LUMINI ŞI UMBRE ÎN ORAŞUL ŞEHEREZADEI


(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

 

Aş vrea să mă refer la o problemă foarte importantă pentru acea perioadă: traficul în oraş. Am călătorit în multe ţări dar, numai în Damasc (Siria) am mai văzut aşa ceva. Era o nebunie, realmente. Era o singură regulă: nu existau reguli. Totul în traficul rutier era la mica înţelegere. Seara ne bucuram ca nişte copii că a mai trecut o zi fără accident. Irakienii aveau maşini multe, dar cum ziceau şi ei, vechi ca şi Mesopotamia. Cele mai noi erau maşinile cu care plecaseră ca „amintire” din Kuwait. Au luat tot ce le-a picat în mână, au ras tot din magazine. N-au plătit nimic pentru că, ziceau ei, nu au mai găsit pe nimeni la casele de plată!!!….

Numai că, de la un timp, a apărut o mare problemă care le dădea mari dureri de cap: piesele de schimb. Iar ceea ce încă se mai găsea costa foarte mult. Un localnic, mai în glumă mai în serios, îmi spunea că nu va trebui să surprindă pe nimeni dacă irakienii „vor pleca din nou la cumpărături în Kuwait”!? Cine avea însă timp şi chef să-l creadă. Mai glumeau şi ei.

La hoteluri se practicau preţuri diferenţiate: preţuri pentru irakieni şi preţuri pentru străini. Spre exemplu o cameră pentru irakieni era 25 de dinari (aproape jumătate de dolar SUA), iar aceeaşi cameră, dacă era folosită de un străin, costa aproape 60 de dolari SUA !!!…

Noi, cei din Biroul ONU la care lucram, eram ca ţiganul cu cortul. Din motive de securitate, nu stăteam mai mult de 2-3 zile la un hotel. Aşa se face că ajunsesem să cunosc mai bine Bagdadul decât Bucureştiul.

La cinema în Bagdad am fost o singură dată, dar m-am jurat că nu voi mai merge! Aveau reclame foarte mari, frumos pictate, pentru a atrage publicul. Dar, „pe afară era vopsit gardul, înâuntru…” Când îţi era lumea mai dragă, când era filmul mai interesant, taiau filmul cu duşmanie. Fluierături, vociferări la adresa mai marilor zilei. Imediat apărea poliţia pentru a calma spiritele etc. În sală era întuneric, făptaşii nu puteau fi aflaţi. Aşa că, toată lumea… out! În general, în sală la începerea filmului era curăţenie. La finalul filmului, doar ecranul mai rămânea curat.

Ţigările se vindeau cu bucata, cu pachetul sau cu cartuşul. Erau destul de puţini cei ce îşi cumpărau un cartuş de ţigări. De regulă lumea cumpăra câte 5 ţigări. Erau cam scumpe, iar narghilea fumau îndeosebi acasă, sau în cafenele şi ceainării, unde jucau table şi şah. Ooo, erau foarte buni la table! Rareori luam şi eu câte o partidă-două. Acele 5 ţigări erau doar pentru oraş, aşa de sanchi, săi vadă lumea că au ţigări… Chiar şi cei ce cumpărau cu pachetul, nu erau prea mulţi.

Copiii erau cei ce se ocupau cu vânzarea ţigărilor (!!!???), umblând pe străzi. Iar dacă te vedeau că eşti străin, făceau un adevărat circ în jurul tău şi nu te lăsau până nu cumpărai. Dacă cumpărai doar de la unul, ca la comandă, celorlalţi le apăreau lacrimi în ochi, urându-l în acel moment pe copilul care reuşise să vândă ceva. De asemenea, când mergeam serile cu colegii la restaurant la cină, aproape de fiecare dată, la plecare găseam câte un copil lângă fiecare maşină de-a noastră, asteptând un bacşiş pentru că au spălat maşina şi au avut grijă de ea. Deşi nimeni nu le-o ceruse!

Cum am spus, lupta pentru supravieţuire nu alegea şi nu cruţa pe nimeni.

În după-amiaza zilei de 12 octombrie 1993, eu şi Daniel, colegul nostru din Râmnicu-Sărat care venise din deşert să viziteze capitala Irakului şi Babilonul, ne-am îmbarcat în avionul ONU, cu destinaţia Kuwait City. Misiunea mea la Bagdad se încheiase. Eram doar noi doi şi echipajul. După ce am mai discutat câte ceva şi am servit un vin roşu de Chişinău, oferit de echipajul moldovean al avionului, Daniel a tras pe dreapta, fiind obosit din cauza chefului de adio pe care îl organizasem cu ocazia plecării mele de la post.

La orizont îşi făcuseră deja apariţia nisipurile deşertului, iar pe mine mă cuprinsese melancolia. Niciodată nu mi-au plăcut gările, sau aeroporturile pentru că pentru mine ele înseamnă pur-şi-simplu ”despărţire”.

Privind prin hublou, mă gândeam la oamenii întâlniţi şi la locurile pe care avusesem ocazia să le cunosc şi pe care, probabil, nu le voi mai revedea. Irakul era o ţară foarte frumoasă, dar mie mi se părea că, prin tot ceea ce făcea, „căuta”, parcă, să se autodistrugă. Ştiu că pare aiurea ceea ce spun, dar ştiu ce spun, deoarece am trăit acolo şi i-am văzut pe liderii lor cum „se străduiesc” să-şi facă rău. Abia ieşiseră din războiul stupid de 8 ani pe care l-au avut cu Iranul, că la numai 2-3 ani au pornit războiul contra Kuwaitului. Probleme mari aveau şi în partea de nord cu comunitatea kurdă, iar pe alocuri începuseră, timid, revolte interne. Pierderi peste tot şi sub toate formele, iar embargoul a fost pentru conducerea irakiană lovitura de graţie şi neaşteptată pe care au primit-o de la comunitatea internaţională.

Revenit în ţară, mi-am spus adeseori că lumea arabă este diferită, că are obiceiuri, tradiţii, valori, criterii altele decât noi europenii, ori decât comunitatea euro-atlantică. Şi mi-am mai spus că, este greu să aduci pacea în lumea arabă folosind norme, valori şi mijloace europene ori euro-atlantice, fără a lua prea mult în calcul specificul lumii arabe. Este o părere personală, fără alte conotaţii.

În anii care au urmat, m-am tot gândit la oamenii aceia, pentru că, vrând-nevrând, o parte din viaţa mea s-a derulat acolo. Iar în Irak nici acum „nu-i pace sub măslini”, cum se spune. Pentru mine, viaţa şi activitatea în Irak şi Kuwait au constituit o experienţă fantastică.

Şi nu numai pentru faptul că sunt militar.

Vă mulţumesc pentru că aţi avut răbdare cu mine şi cu amintirile/povestirile mele din această misiune de excepţie.

Vă doresc tot binele din lume!

Colonel rz.  Dorel Pietrăreanu

 

 

Anunțuri
4 comentarii
  1. Vio a spus:

    Pentru prima data , am auzit vorbindu-se , cu mult respect ,de , domnul Dorel Pietrăreanu , anul trecut la Sibiu , la intanlirea de 30 ani a promotiei din care si dumnealui face parte. Nu stiam insa ca are si talent de scriitor. Am citit mai multe articole, ale domnului Pietrăreanu, si mi-au placut toate. Are un mod de a relata in scris , ca parca stai de vorba cu el. Complimente la amandoi !

    • Sărut mana, sunteți draguță.DOREL scrie mult de prin teatrele de operații pe unde a fost si și-a riscat viata.Povestirile acestea sunt partea frumoasa a lucrurilor. Știți, este ca și cum as povesti eu despre clasa mea din LICEUL MILITAR de la BREAZA.Au rămas numai lucrurile frumoase.Ce a fost rău s-a dus pe apa sâmbetei.Am sa-i spun lui DOREL si o sa-i dau adresa blogului dumneavoastră! Mi se pare ca povestirile lui apar si pe INFOMONDO MILITAR.Iata ca se confirma:http://militar.infomondo.ro/actualitate/lumini-si-umbre-in-orasul-seherezadei.html
      Toate bune si sănătate!

      • Vio a spus:

        Toate povestile domnului Dorel sunt interesante , ne ajuta sa cunoastem locuri , oameni , pe care nu le-am vazut , intamplari la care nu am participat , dar , citindu-le ai impresia ca esti langa autor . Mi-l imaginez cu o voce calma . Cel mai mult mi-a placut povestea „MĂI, DA’ CE PATRIOT EŞTI! „, o poveste care ar trebui sa ne dea de gandit. Intr-adevar , si eu am intanlit persoane , carora parca le este rusine sa-si afiseze sentimentul de patriotism ! Chiar si inainte de 1989 , eu , impreuna cu unii prieteni , in seara de 30 noiembrie ,era ca si Craciunul , numai ca se canta , cantece patriotice ….ooooo, si aveam un „mot” , un ofiter de la jandarmerie , care avea o voce nemaipomenita si ne canta cantece din repertoriul lui Dragan Muntean si Furdui Iancu … Astept sa citesc si povestile dv. Numai bine !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: