Irakienii la ei acasă


          Aş vrea să mă opresc asupra datei de 17 iulie: era Ziua Naţională a Irakului (semnificând Ziua Victoriei Revoluţiei). Au fost superbi în veselia şi durerea lor. Dincolo de demonstraţiile obişnuite, au instalat la marile intersecţii, în parcuri, pe marile terase în aer liber numeroase orchestre, formaţii sau tarafuri. M-am plimbat cu colegii mei de la ONU dintr-un loc în altul să-i vedem, să-i ascultăm şi să încercăm să-i înţelegem. Oamenii dansau şi cântau pe străzi împreună cu muzicanţii, până târziu în noapte. Era o bucurie „nebună”. Te invitau să dansezi, să cânţi şi să mănânci cu ei.

In acea zi şi noapte, preţurile în localurile publice au fost uluitor de mici, accesibile oricărui om: să se bucure de ziua lor, fiecare locuitor al acestei ţări. Nu vă mai povestesc despre pavoazare. Noi eram mici copii pe vremea „prea-împuşcatului”, în chestii de genul acesta !!

Poate părea ciudat ceea ce spun, dar eu cred că embargoul i-a şi ajutat pe irakieni (sigur pe oamenii de rînd!) să se analizeze mai cu atenţie şi să descopere în ei resurse, talent şi inteligenţă nebănuite până atunci. Alya, Margret şi Richard (colegii noştri irakieni de la Birou) erau de aceeaşi părere. Dar tot ei ne spuneau că se temeau că problemele vor fi greşit înţelese şi interpretate de către conducerea politică şi militară a ţării.

În acea perioadă apăruseră şi elemente ale opoziţiei interne, dar erau destul de firave. Noi nu am putut cunoaşte multe lucruri despre opoziţie; ar fi fost o încercare foarte riscantă, iar pe de altă parte nu era jobul nostru.

În general, până la aplicarea embargoului, irakienii erau oarecum spectatori la ceea ce se construia şi se realiza în ţara lor. Chiar oficialii diplomaţi şi militari cu care discutam la şedinţe, ne spuneau că, de fapt, se întâmplă la fel ca şi în celelalte ţări arabe, mari exportatoare de petrol: nici irakienii nu aveau un accentuat cult al muncii.

Datorită banilor obţinuţi din exportul de petrol, conducerea „proteja” (ca să zicem aşa) populaţia locală de prea multă muncă. În locul irakienilor, lucrau în multe domenii de activitate companii străine. Şi România a avut în Irak multe firme şi mulţi oameni în diverse sectoare. Spre exemplu, în Bagdad au fost construite de către companii străine mai multe cartiere, repet, cartiere de locuinţe, fiecare într-un alt stil arhitectonic, dar care totuşi ţinea cont şi amintea de stilul arab. Autostrăzile le-au fost construite de firme vest-europene şi asiatice.

Când embargoul a venit peste ei, irakienii s-au simţit descoperiţi şi debusolaţi. Tot ceea ce construiseră şi cumpăraseră trebuia să fie întreţinut, reparat, etc. Din cauza embargoului, contactul şi cooperarea cu celelalte ţări aproape că încetase. Embargoul le permitea doar un schimb minim cu Iordania, schimb tolerat oarecum de ONU şi de către comunitatea internaţională. Aşa se face că a crescut „valoarea şi importanţa” contrabandei, a traficului ilegal, în general. Ajunseseră la situaţia puţin credibilă, că era mai puţin rentabil să opreşti instalaţiile de extracţie a ţiţeiului, decât să le reduci capacitatea, iar ce ai scos, să depozitezi aiurea prin ţară. Aveau dreptul să vândă doar o mică parte din ţiţei şi aceea doar pentru a putea lua la schimb medicamente şi hrană. Mă întorsesem eu deja de vreo doi ani în ţară, când a intrat în funcţiune Programul ONU „Petrol contra hrană”.

Preţul benzinei devenise ridicol. Irakul plutea pe o mare de petrol! Un exemplu: o ciorbă la restaurant era 15 dinari, dar un plin de benzină (adică 60 de litri) costa doar 5 dinari!!! Comentariile vă aparţin.

Tot embargoul i-a întors pe irakieni cu faţa spre muncă şi i-a obligat să treacă la reconstrucţia ţării. După cum povesteau ei înşişi, la început le-a venit destul de greu, pentru că aveau specialişti proprii foarte puţini. Uşor-uşor lucrurile au început să se mişte, dar nu în ritmul dorit şi aşteptat. Dar ceea ce a surprins cel mai mult a fost faptul că au început să lucreze şi femeile. Ceva-ceva se schimba în mentalitatea lor. Viaţa i-a obligat. Mândria nu i-a părăsit însă, ci a căpătat noi valenţe.

În Irak lumea era foarte săracă. În ultimii ani se formase şi la ei o anumită ierarhizare politică şi socială. Chiar dacă nu se numea nomenclatură, în fapt aceasta exista. Cei cu funcţii politice şi militare mai importante aveau acces şi dispuneau de fermele, magazinele, hotelurile, staţiunile şi locuinţele Partidului Baas Arab Socialist. Şi acolo se practica fenomenul „Familia conducătoare a statului”. Şi erau şi acolo atâtea rude ale liderului în importante funcţii ale statului…, încât şi pentru localnici era greu să le mai ţină evidenţa.

Salariul mediu era de 1550 de dinari, adică vreo 20 de dolari şi un pic. Realmente nu am putut să înţeleg cum reuşeau oamenii aceia să trăiască, sau mai bine zis să supravieţuiască, în condiţiile în care, preţurile creşteau  continuu. Guvernul a introdus un sistem de raţii la alimente, în încercarea de a face faţă crizei generalizate prin care trecea ţara. Oricum, măsurile luate erau departe de a asigura cele strict necesare populaţiei. Se dădeau pe cartelă zahărul, uleiul şi mălaiul, dar erau luni de zile când raţiile nu erau primite. Când, în sfârşit, aceste produse se aduceau, erau cozi imense, iar uneori se lăsa cu bătaie. De cele mai multe ori poliţia era prezentă când acestea se distribuiau, tocmai pentru a preîntâmpina scenele de violenţă. Laptele şi produsele lactate nu prea existau pe piaţă. Foarte greu găseai şi băuturi răcoritoare. Iar când găseai, vestitul nostru „Cico” putea fi considerat că are studii superioare. Legumele proaspete puteau fi găsite numai în unele pieţe, dar în cantităţi mici şi la preţuri foarte mari. Poliţia asista şi la vânzarea acestora. În ultimele două luni ale şederii mele acolo, am observat că preţurile la alimentele de bază o luaseră razna de tot.

În farmacii nu găseai antibiotice. Totul era pe sub mână. Lumea îşi aducea cu greu aminte când a văzut ultima dată aspirină sau antinevralgic, spre exemplu. Dacă nu aveai bani să mergi la farmaciile sau clinicile particulare, care de bine, de rău mai aveau ceva medicamente şi erai obligat să mergi la spitalul de stat, unii spuneau cu cinism că era posibil ca, drumul la acel spital să fie începutul ultimului drum… Colegii de la UNICEF cu care mă întâlneam la birourile din sediul comun, ne spuneau că rata mortalităţii era foarte mare. Cele mai multe boli erau generate de foamete, mizerie şi lipsa medicamentelor. Ajutoarele umanitare primite prin „Crucea roşie” erau mai mult simbolice.

Spuneam că m-am întrebat adesea cum reuşeau irakienii să supravieţuiască. De asemenea, aminteam despre nomenclatură. Era să uit! La aceasta trebuie să adaug şi comercianţii. Aceste grupuri constituiau clasa superpusă: adică cei bogaţi sau favorizaţi. Majoritatea populaţiei o constituiau cei săraci şi foarte săraci. După părerea mea nu exista clasă de mijloc. Cei săraci duceau în fiecare zi o cruntă luptă de supravieţuire. Rămân la părerea că ceea se întâmpla cu omul de rând, în Irak, era un sacrificiu pe care acesta îl plătea zilnic. El şi familia sa.

În perioada cât am lucrat la Bagdad am aflat unele răspunsuri la  problema supravieţuirii. Unii dintre ei îşi vindeau agoniseala. Ce strânseseră ani de zile era vândut unora mai înstăriţi, pentru a supravieţui. Alţii aveau mai multe servicii, indeosebi în oraşele mai răsărite. O parte dintre cei care participaseră la campania de invadare a Kuwaitului au avut grijă să „colecţioneze cât mai multe suveniruri”. I-am văzut în pieţe vânzând astfel de lucruri şi nu se sfiau să vorbească despre aşa ceva. Iţi spuneau cu mândrie că „au cucerit” acele lucruri „nu le-au luat”…..

Alţii erau implicaţi în activităţi de contrabandă, despre care am amintit şi despre care toată lumea ştia că se face printr-o ţară vecină de la vest, dar atât autorităţile irakiene, cât şi cele ale ONU, mai închideau ochii. Oameni suntem, nu?!

Era evident faptul că dacă embargoul nu era ridicat de ONU cât mai curând, economia irakiană cu toate eforturile depuse nu avea decât o singură direcţie: se îndrepta spre colaps. Mă uit acum la televizor şi văd cum încă se omoară între ei cu bombe, cu maşini-capcană şi îmi spun că faţă de ceea ce este acum acolo, eu aş putea să spun că am apucat vremuri destul de „fericite”…

Conducerea politică, în orgoliul său nemăsurat, făcea greşeli după greşeli deteriorând şi mai mult relaţiile cu comunitatea internaţională. Eram tot mai convins că Irakul nu avea cum să iasă din „mizeria” în care intrase, atâta timp cât ţara era condusă de Saddam şi familia sa. Pe atunci, nimeni nu ar fi putut să spună cât va mai rezista clanul Saddam. Comunitatea internaţională făcea presiuni, sub diverse forme, asupra conducerii politice şi militare irakiene. Restul era doar o problemă de timp…

(va urma)

Povestire de Dorel Pietrăreanu

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: