Unele aspecte ale experienţelor contemporane

SUBIECTUL vieţii de după moarte a ajuns dintr-o dată unul dintre cele mai larg răspândite în lumea apuseană. Mai ales în ultimii doi ani, s-au publicat mai multe cărţi care spun că istorisesc experienţe de „după moarte”, iar oameni de stiinţă si medici de renume, fie au scris ei însisi astfel de cărţi, fie si-au dat încuviinţarea din toată inima, pentru aceasta. Unul dintre ei, medicul de renume mondial si „expertul” asupra problemelor morţii si a stării de muribund, Elizabeth Kubler Ross, consideră că aceste cercetări asupra experienţelor de după moarte „vor lămuri pe mulţi si vor adeveri ceea ce am fost învăţaţi de 2000 de ani – că există viaţă după moarte”.

Totul, desigur, reprezintă o iesire neasteptată din atmosfera dominantă de până acum, din cercurile medicale si stiinţifice, care în general au considerat moartea ca un subiect „tabu” si au respins orice idee a supravieţuirii după moarte, ea ţinând doar de închipuire si de superstiţie, sau în cea mai bună situaţie, au socotit-o ca o problemă de credinţă personală, pentru care nu există nici o evidenţă obiectivă.

Cauza exterioară a acestei schimbări neasteptate de opinie este simplă: noile tehnici de readucere la viaţă din „moartea clinică” (mai ales prin pornirea activităţii inimii în urma stopului cardiac), care s-au răspândit tot mai mult în ultimii ani. Astfel, oamenii care s-au aflat în moarte clinică (fără puls sau bătăi de inimă) au fost readusi la viaţă în număr mare, si mulţi dintre acesti oameni, alungându-si teama de a nu fi consideraţi „nebuni”, vorbesc acum deschis despre acest subiect.

Dar există o cauză internă a acestei schimbări, cât si „ideologia” ei, cărora merită să le dăm atenţie: de ce a ajuns acest fenomen dintr-odată foarte popular si în termenii cărei învăţături religioase ori filosofice este înţeles acesta de obicei? Acesta a ajuns deja unul dintre „semnele vremii”, un semn al interesului religios din zilele noastre. Care este atunci semnificaţia lui? Vom reveni asupra acestor întrebări după o cercetare mai amănunţită a fenomenului.

Mai întâi trebuie să punem întrebarea: pe ce bază trebuie să judecăm acest fenomen? Nici cei care vorbesc despre acesta nu au o pricepere limpede asupra lui; adesea ei caută o interpretare în textele oculte ori spiritiste. Unii oameni religiosi (cât si oamenii de stiinţă), simţind o primejdie în părerilor lor deja conturate, pur si simplu resping experienţele, asa cum sunt ele istorisite, încadrându-le în categoria „halucinaţiilor”. Astfel au procedat unii protestanţi, care socotiseră, fie că sufletul se află într-o stare de inconstienţă după moarte, fie că pleacă de îndată pentru a fi „cu Hristos”. La fel, necredinciosii doctrinari alungă ideea că sufletul rămâne viu după moarte, neavând nici un fel de importanţă ce fapte evidente li se prezintă. Dar astfel de experienţe nu pot fi lămurite numai prin negarea lor; ele trebuie înţelese întocmai, atât prin ele însele, cât si în întregul context al celor ce cunoastem despre soarta sufletului după moarte.

Din nefericire, unii crestini ortodocsi, care se află de asemenea sub influenţa ideilor materialiste moderne (asa cum sunt infiltrate prin intermediul protestantismului si catolicismului), au început să aibă idei destul de vagi si nedefinite despre viaţa de dincolo. Autorul uneia dintre noile cărţi despre experienţele de după viaţă (David R. Wheeler, Călătorie în cealaltălume, Ace Brooks, New York, 1977), a cercetat opiniile diferitelor „secte” asupra stării sufletului după moarte. Astfel, el s-a adresat unui preot al eparhiei ortodoxe grecesti si a primit un răspuns foarte general despre existenţa raiului si iadului, dar i s-a spus că ortodoxia nu are „nici o idee anume despre ceea ce ar fi pe lumea cealaltă”. Autorul a putut doar concluziona că „punctul de vedere ortodox grec al vieţii de dincolo nu este limpede” (pag. 130).

Dimpotrivă, crestinismul ortodox are cu siguranţă o învăţătură foarte clară a vieţii de după moarte, începând chiar din clipa morţii. Această învăţătură este cuprinsă în Sfânta Scriptură (interpretată în întregul context al învăţăturii crestine), în scrierile Sfinţilor Părinţi si (mai ales despre experienţele obisnuite ale sufletului după moarte) în multe Vieţi ale sfinţilor si antologii ale experienţelor personale de acest fel. De exemplu, întreaga carte a patra a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei († 604), este dedicată acestui subiect. În zilele noastre, a apărut în limba engleză o antologie a acestor experienţe, culese atât din vechile Vieţi ale sfinţilor, cât si din relatări mai recente (Tainevesnice de dincolo de mormânt , Jordanville, N. Y., 1968). Şi chiar recent a fost tipărită din nou o traducere în limba engleză, a unui text deosebit, scris la sfârsitul sec. al XIX-lea, de către cineva care s-a întors la viaţă după o moarte de 36 de ore (K. Uekskuell, „De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată”, Orthodox Life, iulie-august 1976). Astfel crestinismul ortodox dispune de o literatură foarte bogată, cu ajutorul căreia este posibilă înţelegerea noilor experienţe ale „vieţii de dincolo de moarte” si evaluarea lor în lumina întregii învăţături crestine a vieţii după moarte.

Cartea care a stârnit interesul contemporan asupra acestui subiect a fost publicată în noiembrie 1975 si a fost scrisă de un tânăr psihiatru din sudul Statelor Unite (Dr. Raymond Moody, Jr., Viaţă după viaţă, Mockingbird Books, Atlanta, 1975). Atunci el nu cunostea alte studii sau literatură despre acest subiect, dar chiar pe când se tipărea această carte, s-a arătat limpede un mare interes pentru acest subiect, si se scrisese mult despre el. Marele succes al cărţii Dr. Moody (cu o vânzare de peste două milioane de exemplare), a adus experienţele din pragul morţii în lumina marii publicităţi si după numai patru ani, s-au tipărit multe alte cărţi si articole, referitoare la acest fel de experienţe. Printre cele mai importante sunt articolele Dr. Elizabeth Kubler-Ross, ale cărei cercetări le completează pe cele ale Dr. Moody si studiile stiinţifice ale Dr. Osis si Dr. Haraldsson. Tot Dr. Moody a scris o continuare a cărţii sale (Cugetări asupra vieţii de dupămoarte, A Bantam-Mockingbird Book, 1977) cu material suplimentar si cu mai multe observaţii asupra subiectului. Descoperirile din acestea si din alte cărţi noi (toate merg în esenţă către fenomenul în discuţie) vor fi prezentate mai jos. Mai întâi vom cerceta cartea Dr. Moody, care este o abordare destul de obiectivă si sistematică asupra întregului subiect.

În ultimii zece ani, Dr. Moody a adunat mărturiile personale de la un număr de aproximativ 150 de persoane, care au avut experienţe în timpul morţii clinice sau în pragul morţii, sau care au istorisit experienţele altor persoane care fuseseră pe moarte; dintre toate, el s-a oprit asupra unui număr de vreo 50 de persoane, cu care a avut convorbiri amănunţite. El încearcă să fie obiectiv în prezentarea acestei evidenţe, dar recunoaste că lucrarea „prezintă în mod firesc atmosfera, opiniile si ideile preconcepute ale autorului său” (pag. 9), care prin apartenenţă religioasă, este un metodist al vederilor destul de liberale. Şi de fapt, cartea are niste neajunsuri, ca studiu obiectiv al fenomenelor de „după moarte”.

Mai întâi, autorul nu dă nici măcar o singură experienţă de „moarte” întreagă, de la început până la sfârsit, prezentând numai fragmente (de obicei foarte restrânse) din fiecare din cele cincisprezece părţi separate, care formează „modelul” său despre o experienţă „întreagă” a morţii. Dar în realitate, experienţele muribundului, asa cum sunt istorisite aici si în alte cărţi recente, sunt adesea atât de deosebite în amănunte, unele faţă de altele, că este prea devreme a se încerca socotirea tuturor într-un „model”. Modelul Dr. Moody pare pe alocuri artificial si inchipuit, cu toate că, acest lucru nu micsorează însemnătatea mărturiilor adevărate pe care le oferă.

În al doilea rând, autorul a pus la un loc două experienţe destul de diferite: experienţele reale ale „morţii clinice”, si experienţele din „pragul morţii”. Autorul recunoaste deosebirile dintre ele, dar pretinde că ele formează un „continuum” (pag. 20) si ar trebui cercetate împreună. În cazurile în care experienţele care încep înainte de moarte se sfârsesc în experienţele morţii însăsi (chiar dacă persoana este sau nu readusă la viaţă), există cu adevărat un „continuum” al experienţei; dar unele experienţe pe care le istoriseste (aducerea aminte a întâmplărilor din viaţa cuiva în ordine rapidă, atunci când acela se află în primejdie de înec; experienţa intrării într-un „tunel”, când cuiva i se administrează un anestezic ca eterul) sunt experienţe trăite adesea de către oameni, care nu au trecut niciodată prin „moarte clinică”, si poate că astfel, ele aparţin „modelului” unei experienţe mai generale, si poate numai întâmplător, experienţei morţii. Unele dintre cărţile care apar acum, arată încă si mai puţină dreaptă socoteală în alegerea experienţelor istorisite, cuprinzând experienţele „din afara trupului” în general, dimpreună cu experienţele adevărate ale morţii si ale muribundului.

În al treilea rând, faptul că autorul prezintă aceste fenomene „în chip stiinţific”, fără nici o concluzie limpede despre ceea ce îndură cu adevărat sufletul la moarte, lasă numeroase nedumeriri si concepţii gresite despre această experienţă, care nu poate fi niciodată înlocuită cu o simplă grupare de descrieri ale fenomenului; cei care îl istorisesc, ei însisi adaugă, fără putinţă de ocolire, propriile lor tâlcuiri. Autorul recunoaste că, de fapt, este cu neputinţă să cercetezi aceste probleme „stiinţific”, si că, el încearcă o lămurire a acestor experienţe, asemănându-le cu experienţele din astfel de scrieri oculte, ca acelea ale lui Swedenborg si „Cartea tibetanăa morţilor”. Putem observa că el are de gând acum să cerceteze cu mai mare atenţie „literatura bogată asupra fenomenelor paranormale si oculte” pentru a spori înţelegerea întâmplărilor pe care le-a cercetat (pag. 9).

Toţi acesti factori ne vor determina să nu ne asteptăm la prea mult de la această carte si de la altele asemenea; ele nu ne vor da o relatare întreagă si închegată despre ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte. Încă mai există destule rămăsiţe ale experienţelor adevărate de moarte clinică în această carte si în alte cărţi noi, pentru a merita o atenţie serioasă, mai ales în vederea faptului că unii oameni deja tălmăcesc aceste experienţe într-un chip tendenţios, contrar învăţăturii vieţii de dincolo a crestinismului tradiţional, întrucât ei nu „recunosc” existenţa nici a raiului, si nici (mai ales) a iadului. Cum, atunci, să înţelegem aceste experienţe?

Cele cincisprezece părţi pe care le istoriseste Dr. Moody ca alcătuind experienţa „întreagă” a morţii, pot fi restrânse, pentru scopurile discuţiei, la câteva însusiri principale ale experienţei, pe care le vom prezenta si asemăna aici cu literatura ortodoxă despre viaţa de după moarte.

1. Experienţa „în afara trupului”

Primul lucru care i se întâmplă unei persoane care a murit, potrivit acestor istorisiri, este acela că omul părăseste trupul si se află cu totul despărţit de el, fără a-si pierde cunostinţa. Adesea poate vedea totul în jurul lui, chiar si propriul său trup mort, si încercările care se fac pentru a-l readuce la viaţă; el se simte într-o stare de căldură si usurare, lipsită de durere, ca si cum ar „pluti”; aceluia nu-i stă de loc în putinţă să schimbe ceea ce se află în jurul lui, prin vorbe sau atingere, si astfel, simte adesea o mare „singurătate”; procesele de gândire ajung să fie de obicei cu mult mai rapide decât fuseseră în lăuntrul trupului. Iată câteva extrase din aceste experienţe:

„Ziua era foarte rece, totusi, pe când eram în acea întunecime, tot ceea ce simţeam era căldură si o stare de bine de nepovestit, pe care nu o mai trăisem până atunci … îmi aduc aminte că mă gândeam că trebuie să fiu mort” (pag. 27).

„Am început să am simţămintele cele mai minunate. Nu eram în stare să simt nimic altceva decât pace, stare de bine, usurare – doar liniste” (pag. 27).

„I-am văzut aducându-mă din nou la viaţă. Era cu adevărat uimitor. Nu eram foarte sus; era ca si cum as fi fost pe un suport, dar nu eram deasupra acelora; doar peste ei. Am încercat să le vorbesc, dar nimeni nu mă putea auzi, nimeni nu mă asculta” (pag. 37).

„Oamenii mergeau în toate părţile pentru a ajunge la trupul meu … Când ajungeau foarte aproape, încercam să mă dau la o parte, să mă feresc din calea lor, dar ei treceau prinmine” (pag. 37).

„Nu eram în stare să ating nimic, nici să mă înţeleg cu vreuna dintre persoanele din jur. Este un simţământ îngrozitor, de singurătate, un simţământ de însingurare desăvârsită. Ştiam că sunt cu totul singur, cu mine însumi” (pag. 43).

Uneori există „dovada materială” uimitoare că o persoană este de fapt în afara trupului în vremea aceasta, când oamenii sunt în stare să istorisească convorbiri sau să dea amănunte precise ale întâmplărilor care au avut loc chiar si în camerele alăturate sau mai departe, în timp ce ei erau „morţi”. Printre alte exemple ca acesta, Dr. Kubler-Ross pomeneste un caz cu totul deosebit, când o persoană oarbă „a văzut” si apoi a povestit totul lămurit, din camera în care „murise”, desi când s-a întors la viaţă era tot oarbă -este uluitor de limpede că nu ochiul este cel care vede (nici creierul nu este cel care gândeste, fiindcă lucrările minţii sunt mai rapide după moarte), ci mai degrabă sufletul săvârseste aceste lucrări prin mădularele cele trupesti, atâta vreme cât trupul este viu, dar atunci când trupul este mort, o face prin propria sa putere . (Dr. Elizabeth Kubler-Ross, „Moartea nu există”, The Co-Evolution Quaterly , Summer, 1977, pag. 103-104).

Nimic din toate acestea nu trebuie să i se pară foarte uimitoare unui crestin ortodox; experienţa istorisită este ceea ce crestinii cunosc ca fiind despărţirea sufletului de trup în clipa morţii. Este caracteristic vremurilor noastre, ale necredinţei, că acesti oameni rareori folosesc vocabularul crestin sau constientizează că sufletul lor este cel care a fost slobozit din trup si acum trec prin toate experienţele; ei sunt de obicei pur si simplu uimiţi de noua stare în care se găsesc.

Relatarea unei experienţe de după moarte, intitulată „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, a fost scrisă chiar de o astfel de persoană: un crestin ortodox botezat care, în spiritul sfârsitului de veac al XIX-lea, a rămas indiferent faţă de adevărurile propriei sale credinţe si nici măcar nu a crezut în viaţa de după moarte. Experienţa sa, de acum vreo optzeci de ani, este de mare preţ pentru noi astăzi, si pare chiar providenţial în cercetările noilor experienţe de astăzi, ale vieţii de după viaţă, fiindcă este singura experienţă întreagă despre ceea ce i se întâmplă sufletului după moarte (mergând mult dincolo de experienţele scurte si fragmentare, descrise în literatura modernă care tratează acest subiect), trăită de către o persoană sensibilă, care a pornit de la starea modernă de necredinţă si a sfârsit prin recunoasterea adevărurilor crestinismului ortodox -într-o asemenea măsură, căsi-a continuat viaţa ca monah. Această carte poate servi de fapt ca un „caz test” faţă de care să judeci noile experienţe. Unul dintre tipografii-misionari ortodocsi de frunte de la sfârsitul veacului, Arhiepiscopul Nifon de Vologda, a mărturisit că acea carte nu cuprindea nimic care să se împotrivească învăţăturii ortodoxe despre viaţa de după moarte.

După chinuirea cea din urmă a morţii sale trupesti si a greutăţii cumplite care îl apasă în jos spre pământ, autorul acestei povestiri spune că:

„Deodată am simţit o stare de liniste în lăuntrul meu. Am deschis ochii, si tot ceea ce am văzut în decursul acelui minut, până la cele mai mici amănunte, s-au întipărit în memoria mea cu limpezime deplină.

Am văzut că eram singur într-o cameră; în dreapta mea, se afla întreg corpul medical laolaltă, stând în formă de semicerc … Acest grup m-a surprins în chip izbitor: în locul unde stăteau ei se afla un pat. Ce le atrăgea atenţia acelor oameni, la ce se uitau ei, când eu deja nu mai eram acolo, când eu stăteam în mijlocul camerei? M-am miscat înainte si m-am uitat unde priveau ei:

acolo pe pat stăteam eu întins.

Nu-mi amintesc să fi încercat vreun simţământ care să semene cu frica, atunci când am văzut dublura mea; am rămas doar uimit: cum poate fi aceasta? Eu mă simt aici si în acelasi timp sunt si acolo …

Am vrut să mă ating pe mine însumi, să apuc mâna stângă cu mâna dreaptă: mâna mi-a trecut prin trup ca printr-un loc gol … Am chemat doctorul, dar starea în care mă găseam, a început să fie foarte neplăcută pentru mine; sunetele glasului meu nu se transmiteau si nici nu se auzeau, si mi-am dat seama că nu puteam comunica cu nimeni din jurul meu. Am priceput starea mea ciudată de singurătate, si am avut un simţământ de înfricosare. Această însingurare prea mare era cu adevărat foarte greu de exprimat în cuvinte …

M-am uitat, si aici, pentru prima dată m-am gândit că ceea ce mi s-a întâmplat mie, în limbajul nostru, al oamenilor vii, se poate numi ’moarte’. Mi s-a întâmplat aceasta fiindcă trupul meu, care zăcea întins pe pat, avea înfăţisarea unui cadavru …

Cu înţelegerea pe care o avem noi asupra cuvântului moarte este greu de explicat ideea vreunui fel de pieire sau încetare a vieţii. Cum mă puteam gândi că am murit, când eu nu-mi pierdusem cunostinţa nici o clipă, când mă miscam la fel de viu, văzând totul, auzind totul, fiind constient de toate, fiind în stare să mă misc, să gândesc, să vorbesc? …

Despărţirea de toate cele ce se aflau în jurul meu, stricăciunea firii mele, m-ar fi făcut să înţeleg mai mult ca orice ceea ce se întâmplase, dacă as fi crezut în existenţa vreunui suflet, dacă as fi religios; dar nu aceasta era situaţia si am fost călăuzit numai de ceea ce am simţit, si senzaţia de viaţă era atât de limpede, că eram uimit în faţa acestui fenomen necunoscut, nefiind de loc în stare să alătur simţămintelor mele, concepţia tradiţională de moarte, altfel spus, în vreme ce simţeam si eram constient de mine însumi, să cred că nu exist …

După aceea, când îmi aminteam si mă gândeam la starea mea de a fi de atunci, am văzut numai că priceperile minţii mele lucrau cu o putere si o repeziciune mare” (pag. 16-21).

Starea sufletului, din primele două minute de după moarte, nu este istorisită în astfel de amănunte în literatura crestină a antichităţii; acolo au întotdeauna însemnătate foarte mare experienţele cu mult mai izbitoare, care vin mai târziu. Probabil numai în vremurile moderne, când identificarea „vieţii” cu „viaţa în trup” a ajuns să fie atât de întreagă si convingătoare, trebuie să dăm atenţie primelor câteva clipe, când asteptările majorităţii oamenilor moderni se prăbisesc cu totul, constientizând că moartea nu este sfârsitul si că viaţa continuă, si o stare nouă se deschide sufletului!

Desigur că în această experienţă, nimic nu se împotriveste învăţăturii ortodoxe asupra stării sufletului, îndată după moarte. Criticând această experienţă, unii si-au arătat îndoielile faţă de moartea unei persoane, dacă ea a fost readusă la viaţă în câteva minute; dar aceasta este doar o problemă tehnică, despre care vom vorbi la vremea potrivită. Este sigur că în aceste puţine minute (uneori si în minutele dinaintea morţii) sunt adesea experienţe care nu pot fi explicate ca simple „halucinaţii”. Menirea noastră aici este de a descoperi cum trebuie să înţelegem aceste experienţe.

2. Întâlnirea cu alţii Pentru foarte scurtă vreme, sufletul rămâne în starea lui de singurătate de după moarte de la început. Dr. Moody citează câteva cazuri de oameni care, chiar înainte de a muri, au văzut dintr-odată rude si prieteni deja morţi.

„Doctorul m-a părăsit si a spus rudelor mele că eram pe moarte … Mi-am dat seama că toţi acesti oameni se aflau acolo, mi se părea că erau mulţi, plutind în jurul plafonului camerei. Toţi acestia erau oameni pe care îi cunoscusem în decursul vieţii, dar care trecuseră în viaţa de dincolo înaintea mea. Am recunoscut-o pe bunica si pe o fată pe care o cunoscusem când eram în scoală, si pe multe alte rude si prieteni … Aveam o stare de fericire si am simţit că ei veniseră să mă ocrotească sau să mă călăuzească” (pag. 44).

Această experienţă, a întâlnirii cu prieteni si rude trecute la cele vesnice, care are loc în preajma morţii, nu este în nici un caz o nouă descoperire, chiar printre oamenii de stiinţă moderni. Cu vreo cincizeci de ani în urmă, Sir William Barrett (Vedenii pe patul de moarte , Methuen, London, 1926), deschizător de drumuri în „parapsihologia” modernă sau cercetarea psihică, a scris o carte mai mică asupra acestui subiect. După apariţia primei cărţi a Dr. Moody, a fost publicată o relatare cu mult mai amănunţită a acestei experienţe, inspirată de cartea lui Sir William, si a demonstrat că cei doi autori au făcut cercetări sistematice asupra muribunzilor, vreme de mulţi ani. Să vorbim despre descoperirile prezentate în această nouă carte (Karlis Osis si Erlendur Haraldsson, La ceasul morţii, Avon Books, New York, 1977).

Aceasta este prima carte temeinică din punct de vedere „stiinţific”, care apare, despre experienţele muribunzilor. Ea se bazează pe rezultatele unor chestionare si interviuri amănunţite, cu un grup de doctori si surori, alesi la întâmplare, din estul Statelor Unite si din nordul Indiei (ultima ţară fiind aleasă pentru cea mai deplină nepărtinire, în scopul de a cerceta deosebirile dintre experienţe, care ar putea veni din deosebirile de naţionalitate, psihologie si religie). Materialul astfel obţinut cuprinde peste o mie de cazuri de arătări si vedenii care se arată muribunzilor si unora dintre cei care se întorc la viaţă după o moarte clinică. În general, autorii află că descoperirile Dr.

Moody sunt în armonie cu ale lor (pag. 24). Ei află că rudele si prietenii morţi (si, în India, sunt multe arătări ale „zeilor” hindusi) se arată muribunzilor, adesea cu un ceas înainte de moarte, si de obicei cu o zi înainte. În aproximativ jumătate din cazuri, există o vedenie ca de mediu înconjurător din altă lume, ca un „rai”, care stârneste aceleasi simţăminte (această experienţă „cerească” va fi prezentată mai jos). Acest studiu are o însemnătate deosebită, în aceea că el deosebeste cu grijă hoinăreala, aceste halucinaţii lumesti, de arătările si vedeniile care se văd limpede că fac parte din alte lumi, si cercetează statistic prezenţa unor factori cum ar fi folosirea de droguri halucinogene, febră ridicată, boli, si modificările creierului. Toate acestea puteau să producă pur si simplu halucinaţii, în loc de experienţe adevărate a ceva din afara minţii pacientului. Autorii află într-un chip foarte semnificativ, că experienţele cele mai pe înţeles, si care fac parte cu limpezime din altă lume, se întâmplă pacienţilor care sunt cel mai mult în legătură cu realitatea lumii acesteia de acum si este cel mai puţin probabil să aibă halucinaţii; mai ales, cei care văd arătări ale celor morţi sau ale duhurilor, se află de obicei în deplinele lor puteri ale minţii si văd aceste fiinţe în deplină constienţă a mediului lor de spital. Mai mult, autorii află că cei care de obicei au halucinaţii, văd persoane care sunt în viaţă, în vreme ce arătările adevărate ale muribunzilor par să fie cu persoane moarte. În vreme ce sunt prudenţi în concluziile lor, autorii se simt înclinaţi „să fie de acord cu presupunerile vieţii de dincolo, ca cea mai sigură explicaţie a datelor noastre” (pag. 194). Astfel, această carte întregeste descoperirile Dr. Moody, si întăreste în chip uimitor experienţa întâlnirii cu cei morţi si cu duhuri în ceasul morţii. Vom arăta mai jos dacă aceste fiinţe spirituale sunt cu adevărat acelea pe care muribunzii le socotesc a fi.

De bună seamă că astfel de descoperiri sunt destul de uimitoare când vin de pe fondul necunoasterii si necredinţei care a caracterizat o vreme atât de îndelungată presupunerile stiinţei moderne. Pe de altă parte, pentru un crestin ortodox, nu este nimic uimitor în acestea; stim că moartea este doar o trecere către o altă formă de existenţă, si suntem obisnuiţi cu multe arătări si vedenii care se arată muribunzilor, atât sfinţilor cât si păcătosilor obisnuiţi. Sf. Grigorie cel Mare, în relatarea multora dintre aceste experienţe, înDialogurile sale, lămureste acest fenomen al întâlnirii cu alţii: „Se întâmplă adesea ca un suflet care este în pragul morţii, să recunoască pe cei cu care urmează să împartă aceeasi existenţă vesnică, pentru aceeasi pedeapsă sau răsplată ca a lui” (Dialoguri, IV, 36). Şi mai ales, cu privire la cei care au dus o viaţă curată, Sf. Grigorie observa că „se întâmplă adesea ca sfinţii raiului să se arate celor curaţi în clipa morţii, pentru a-i încuraja. Şi având în mintea lor vedenia sălăsluitorilor raiului care-i vor însoţi, ei mor fără să aibă vreun simţământ de frică ori de chinuri ale morţii” (Dialoguri, IV, 12). El dă exemple de îngeri, mucenici, pe Apostolul Petru, pe Maica Domnului si pe Însusi Hristos, care S-au arătat înaintea celor ce mor (IV, 13-18).

Dr. Moody dă un exemplu al întâlnirii unei persoane care era pe moarte, nu cu vreo rudă ori fiinţă spirituală, ci cu cineva cu totul necunoscut: „O femeie a mărturisit că a văzut în timpul experienţei sale din afara trupului, nu numai propriul ei trup spiritual transparent, ci si încă unul, acela al unei persoane care murise foarte recent. Ea nu stia cine era persoana” (Viaţă după viaţă, p. 45). Sf Grigorie povesteste despre un fenomen asemănător în Dialoguri: el povesteste câteva întâmplări, când un om care era pe moarte, cheamă numele cuiva care moare în acelasi timp, în alt loc. Şi aceasta nu este de loc o chestiune de înainte-vedere, trăită doar de sfinţi, pentru că Sf. Grigorie povesteste cum un păcătos obisnuit, în aparenţă sortit iadului, trimite după un anume Ştefan, necunoscut lui, care este pe moarte în acelasi timp, ca să-i spună că „vasul nostru este gata să ne ia spre Sicilia (Sicilia fiind un loc cu bogată activitate vulcanică, aminteste de iad), (Dialoguri, IV, 36). Este limpede că aceasta este o problemă care se numeste „percepţie extrasenzorială” (ESP), care se face deosebit de ascuţită la mulţi, înainte de moarte, si desigur, continuă după moarte, când sufletul se află în afara trupului, el simte în întregime.

Astfel, această „descoperire” deosebită a cercetării psihice moderne, adevereste doar ceea ce cititorul de literatură crestină veche, cunoaste deja, cu privire la întâlnirile din clipa morţii. Aceste întâlniri, care nicidecum nu par să aibă loc pentru toţi, înainte de moarte, pot fi totusi numite generale, în sensul că ele se povestesc, indiferent de naţionalitate, religie sau sfinţenia vieţii.

Pe de altă parte, experienţa unui sfânt crestin, în vreme ce împărtăseste însusirile generale pe care se pare că oricine le poate trăi, are despre aceasta o altă dimensiune componentă una care nu se defineste prin cercetări psihice. În această experienţă, adesea se arată întru lucrare anumite semne ale harului lui Dumnezeu, si vedenia din cealaltă lume este adesea văzută de către toţi sau de către mulţi care se află în preajmă, nu doar de către persoana care moare. Să luăm numai un exemplu de acest fel, din aceleasiDialoguri ale Sf. Grigorie.

„În vreme ce stăteau în jurul patului Romulei, la miezul nopţii, deodată, a coborât din cer o lumină strălucitoare, umplând întreaga încăpere. Minunăţia si strălucirea ei au stârnit frică si groază în inimile lor … Apoi au auzit gălăgia unei mulţimi mari de oameni. Usa camerei s-a deschis larg, cu putere, ca si cum un mare număr de persoane s-ar fi năpustit înăuntru. Cei care stăteau în jurul patului, aveau impresia că în încăpere intrase o mare mulţime de oameni, dar din pricina fricii lor prea mari si a strălucirii fără de asemănare, nu erau în stare să vadă. Frica i-a înţepenit si lumina strălucitoare le-a orbit ochii. Chiar atunci o mireasmă plăcută a umplut aerul si cu acea mireasmă sufletele lor s-au linistit, care erau încă îngrozite de lumina ivită pe neasteptate … Uitându-se către maica sa duhovnicească Redempta, i-a zis cu glas blând: Nu te speria, maică, încă nu voi muri.” Mireasma a stăruit vreme de trei zile si în „noaptea a patra, Romula a chemat-o din nou pe maica sa si a cerut să primească Sfânta Împărtăsanie. Maica Redempta si ucenica sa de-abia se ridicaseră de pe pat, când au văzut două grupuri de cântăreţi stând în grădina din faţa mânăstirii … Sufletul Romulei a fost slobozit din trup pentru a fi călăuzit drept la cer. Şi întrucât grupurile de cântăreţi însoţeau sufletul ei, ridicându-se din ce în ce mai sus, cântecul lor răsuna tot mai slab până când, în cele din urmă, melodia psalmilor si dulceaţa miresmei au dispărut dimpreună” (Dialoguri, IV, 17). Crestinii ortodocsi îsi vor aminti întâmplări asemănătoare din viaţa multor sfinţi (Sf. Sisoe, Sf. Taisia, Cuviosul Teofil de Kiev, etc.).

Cu cât înaintăm în acest studiu al experienţelor muribunzilor si al morţii, vom păstra bine în minte deosebirile care există între experienţa generalăa muribundului, care stârneste acum un interes atât de mare, si experienţa harului-dat al morţii, care se arată la adevăraţii crestini ortodocsi. Aceasta ne va ajuta să pricepem mai bine unele aspecte nelămurite ale experienţelor morţii care au loc si care sunt istorisite acum.

De exemplu, o constientizare a acestei deosebiri ne poate ajuta să recunoastem arătările pe care le vede muribundul. Vin cu adevărat rude si prieteni din împărăţia celor morţi pentru a se arăta muribundului? Şi sunt aceste arătări deosebite de înfăţisările sfinţilor la moartea adevăraţilor crestini?

Pentru a răspunde la cea dintâi întrebare, să ne aducem aminte că doctorii Osis si Haraldsson povestesc faptul că mulţi hindusi pe moarte văd mai degrabă „zeii” Pantheonului lor hindus (Krishna, Shiva, Kali, etc.), în loc să-si vadă rudele si prietenii apropiaţi, cum se vorbeste în chip obisnuit în America. Cu toate acestea, după cum ne învaţă cu limpezime Sf. Pavel, acesti „zei” nu sunt nimic cu adevărat (I Cor. 8, 4-5); orice experienţă adevărată a „zeilor” presupune draci (I Cor. 10, 20). Atunci, pe cine văd, de fapt, acesti hindusi care sunt pe moarte? Doctorii Osis si Haraldsson socotesc că recunoasterea fiinţelor care sunt întâlnite, este în mare măsură urmarea tălmăcirii pătimase, bazată pe miezul religios, cultural si personal; iar aceasta pare cu adevărat o judecată cu socoteală, care se va potrivi celor mai multe cazuri. De asemenea, în cazurile americane, probabil că rudele moarte care sunt văzute, nu se află cu adevărat „de faţă” asa cum socotesc muribunzii. Sf. Grigorie cel Mare spune doar, că muribundul „recunoaste” oameni, în vreme ce drepţii „sfinţi ai raiului li se arată” -aceasta este o deosebire care nu numai că descoperă experienţa diferită a drept credinciosilor si a păcătosilor obisnuiţi atunci când mor, ci chiar starea de după moarte a sfinţilor este deosebită de cea a păcătosilor obisnuiţi. Sfinţii au o mare libertate de a mijloci pentru cei care sunt în viaţă, si să le vină în ajutor, în vreme ce păcătosii decedaţi pot ajuta în situaţii cu totul deosebite, neavând legătură cu cei vii.

Această deosebire este arătată destul de limpede de către Fericitul Augustin, Părintele latin din veacul al V-lea, în tratatul pe care l-a scris la cererea Sf. Paul de Nola cu privire la „grija pentru morţi”, unde încearcă să pună la un loc faptul de netăgăduit că sfinţii, cum ar fi Mucenicul de Nola, s-au arătat în chip deslusit credinciosilor, cu faptul, la fel de netăgăduit, că cei morţi, ca regulă generală, nu se arată celor care sunt în viaţă.

După ce si-a formulat învăţătura ortodoxă, bazată pe Sfânta Scriptură, cum că „sufletele morţilor se află într-un loc de unde nu văd lucrurile care se petrec în această viaţă pieritoare” (Cap. 13), împreună cu propriile sale păreri despre manifestările aparente ale morţilor faţă de cei vii, care se săvârsesc de obicei, fie prin „lucrările îngerilor”, fie sunt „vedenii false”, săvârsite prin lucrările dracilor care urmăresc înselarea oamenilor printr-o teorie falsă asupra vieţii de dincolo (Cap. 10), Fericitul Augustin face deosebirea dintre lucrările ce par a fi ale morţilor, si lucrările adevărate ale sfinţilor:

„Cum arată mucenicii că poartă de grijă nevoilor oamenilor, prin binefacerile pe care le dau celor ce le caută, dacă morţii nu cunosc ce fac cei ce sunt în viaţă? Căci Felix Mărturisitorul s-a arătat nu numai prin faptele sale de milostenie, ci s-a arătat chiar în chip văzut, înaintea ochilor oamenilor, când Nola a fost înconjurat de către barbari. (Episcope Pavel) pune bucurie cucernică întru această arătare a lui. Noi am auzit despre aceasta nu din zvonuri schimbătoare, ci din mărturii vrednice de încredere. Cu adevărat, lucrurile care sunt deosebite de rânduiala obisnuită pe care a dat-o firea feluritelor lucruri zidite, se arată în chip dumnezeiesc. Nici măcar pentru aceea că Domnul nostru, atunci când El a dorit, a schimbat apa în vin, nu avem nici o îndreptăţire pentru a nu pricepe însemnătatea apei ca apă. De fapt, aceasta este o împrejurare aparte, de astfel de lucrare dumnezeiască. Faptul că Lazăr s-a ridicat din morţi, nu înseamnă că toţi morţii se ridică atunci când vor ei, ori că un om lipsit de viaţă este chemat înapoi de un om în viaţă, asa cum un om care doarme este trezit de un om care este deja treaz. Unele întâmplări sunt caracteristice lucrării omenesti; altele arată semne ale puterii dumnezeiesti. Unele lucruri se întâmplă în chip firesc; altele au loc în chip minunat, cu toate că Dumnezeu este de faţă în lucrarea firească, si firea însoţeste minunea. Dar nu trebuie să se creadă, că oricare mort se poate amesteca în lucrurile celor vii, numai pentru că mucenicii vindecă sau ajută pe oarecare oameni. S-ar putea crede că: Mucenicii, prin puterea dumnezeiască, participă la lucrurile celor vii, dar morţii obisnuiţi nu au nici o putere de a se amesteca în lucrurile celor vii” (Grija pentru morţi, Cap. 16, în Fer. Augustin, Tratate despre căsătorie si alte subiecte , Părinţii Bisericii, vol. 27, New York, 1955, pag. 378).

Într-adevăr, să luăm un exemplu, Sfinţii Părinţi ai vremurilor mai recente, cum ar fi Stareţul Ambrozie de la Optina, ne învaţă că fiinţele chemate în sedinţele spiritiste, sunt mai degrabă draci decât duhuri ale morţilor; si cei care au cercetat fenomenele de spiritism în întregime, dacă acestia au vreo judecată crestină, au ajuns la aceeasi concluzie (vezi, de pildă, Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: fapte si înselări, Benziger Bros., New York, 1924).

Astfel, nu este nevoie să punem la îndoială faptul că sfinţii, cu adevărat se arată drept-credinciosilor la moarte, asa cum se povesteste în multe Vieţi ale sfinţilor. Pe de altă parte, păcătosilor obisnuiţi li se arată rude, prieteni, sau „zei”, care sunt potriviţi asteptărilor muribunzilor, ori reprezintă ceea ce acestia sunt pregătiţi să vadă. Probabil că este cu neputinţă de stabilit firea precisă a acestor arătări din urmă; ele, desigur, nu sunt simple halucinaţii, ci par să fie o parte a experienţei firesti a morţii, un semn faţă de omul care moare, care urmează să intre în noul tărâm, unde legile realităţii materiale obisnuite nu se mai păstrează. Nu este nimic extraordinar în legătură cu această experienţă, care pare să fie neschimbată pentru vremuri, locuri si religii felurite.

Experienţa „întâlnirii cu alţii” se iveste în chip obisnuit chiar înainte de moarte, si nu trebuie să fie asemănată cu întâlnirea destul de deosebită, pe care o vom prezenta acum: aceea cu „fiinţa de lumină”.

3. „Fiinţa de lumină”

Dr. Moody descrie această experienţă ca fiind „poate elementul comun cel mai uimitor, dintre cazurile pe care le-am studiat, si desigur, elementul care are cea mai profundă urmare asupra individului” (Viaţă după viaţă, pag. 45). Majoritatea oamenilor descriu această experienţă ca o arătare de lumină, care îsi sporeste strălucirea cu repeziciune; si cu toţii o simt ca pe o fiinţă personală, plină de căldură si iubire, faţă de care noul răposat este atras cu un fel de atracţie magnetică. Recunoasterea acestei fiinţe pare să atârne de formaţia religioasă a fiecăruia; prin ea însăsi, aceasta nu are nici un semn de recunoastere. Unii

o numesc „Hristos”, alţii o numesc un „înger”; toţi par să socotească că ea este o fiinţă trimisă de undeva ca să-i călăuzească. Iată câteva relatări ale acestei experienţe:

„Am auzit doctorii spunând că eram mort, si aceasta s-a întâmplat când am început să simt ca si cum mă rostogoleam, de fapt era un fel de plutire … Totul era negru, în afară de acel drum, care pornea de la mine, pe care vedeam această lumină. Era o lumină foarte, foarte strălucitoare, dar nu era prea întinsă la început. Cu cât mă apropiam de ea, se întindea tot mai tare” (pag. 48).

Altcineva când a murit, s-a simţit plutind „în această lumină limpede, de cristal curat … Este o lumină aparte, cum nu se află nicăieri pe pământ. De fapt, eu nu am văzut o persoană în această lumină, si totusi lumina aceasta are o anumită însusire, cu siguranţă că are. Este o lumină a înţelegerii desăvârsite si a dragostei desăvârsite” (pag. 48).

„Mă aflam în afara trupului, nu am nici un fel de îndoială despre lucrul acesta, pentru că puteam să-mi văd trupul pe masa sălii de operaţie. Sufletul meu era afară! Toate acestea m-au făcut să mă simt foarte rău la început, dar după aceea, a venit această lumină foarte strălucitoare. La început părea că este cam întunecată, dar apoi a fost ca un fascicul urias … Mai întâi, când a venit lumina, nu-mi dădeam seama ce se întâmplă, dar apoi m-a întrebat într-un fel oarecare, dacă eram pregătit pentru a muri” (pag. 48).

Aproape întotdeauna, această fiinţă începe să vorbească cu noul răposat (mai degrabă printr-un fel de schimb de gânduri, decât prin cuvinte rostite); ea le „spune” întotdeauna acelasi lucru, care este tâlcuit de către cei ce au trecut prin această experienţă, astfel: „Esti pregătit să mori?” sau „Ce ai făcut cu viaţa ta ca să-mi poţi arăta?” (pag. 47). Uneori, de asemenea, în legătură cu această fiinţă, muribundul vede un fel de înfăţisare rapidă a întâmplărilor trecute din viaţa sa. Oricum, totul întăreste faptul că această fiinţă, în nici un caz nu săvârseste o „judecată” a vieţilor sau faptelor lor; ea doar îi îndeamnă să-si cerceteze vieţile.

Doctorii Osis si Haraldsson au mai scris în studiile lor despre câteva experienţe cu o astfel de fiinţă; ei consideră că experienţa luminii este „o însusire tipică a vizitatorilor din alte lumi” (pag. 38) si doresc să-l urmeze pe Dr. Moody numind fiinţele văzute, ori simţite în această lumină, mai degrabă „chipuri de lumină”, decât fiinţe spirituale si zeităţi pe care muribunzii le recunosc adesea.

Cine – sau ce – sunt aceste „fiinţe de lumină”?

Mulţi numesc aceste fiinţe „îngeri” si le arată însusirile lor bune: ele sunt fiinţe de „lumină”, sunt pline de „dragoste si înţelegere”, si sădesc ideea „responsabilităţii” pentru viaţa cuiva. Dar îngerii cunoscuţi de experienţa crestin ortodoxă sunt cu mult mai deslusiţi, atât în înfăţisare cât si în lucrare, decât aceste „fiinţe de lumină”. Pentru a înţelege aceasta si a începe să vedem ce pot fi aceste „fiinţe de lumină”, va trebui să pornim de la învăţătura crestin ortodoxă despre îngeri, si apoi să cercetăm, în amănunt, firea îngerilor care călăuzesc viaţa de dincolo.


 

Cuvânt înainte

Prefaţă
Capitolul I:
Unele aspecte ale experienţelor contemporane

Experienţa „în afara trupului”

Întâlnirea cu alţii

„Fiinţa de lumină” 

Capitolul II:
Învăţătura ortodoxă despre îngeri 

Capitolul III:
Arătări ale îngerilor si ale dracilor la ceasul morţii

Capitolul IV:
Experienţa contemporană a „raiului”

Capitolul V:
Sălasul din văzduh al duhurilor

Firea cea dintâi a omului

Căderea omului

Legătura cu duhurile căzute

Deschiderea simţurilor

Primejdia legăturii cu duhurile

Câteva sfaturi practice

Concluzii
Capitolul VI:
Vămile văzduhului

Cum să înţelegem vămile

Mărturia Patristică despre vămi

Vămile în Vieţile sfinţilor

O experienţă a vămilor din zilele noastre

Experienţele vămilor trăite înainte de moarte

Judecata particulară

Vămile: o piatră de încercare a adevăratei experienţe de după moarte

Învăţătura Episcopului Teofan Zăvorâtul despre

vămile văzduhului
Capitolul VII:
Experienţele „în afara trupului” în literatura ocultă

Cartea tibetană a morţilor

Scrierile lui Emanuel Swedenborg

„Planul astral” al teosofiei

„Proiecţia astrală”

„Călătoria astrală”

Concluzii despre sălasul „din afara trupului”

Notă asupra reîncarnării
Capitolul VIII:
Experienţele crestine adevărate ale raiului

„Locul lucrărilor” raiului si iadului

Experienţele crestine ale raiului

Însusirile adevăratei experienţe a raiului

Notă despre vedeniile iadului
Capitolul IX:
Înţelesul experienţelor contemporane de „după moarte”

Ce „mărturisesc” experienţele de astăzi

Legătura cu ocultismul

Teoria ocultă a cercetătorilor din zilele noastre

„Vestea” adusă de experienţele de „după moarte” de astăzi

Purtarea crestină faţă de moarte
Capitolul X:
Scurtă învăţătură ortodoxă despre soarta sufletului după moarte

Viaţa după moarte de Arhiepiscopul Ioan Maximovici

Începutul vederii duhovnicesti

Întâlniri cu duhurile

Primele două zile după moarte

Vămile văzduhului

Cele patruzeci de zile

Starea sufletelor până la Judecata de Apoi

Rugăciunea pentru morţi

Ce putem face pentru morţi

Învierea trupului
Anexa I:
Învăţătura ortodoxă a Sfântului Marcu al Efesului despre starea sufletelor după moarte

Omilia întâi: Împotriva doctrinei catolice a purgatoriului

Din cea de a doua omilie împotriva purgatoriului
Anexa II:
Unele răspunsuri ortodoxe recente la consideraţiile de faţă despre viaţa după moarte

Taina morţii si dincolo de ea de Părintele

Ambroise Fontrier

Marele război dintre credinciosi si necredinciosi de

Photios Kontoglou

O întoarcere din moarte în Grecia contemporană

de Arhimandritul Ciprian

„Morţii” se arată în Moscova contemporană de

Preot Dimitri Dudko
Anexa III:
Răspuns unei critici

„Nepotrivirile” din literatura ortodoxă cu privire la sufletul după moarte

Există vreo experienţa „în afara trupului” sau o „altă lume” în care sălăsluiesc sufletele?

Sufletul „doarme” după moarte?

Vămile văzduhului sunt „închipuite”?

Concluzii 

Anexa IV

Rugăciune pentru neortodocsi

Rugăciunea crestinilor ortodocsi pentru cei care au murit fără credinţă ortodoxă

Cum se pot ruga crestinii ortodocsi pentru crestinii neortodocsi de Mitropolitul Iosif de Petrograd
Anexă la ediţia a doua
Despre autor

 

SUFLETUL DUPĂ MOARTE
Ieromonah Serafim Rose (1934-1982)

http://www.sfaturiortodoxe.ro/sufletul-dupa-moarte/sufletul-dupa-moarte-aspecte-experiente-contemporane.htm

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: