SAREA, criteriu pentru regândirea istoriei

de GABRIEL GHEORGHE
3.1 În lucrările istoricilor, lingviştilor etc., se constată că diverse „popoare” din trecut sunt plimbate, fără restricţii, pe harta globului, fără preocuparea de a stabili, în prealabil, dacă spaţiile geografice respective puteau asigura, la momentul istoric în discuţie, minimul de condiţii de existenţă, pentru oameni şi animalele lor. Uneori se iau în considerare, dacă se iau, în mod cu totul superficial, condiţiile climatice din prezent şi se retroproiectează viziunea şi teoriile momentului contemporan asupra epocilor trecute. Aşa s-a ajuns, în unele cazuri, ca agricultura să fie descoperită în soluri îngheţate, sau direct, pe gheaţă, ceea ce, dintru început, plasează totul în pură închipuire.
3.2 Numai cu tiltlu de exemplu, celebrul Max Muller scrie:
„ îl existait un petit clan d’aryas etablis probablement SUR LE PLUS HAUT PLATEAU DE L’ASIE CENTRALE (subl. ns.) et parlant un language qui n’etait encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes. Ces Aryas etaient AGRICULTEURS (subl. ns.) et etaient deja parvenus a un certain degre de civilisation” (61, p. 269).
Deci, agricultura pe cel mai înalt platou al Asiei.
Iată şi altă sursă:
„Un savant tel que Lenormand pouvait ecrire sans soulever de protestations <.” (ap.37, p.15).
Nu mai cităm şi alţi autori care cred şi scriu asemănător. Rostul acestor citări este numai acela de a arăta că astfel de nepotriviri fundamentale, scrise şi răspândite chiar de savanţi iluştri, sunt cât se poate de reale şi, din păcate, numeroase. Când expediţii ştiinţifice au explorat acest „habitat primitiv al arienilor” situat la câteva mii de metri altitudine l-au descris astfel: (M. de Poncins, 1879 care intrase în platou, prin pasul Kizil-Hart, situat la 4530 m deasupra nivelului mării):
„Je ne sais pas pourquoi les mots du debut de l’Enfer du Dante me reviennent a la memoire: <>. Quelque idee que l’on ait de la desolation, du desert et de l’aridite, la vue du Kizil-Hart depasse toute attente. Nulle part il n’y a trace de vie. Les rivieres coulent cependant dans cette plaine, mais n’arrosent que des terres denudees, du sable et des pierres; on croirait etre le seul a avoir jamais vu cet immense pays maudit, mais les ossements blanchis qui jalonnent la direction a suivre sont la pour attester que d’autres ont deja passe. C’est un ensemble gris, uniforme, monotone, sauvage, sur lequel plane la grand silence des hauts plateaux deserts” (37, p.15).
Alţi cercetători (Sven-Heddin, Capus et al.) arată că „zăpada persistă cel puţin şapte luni pe an”, „că s-au înregistrat temperaturi de -34o la -38o C în timpul nopţii, în aprilie” (ibid, p.16).
„Îl ne se passe presque pas de jour sans gelee, sauf peut-etre pendant deux semaines en juillet. Îl regele a -17 ° C des le commencement d’aout” (ibid. p.18).
Este adevărat că azi o colectivitate umană, redusă numericeşte, poate trăi şi pe o banchiză, fiind aprovizionată, cu cele necesare vieţii, cu helicopterul. Dar, cu 4000-5000 ani în urmă nu se mai poate discuta în aceşti termeni. Adică, grupele de oameni care roiau din spaţiul matcă nu se puteau depărta de acesta şi nu se puteau stabili decât până la limita unde natura le asigura cele necesare conservării şi reproducerii funcţiilor fiziologice ale organismlui oamenilor şi animalelor lor.
3.3 Este falsă părerea lui S.Feist „că răspândirea limbilor nu se produce asemeni plantelor, după condiţii climatice, ci în funcţie de factori sociali şi culturali” (ap. ref.2, p. 348), pentru că, în ce priveşte trecutul omenirii, existenţa fizică (!) a grupurilor de oameni, sau dispariţia lor, deci şi a limbii pe care o vorbeau, depindea, nu de factori sociali şi culturali, ca astăzi, ci de asigurarea, într-un spaţiu geografic dat, a condiţiilor naturale necesare desfăşurării funcţiilor fiziologice minimale ale organismului uman şi ale animalelor lor. Reprezintă, credem, o aberaţie „ştiinţifică”, afirmaţia lui V. Hehn (Das Salz, 1873) privind „absenţa numelui indo-european pentru sare, dobândit de ramurile europene după migraţia din Asia” (ap. Ref.2, p.344) cu concluzia că:
„les Aryens n’ont pas connu le sel avânt leur separation” (ap.2,p.54).
3.4 Astfel de afirmaţii, destul de răspândite (v. şi ref. 37, passim), omit un fapt esenţial, pe care nici lingviştii, nici istoricii, nici arheologii, nici etnologii etc. nu-l bănuiesc măcar, pentru că, deşi hotărâtor, este cu totul în afară specialităţii lor. Anume, că nici un mamifer nu poate trăi fără sare. În curtea oricărui ţăran se găsea un bulgăre de sare, şi, cum se-ntorceau de la păscut, vacile lingeau bolovanul de sare. Când plecau în transhumanță cu oile, la iernatic, ciobanii transportau pe măgăruşi sare care să le ajungă pentru animale până-n primăvară. În contractele, încheiate încă pe răboj, cei care dădeau oile la stână, în munte, aveau obligaţia de a duce, la date fixate, mălai şi sare. Capra cu trei iezi aducea, de la târg, „drob de sare la spinare”. Pădurarii organizează sărării în păduri, ca să nu moară animalele ocrotite. Homer numeşte sarea divină, probabil că, din experienţă, ştia că este indispensabilă vieţii. Zeiţa Mării (purtătoare de sare) se numea Salacia (Varro, De lingua latina CV &87). Ostaşii Romei primeau soldele în sare (sal, is, v. şi neutrul arhaic sale) de unde a rămas cuvântul salariu (fr. salaire, engl. salary). Până la deschiderea de mine de adâncime, sarea era rară şi scumpă. De aici expresia, „dacă se varsă sare iese ceartă”.
3.5 În străvechea tradiţie românească, oaspeţii erau şi sunt primiţi, în semn de bun venit, cu pâine şi sare, care erau considerate sfinte, daruri ale zeilor. În acest caz, pâinea şi sarea, care reprezintă condiţii minimale de existenţă, erau simboluri ale alimentaţiei şi ospitalităţii.
3.6 Atragem atenţia că unele comentarii şi păreri ale învăţaţilor occidentali trebuie privite cu rezerve, mai ales asupra înţelegerii diverselor practici populare, milenare, pe care occidentul le-a îngropat şi uitat de mult. Comentând expresia lui Horaţiu: panis cum sale (pâine cu sare) Quicherat (Dictionnaire latin-francais) scrie: „aliment de pauvres gens” (aliment al oamenilor săraci), probând o neînţelegere care deformează sensul expresiei.
3.7 „Le SEL est ABSOLUMENT INDISPENSABLE a la vie physiologique de l’homme (subl. ns.). Le sang en renferme env. 5 g par litre, soit, en tout 30 g chez l’adulte. A cette quantite, îl faut ajouter le sel contenu dans toutes les serosites, lymphes, plasma, de telle sorte que le total du CHLORURE de SODIUM CONTENU dans L’ORGANISME de l’adulte doit etre voisin de 100 g” (29, p.5).
3.8 Necesarul minim de sare este evaluat astfel: 1 g/zi la copii sub 1 an, 10 g/zi la cei între 1 şi 14 ani, 25 g la adulţi, la muncă uşoară, şi 35 g/zi la muncă grea, în zona temperată. Cifrele medii de consum de sare variază de la ţară la ţară. În practică rezultă o cantitate medie de cca. 7,5 Kg/an persoană. Pentru animale sunt necesare: 10-30 g/zi vaca care dă lapte (în ultima vreme se preferă furajele sărate), 7-15 g/zi oaie, 5-10 g/zi porc. Industria alimentară foloseşte: 2-2,5% sare la unt şi margarină, 1,75-3,25% la brânzeturi, 1,5-2% la legume conservate, 3-20% la legume murate, 2-6% la mezeluri şi carne conservată, 10-30% pentru conservarea peştelui. Din cifrele de mai sus rezultă că pentru existenţa fizică (!) a oricărui grup uman sunt indispensabile mari cantităţi de sare. În caz de pierdere a sării (prin transpiraţie abundenţă, diaree etc.) organismul îşi pierde vigoarea, iar la o diminuare mai serioasă a cantităţii de sare organismul moare. Aceste fapte sunt bine cunoscute de către fiziologi şi nu este cazul să insistăm asupra lor.
3.9 Afirmaţiile pe care le-am citat mai sus, privitoare la descoperirea SĂRII de către o populaţie numai de la un anumit moment al existenţei sale (v.&3.3) constituie erori „ştiinţifice” fundamentale şi se datoresc deficitului de cunoaştere al epocilor anterioare. Corectarea „cunoştinţelor” stabilite fără luarea în considerare măcar a rolului determinant al sării, în fiziologie, în menţinerea vieţii organismului mamiferelor superioare, este imperios necesară pentru ca istoria să iasă din jocul aparenţelor, din plasa de iluzii în care se găseşte prinsă. NU EXISTĂ SARE, NU EXISTĂ VIAŢĂ, cel puţin la mamiferele superioare. Ca un corolar, ÎNCEPUTURILE SOCIETĂŢII UMANE NU AU PUTUT AVEA LOC DECÂT ÎNTR-O ZONĂ CARE OFEREA CONDIŢII UŞOARE DE EXISTENŢĂ, DE ZĂMISLIRE, CONSERVARE ŞI DEZVOLTARE A TRAIULUI ACESTUI MAMIFER complicat şi neliniştit: omul. Printre aceste condiţii vitale, un rol decisiv l-a avut prezența SĂRII la suprafaţa solului, uşor de obţinut.
3.10 Este unul din motivele importante care obligă la reformarea şi reformularea unora dintre „ştiinţele” umaniste moştenite de la antecesori, în primul rând a istoriei, lingvisticii şi istoriei culturii şi civilizaţiei. Fără o analiză pluridisciplinară nu se paote ajunge la adevăr, iar dacă cca. 95% din cunoştinţele dobândite în întreaga istorie a societăţii umane sunt obţinute de savanţi încă în viaţă sau dispăruţi de curând, rezultă cu claritate de ce cunoştinţele epocilor anterioare, care n-au beneficiat de descoperirile din ultimii cca. 50 ani, vor trebui supuse revizuirii pluridisciplinare, prin elementele, metodele şi tehnicile de care dispune astăzi ştiinţa.
3.11 Să ne fie ingaduit să punctăm numai câteva aspecte legate de rolul hotărâtor al sării în viaţa oamenilor şi animalelor.
3.11.1 Sarea se găseşte în cantitate îndestulătoare pe glob, resursele fiind evaluate la cca. 1.1015 t, dar este inegal răspândită. Asia este continentul cel mai defavorabil, în timp ce Europa dispune de cele mai bogate zăcăminte. Este probabil motivul pentru care civilizaţia a apărut şi s-a dezvoltat în Europa.
3.11.2 Între toate zonele lumii, Spaţiul Carpatic se bucură de cea mai mare densitate de resurse: peste 300 masive de sare, de calitate deosebită, uşor de exploatat, unele fiind chiar la suprafaţa solului, sub formă de munţi de sare (maluri de sare). În afara acestor peste 300 masive de sare, situate pe ambele versante ale lanţului Carpaţilor, în Spaţiul Românesc se mai găsesc: peste 3000 izvoare sărate (Dr. I.P. Voitești, 1920) şi numeroase lacuri sărate (Amara, Razelm, Lacul Sărat etc.).
3.11.3 În producţia mondială de sare, Europa asigură cca. 40%, SUA 35%, iar Asia 20%. România are o producţie medie, în 1979, pe cap de locuitor de cca. 211 Kg, în timp ce media în lume este de cca. 38,2 Kg (32).
3.11.4 În aria Culturii Cucuteni (mileniul IV î.e.n.), între aşezările neolitice de la Târpești şi Ţolici, în pădurea Țoliciului, s-au descoperit câteva izvoare de apă sărată, cunoscute şi folosite încă din Precucuteni III (40). Tot în cadrul Culturii Cucuteni, dar şi în acel al Culturii Criș (cca. 5000 î.e.n.) s-au făcut descoperiri asemănătoare (41, 42).
3.11.5 Cultura Schela Cladovei – Lepenski Vir (epipaleolitic), zonă locuită în intervalul dintre mileniile XIII şi VI î.e.n., situată pe ambele maluri ale Dunării, la Porţile de Fier, având o climă dulce, cu trăsături submediteraneene, este cea dintâi în care s-au creat aşezăminte omeneşti sedentare. Într-adevăr, descoperirile de la Porţile de Fier au, pentru istoria comunităţilor preistorice, o importanţă unică, acestea fiind cele mai vechi aşezări din cele cunoscute până la ora actuală, în ele practicându-se înhumarea în apropierea locuinţei, sau direct sub podeaua locuinţei (43). În articolul citat, autorii nu menţionează prezenţa unor surse de sare. Deoarece noi considerăm că nici o aşezare umană nu poate fiinţa fără surse de sare, sau o modalitate sigură de aprovizionare cu sare, i-am solicitat lămuriri Dr. Vasile Boroneanț, unul din autori. La 22 aprilie 1992, d-sa ne-a confirmat că la Schela Cladovei există izvoare de apă sărată şi sulfuroasă, că în prezent funcţionează, în această localitate, o staţiune de tratament balnear. Herodot (Cartea IV, &CLXXXI-CLXXXV) menţionează diverse grupuri de oameni care sălăşluiesc în jurul unor dealuri de sare.
3.11.6 Din cele de mai sus rezultă că şi cele mai vechi aşezări sedentare cunoscute se găseau lângă surse de sare. Aşezările depărtate de surse naturale de sare nu s-au putut stabili decât după organizarea drumurilor sării şi asigurarea aprovizionării continui cu sare. Din Carpaţi, drumurile sării porneau spre nord, spre vest, spre sud, spre est, zonele adiacente fiind alimentate cu sare, cum se va arăta, din Cetatea Carpatică şi din zonele pericarpatice. Spre vest, spre Câmpia Panonică, sarea se transporta, din vechime, şi cu plutele, pe râul Mureş. De la Uioara (Ocna Mureş) drumul pe uscat ajungea la Alba Iulia, de unde continua transportul cu plutele, pe Mureş, la Dobra (Şugag) funcţionând o vamă a sării. Pentru câteva vechi „drumuri ale sării” sau „drumuri ale sărarilor” v. şi ref. 44. Să cităm două referinţe din ultimele secole.
a. „În ţinutul Bacăului sunt zăcăminte de sare foarte mari, numite de locuitori ocne. Acolo nu este nevoie de nici o operaţie de curăţire a sării: dacă dai la o parte pământul, unul sau doi coţi adâncime, găseşti o SARE FOARTE CURATĂ, STRĂVEZIE CA UN CRISTAL SAU CA PORFIRUL, NEAVÂND ÎNTR-ÎNSA NICI UN FEL DE PĂRTICELE DE PĂMÂNT. Şi aceste ocne nu se sfârşesc niciodată” realitate consemnată şi de străinii care au trecut prin Ţările Române.
b. „La 1445, vorbind cu un cruciat, Vlad Dracul spunea câte pietre de sare a cheltuit Mircea, tatăl lui, ca să facă cetatea. PIETRELE DE SARE erau un articol de export în Peninsula Balcanică, un fel de monedă”.
După diverse surse din ultimele veacuri, sarea carpatică ajungea în spaţiile care astăzi se numesc: Moravia, Polonia, Rusia, Ucraina, Turcia, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, Ungaria etc.
3.12 Numeroase documente atestă această realitate deosebit de importantă, neglijată însă de istorici. Existenţa sării la suprafaţa solului a făcut ca încă din străvechime umanitatea istorică şi preistorică să se învârtească ca în preajma unei plăci magnetice în jurul Spaţiului Carpatic, ca aici să se formeze acel foarte discutat leagăn primitiv al Arienilor, încă în neolitic.
3.13 Unele mişcări migratorii, chiar bătălii sângeroase din trecutul umanităţii au fost cauzate de nevoia de sare (v. pentru Paleolitic revista italiană Quaternaria, număr care nu ne-a fost la îndemână pentru a fi citat exact, ref. 44, p.85 etc.).
3.14 Pe lângă sare, o agricultură străveche, pe un sol propice, despre care vorbesc mulţi autori antici, medievali şi moderni, dintre care vom cita, spre ilustrare, doar două referinţe.
a. „Regiunea este foarte fertilă, foarte bogată în vin, în cereale, în fier, în marmură, în sare, mai ales cea de munte, şi în toate lucrurile pe care le cere practica vieţii celei mai îndestulate”.
Referitor la Turda: „este atât de renumită în saline, încât cu greu poţi găsi o localitate asemănătoare în tot orientul. Acolo se găseşte cu împuternicire regală prefectul camerelor sării şi, din saline, de obicei cea mai mare parte din venit se atribuie regilor Ungariei, chiar cu acest nume, venit care, putem ghici uşor, că nu este mic, fiindcă de aici este alimentată aproape întreaga Transilvanie, şi de aici este dusă şi transportată sarea la Buda şi în alte multe locuri străine, nu fără mare avantaj pentru palatul regal” (47).
b. „Care este partea de lume în care-şi are locul Țara Românească se poate vedea chiar din rodnicia aproape de necrezut a pământului, iar cele de folos hranei şi îmbrăcăminţii oamenilor se află din belşug, prin mila Ziditorului, care îndestulare vru s-o dovedească pe vremuri împăratul Traian, cu un ban pe care era bătut: „Belşugul Daciei” (Abundentia Daciae). Cerul este aici foarte blând, pământul potrivit pentru creşterea a tot soiul de poame şi aşa de mănos că-şi hrăneşte locuitorii aproape fără nici o osteneală (subl. ns.), de poate ajuta cu roadele sale şi părţile învecinate, la nevoie, în vreme de foamete, ori alte greutăţi” etc. (48, p.41).
3.15 Arheologia arată existenţa în Spaţiul Carpatic a unei agriculturi arhaice, pe care n-o omit numeroşi autori antici. Determinări făcute în 40 staţiuni arheologice cercetate au evidenţiat această realitate. În groapa unei locuinţe de la Sucidava-Celei, datată la 4225 +/- 60 B.P. (Bln. 2014) s-a găsit pâine carbonizată în care se aflau 22 seminţe de orz (Hordeum vulgare), 3 seminţe de măcriş (Rumex crispus) şi o sămânţă de in (Linum usitatisimum) (39, p. 171). Frecvent, s-au găsit în diverse staţiuni, în afara plantelor amintite: linte (Lens esculenta), lubiţ (Camelina sativa), ghindă (Quercus sp.) carbonizată împreună cu vertebre de peşte, grâu (Triticum dicocum), într-o singură groapa 10 kg, seminţe carbonizate de secară (Secale cereale), bob, mazăre, măzăriche, lobodă, mac, drăgaică sau sânziană, viţă de vie etc. (39, passim et al.), ceea ce dovedeşte că numeroase plante folosite şi azi erau cunoscute şi utilizate cu milenii în urmă, în Spaţiul Carpatic.
3.16 Prezența pădurilor pe cca. 70% din suprafaţă, deci lemn la îndemână şi vânat bogat, o reţea hidrografică suficient de densă care furniza peşte şi posibilităţi pentru grădinărit, apă bună de băut pe tot spaţiul, izvoare de ape minerale etc. arată că Spaţiul Carpatic oferea condiţii de existenţă superioare oricărei alte zone din Europa.
3.17 Este regretabil şi surprinzător că nu s-a observat de către istorici că nu există „popor” antic care să nu fi trecut prin, să nu fi locuit temporar în, sau să nu fi venit în legătură cu Spaţiul Carpatic. Cititorul este rugat să revadă &3.2 în comparaţie cu &3.12-3.16 şi nu-i va fi greu să observe ce mare-i distanţa dintre realitate şi ceea ce s-a crezut (poate se mai crede) şi s-a scris de către istorici şi lingvişti, să identifice el însuşi adevărul. De unde se vede, a câta oară?, că faptul că un lucru e scris nu înseamnă deloc că el este şi adevărat. Prezentul articol probează că mai mult dimpotrivă: noiane de lucruri scrise se dovedesc a fi simple serii de erori, unele încărcate de consecinţe. S-a propus ca leagăn al Arienilor (aşa-zişii indoeuropeni) zone, care în timpul ultimei glaciaţiuni Wurm, încheiată în jur de 10000 î.e.n, au fost sub gheaţă, iar tocmai spaţiul care oferea condiţii ideale de vieţuire a fost evitat sistematic.
3.18 Dacă ar fi avut loc o analiză cât de cât obiectivă, în interesul ştiinţei, istoria şi lingvistica s-ar fi desfăşurat coerent, logic, de la sine, nemaifiind necesare numeroase poveşti de care dospesc cărţile istoricilor, ale lingvisticilor etc. Sigur, istoricii din vechime n-au scris din văzute, ci din auzite. Or, un dicton spune: „din ce vezi să crezi jumătate, din ce auzi să nu crezi nimic”. Poveşti au fost, poveşti sunt încă. Ne propunem să analizăm pluridisciplinar unele fapte istorice şi unele aspecte lingvistice şi să încercăm, cum am spus la început, să despărţim legenda de adevăr, pentru că, mai este nevoie s-o spunem?, oamenii trăiesc, făptuiesc şi, prin actele lor, fac istoria sub legea supremă a necesităţii, a rânduielilor fireşti ale raţiunii umane, miracolele nevând loc aici.
3.19 Sub diviziunea superioară a cuaternarului, epoca actuală, Holocenul, a început acum circa 10000 ani şi nu a cuprins glaciaţii. În Pleistocen, prima şi cea mai întinsă perioadă a erei cuaternare, corespunzătoare Paleoliticului, datorită variaţiilor termice, calota glaciară polară a înaintat spre sud şi s-a retras de mai multe ori, ultima oară în timpul glaciaţiei Wurm care a durat cu aproximaţie, între 75000 şi 10000 î.e.n. Întinderea ei maximă a cuprins Peninsula Scandinavă, Câmpia germană, până aproape de latitudinea Podişului Boemiei, cuprinzând Brandemburgul şi Frankfurtul (şiruri de morene, 50, p. 192), limitele ajungând până la sud de Berlin, de Varşovia, de Moscova, fiind acoperite de gheţuri: Ţările Baltice, Zona lacurilor mazuriene. Calota alpină s-a întins până în apropierea Vienei (49, p.8).
3.20 În aceaste perioade, Spaţiul Carpato-danubian, nu a fost afectat direct de calota glaciară sau de cea alpină, rămânând în cea mai mare parte zonă cu condiţii de vieţuire pentru om ca şi pentru animalele şi plantele care concurau la asigurarea traiului său, deşi, pe înălţimi, s-au format gheţari în câteva masive muntoase: Rodnei, Caliman, Bucegi, Făgăraş, Cindrel, Parâng, Retezat. Condiţiile de vieţuire proprii Spaţiului Carpatic, relevate foarte succint mai înainte, au făcut ca aici să se nască civilizaţia şi cultura Europei străvechi. Punctul de pornire a fost cea mai importantă revoluţie în istoria mijloacelor de producţie a hranei: trecerea de la economia de cules, de totală dependență de ceea ce punea la dispoziţie natura, la economia de producţie, la descoperirea culturii ogoarelor, a agriculturii şi la domesticirea şi creşterea animalelor pentru hrană, îmbrăcăminte etc.
3.21 Agricultura a apărut, în Spaţiul Carpatic, ca o necesitate istorică, determinată de explozia demografică neolitică, ca rezultat, în primul rând, al încălzirii climei „în neoliticul timpuriu, în jur de 5508 î.e.n., ceea ce corespunde în religie cu <>” (51), iar în al doilea rând datorită unor comandamente religioase şi de tradiţie, menţionate explicit în „Sfânta Scriptură” vedică, care conţine principii foarte asemănătoare cu cele de mai târziu ale creştinismului, şi care impuneau ca grijă principală: continuitatea neamului, a familiei (53).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: