Tezaurul românesc, miliarde de euro şi BNR

1. Care e situaţia Tezaurului de la Moscova?
La nivel oficial, adică de la stat la stat, situaţia este complet îngheţată, asta după gafa incredibilă a lui Cristian Diaconescu din februarie 2009, când a minţit opinia publică cu informaţia că a discutat cu Lavrov despre reluarea lucrărilor Comisiei Mixte, dar, de fapt, tema Tezaurului nu a fost discutată la intâlnirea oficială Lavrov – Diaconescu!

La nivel privat, situaţia este înfloritoare! Dar în favoarea altora, nu a românilor ! Proiectul restituirii Tezaurului a fost predat de ruşi, în februarie 2006, către firma olandeză Ajeka Investment Bergambacht B.V., cu indicaţia ca Tezaurul, mai exact proiectul “componentei de metale preţioase” să fie predat, integral, adică 93,4 tone de aur, către BNR. Până în noiembrie 2006 olandezii au făcut mai multe oferte către BNR, prin adrese înregistrate la registratura BNR, prin care olandezii ofererau cele 93,4 tone de aur, fără comision, fără discount şi fără nici o pretenţie financiară din partea BNR sau a statului român, dar BNR-ul nu a răspuns la nici una din ele. Atunci olandezii au deschis în decembrie 2006 o procedură judiciară, prin Ministerul Justiţiei din Olanda, care a decis să acţioneze prin trei căi diferite, astfel:
» au deschis o procedură de solicitare de înfiinţare, către Ministerul Justiţiei din România, a unei comisii rogatorii româno-olandeze, prin Procuratura din Rotterdam şi Tribunalul din Dordrecht . Ministerul Justiţiei din România însă a respins, în două rânduri această solicitare.
» a doua cale a fost prin ambasada României de la Haga. Olandezii au predat actele originale de restituire a Tezaurului ambasadorului României din Olanda, dar acesta a returnat olandezilor, după 7 zile, actele originale, motivând că proiectul respectiv este un proiect privat, iar ambasada României nu poate accepta imixtiunea într-un proiect privat. Ulterior ambasadorul român din Olanda a fost ridicat in funcţie, el devenind secretar de stat la MAE.
» a treia cale a fost prin DHL, procuratura din Rotterdam trimiţând setul de acte direct către Mugur Isărescu. Acesta a semnat de primire dar n-a dat curs solicitării olandezilor, astfel că după trecerea termenului legal de 30 de zile, stabilit de Tribunalul din Dordrecht, olandezii au intrat, legal, în posesia “refuzului oficial” al autorităţilor româneşti de a prelua cele 93,4 tone de aur. Cu acest “refuz” în mâna lor olandezii au primit o parte din aurul BNR-ului, l-au gajat apoi în favoarea unor bănci elveţiene, au luat un credit
nesperat de mare, cu care au construit două spitale, o creşă, o gradiniţă, o şcoală pentru infirmi şi vreo 4 complexe de cămine şi locuinţe sociale, toate în Olanda, în parteneriat cu diferite consilii locale şi municipale din Olanda. Toate documentele care certifică aceste lucruri sunt publice şi pot fi consultate liber.

2. Ce se mai aude despre datoria Germaniei?
Descoperirea lui Radu Golban a făcut ceva vâlvă, dar cei care s-au speriat cel mai tare de consecinţele acestei descoperiri au fost germanii, care au tratat problema foarte serios. Românii însă au aruncat problema în derizoriu, nedorind să supere pe unul din factorii decizionali ai Comisiei Europene. De aceea, cu 7 zile înainte de vizita lui Angela Merkel la Bucureşti, cei doi miniştri de externe ai României şi Germaniei, au semnat un “Addendum” la “Nota de Discuţii” pe care Angela Merkel ar fi urmat să le aibă în România cu autorităţile de la Bucureşti şi Cluj, prin care aşa-zisă problemă a creanţei BNR faţă de Casa Germană de Compensaţie să nu fie abordată de ambele părţi, cel puţin până la încheierea actualului mandat de preşedinte al preşedintelui Traian Băsescu. O cursă abil ţesută de ambele servicii de informaţii de la Berlin şi Bucureşti, fiindcă această creanţă nu mai poate fi solicitată Germaniei după anul 2012, când se va prescrie! Factorul de decizie în această problemă a fost Traian Băsescu, care a preferat să obţină sprijinul decisiv al Germaniei în obţinerea aprobării ajutorului Germaniei pentru intrarea României în spaţiul Schengen, în aprilie 2011, contra renunţării la tema soldului.

Singura problemă rămasă nerezolvată o constituia încăpăţânarea şi îndârjirea lui Radu Golban în dovedirea realităţii acestei teme. Omul trebuia compromis, într-un fel sau altul. Dar era mai greu, fiindcă omul e curat, n-are trecut
dubios, n-are probleme cu justiţia, nu are amante şi nici vicii ascunse. Văzând că Radu Golban e “prea insistent”, serviciile noastre în cooperare cu serviciile de informaţii germane, i-au întins o cursă lui Radu Golban. L-au chemat la Bucureşti, l-au plimbat pe la televiziuni, pe la Preşedinţie, BNR şi Ministerul Finanţelor, după care i-au aruncat “nada” şi i-au propus, prin portavocea Cotrocenilor, recte (Radu Moraru) să devină consilier al lui Ialomiţianu la Ministerul Finanţelor, urmând ca apoi însuşi Radu Golban să rezolve problema soldului, din postura de consilier al Ministrului Finanţelor. Se spera, în acest fel, ca Radu Golban să fi lucrat sub controlul zilnic al serviciilor
româneşti, fiind apoi mult mai uşor de “corupt”. Radu Golban, nefiind la curent cu manevrele serviciilor specializate în astfel de diversiuni subtile, a muşcat momeala şi a revenit urgent la Bucureşti, aşteptând să-şi ia postul în primire. Dar între timp a intervenit acordul lui Băsescu cu Merkel şi varianta compromiterii lui Radu Golban nu-şi mai avea rostul, fiind considerată o pierdere colaterală, neimportantă. Aşa că totul a cazut, iar Ialomiţeanu a primit ordin să-l respingă imediat pe Radu Golban, “să-i dea cu flit”, chiar în prima lui zi “de muncă” la minister. Sigur că totul a fost o strategie eşuată, dar Radu Golban nu a gustat “gluma” şi acum se războieşte cu Radu Moraru pentru a-l face pe acesta să-i plătească daunele suferite.

În ceea ce priveşte soarta acestui sold problema nu mai poate fi rezolvată la nivel de state, deoarece înţelegerea Băsescu – Merkel a pus capac acestei teme. Singura variantă rămasă ar fi una non-oficială, poate una a societăţii civile, eventual a implicării unor mari firme internaţionale de recuperări de daune şi creanţe, dar şansele sunt extrem de mici, fiindcă timpul rămas până în 2012 este foarte scurt.

3. Ce s-a întâmplat între 1947 şi 1953 cu cele 150 de tone de aur care au dispărut?
N-au dispărut deloc ! Iată ce putem descoperii pe site-ul unui ziar, deloc de neglijat în opinie, din Româniahttp://www.sfin.ro/articol_18386/goana_dupa_aur_adauga_peste_500_de_milioane_de_euro_la_rezerva_bnr.html:

În septembrie 2007, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a afirmat că a devenit suspicios când, după 1990, rezerva de aur a băncii centrale a crescut rapid, având în vedere că, în istorie, situaţia României se complica atunci când cantitatea de aur depăşea 100 de tone. Guvernatorul a adus în discuţie momentul cedării tezaurului României către Rusia, pentru protejarea economiei actuale.

“Înainte de război am avut neinspiraţia să ducem aurul la ruşi, pentru protejare. În perioada interbelică, rezerva a atins vârful istoric de 220 de tone de aur şi apoi am păţito, iar în 1953 rezerva era doar de 20-30 de tone de aur. Nu l-am mai pierdut ca în Primul Război Mon-dial, ci altfel, plătind datoriile”, a spus Isărescu.

El a menţionat că, după ce a preluat postul de guvernator, a coborât să vadă rezerva de aur a BNR, precizând că imaginea aceea este una pe care nu poate să o uite. Guvernatorul făcea aceste afirmaţii într-o prelegere având ca temă argumentele pro şi contra unui sistem bazat pe etalonul aur, în cadrul căreia Isărescu punea la îndoială calitatea aurului de “scut” împotriva inflaţiei. Deci, după spusele lui Isărescu, s-au plătit datoriile. Care datorii, veţi întreba? Păi cele ale României, ca urmare a Tratatului de Pace din februarie 1947.

Un articol extrem de sugestiv, tot al lui Radu Golban, explică pe larg toate aceste obligaţii de plată ale statului român. Dacă nu mă înşel, articolul se referea la rolul sovromurilor în România.

4. BNR a fost o entitate privată până la război, acum este o entitate publică. Cum au fost compensaţi foştii acţionari?
Nişte precizări, tot din rapoartele BNR: Legea de înfiinţare a Băncii Naţionale a României, sub formă de societate anonimă cu participarea statului, reproduce, cu unele modificări, modelul de organizare a Băncii Belgiei.

Prin legea de funcţionare şi statutul adoptat în 1880, Banca Naţională a României este o bancă privată deplin autonomă în exercitarea funcţiilor de emisiune şi reglementare a creditului. Aidoma corespondentelor sale din Europa, BNR exercită privilegiul de emitere a bancnotelor convertibile în metal preţios (ca mijloace de plată legale, echivalente în prerogative cu moneda statului), pe baza rescontării efectelor comerciale oferite şi garantate de băncile comerciale.

Astfel, BNR îşi exercită rolul de centrală a creditului comercial, al cărui preţ îl orientează prin fixarea ratei scontului. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 milioane lei, din care 12 milioane depuşi la înfiinţare, sumă considerată suficientă în acel moment pentru a asigura funcţionarea instituţiei, particularii participând cu 2/3, iar statul cu 1/3. Ulterior, legea organică a Băncii Naţionale a României va fi modificată în funcţie de situaţie. În 1901, statul îşi vinde participarea la acţionarii existenţi, până în anul 1929 BNR funcţionând cu capital exclusiv particular, după care statul va reveni la participare. Însă, în permanenţă BNR va funcţiona ca instituţie pe deplin autonomă, exercitându-şi prerogativele cu care a fost investită în colaborare, de pe poziţii de egalitate cu statul, pentru a răspunde, potrivit cu împrejurările, multiplelor cerinţe ale evoluţiei economice şi politice a societăţii româneşti. Aranjamentele dintre stat şi bancă sunt precizate prin convenţii, ale căror rezultate sunt negociate pentru a fi reciproc avantajoase.

Articolul 11 al Legii de înfiinţare a BNR specifică: “Banca va face serviciul de casierie a Statului, fără nici o indemnisare în condiţiunile stabilite prin o lege specială”.

Anterior efectuate prin intermediul bancherilor, plăţile în străinătate pentru achitarea anuităţii datoriei publice sunt, de asemenea, efectuate prin Banca Naţională. Banca a fost autorizată să cumpere fonduri publice româneşti, scrisuri funciare şi alte valori garantate de stat până jumătate din capitalul social vărsat (Prin Legea din 1882, egală cu capitalul social vărsat).

“Apărând pe piaţă în calitate de cumpărătoare de obligaţiuni ale statului, banca de emisiune sprijinea cursul obligaţiunilor şi în felul acesta înlesnea guvernului procurarea de bani prin împrumuturi publice.”

De asemenea, banca avea dreptul de a sconta bonuri de tezaur, în limita a 1/5 din capitalul social vărsat. Primul împrumut pe bonuri de tezaur acordat de Banca Naţională a României (4.000.000 lei) a fost efectuat de către stat pentru acoperirea vărsământului părţii din capitalul băncii pentru care subscrisese. O importantă operaţie a BNR a reprezentat-o retragerea din circulaţie a biletelor ipotecare emise în baza Legii din 12 iunie 1877, prin înlocuirea cu propriile bancnote, contravaloarea acestora fiind scutită de garanţia portofoliului de scont sau de acoperirea metalică. Utilizând serviciile băncii, statul a putut să evite vânzarea masivă a moşiilor statului, care reprezentau acoperirea biletelor emise în 1878, iar BNR a evitat cheltuielile de emisiune. Ulterior, statul a răscumpărat biletele ipotecare stocate la BNR prin produsul unui împrumut acordat în acest scop chiar de către bancă, a cărui restituire a fost eşalonată pe 27 de ani. În 1901 statul obţine din partea BNR un avans de 15.000.000 lei fără dobândă, restituibil în 30 de ani, bancnotele emise în acest scop fiind scutite de acoperirea metalică.

5. Care este suma exactă pe care o are BNR în rezervă, după ce eliminăm banii băncilor comerciale şi datoriile?
Suma exactă este cam greu de contabilizat, dar ea se poate estima undeva între 2,2 şi 2,3 miliarde de Euro. Doar atât, din păcate.

6. Care este motivul pentru care întrunirea “Trilateralei” a avut loc la Bucureşti?
Unul din motive îl constituie condescendenţa factorilor decizionali ai “Trilateralei” faţă de serviciile aduse, de-a lungul timpului, de Mugur Isărescu. Mugur a cerut mai mereu membrilor board-ului să ia în calcul organizarea la Bucureşti a unei astfel de întâlniri. El a fost mai tot timpul amânat, dar după ce BNR a decis achiziţionarea de bonduri FED abia atunci s-a luat decizia de a organiza una din şedinţele “trilateralei” la Bucureşti. Mai sunt şi alte motive, dar ele nu pot fi devoalate… încă.

7. Care este cantitatea de aur aflată în ţară ? Cât şi unde se află restul din rezerva de aur?
În scripte BNR are 103,7 tone de aur. Din care 61,9 la Londra, 34,8 la Zurich şi Geneva, iar restul la Bucureşti. Pentru aceste cantităţi aflate în străinătate BNR primeşte o dobîndă de 4% pe an, calculată la valoarea medie lunară a aurului de la bursa din Londra. Este o procedură corectă şi legală a BNR-ului, fiindcă întreţinerea, paza şi asigurarea stocului de aur costă al naibii de mult. Astăzi o tonă de aur costă aprox. 10.000 Euro/lună (doar costuri de depozitare, asigurare şi pază în spaţii bine definite) aflate sub control internaţional. Dacă ar fi ca BNR-ul să decidă depozitartea celor 103,7 tone de aur doar în beciurile sale de la Bucureşti, ar însemna să cheltuiască cam 1.037.000 Euro lună. Nu ar exista avantaje în acest sens, drept urmare BNR a luat decizia de a depozita o mare parte din aur în străinătate, aducând beneficii BNR-ului în condiţii de garanţie depline.

8. De ce am cumpărat bonduri americane?
Cea mai grea întrebare…
Nu fiindcă nu ştiu răspunsul, ci fiindcă adevărul, dacă ar fi spus integral, ar produce mari bulversaţii financiare pe piaţa politică şi economică românească.
Parţial pot să spun doar câteva lucruri: Isărescu a fost nevoit să ia o astfel de decizie, salvând practic România de la faliment. Nu a vrut s-o facă, dar n-a avut încotro !

Politicile guvernamentale ale ultimilor 3 ani (mai ales din 2008 şi 2009) au fost … catastrofale.

Vocea lui Isărescu n-a contat în faţa decidenţilor politici din ultimul an de mandat al lui Tăriceanu şi al primului an de mandat al lui Boc. Din păcate acţiunea de cumpărare de bonduri americane a fost supapa care a permis României să obţină banii de la FMI şi, mai ales, să aloce o parte importantă din ei către fondul de salarii şi pensii, lucru de neacceptat până azi de nici un alt acord între FMI şi oricare altă ţară din lume !

>>Isărescu este cel care a salvat ţara, realmente, de la faliment !
>>Sunt singurele răspunsuri pe care le-am primit, fără 3 surse, aşa că trebuie tratate ca atare.
>>N-am să comentez.
>>Aştept răspunsurile oficiale.

Putem schimba cu China bani şi mărfuri, dar mai puţin valori politice?
A devenit aproape un clişeu de limbaj să-l numim pe preşedintele Statelor Unite drept “cel mai puternic om de pe planetă”. E momentul pentru o abordare nouă. Topul “Forbes” al celor mai puternici oameni ai lumii tocmai l-a aşezat în prima poziţie pe preşedintele Chinei, Hu Jintao.

Schimbarea la vârf este, bineînţeles, încă o mărturie (a câta?) a ascensiunii Chinei, dar şi a dependenţei tot mai accentuate a economiei americane de cea chineză. Este şi un semn al multiplicării polilor de putere pe glob, după două decenii de supremaţie americană . Să nu ne mire dacă, într-o bună zi, vom întâlni în vârful clasamentului oameni precum preşedintele Braziliei, premierul Indiei sau, cine ştie, poate chiar preşedintele Consiliului European.

Dar prezenţa chineză de azi ridică şi câteva întrebări. Cum ar fi aceea dacă modelul chinezesc de dezvoltare se va dovedi suficient de atractiv pentru tot mai multe guverne şi chiar popoare. După prăbuşirea comunismului, singura cale spre bunăstare părea aceea a economiei libere, democraţiei şi drepturilor omului. Să se fi terminat această epocă? Să nu uităm că dincolo de învelişul ideologic avem, totuşi, o Chină a unui capitalism sălbatic, demn de cărţile lui Dickens. Iar în Occident, modelul chinez ajunge să fie privit cu simpatie, paradoxal, chiar în zona celor mai duri neoconservatori, cărora le place să creadă că prea multă democraţie şi prea multe drepturi pentru oameni strică.

În lumea liberă, şi nu altundeva, oamenilor de rând li se cere să facă sacrificii şi să renunţe la drepturi sociale pentru a repara ceea ce alţii au distrus, aruncând lumea în criză. Şi nimeni nu garantează că, odată trecut hopul, nu ne vom întoarce la capitalismul de cazinou ce a dus lumea pe buza prăpastiei.

Aşa că înainte de a ne mira, de a ne bucura sau de a ne speria, e bine să vedem această nouă dovadă a ascensiunii Chinei şi ca pe o încercare pentru propriile noastre valori: libertate individuală, economie deschisă, sisteme sociale solide. Ne place să zicem despre ele că sunt universale, dar chiar aşa să fie? Astăzi, liderii europeni (de la Atena la Paris, de la Budapesta şi Varşovia până la Lisabona – nu şi din Bucureştii adormiţi) discută cu China despre bani şi investiţii. Nu despre disidenţi arestaţi şi internet cenzurat. E posibilă o asemenea coabitare, bazată pe interese, între lumea liberă şi ţara celui mai puternic om de pe planetă? Putem schimba cu China bani şi mărfuri, dar mai puţin valori politice? Un lucru e clar: epoca expansiunii democraţiilor pare să se fi terminat sau cel puţin să fi luat o lungă pauză. Atunci, măcar să ne apărăm valorile democratice la noi acasă. Şi ce va fi vom mai vedea.

“Ascensiunea Chinei este şi o încercare pentru propriile noastre valori.”

http://www.hgp.ro/tezaur-valoare-miliarde-masonerie/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: