolice, regalitatea ungară a încercat să controleze toate văile, înălţimile, dar şi porţile acestui ţinut împădurit, care a continuat să rămână pentru unguri tot o Silvanie, faţă de care podişul intracarpatic a deveit „Transilvania”, în documentele cancelariei arpadiene. /…/ criza internă prin care a trecut regatul ungar după moartea regelui apostolic (1038), la care s-au adăugat expediţiile întreprinse, timp de un sfert de veac, de către românii din Transilvania, în alianţă cu un neam turcic, pecenegii, /…/ au făcut această stăpânire nesigură. Integrarea Nyr-ului în ordinea feudală de tip apusean a fost posibilă şi prin câştigarea, pentru ordinea apostolică a unei părţi din cnezimea românească. /subl. n./.

Aceasta a primit, în schimbul recunoaşterii religiei romane (catolice), confirmarea dreptului de stăpânire asupra moşiilor, devenind nobili ai regatului. În schimb, majoritatea românilor, care au rămas ortodocşi au devenit iobagi, adică oameni în dependenţă feudală.          Statul feudal ungar, cu ajutorul oaspeţilor a început o vastă acţiune de defrişare a pădurii de mesteceni, iar cu ajutorul cancelariei organizate cu sprijinul papalităţii a modificat, în scurt timp, toponimia şi onomastica întregului ţinut. Anticul Regio transvallum (Silvania) /…/ a fost împinsă la răsărit de râul Eriu. Aici, la adăpostul codrilor care n-au putut fi defrişaţi, românii au reuşit să conserve obiceiul pământului în tot cursul evului mediu. /Bihorul şi Solnocul au rămas, în continuare, cu o populaţie compactă românească. Ungurii au adoptat ordinea apuseană – înfiinţarea comitatelor -, pe care au reuşit să le suprapună peste vechile autonomii româneşti. Astfel, din Bihor au detaşat o parte, zona răului Crasna, pe care au transformat-o în Comitatul Crasna – atestat documentar în anul 1164 -, iar peste voievodatul Solnocului a luat fiinţă Comitatul Solnoc (Zonuk, ung. Szolnok). Abia după câteva transformări – ruperea în mai multe bucăţi, în secolele XIII-XIV, – a voievodatului Solnoc – n.n. / regii arpadieni, ajutaţi îndeaproape de misionarii catolici care s-au instalat temeinic în poarta Silvaniei, au reuşit să cucerească efectiv podişul intracarpatic, Transilvania.                                                                                                                                                                               /…/. Într-o permanentă luptă de ariergardă cu noile structuri politice, românii au reuşit să conserve organizarea proprie în formaţiuni reduse, la adăpostul codrilor sau în depresiunile controlate mai slab de regalitate şi catolicism. /…/. Noua realitate a confirmat că regalitatea arpadiană, care a introdus un nou sistem de drept, le-a stăpânit, prin nobilimea impusă, prin mânăstirile catolice sau prin oamenii regelui, dar guvernarea a rămas în continuare în mâinile reprezentanţilor obştilor. /Totuşi, agresiunea împotriva toponimiei şi onomasticei româneşti în Sivania – prin pana diecilor şi scribilor catolici (italieni, francezi, germani, slavi, unguri etc), precum şi cu o bună contribuţie a noilor oaspeţi aduşi la începutul secolului al XIII-lea, – a continuat, ducând la rebotezarea n.n./ în diferite forme, în spirit ungar, a pădurilorsau ţărilor româneşti. /…/

După marea invazie a tătarilor din anii 1241 – 1242, /…/ în locul cetăţilor de lemn au fost construite cetăţi din piatră, oaspeţii au primit însemnate privilegii, iar ofensiva catolicismului împotriva schismaticilor români s-a intensificat considerabil. /Ungurii au reuşit, cu ajutorul aliaţilor catolici, să împingă hotarul regatului până la lanţul Munţilor Carpaţi, hotarul Imperiului Roman peste care nu putuseră trece legiunile romane, în urmă cu 1000 de ani – n.n./ Astfel, ungurii şi-au arogat dreptul de a fi moştenitorii ordinii romane. /Voievodatul Transilvaniei a devenit principat – n.n./.

Transilvania şi micile republici din marginile sale vestice au devenit un bastion al apărării creştinătăţii răsăritene. /…/. Locul „pădurilor regale” a fost luat de „judeţele luptătoare”, numite „districte româneşti”, care s-au impus ca structuri autonome în cadrul comitatelor subordonate coroanei regale şi scutite de bir în schimbul obligaţiilor militare. Străvechea pădure de mesteceniţara Nirului, deşi implantată cu oaspeţi şi, în mare parte defrişată, s-a transformat /…/ în districtul Nyr, întins de la Suplacul de Barcău până dincolo de Debreţin (slav. Dobriţin).

La răsărit de acesta, de la apa Crasnei până la Someş, având ca axă valea Sălajului, s-a situat districtul Sălajului (sau pădurea de ulmi). Acesta a fost cel mai puternic district românesc, recunoscut de regii Ungariei ca o ţară românească. /Mult timp voievozii Transilvaniei au purtat denumirea de „Voievod al Transilvaniei şi comite de Solnoc” – n.n./.            Dinastia angevină a construit şi alte „judeţe luptătoare”, ca unităţi politico-administrative distincte de comitatele suprapuse peste străvechea „Silvanie”. /Comitatul Valcăului, districtul Ardud (districtul Chioar), districtul Megyes (districtul cetăţii Medieşul Aurit) – n.n./. /…/. Regalitatea angevină a încercat să distrugă vechile ţări româneşti /…/. Românii însă n-au renunţat la idee, pe care au încercat să o materializeze în împrejurări favorabile /de a rămâne principat autonom – n.n./. Acţiunea a fost reluată spre sfârşitul secolului al XV-lea, când voievod al Transilvaniei era Bartolomeu Dragfy. Descendent şi el din legendarul Dragoş Vodă. În anul 1494, regele Vladislav al II-lea al Ungariei a fost nevoit să confirme diploma din anul 1391. /…/. Din vechile autonomii româneşti ale Silvaniei a mai supravieţuit doar districtul Sălajului. /…/. aceste realităţi toponimice, rebotezate în decursul timpului de către cancelaria regalităţii ungare sau de către autorităţile catolice, apoi reformate, au fost conservate şi după transformarea Transilvaniei în principat şi apoi în mare principat, odată cu instaurarea dominaţiei austriece la sfârşitul secolului al XVII-lea.

VA URMA


*) AUREL V. DAVID: „Studiu de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti”, Ed. Dacoromână – Bucureşti – 2006, p.64 – 78

Anunțuri
2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: