BASARABIA(episodul III) in secolele al XVII-lea și al XVIII-lea


 

La începutul sec. XVII, un fapt istoric de mare importanţă intervenit pentru a schimba condiţiunile în care trăia populaţia românească dintre Prut și Nistru. Iată-l:

Răspunzând unui atac, mult timp victorios, al coaliţiei creștine împotriva Imperiului otoman, Turcii s-au gândit să stabilească, nu numai în Dobrogea, pe care o străbătea o cale militară spre Nord, împotriva Poloniei și, mai târziu, împotriva Moscoviţilor, dar chiar în această Basarabie de Sud, unde ienicerii ţineau garnizoană în cele trei cetăţi Ismail, Chilia și Cetatea Albă, Tătari Nogai, importaţi din Crimeea, cărora li s-au dat locuinţe în mijlocul Moldovenilor, până la Căușani și chiar mai departe. Aceasta a fost de atunci un continuu subiect de preocupare pentru Domnii moldoveni, care, pe de altă parte, trebuiau să reziste incursiunilor repetate ale Cazacilor de la Nipru. Izbucnind războiul dintre Sultan și regele Poloniei, ne

închipuim starea în care au fost aduse acele ţinuturi înfloritoare până atunci și pe care Domnul Moldovei, stăpânul lor, nu mai era în măsură să le apere. Din fericire, populaţia de la hotar avea o putere de rezistenţă cu totul extraordinară.

Trebuie să mai adăugăm un spirit de independenţă puţin obișnuit, care, încă de la sfârșitul sec. XVI, făcea ca locuitorii ţinuturilor Orheiu, Soroca și Lăpușna, soldaţi din generaţie în generaţie, să profite de primul prilej pentru a aduce, împotriva Domnului înscăunat la Iași, pretendenţi aparţinând castei militare a aventurierilor. O întreagă serie din acești Domni tineri, din care cei mai mulţi sfârșiră în mod nenorocit, fură ridicaţi pe scut de către această populaţie, ale cărei tendinţe la răscoală deveniră proverbiale. La Prut, unde se afla marele codru al Chigheciului, se întindea, pe ambele maluri ale râului, un alt centru de rezistenţă împotriva Nogailor din Bugeac, din această Basarabie sudică; timp de două secole acești locuitori ai pădurii, acești „Codreni”, dădură, nu numai de furcă vecinilor lor musulmani, dar și materiale de legendă cântecului popular.

*

Dar, după încheierea unei păci durabile între Polonia și Imperiul otoman, lunga Domnie a Voievodului Moldovei Vasile Lupu reprezintă pentru Basarabia una din perioadele cele mai fericite ale istoriei sale. În momentul când obţinu tronul Moldovei, Logofătul Teodor Ianovici constată că „între Nistru și Prut nici o casă nu rămăsese în picioare”; douăzeci de ani mai târziu, vechea situaţie înfloritoare era complet

restabilită, cel puţin până la năvălirea combinată a Tătarilor și a Cazacilor lui Bogdan Hmelniţchi, care reprezenta o răscoală a ţăranilor împotriva marilor proprietari poloni și tentativa de a întemeia un Stat al Ucrainei, care, sub toate raporturile, avu datorii de recunoștinţă către Moldova, ţară de o civilizaţie cu mult superioară.Vasile Lupu se ocupă personal de orașul Orheiu, unde el clădi o frumoasă biserică de piatră care se păstrează încă; apăru el însuși în această ctitorie a sa, cu prilejul expediţiei turcești împotriva orașului Azov. Chiar la Chilia, cu toată dominaţiunea turcească, el clădi o altă biserică. Au fost reparate zidurile vechilor cetăţi Soroca și Orheiu. După marele rol al proprietarilor de pământ pe care îl avuse în Moldova Orientală familia domnească a Movileștilor și familia aliată Barnovschi (de fapt boieri din Bârnova, lângă Iași, care, după ce obţinuseră dreptul de cetăţenie polon au adăugat numelui lor acest sufix polon), ca și mai înainte familia Gole sau Golia, dintre care unul, Ieremia, pârcălab de Hotin sau staroste de Cernăuţi, a părăsit cauza Domnului său Ioan, rebel contra Sultanului, curtenii lui Vasile Lupu crescură, prin cumpărări, domeniul marii boierimi moldovenești, peste Prut. De această dată numărul documentelor este foarte mare, și o cercetare atentă printre coborâtorii acestor mari familii, sărăcite astăzi, ar face și mai bogată recolta de acte de donaţiune, cumpărări și schimburi, pentru această epocă. Astfel, cronicarul Miron Costin poseda în Basarabia 23 sate; fiica sa Elisabeta avea lângă Prut zece, dintre care unul, Cărăimănești, amintește numele lui Cărăiman, unul din principalii boieri ai epocii lui Ieremia Movilă, care trebuie să fi fost noul său întemeietor. Prin moștenirea lui Miron Costin, o nouă mare familie, originară din Constantinopol, unde se continua din epoca împăraţilor creștini, Cantacuzinii, avu posesiuni însemnate în Basarabia, până la Budele, lângă Soroca, și în faţa târgului Mohilău, unde se ţinea unul din bâlciurile cele mai importante al acestor ţinuturi.Să amintim și pe Grigorcea Crăciun, încă un cetăţean al regatului Poloniei, pe logofătul Gheanghea, a cărui soţie era înrudită cu familia lui Luca Stroici, boier foarte învăţat care căpătase în Polonia, înaintea lui Miron Costin, o spoială de educaţie în spiritul Renașterii, apoi pe Nicolae Prăjescu, a cărui familie era originară din satul Prăjești, lângă Lăpușna, familia Donici, care a rămas în Basarabia sub dominaţiunea rusească, familia Ciogolea, care făcea parte din boierimea războinică, pe bogatul boier Bucioc, care muri tăiat de Turci, pentru a fi susţinut răscoala Domnului moldovean, de origine morlacă, Gașpar Graziani, și a cărui fiică, Tudosca, a fost prima soţie a lui Vasile Lupu.Sturzeștii, Buhușii își cumpărară și ei proprietăţi în această regiune.Urmașul lui Vasile Lupu, fostul său logofăt, Gheorghe Ștefan, ale cărui proprietăţi erau spre Carpaţi, se ocupă și el să-și așeze oamenii de credinţă peste Prut. Se pare chiar că tendinţele colonizatoare, expansiunea, datorită vitalităţii Românilor din Moldova, se întindeau la această epocă mai ales spre Sud-Est. Proba ne este dată chiar de faptul că unul din urmașii lui Vasile Lupu și ai lui Gheorghe Ștefan, Duca, simplu ţăran din Rumelia, care, prin inteligenţa și bogăţiile sale, obţinuse succesiunea Domnilor războinici ai Moldovei, se grăbi să ceară turcilor, deveniţi stăpânii Ucrainei occidentale, acel ţinut, conţinând Ţiganovca, Nimirov și alte locuri și obţinu de fapt la Constantinopol, cu un nou tug (coadă de cal servind ca emblemă de înfeudare), această Ucraină al cărei Hatman se intitula. El clădi un palat pe malul drept al Nistrului, unde de altfel Rașcovul era acum proprietatea Ruxandrei, fiica lui Vasile Lupu și văduva lui Timuș, fiul lui Bogdan Hmelniţchi. Un secretar grec

reprezenta pe Domn în acest nou ţinut supus jurisdicţiei sale și lui i se datorește punerea în valoare a pământurilor, până atunci nedesţelenite, ale acestei bande occidentale a Micii Rusii. Era un negustor bogat, care stabilise acolo o parte din turmele sale de boi, pe care ţi-i exporta până la Danzig și, prin acest port polon, până în Anglia.

Este remarcabil faptul că, încă din sec. XVI, preoţii ruși de religie ortodoxă, persecutaţi de politica religioasă a regilor Poloniei, veneau în Moldova pentru a fi hirotonisiţi de către episcopii români, iar cărţile bisericești erau trimise, în sec. XVII, în mare parte de către acest principat vecin în care, încă din epoca lui Vasile Lupu,  tipografiile funcţionau fără întrerupere. Aceasta, fără a mai socoti numeroșii ţărani ruși, care căutau adăpost în Moldova de Nord, dar totuși aproape niciodată în acest ţinut basarabean care trebuia să fie mai târziu prada Ţarilor.

Comerţul în acest mediu basarabean era în plină dezvoltare, ceea ce era foarte natural la un moment când schimbul între Orient și Occident nu putea să se facă pe altă cale, când Caffa, căzută în mâinile Turcilor, devenise un simplu sat și când, pe vechiul pământ moldovenesc, Chilia și Cetatea Albă înseși se găseau într-o stare de profundă decădere, astfel încât prin Reni și prin Galaţi se făcea comerţul între Peninsula Balcanică, administrată direct de către Turci, și provinciile creștine vecine cu Nistrul. Documentele mai amintesc și un „drum al pescarilor”, prin care se transporta nisetrul de la Dunăre, ca în secolul XVI.

Totuși nu trebuie să credem că instituţia marii proprietăţi ar fi secat această energie populară, atât de însemnată, la începutul sec. XVII, și capabilă, după cum am văzut, să-și impună voinţa Domnului sau să-i ridice un rival. Vedem pe cutare preot din Hotin cumpărând, pentru o sumă foarte însemnată, în acel timp, mai multe moșii din împrejurimi. Foști ţărani liberi și, câteodată, foști soldaţi, ajung la o situaţiune mai însemnată Staroști de Hotin reușesc să ia loc printre marii proprietari de moșii întinse din acele ţinuturi. Târgurile prosperau: un călător sirian, Pavel de Alep, care întovărășea pe patriarhul Macarie, vizitând Orheiul, vorbește de  străzile acoperite cu lemn, ca la Iași, de mori, deiazul vecin, străbătut de un pod durabil și raportând 3 000 de galbeni pe an; Chișinăul, pe care l-am menţionat, după ce a depins mult timp de o biserică din Iași, tindea să devină liber. Dacă nu avem informaţii despre celelalte centre urbane, trebuie să admitem și acolo o situaţie analoagă. Să nu uităm pe marele vameș al lui Duca Vodă, Păun, un ţăran probabil, care căuta și el să aibă o proprietate în acele ţinuturi.Asemenea negustori, al căror număr sporește la Hotin, ca și în acest nou centru, Chișinăul, a cărui nume vine fără îndoială de la numele vulgar al cascadei, își împart dominaţia bogatelor câmpii ale Basarabiei. De-a lungul Nistrului erau sate care prosperau prin bâlciurile lor periodice despre care am vorbit mai sus, sau prin trecerea negustorilor pe malul fluviului.

Actualul port Dubăsari nu înseamnă altceva decât „satul trecătorilor pe dubase, bășici”.

Caracterul militar al acestei margini orientale a ţării – și în acea epocă nimeni n-ar fi crezut vreodată că acel ţinut ar fi putut fi desemnat sub numele de Basarabia, fiind o Moldovă ca oricare alt ţinut al principatului –, se păstra foarte bine, aceasta ca urmare a pericolului tătăresc, pe de o parte și pe de alta, ca urmarea războaielor neîncetate întreprinse de Turci sub impulsiunea Marilor Viziri din energica familie a Chiupruliilor, împotriva vecinilor lor creștini din Polonia și din Moscova.

Se ivi o serie întreagă de soldaţi basarabeni ca acei din familia Hâjdău, înrudiţi cu familia Domnului trecător – care i-a urmat lui Duca,

Ștefan Petriceicu, și mulţi alţii, care, de altfel ca atâţia tineri Moldoveni de la sfârșitul sec. XVII, își ofereau serviciile, fără deosebire, regelui Poloniei Ioan Sobieski, Ţarului Petru cel Mare, sau chiar lui Carol XII; astfel acel Sandu Colţea, care cerea, după moartea acestui rege, la Stockholm, permisiunea de a părăsi o ţară unde el nu găsea biserici de ritul său.

Sub domnia lui Duca, locuitorii din Orhei și Lăpușna se răsculară din nou, având în fruntea   lor pe un boier băștinaș bogat, Hâncul, care avea proprietăţi în părţile Chișinăului, unde a clădit o biserică și o mănăstire de maici. Domnul a fost chiar obligat să se refugieze în dosul fortificaţiilor palatului său din Iași și fu necesară intervenţia Turcilor, pentru a aduce pe rebel să cedeze. De atunci, proverbul moldovenesc continuă să fie aplicat la diferite situaţiuni istorice asemănătoare cu aceea din 1671: „Vodă vrea și Hâncu ba”.

După răscoală, acest Hâncu „și alţi boieri din acel ţinut care se găseau la Iași” oferă să supuie Moldova regelui Poloniei. Mai târziu, după încheierea păcii de la Zurawna, în 1676, și după încheierea păcii de la Zurawna, în 1676, și după insuccesul celor două campanii prin care Sobieskki credea să poată supune Moldova întreagă, în fine după pacea de la 1699, prin care Polonia nu obţinea decât restituirea cetăţii Kamieniec-Podolski, în faţa Hotinului, influenţa lui Petru cel Mare începe a se exercita, dar numai pentru a câștiga armatei sale cadeţi din familiile moldovenești, dornici de solde și glorie.

Petru, nereușind să menţină în Moldova peprietenul și aliatul său, Dimitrie Cantemir, binecunoscutul istoric al Imperiului Otoman, ca suveran al unei ţări căreia i s-ar fi înapoiat teritoriile smulse de către Turci, aceștia din urmă crezură de cuviinţă să se asigure împotriva a noi atacuri din partea Polonezilor și a Rușilor, luând Hotinul.

De la 1713 un Pașă înlocui pe căpitanul moldovean care avea reședinţa acolo încă în luna iunie a anului precedent, și, imediat, o nouă raia, un nou ţinut de administraţie directă otomană a fost format în jurul Hotinului, atrăgând acolo pe ţăranii care preferau să aibă libertăţi mai întinse pe acest pământ privilegiat, decât să mai trăiască sub dubla împilare a unui Domn de o fiscalitate excesivă și a boierilor ale căror pretenţii creșteau odată cu scăderea veniturilor.

Moldova nu mai avea deci decât partea centrală a Basarabiei, fără să poată atinge Nistrul în partea Benderului. În acest teritoriu mutilat, energia populară continuă totuși să producă fenomene de revoltă; astfel Ilișcu din Orhei care, în 1740, chemă pe Ruși și veni să susţină, cu ocazia celei de a doua ocupaţii moscovite în Moldova, cauza lui Constantin Cantemir, general al Ţarului, care venea să ceară, cu armele în mână, moștenirea tatălui său.

Musulmanii nu vroiau totuși să se oprească la ultima limită a cuceriri și a uzurpării lor.

Tătarii năvăliră, încă din 1712, un nou ţinut moldovenesc, de o întindere de două ore în larg și de treizeci și două ore în lung. Ei fură alungaţi de acolo de un Domn moldovean, care dispunea de o influenţă mai mare decât predecesorii săi. Totuși nomazii perseverară și cronicarul Neculce asigură că unii boieri le permiteau să-și întindă încă stăpânirea. Cu toate acestea, către 1780, hotarele nu întrecuseră o linie care, plecând de la Bender, urma drumul lui Traian până la Beștiman, tăia pe acea care se îndrepta spre pădurea Chigheciu și se oprea la Prut. Harta stabilită de Rhigas, poetul revoluţiei grecești, pe atunci în serviciul unui Domn român, în 1797, arată, cu toată preciziunea necesară, care era hotarul între teritoriul turc și teritoriul Domnului, la acea epocă. La Căușani, sat nenorocit, unde colibele de lut înconjurau bisericuţa moldovenească

depinzând, de episcopul de Brăila și Basarabia – un alt episcop fusese numit de către Patriarhul de Constantinopol pentru ţinutul Hotin și episcopii moldoveni își întindeau și ei jurisdicţiunea asupra judeţelor situate pe malul stâng al Prutului, acolo, la Căușani, Hanul Crimeii își avea reședinţa câteva luni pe an.

S-a păstrat totuși, din acest secol nenorocit, statistici de o limpezime perfectă, care ne permit să constatăm modul în care erau repartizate proprietăţile de pământ din Basarabia. Unele grupuri de ţărani liberi păstrau moștenirea strămoșilor lor – dar în cele mai multe cazuri marii boieri moldoveni ajunseseră să-și împartă ţinuturile cele mai fertile ale provinciei.

Într-o carte pe care am publicat-o în 1912 pentru a afirma drepturile naţiunii noastre asupra Basarabiei anexată de către Ruși, „Basarabia noastră”, am reprodus aceste informaţii, a căror importanţă pentru a dovedi caracterul naţional al provinciei nu poate scăpa nimănui. Niciodată, în aceste statistici, nu se constată o infiltraţiune străină și niciodată nu se face o deosebire între o parte a populaţiei, care ar fi compusă din Români și o alta, având un   caracter deosebit. Sunt desigur Tătarii, în Sudul provinciei; războaiele ruso-turce, începând cu acel care se termină în 1774, îi constrânseră totuși să-și părăsească vechile locuinţe. Ei reveniră, dar în număr mult mai scăzut. Harta lui Rhigas are, pentru Basarabia de sud, un mare număr de nume tătărești; cu toate acestea, ici și colo, vechiul nume românesc se păstrează. În ţinutul Hotinului satele rusești se menţin, dar locuitorii adoptaseră costumul caracteristic al Românilor și întregul lor fel de a trăi: ei n-ar fi putut gândi niciodată că prezenţa lor va servi să furnizeze argumente unei dominaţiuni străine asupra întregii provincii, unde ei nu erau decât oaspeţi, și încă de dată destul de recentă.NOrașele prosperau, cu toată tendinţa Domnilor și a boierilor de a supune pe locuitorii lor aceluiași regim ca al ţăranilor. O parte a populaţiei continua să îndeplinească funcţiuni militare: mai erau meșteșugari și negustori; în parte foștii privilegiaţi domnești se menţineau în favoarea lor. Această mică burghezie a sec. XVII poartă în mare parte nume românești și, pe lângă ea, Armenii, Grecii, mai târziu Evreii, joacă încă mult timp un rol secundar. Astfel, la Chișinău, erau în 1750 familiile: Hâncu Costin,

Budul, Palade, Borilă, Jimbecu, Gratia, Filotie, Băţ, Spânul, Popa, Bocan, Sârbul, Batcu.

Scriitorul orașului era Vasile, fiul lui Băţ. Erau oameni energici, în stare să apere pe creștii scăpaţi robiei tătărești și să închidă pe Turcii care îndrăzneau să le insulte fiicele. Majoritatea Evreilor care se stabiliră în acel secol în Basarabia veneau din Polonia.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: