ANEXAREA BASARABIEI(EPISODUL IV-ULTIMUL),REGIMUL RUSESC DE UN SECOL ȘI ELIBERAREA

Anexiunea din 1812, regimul rusesc de un secol și eliberarea

În 1774 Rușii, la sfârșitul unui lung război împotriva Imperiului Otoman, se mărginiseră să ceară dreptul unei vagi protecţiuni asupra „Bisericii” ortodoxe din Turcia. În 1793, părăsind marele proiect al Caterinei II, care sperase să poată împărţi cu împăratul Iosif provinciile creștine ale Sultanului, ei trebuiră să se oprească pe Nistru.

În 1806, profitând de nestabilitatea graniţelor în epoca napoleoniană, plină de năvăliri și de schimbări brusce, fără să ţie seamă de sentimentul însuși al populaţiilor, ei luau primul pretext venit – o schimbare a Domnilor hotărâtă de către Poartă împotriva tratatelor în vigoare, pentru a nu avea trădători pe graniţele Imperiului vecin – și năvăleau întâi în Moldova, apoi în Muntenia. Hotinul fu ocupat fără rezistenţă și trupele rusești își făcură, în luna Decembrie, intrarea lor triumfală în Iași.

De această dată ele erau bine hotărâte să nu mai iasă din această provincie, de atâtea ori năvălită și apoi părăsită. Astfel, pe când la început ei vorbeau de libertăţi și de integritatea teritoriului moldovean, iar mai târziu căutară să-și câștige un partid printre indigeni – în timpul celui de-al doilea război căutaseră, după cum am spus, să profite de numele lui Cantemir, promiţând ţării un Domn nou de veche origine moldovnească – în 1809 ei neglijară tot ce ar fi putut să le câștige simpatiile, fiind siguri de a deveni în curând stăpânii.

O mărturie contemporană spune: „Nu se poate exprima prin cuvinte modul în care se poartă trupele cu locuitorii ţării. Jaful lor este așa de groaznic, încât nimeni nu e sigur de averea lui. Ţara este obligată de a furniza proviziunile necesare, dar comandanţii le vând și locuitorii trebuie să le înlocuiască din nou”.

Cine nu era favorabil proiectelor Rușilor era executat „ca trădător ţării” și se căuta un călău care să vrea să execute pedeapsa capitală. Cei mai mari boieri fură insultaţi, bătuţi, târâţi de barbă până în camera Consiliului, urmăriţi în justiţie, pentru că trăsura lor a izbit un ofiţer beat. Mitropolitul însuși, un prelat venerabil considerat ca un sfânt, Veniamin, fu supus cercetărilor.

Acuma, ofiţerii începeau să ia cu arendă moșiile moldovenești pe care le pofteau, după cum se vede în părţile Hotinului. În sudul Basarabiei fură stabiliţi mii de Bulgari, în luna iulie 1811, cu privilegii cu totul speciale.

În 1811, după ce tabăra Marelui Vizir Ahmed fu făcută prizonieră, prin surprindere, într-o insulă a Dunării, lângă Giurgiu, începură negocierile de pace cu delegatul Sultanului.

Ambasadorul rus la Constantinopol, Italinschi, secondat de Sabaneev și de interpretul Iosif Fonton, ceru posesiunea întregii Moldove orientale, până la Siret. El fu refuzat. La Constantinopol se aștepta ofensiva, de mult timp promisă, a lui Napoleon. Cu toate acestea fu oferită graniţa Prutului. Rușii se încăpăţânau totuși să vrea Siretul.

La Constantinopol se dorea să se păstreze măcar acele cetăţi care rezistaseră atâta timp expansiunii moscovite: Ismail, Chilia, ca și gurile Dunării. Pertractările se lungiră până la sfârșitul anului și congresul devenea „indescifrabil” pentru consulul Franţei la București. Cu toate acestea Turcii vorbeau de intenţiunea lor de a reîncepe războiul, „căci Dumnezeu este mare”.

Dar Rușii fură acei care reluaseră ofensiva pentru a forţa mâna adversarilor lor. Din partea Turcilor se aștepta mereu intervenţia franceză, care trebuia să se producă fără greș în primăvara anului 1812.

Sultanul era hotărât – după cum o pretinde ambasadorul regelui Saxoniei – să fie în fruntea armatei sale. Dar, cum Ţarul trimisese acum, ultimatumul său lui Napoleon, cerându-i să părăsească teritoriile ocupate în Germania (25 martie), el crezu necesar să se supună în faţa necesităţilor acestei noi atitudini. Consimţi să renunţe la gurile Dunării, dar voia întregul teritoriu dintre Prut și Nistru, pe care îl făcea să treacă sub numele înșelător de Basarabia, nume aplicabil numai, după cum am mai spus-o, de mai multe ori, regiunii sudice a provinciei. Cum ambasadorul Franţei, de mult timp așteptat, generalul Andréeossy, nu sosea încă, fu necesar ca aceste condiţii să fie acceptate.

Amiralul Ciceagov veni la București pentru a cere un răspuns prompt, sub ameninţarea de a face să înainteze flota Mării Negre și de a răscula pe Greci și pe alţi ortodocși.

Alexandru I era cu atât mai hotărât să isprăvească, cu cât i se raporta despre „ororile” purtării trupelor rusești în provinciile ocupate.

Pentru a nu lăsa noului rival meritul de a smulge Turcilor pacea voită de Ţar, Cutuzov, comandantul șef al armatei de la Dunăre, se grăbi s-o încheie. El ceru plenipotenţiarului turc să semneze preliminariile, ceea ce fu admis.

Prin tratatul de la 28 mai 1812 Turcii cedau, fără să cunoască măcar limitele exacte, un teritoriu care nu le aparţinea și care făcea parte dintr-o ţară a cărei integritate teritorială se angajaseră s-o respecte. Este singura raţiune a dominaţiunii rusești asupra părţii orientale a Moldovei, căci din partea Românilor nu se adusese nici o cerere Ţarului în acest sens. În cursul secolului al XVIII-lea, înaintea dezvoltării conștiinţei naţionale, unii boieri crezuseră, de fapt, să poată schimba condiţiunile detestabile ale regimului turcesc, dublat de o împilare fiscală fanariotă, printr-o autonomie sub sceptrul Ecaterinei II. Evenimentele însă îi dezamăgiră.

Pe de-o parte, atitudinea generalilor ruși faţă de ei le inspirase un profund dezgust. Iar, pe de alta, după ce pătrunseseră ideile Revoluţiei franceze în Orient, boierimea tânără ajunsese la convingerea că o naţiune poate trăi prin mijloacele sale proprii și pentru propriile sale scopuri. Astfel anexiunea vastului și fertilului teritoriu procopsit cu numele de Basarabia fu primit în Moldova ca un sentiment general de revoltă.Nobilimea s-a îndreptat către noul Domn, trimis de Constantinopol, pentru a protesta energic, în octombrie 1912, amintind că ţara lor fusese împilată timp de șase ani de către armata rusească, „locuitorii fiind obligaţi să servească, să muncească cu mâinile și cu animalele lor, fiind nedreptăţiţi în tot felul”, și în schimbul acestui serviciu făcut creștinilor, se răpi ţării „cea mai bună parte” și „sufletul” chiar al producţiei, puterea sa, mai mult de jumătate din patrie, într-un cuvânt „tot câmpul hrănitor și inima Moldovei”; căci acolo se găsesc pășunile „comoara ţării”, centrul comerţului cu vite. Și, ca și cum ar fi vrut să îndepărteze chiar din acest moment viitorul argument pentru stabilirea puterii rusești în Basarabia: acela că s-ar fi luat provincia Tătarilor, ca locuitori, și Turcilor, ca stăpânitori, iată felul cum acești boieri, care-și mai aduceau aminte de istoria ţării lor, vorbeau de partea meridională pe care Turcii și Tătarii o uzurpaseră în virtutea unui mandat otoman la începutul secolului al XVII-lea: tatarlâcul, ca și raiaua de Hotin, „cu toate că se dezlipiseră de mult timp din corpul patriei moldovenești, rămăseseră totuși sub aceeași dominaţie, a prea puternicei Împărăţii și ele însemnau un avantaj și un adăpost pentru Moldoveni, înlesnindu-le viaţa, procurându-le bogate provizii și oferindu-le pășuni pentru vitele lor”.

Cronicarul moldovean, aproape contemporan, Manolachi Drăghici, vorbește întrun mod mișcător de momentul dureros, când Prutul despărţea cele două jumătăţi ale Moldovei mutilate.

Administraţia rusească începu prin abuzuri.

Cu toate că un descendent al boierilor moldoveni, Scarlat Sturza, un intim al ţarului, obţinuse administraţia noii provincii, care trebuia să se bucure de o autonomie largă, să păstreze toate obiceiurile sale și chiar întrebuinţarea limbii românești în justiţie și administraţie – fără a mai vorbi de Biserică: ea trebuia să ducă mai departe tradiţiile istorice, sperând în administraţia superioară a unui arhiepiscop la Chișinău și a unui episcop la Cetatea Albă, – se ceru proprietarilor de a alege între a locui în „Moldova turcească sau dreptul de a-și păstra pământurile pe care le moșteniseră”. Unele din aceste pământuri fură cumpărate, în termen legal, de ţărani români, care se sforţară de a găsi, cu riscul de a plăti dobânzi exorbitante, bani la negustori greci, armeni și evrei – alţii devenind din această cauză ei înșiși pradă acestor neguţători.

În curând ofiţerii ruși căsătorindu-se cu femei din această ţară, își câștigară succesiunea descendenţilor boierimii moldovenești; mulţi aventurieri, aparţinând tuturor naţiunilor reprezentate în vastul Imperiu al Ţarilor, găsiră  mijlocul de a se stabili ca bogaţi proprietari de moșii în această ţară, căreia îi dispreţuiau în fiecare moment tradiţiile sale vechi sub administraţie care putea distruge. Și, dacă măcar s-ar fi dat o administraţie creștină superioară aceleia a Domnului fanariot din Iași pentru acești oameni cinstiţi, inspiraţi de o reală dragoste către un guvern creștin și de o admiraţie profundă pentru personalitatea ţarului, stăpânul unui imperiu aproape fără margini!

Cu toate acestea, raporturi consulare contemporane, provenind de la persoane care n-aveau nici un interes să discrediteze regimul rusesc, prezentă pe Sturza ca un om cu totul incapabil și pe principalul său acolit Matei Crupenschi, străbunicul aceluia care, apoi după 1918, la Paris, și în alte părţi, alături de un german emigrat, fost primar al Chișinăului și mult timp aliat cauzei române, se prezintă ca reprezentantul autentic al Basarabenilor un om de o aviditate incomensurabilă: „acel ce plătește bine are totdeauna dreptate”; „acte arbitrare și contrare păcii ruinează în întregime pe proprietari (mărturie a consulului Franţei). Și, ceea ce este mai important, peste 30 000 ţărani trecură Prutul pentru a scăpa de brutalităţile noii administraţiuni. Consulul Austriei constată că „afară de puţine excepţiuni, toată lumea se supune sceptrului rusesc cu cea mai mare

neplăcere”.

De altfel, iată termenii în care ţăranii din Basarabia se exprimă la 1816 cu privire la noua ocârmuire: „În fiecare clipă dăm tot felul de lucruri și nimeni nu ne întreabă dacă ne mai rămâne ce să dăm. Astfel, încât, în momentul de faţă, cei mai mulţi dintre noi nu au nici ce mânca, din cauza muncilor la care suntem obligaţi zilnic, pentru a cosi și căra fânul, pentru a îndeplini diferitele transporturi de lemne de foc și de construcţie, până în Basarabia” – astfel vorbesc ţăranii din Hotin – „și la Chișinău” ceea ce era așadar deosebit – „înspre Briceni și aiurea…

Dăm pentru curieri, dijma turmelor și a albinăritului și atâtea alte dări, întreţinem pe soldaţii de serviciu și îi hrănim, iar ei ne iau cu forţa tot ce găsesc în casele noastre și mănâncă, ba ne mai și bat ca să le dăm ceea ce n-avem și ne terorizează apoi să le dăm chitanţe…

Dăm zilnic sentinele de hotar. Am fost complet despuiaţi de vitele noastre de către hoţii care ne fură… Nu ni se dă voie nici măcar să urmărim pe acești hoţi, pe când înainte eram liberi să o facem și nu ni le furau ca astăzi. Și, când dă Dumnezeu să avem grâne din belșug, alţii vin să le mănânce, pe când înainte puteam vinde unde vream grânele, vitele și tot produsul muncii noastre…

Dacă Sfânta Fecioară ar vrea să ne ușureze de toate aceste greutăţi și să ne lase în obiceiurile noastre moldovenești, moștenite de la înaintașii noștri, pentru a recâștiga bună stare de care ne bucuram…, și să putem trăi sub slujbași moldoveni, fii ai acestui pământ al nostru, după cum suntem noi obicinuiţi și să ne putem înţelege în aceeași limbă!

2″. Abia se scurseseră patru ani de la anexiune și un consilier de Curte rus, Svinin, sosea la Iași ca reprezentant al unei comisiuni de organizare a Basarabiei, pentru a se informa asupra modului în care erau administrate judeţele moldovenești. Al doilea guvernator al Basarabiei, Harting, trebuise să-și prezinte demisia. Se recurgea, la indigeni pentru a scăpa de greutăţile create de către primii administratori lipsiţi de orice înclinare în acest domeniu, ca și de orice sentiment de demnitate și onoare.

Când ţarul veni în persoană să se informeze cu privire la plângerile care se ridicau din toate părţile, în 1818, guvernul impuse ţării o contribuţie de 15 000 de galbeni pentru serbările de primire. În acel moment, Alexandru I trebui să acorde Basarabiei, considerată ca „o parte din principatul Moldovei”, o „așezare”, o constituţie locală, redactată în românește și sprijinindu-se pe vechile obiceiuri.

Până către 1830 Românii îndepliniră în mare parte funcţiunile administrative în spiritul rasei lor și întrebuinţând, ca mai înainte, nu numai limba română, dar și formulele administraţiunii moldovenești. Mitropolia din Chișinău își redacta jurnalul oficial în amândouă limbile până după 1870. Dar, vreo zece ani mai târziu, un nou mitropolit, Antonie, fu trimis cu misiunea specială de a deznaţionaliza această Biserică; un demn succesor al acestui episcop a fost în ultimul timp, Serafim, din familia Ciciagov, fost colonel de cavalerie, care trată, bineînţeles, foarte cavalerește pe clerul român. Trebui mult curaj câtorva preoţi, printre care părintele Gurie, ajuns supt noi, Mitropolit al Basarabiei, pentru a continua vechile tradiţii române și publicând cărţi religioase, dar fără a se avea dreptul de a introduce limba naţională în biserici și-n școli. Se găsea totdeauna, printre renegaţii naţiei lor, persoane pentru a protesta împotriva ideii, inspirată de noile curente democratice, de a restabili limba română în învăţământ, obiectând, că era o limbă cu totul inferioară și incapabilă de a furniza elementele înseși ale unei literaturi.

Abia după războiul nenorocit împotriva Japoniei un grup de clerici din Chișinău putu să facă să apară cărţi de Biserică în limba poporului, iar tineri, încurajaţi de mișcarea „poporanistă” care se răspândise în întreaga Rusie, se apucară să publice câteva ziare („Basarabia”, „Cuvântul moldovenesc”, „Moldovanul”), a căror apariţie fu de altfel suspendată imediat după restabilirea completă a vechiului regim.

Încă de la 1839 și până la 1841 fuseseră prezentate guvernământului provinciei petiţii formale pentru a cere introducerea limbii române în școlile populare, foarte puţin numeroase de altfel, și al căror program se reducea la cunoștinţele cele mai elementare și mai ales la învăţământul religiei. Acești Moldoveni, care perseverau în amintirile lor, începuseră, cu mult înaintea acestei date, o întreagă mișcare literară, care este reprezentată de Constantin Stamati, imitator, uneori fericit, al poeţilor francezi, de fabulistul Sârbu, de autori (un nou Hâncu) și de cetire, care împrumutau elementele literaturii renașterii române din Principate, care trebuiau să formeze în curând România Modernă. Se cerea chiar guvernatorului din Chișinău să se aducă acolo cărţi tipărite la Iași și București. Era cu atât mai necesar, cu cât, după cum a arătat-o d. Ion Pelivan, reprezentantul cauzei române în Basarabia în timpul congresului de pace, exista cutare judeţ, ca Bălţi de pildă, unde numai doi preoţi cunoșteau limba rusă. Cât despre naţiunea însăși, ea ignora limba oficialităţii în așa măsură, încât preoţii puteau ceti versuri din poetul ucrainean Taras Șevcenco făcând să creadă pe credincioși că le prezintă pagini din Evanghelie.

Războiul Crimeii lăsase să se creadă că trebuie să aducă liberarea întregii Basarabii. Era un punct de program pentru Austria, care insista cu tărie asupra acestui punct, sperând, de altfel, să vadă Principatele înseși intrând sub sceptrul lui Franz Iosif, pentru a forma în complexul Statelor austriece o singură și aceeași formaţiune naţională. Trebui să cedez, și ceea ce fu acordat Moldovei se mărgini numai la Basarabia sudică, cu judeţul Cahul, întinzându-se în lungul Prutului, în faţa vechiului codru al Chigheciului. Era fără îndoială partea unde elementul român fusese din cele mai vechi timpuri înlocuit și unde valoarea sa era mai mică. Pe lângă coloniile bulgare se instalaseră sub dominaţia rusă Lipoveni, Armeni, Occidentali, chiar, Germani în mare parte, cărora li se oferise privilegii foarte întinse.

Orașele erau cu totul năpustite de elementul străin, și, totuși, câteva luni după stabilirea noii dominaţiuni române, toată lumea, fără deosebire de naţionalitate, era mulţumită de a vedea revenind un regim care permitea o dezvoltare mai liberă, a populaţiilor. Bulgarii se adresară marelui om de Stat român, Mihail Kogălniceanu, pentru a-i mărturisi public mulţumirea lor de a vedea școlile funcţionând mai bine decât în epoca rusească. Guvernul lui Cuza-Vodă rămase popular nu numai în mijlocul românilor din această Basarabie sudică, dar chiar în mijlocul alogenilor.

Episcopul Melchisedec, căruia i se încredinţă administraţiunea superioară a clerului în această regiune reanexată, cunoștea limba rusă, fiind elevul școlilor din Kiev, astfel încât se putea înţelege direct cu credincioșii, cărora le permitea întrebuinţarea propriei lor limbi.

Rusia era cu toate acestea hotărâtă să facă să dispară această clauză din tratatul de la Paris, pe care, ea o considera ca o adâncă umilire, în profitul unei naţiuni pe care o dispreţuia și a unui Stat pe care socotea să și le anexeze într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. În 1877, când Ţarul Alexandru II trebui să înceapă un nou război împotriva Turciei, acest punct al retrocedării Basarabiei făcea parte dintr-un program pe care era hotărât să nu-l părăsească.

În zadar Ion Brătianu, care se găsea în fruntea guvernului român, și asociatul său, Mihail Kogălniceanu însuși, întrebuinţară toate mijloacele pentru a obţine ca această hotărâre, a cărei existenţă o bănuiau, să fie părăsită. Se întrebuinţară toate șireteniile diplomaţiei pentru a introduce în tratatul de alianţă un termen echivoc, și, când fu necesar totuși să se accepte condiţia integrităţii teritoriale a României, se rezervară, după cum a fost mărturisit la tratatul din Berlin, de a o interpreta în sensul că această integritate era garantată numai din partea dușmanului, dar nu și din partea aliatului (!).

Când Rușii se găsiră încolţiţi în faţa Plevnei, apărată de Osman-Pașa, și fură în pericol de a fi aruncaţi spre Dunăre, când armata română al cărei concurs ţarul îl refuzase, fu chemată cu desperare în ajutorul lor. Alexandru II se mărgini să răspundă insistenţelor lui Brătianu că România nu se va căi de a fi ajutat pe puternica sa vecină.

Cu toate acestea tratatul de la San-Stefano oferea Românilor Dobrogea turcească, pe care o refuzarăm ca obiect de schimb, în schimbul Basarabiei de sud, și aceasta fără a fi suflat un cuvânt în această chestiune ministrului român. Opinia publică se emoţiona, guvernul avu toate dificultăţile pentru a evita o ruptură între cele două ţări care luptaseră împotriva dușmanului comun; Brătianu și Kogălniceanu se duseră la congresul din Berlin, care trebuia să revizuiască clauzele celui de la San-Stefano. Dacă trebuia să se supună unei necesităţi inexorabile, nici un act de cesiune nu fu încheiat. România se mărgini să-și retragă funcţionarii în faţa unei luări în posesie care semăna cu o năvălire. În acest fel Basarabia de sud reveni Rusiei: ea era destinată să reintre în domeniul naţional român cu tot restul provinciei. Și când aceasta se întâmplă, se găsi bătrâni care mărturisiseră că nu pierduseră niciodată speranţa acestei restituiri decât pe compunerea actuală a populaţiei: 1 890 000 de Români la 300 000 000 locuitori, cât și pe o tradiţie istorică pe care Rusia a putut-o face ignorată, dar n-a putut-o distruge.

*

Conștiinţa română în Basarabia se Conștiinţa română în Basarabia se deșteptase și încă foarte energic – am și văzut-o – cu mult înainte de marele război. Contactul cu Românii liberi ai regatului se făcea din zi în zi mai frecvent.

Tendinţele naţionale care dominaseră literatura română cea mai recentă creară în mod necesar în Basarabia o stare de spirit corespunzătoare. În 1914, când, pentru a se opune planului austro-german în Peninsula Balcanică, Nicolae II veni la Constanţa pentru a trece acolo în revistă regimentele române și a întinde o mână prietenească regelui Carol, se găsiră entuziaști care își închipuiră că această fraternizare trebuie să aducă fără întârziere întoarcerea Basarabiei la patrie.

Cu toate acestea ţarul se duse de la Constanţa la Chișinău pentru a asista la inaugurarea unui monument destinat să perpetueze amintirea anexiunii Basarabiei la Statele Imperiului său.

Dacă România întârzie mult timp să-și ia locul lângă Aliaţi, apărători ai libertăţilor naţionale, trebuie să o atribuim numai neîncrederii naturale care se întreţinea faţă de intenţiunile Rusiei. Se văzu legitimaţia, aflânduse existenţa proiectului Stürmer care consista în a trimite Românilor cât mai târziu posibil trupe care, odată sosite, refuzau de a se lupta și se retrăgeau din faţa dușmanului – Rușii nu luptară de fapt decât în Moldova, pentru a apăra, în regiunea munţilor Transilvaniei, drumul spre Odessa –, apoi să transforme trupele auxiliare în trupe de ocupaţie, să braveze sentimentul public și să-și bată joc de autorităţile românești, pentru a ajunge în momentul unei catastrofe pe care își vor da silinţa cu toate mijloacele să o pregătească, la o soluţiune nemaiauzită în istoria relaţiunilor dintre state și naţiuni, soluţiune care ar fi părăsit Muntenia Austriecilor pentru a putea alipi Rusiei restul Moldovei mutilate în 1812. Cu toate acestea, printre aceste trupe duse pe teatrul român de război, erau numeroși Basarabeni, care se iniţiau la cunoașterea trunchiului rămas liber din fosta lor patrie și își dădeau samă că aceea ce li se spunea la scoală, aceea ce li se prezintă în ziare despre o Românie deosebită de „Moldova” lor, conţinând o rasă deosebită, vorbind o altă limbă și având o altă religie, nu erau decât manevre destinate să semene confuziunea în mijlocul unei naţiuni perfect unitare. Acei dintre soldaţii și ofiţerii aceștia, care primiseră o impulsiune intelectuală, căutară curând să cunoască literatura romană și intrară în contact cu cercurile corespunzătoare ale Regatului. Era pregătirea actului final la care ajungem.

*

Când Republica rusă, întemeiată în Când Republica rusă, întemeiată în Februarie 1917, căzu în mâinile agitatorilor comuniști și când bandele umplură Basarabia, distrugând casele de la ţară, maltratând și omorând uneori pe proprietari, făcând să dispară, odată cu bogăţii imense, comorile ireparabile ale bibliotecilor și ale colecţiunilor știinţifice, când această nenorocită ţară fu transformată într-o imensă tabără de brigandaj, depozitele de proviziuni ale armatei române fiind în pericol de a fi răfuite de către bandiţii din serviciul bolșevismului, trupele române fură trimise peste Prut pentru a salva această proprietate a Statului român. Curând totuși ele se găsiră în faţa unei mișcări naţionale, care cerea stabilirea unei autonomii basarabene destinată să o apere împotriva unor asemenea invaziuni. Această mișcare era datorită ofiţerilor și soldaţilor masaţi la Odessa, care, în adunări foarte frecvente, cereau imperios schimbarea acestei situaţiuni pentru mica lor patrie. Imediat, după exemplul mișcărilor identice în toate provinciile naţionale ale Imperiului – și apărătorii actuali ai cauzei ruse în Basarabia nu au dreptul să prezinte compunerea adunării care se formă în acel moment ca neavând un caracter legal –, un „comitet de soldaţi și de ţărani” aduse convocarea adunării destinate să fixeze noile așezări politice ale provinciei.

Rezultă de aici o Republică Moldovenească, în fruntea căreia se găseau vechii apărători ai cauzei române în Basarabia, studenţi sau foști studenţi, ca Halipa, și în același timp acei dintre Românii basarabeni care, părăsind provincia, se confundaseră în mediul intelectual al noii Rusii, Pelivan, Inculeţ, Ciugureanu, și care se întorceau acum pentru a elibera ţara lor de origine. Republica Moldovenească trebui să se înţeleagă cu Regatul român asupra unei apărări comune. De spre partea Germanilor, ca și de spre partea mișcării revoluţionare ruse, exista același pericol pentru aceste două Românii, încă despărţite. Trebuia să sosească în curând momentul când se va prezinta chestiunea unirii acestor fragmente ale vechii Moldove. După lungi discuţiuni, perfect libere, cu toată prezenţa președintelui Consiliului de Miniștri al României, se ajunse la 28 Martie 1918, la hotărârea solemnă de a confunda Republica Moldovenească cu această Românie liberă, căreia trebui să se alipească – și acesta era scopul războiului naţional –, provinciile aparţinând monarhiei austro-ungare. Basarabia fu deci prima care, înlăturând dominaţiunea străină, uni forţele sale cu acelea ale României, luptând pentru a împărţi cu Regatul, triumful cauzei aliaţilor. Această unire fu recunoscută în mod solemn de către Puterile occidentale, și, cu toate invaziunile bandelor anarhiste, autorităţile rusești înseși se comportară faţă de noul regim basarabean în așa fel încât păreau că primesc o schimbare de neînlăturat.

*

Acei care caută să confunde administraţiunea română, la o epocă încă tulbure pentru toate ţările, cu dreptul naţiunii române în Basarabia, se înșeală sau caută să înșele. Drepturile naţiunilor sunt imprescriptibile și nu depind de valoarea unei generaţii.

Nemulţumirile, naturale pentru fiecare schimbare de situaţie, fatalităţile care se leagă epocii de după război, în toate ţările care au participat la marele conflict, nu pot fi argumentate împotriva unui act de o legitimitate atât de absolută ca acel al alipirii Basarabiei la Regatul Român.

Dacă ţăranii basarabeni, care formează enorma majoritate a populaţiei – și în această enormă majoritate Românii domină –, pot prezenta plângeri împotriva cutărui sau cutărui funcţionar, care, foarte adesea, emană din mediul social basarabean însuși, ei nu pot uita că proprietatea de pământ, pe care ei o smulseseră prin mișcări revoluţionare, în 1917, a fost transformată de Parlamentul român din 1920 într-o situaţiune de drept, că, prin acest fapt fiind stăpâni ai pământului, ei devin stăpâni ai vieţii politice și că nu administraţiunea din București va acţiona în Basarabia, ci administraţiunea acestei clase ţărănești basarabene înseși, își va da osteneala pentru ași satisface propriile interese, servind în același timp interesele superioare ale patriei comune. Cât despre celelalte naţionalităţi, Statul Român unit le-a asigurat școli aparţinându-le în propriu; reprezentate în Parlamentul român, ele au avut mijlocul de a-și prezenta plângerile și aspiraţiile. Pe când în Alsacia ocupanţii germani au fost constrânși să părăsească ţara, afară de cei care se căsătoriseră acolo, capitala Basarabiei era plină, nu numai de Rușii emigraţi, pe care actul din 1917 i-a găsit în ţară, dar de o imensă mulţime de străini alungaţi din provinciile rusești de către tulburările revoluţiei și care datoresc salvarea propriei lor existenţe adăpostului oferit de România. Ziare rusești apăreau liber la Chișinău și numărul lor, dimensiunile lor întrec pe ale jurnalelor românești; literatura rusă găsise în Basarabia un debușeu ca și înainte; nu se înţelegeau să fie forţată conștiinţa nimănui și se spera că va veni timpul când fiecare naţiune își va recâștiga patria. Atunci Românii, vechii locuitori ai Basarabiei, ar fi fost singuri să dispună de soarta patriei lor.

Iată ce a găsit în Basarabia invazia sovietică: pentru Români un teritoriu de istorie naţională și de drept naţional, care va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil.

Oaspeţilor care au intenţiunea să rămână într-o ţară pe care o consideră ca a lor, nici opinia publică, nici clasa politică nu au să le ceară altceva decât respectul datorat legilor unei ţări ospitaliere și pe cât posibil sentimentelor naturale faţă de cei care, după ce  au suferit sub jugul străin, nu înţeleg, din partea lor, să impună un altul foștilor stăpâni despuiaţi de o putere uzurpată.

3 Consideraţii finale

Așa după cum am argumentat deja

4, N. Iorga s-a impus, netăgăduit, drept Apostolul cauzei Marii Uniri din 1918. După numai 22 de ani, în 1940, prăbușirea României Mari – care avea să coincidă în chip tragic dar simbolic cu sfârșitul însuși al celebrului istoric – nu putea să-l lase indiferent pe acesta. Nu insistăm asupra împrejurărilor, dat fiind, mai ales, că numeroșii biografi ai lui N. Iorga au examinat deja faptele survenite. După cum este cunoscut, prăbușirea României Mari a debutat practic cu ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către URSS în contextul prezentării notelor ultimative ale lui V. M. Molotov, la 26-27 iunie 1940. Istoricul a reacţionat imediat și plenar, în articolele politice tipărite în presa zilnică, la Parlament sau în conciliabulele oficiale și, nu mai puţin, în lucrările sale știinţifice. Sub acest ultim aspect, se impune a reţine că una dintre micro-sintezele sale bine cunoscute, în speţă Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei, care se bucurase deja de două ediţii în limba franceză (1922, 1931) a fost imediat reeditată și, mai mult, tradusă și difuzată în limbile română și rusă

5. Semnificaţia deosebită a apariţiei simultane a Adevărului …, în condiţiile date, în mai multe limbi și sub semnătura prestigioasă a unui mare istoric, s-a impus de la sine, iar ulterior, o dată cu impunerea cenzurii comuniste, prin 1944-1947, cartea avea să fie interzisă

6, pentru ca abia în ultima vreme, după 1989-1990, să revină în atenţie

7, iar, în paginile următoare s-o încredinţăm din nou tiparului.

Fapt cu totul semnificativ, în anul 1940, la prima ediţie românească a Adevărului …, autorul – în raport cu evenimentele survenite, ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către URSS – a considerat necesar să facă, finalmente, modificările ce se impuneau; în fond, el a adăugat două paragrafe simbolice, asupra cărora s-a pronunţat deja prof. Victor Crăciun

8. Apreciem că, în acest fel, în mod concret, N. Iorga și I. Antonescu s-au „reîntâlnit” în privinţa unei probleme fundamentale a

României Mari: prăbușirea construcţiei din 1918 și necesitatea absolută a refacerii ei grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 și care, până la capăt, la 23 august 1944, a rămas unul drept9. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunţe în devans asupra deciziei lui Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, ţinând seama de scopul acţiunii în Est din 1941-1944, nu avea cum să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după  notele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat – în adagiul menţionat al micro-sintezei Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei – că partea de ţară ocupată de URSS reprezenta „„un teritoriu de istorie naţională și de drept naţional” și care,netăgăduit, „va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil”!

10 Note

1. Traducătoarea a inserat, la începutul textului, această precizare: „Dintr-o mai veche lucrare cu acest titlu a d-lui profesor N. Iorga, apărută în 1922 în limba franceză, dăm aceste largi extrase de mare interes și de acută actualitate”.

2. Revista Școala Basarabiei”, 1920; „Reviste Istorică”, IV, p. 52-53. Am dat o formă modernizată, mai ușor de înţeles, acestei

plângeri.

3. Aceste ultime două paragrafe au fost adăugate de N. Iorga la ediţia în limba română a Adevărului … (vezi infra), după ocuparea

Basarabiei și Bucovinei de Nord în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940. Istoricul a procedat întocmai și în cazul ediţiei în limba rusă (vezi Pravda o proșlom i nastoiașcem Bessarabii, p. 55).

4. Vezi Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, N.Iorga și Unirea Românilor, în volumul Marea Unire a tuturor Românilor din 1918,coordonatori Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, Focșani, Editura Pallas, 2008, p. 484-552.

5. N. Iorga, Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei, București, Tipografia ziarului „Universul”, 1940, 78 p.; idem, Pravda o proșlom i nastoiașcem Bessarabii, București, Tipografia „Litera”,1940, 62 p. De altfel, în anii care au precedat la 1912 centenarul răpirii teritoriului dintre Prut și Nistru de către Rusia ţaristă N. Iorga s-a pronunţat identic de pe poziţiile iridentei române asupra Basarabiei, care – mai devreme ori mai târziu – trebuia să revină Patriei-Mamă, cum s-a și petrecut în 1918! Reţinem câteva dintre formulările istoricului: „Rușii vor serba ca o zi de bucurie centenariul anexării [Basarabiei]. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere și ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veșnic, care nu poate fi învins, nici cucerit (subl. ns.)” (1909); „Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre (subl. ns.)?”

(1912); „Ne-am simţit un popor, un singur popor. Și furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii

săvârșite … Nu vom cruţa nici o silinţă ca să ajungem acolo …(subl. ns.)” (apud N. Iorga,

Pagini despre Basarabia de astăzi, în Basarabia Română. Antologie, ediţie Florin Rotaru, București, Editura Semne, 1996, pp. 44,

52-53).

6. Cf. Paul Caravia, Gândirea interzisă.Scrieri cenzurate: România 1945-1989,București, Editura Enciclopedică, 2000, p. 261.

7. Vezi N. Iorga, Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei, ediţie Pavel Balmuș, București, Editura ICR, 2008, 279 p. (Pentru

textul tradus din 1940, vezi p. 212 și urm.).

8. Cf. Victor Crăciun, Nicolae Iorga despre Basarabia și Bucovina. Proiect pentru o viitoare carte, București, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, 2006, p. 10-12.

9. Cf. Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX, coordonator Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII și urm.

10. N. Iorga, Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei, ediţia 1940, p. 78.__

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: