Tragedia românească de la Cotul Donului

Autor: Vasile Şoimaru

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.

În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă s-au prăpădit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii” (Editura „Meridiane”, 2003), acolo s-au pierdut şi 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară…

De ani de zile mă documentez cu privire la cea mai tragică şi sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Însă nici toate enciclopediile, manualele, monografiile, tot „Oceanul NET” cu toate mările şi golfurile sale de informaţii, nici măcar drumul coturos până la Câmpia Calmucă şi Cotul Donului, pe care l-am făcut în vara anului 2009, nu mi-au satisfăcut dorinţa de a cunoaşte mai mult despre acea tragedie.

După vizionarea, în primăvara acestui an, a filmului documentar „Eroism şi jertfă pe Frontul de Est” (Fundaţia „Părintele Arsenie Boca”, 2010), cu participarea veteranului acelor lupte Iosif Niculescu (azi în vârstă de 98 de ani), precum şi după convorbirile pe care le-am avut cu alţi câţiva veterani nonagenari din comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi, m-am gândit să mai merg o dată la Cotul Donului… Şi, la mijlocul lunii august, am parcurs pentru a doua oară acel drum al pătimirilor ostaşilor români din Războiul din Est. Pe 17 august eram la Cotul Donului.

Şi… surpriză: după o secetă cumplită, de trei luni, exact în ziua când am ajuns în staniţa Kletskaia, unde 70 de ani în urmă au căzut cele mai multe bombe pe milimetru pătrat, s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide uşa la maşină. A turnat 45 de minute în continuu. Când s-a terminat ploaia şi am vrut să deschid uşa, intra apa în automobil. Prima ce mi-a trecut prin minte a fost că a plâns Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragedie, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze” pe cei 150.000 de fraţi ai săi care zac acolo pe vecie…

O CRUCE CU TRICOLOR

Când s-a terminat ploaia şi s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu „Poeme în imagini”, cu fotografia „Tricolorului Independenţei” (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă). Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac „Ştefan Vodă” (Călăraşi), am turnat în dop câteva picături de licoare şi le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. Am pus la magnetofonul din maşină superba piesă „Toţi ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, interpretată de trupa K 1 Band, şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta, că, în sfârşit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului…

EXACT 1942 DE KILOMETRI

Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume, de parcă am aterizat pe Marte… Nu cred că până la acel moment am avut o victorie mai mare în viaţa mea. Dar următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate… Când ieşeam din raionul Kletski, în pământul căruia zac de cinci ori mai mulţi români decât numărul populaţiei care locuieşte azi acolo, întâmplător mi-am aruncat ochii la kilometraj şi ce văd? Numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chişinău până la locul acelei tragedii… Pentru că-i imposibil de crezut aşa ceva, am fotografiat şi acest amănunt, căci, mi-am zis, n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă m-am uitat în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei, în speranţa să văd printre brazdele întoarse de plugurile ruseşti vreo grămadă de oase româneşti. Culoarea acelor brazde era roşie şi m-am gândit că nuanţa e de la cele circa un million de litri de sânge vărsat de cei 150.000 de ostaşi români căzuţi la Cotul Donului. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, şi acele brazde roşii, apoi am mers mai departe spre Volga să văd „înspăimântătoarea” statuie „Patria-mamă”, înaltă de 87 de metri, de pe Colina Mamai din Stalingrad/Volgograd…

Când i-am povestit veteranului Iosif Niculescu, pe 27 septembrie, în ziua când a împlinit 98 de ani, despre toate câte mi s-au întâmplat la Cotul Donului, mi-a zis: „Eu cred că această râvnă, încununată cu succes, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar,unul dintre cei morţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt în acel pământ şi, Acela lucrând din Cer v-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaştele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului…”. Amintirile bătrânului despre acele lupte sunt vii şi astăzi: „În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu şi-a închipuit că poate cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi să-L readucă pe Iisus Hristos, izgonit de bolşevici”.

ISTORIA UITATĂ

…Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostaşi români, îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi, incredibil (!!!), să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijenţă şi uituceală a politicienilor de la Bucureşti, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. Or, poate se doreşte să dispară şi ultimii români, rămaşi la vatră, gata să-şi mai apăre, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…

Mi-i ruşine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru batjocura faţă de memoria ostaşilor români căzuţi la datorie, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înţeleagă cu ruşii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? Doar în România toate cimitirile ruseşti sunt întregi, pe când românii n-au niciunul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiţă în memoria celor 624.540 de ostaşi români căzuţi pe Frontul de Est… Doar în oraşul Odesa există un cimitir, dar şi acela este „mascat” sub denumirea de Cimitir german… În Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan (Karaganda), au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situaţie, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia şi în Ucraina?

Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12-lea ceas, pe actualii guvernanţi ai României să se lase de bătăliile intestine, politice şi financiare, şi să convină cu ruşii pentru nişte săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale ostaşilor români căzuţi pe meleaguri străine.

http://www.adevarul.ro/moldova/actualitate/Tragedia_romaneasca_de_la_Cotul_Donului_0_813518689.html

Anunțuri
3 comentarii
  1. VIORICA a spus:

    Buna seara! Tragedia nu s-a sfarsit cu moartea celor de pe front , ea a continuat cu durerea lasata in familiile celor disparuti. Bunica mea din partea ,mamei , a avut doi frati care nu s-au mai intors de pe front . Imi amintesc , o femeie inalta , slaba , isi gasea mereu de lucru prin curte sau gradina , dar mereu cu ochii catre poarta. Acea femeie , era strabunica mea (mama celor doi tineri Vasile si Gheorghe). Era nascuta in anul 1865 . Da, da , ..nu-i greseala. Eu am cunoscut-o exact in 1965 . Pana atunci nu o cunoscusem , pt.ca statuse impreuna cu o fiica , intr-o localitate mai indepartata. S-a mutat in satul natal ,si la casa unde locuise cu strabunicul ( in 1965 era locuita de un unchi) deoarece , incepuse sa vina prizonierii din Rusia. De unul dintre fii ( Gheorghe) stia sigur ca a murit la Cotul Donului , pt.ca i-au spus atunci unul care scapase de pe front. Dar de celalalt fiu, Vasile, nu a stiut nimic. Toata anii , de dupa razboi a sperat ca Vasile se va intoarce intr-o zi. Cand , un prizonier , om din sat, s-a intors acasa si a povestit crudul adevar , iadul de la Don, atunci , strabunica cred ca a inceput sa nu mai spere in intoarcerea fiului. Noptile avea cosmaruri , visa ca striga la poarta Vasile. Ea iesea in toiul noptii ,indiferent de timp , pana la poarta , si se intorcea plangand si blestemand disperata. Provenea dintr-o veche familie , STRAT , si in sat era foarte respectata, dar dupa un timp lumea a inceput sa zica: ” a innebunit Stratoaia” !( asa ai mai spunea in sat , Stratoaia, dela numele de familie Strat ) . In 1967 , era anul cand eu am plecat definitiv din sat , la Resita, in decembrie am primit telegrama ca a murit strabunica Maritza (asta era numele mic) . Nu am putut merge la inmormantare pt.ca eram la peste 600 km. departare. Cum a murit ? Plouase cateva zile . In sat nu era sosea , ci doar drum de tara , cu pamant care ti se lipeste de incaltaminte deabia mai poti trage picoarele . Dupa acea ploaie a venit un ger puternic. Noaptea , strabunica , cade obicei , a avut acel cosmar – vis , a iesit la poarta , i s-a parut ca este pe drum fiul sau , Vasile , a mai mers vreo 200 m.departe de poarta , a cazut jos , si au gasit-o dimineata un trecator , inghetata. A mai trait 12 zile , chemand intr-una pe Vasile. De la ea am auzit si alte povesti adevarate , din timpul razboiului din 1887 , si altele auzite de ea de la parintii ei . Aram deja mare , darstateam cu gura cascata sa aud povestile , cu huni si tatari. Sunt convinsa , catragedii deacest fel s-au intamplat in mii de familii . Speram ca omenirea sa nu mai aiba parte de asa ceva !

    • Cred ca nu exista familie în ROMANIA care sa nu fi avut pe cineva mort într-una din cele doua conflagrații mondiale.Impresionanta povestea dumneavoastră. Îndrăznesc sa va recomand sa detailați acest post și sa puneți pe blogul dumneavoastră povestea întreagă, cu lux de amanunte. Daca mai găsiți și vreo poza ar fi excelent.Consider ca ar fi o datorie de cinste și onoare fata de neamul dumneavoastră .Sunt sigur ca altcineva nu are cine sa scrie. Si este păcat .Dupa aceea se uita .Totul trece in negura uitării .Din familia soției mele(din partea mamei) a căzut pe front in anul 1943 , în comuna BISCAIA , undeva pe lângă ODESSA , sublocotenentul erou, POPA IULIU. Făcea parte dintr-o unitate de vânători de munte. Adică acea arma de care rusii se temeau.Nu degeaba , după terminarea războiului ne-au impus sa desființam aceasta arma.Pentru ca le-au produs lor mari pierderi.Popa IULIU era fratele soacrei mele și unchiul soției mele.Am tot încercat sa umblu pe urmele lui dar mi-e rușine ca nu am reușit. Dar timpul nu este pierdut .Am si o idee , o noua pista.Pe placa de onoare din CUGIR, sublocotenentul POPA IULIU nu este trecut pentru ca pe actele sale figura ca este din AIUD.Cu toate ca bunica VUTA POPA , mama lui IULIU tremura în CUGIR ori de câte ori venea POSTA .Exact ca și bunica dumneavoastră doamma STRAT.

  2. VIORICA a spus:

    Recomandarea dv.de a detalia „povestea” strabunicii mele , m-a condus din nou la „sursa” genealogica , adica la mama mea. Printre altele , am aflat , ca un verisor primar , al tatalui meu ( nume de fam.NEGHINA ) , ofiter la „rosiori” ( numele de rosiori , este al mamei mele) , a murit si el pe front la Stalingrad. Eu cred ca facea parte de la vanatorii de munte , care probabil popular se chemau rosiori, nu ? Mama mea si-l aminteste ca venea in sat imbtracat in uniforma , cu masina „popeda” , si odata a venit chiar calare pe un cal , in urma caruia s-a adunat mai tot satul . Parintii lui , si el locuiau in Bucuresti. Mama mea , imi spune ca , el avea un baiat , si ca a facut si el cariera militara , si este inca in viata. Nu stiu daca o mai fi sau nu , dar eu cand vin acasa o sa aprofundez ( cercetez pe cat posibil )mai mult , istoria familiei mele . Cautand pe internet dupa arma „vanatori de munte ” si acest Neghina , am gasit acest articol , si v-as ruga sa-mi spuneti daca este adevarat ce se spune in acest articol > http://www.adevarul.ro/actualitate/stalingrad-istorie-romani-ofiteri-sovietici-germani-Al_Doilea_Razboi_Mondial_0_815918583.html In continuare o zi si o seara buna va doresc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: