Basarabia sub Ștefan cel Mare, Urmasii săi până la sfârșitul veacului al XVI-lea/EPISODUL 2

În ceasul când începu această mare domnie, organizaţia Basarabiei progresase foarte mult. Hotinul, ocupat pentru scurtă vreme de Poloni, care adăposteau aici pe uzurpatorul izgonit de Ștefan, era una din principalele vămi ale acestui principat, al cărui comerţ era într-o continuă creștere, către Caffa din Crimeea, de-o parte, și către Cetatea Albă, de altă parte. Tighina devenise și ea un oraș destul de important prin numărul călătorilor care se îndreptau chiar către această „Tatarie”, adică spre posesiunile genoveze din Marea Neagră. Călătorii care, ca Jean de Wavrin, în 1445, se ocupă, în legătura cu cruciada Papei și a Ducelui de Burgundia pe Dunăre, de vechiul Moncastro, aflară aici o populaţie de caracter internaţional, numeroasă liberă, trăind din comerţul cu Orientul grec și musulman. Nici un vestigiu al drepturilor Genovezilor nu se păstrase; pârcălabii moldoveni ai cetăţii nu mai aveau rivali. Ici și colo, izvoare contemporane, ca Guillebert de Lannoy, menţionează sate de-a lungul drumului urmat de călători. Pescăriile de pe Dunărea inferioară, furnizând cantităţi enorme de morun, erau arendate străinilor bogaţi, mai ales Greci; viitoarea Basarabie era străbătută de carele ţăranilor moldoveni, care transportau acest produs foarte căutat din cauza posturilor prelungite, către orașele înfloritoare ale Galiţiei; Lemberg mai ales și Cracovia.

Se găseau de a emenea pescării foarte importante chiar și pe Nistru, și documente moldovenești din a doua jumătate a secolului al XVI-lea vorbesc de ele; aparţineau Domnului ţării, ca și cele de la gurile Dunării, de care am vorbit. Sunt semnalate de asemenea stupării, mori, hanuri, stabilimente rurale cu vaste pășuni și tot ceea ce poate să mai facă dovada unei colonizări foarte intensive.

Se găseau ici și colo și unele așezări religioase; cu toate acestea marile mănăstiri se aflau în Moldova occidentală, pe când dincolo de Prut erau numai case de rugăciune mai sărace și care în cea mai mare parte trebuiau să ţină de cele dintâi. Este interesant de notat că printre stupăriile menţionate în aceste documente era una care aparţinea unui „Ecibee”, care amintește numele pe care-l purta înainte orașul Odessa. Aceste acte ale domnilor moldoveni vorbesc de asemenea de multe donaţiuni de pământuri basarabene. Erau mai ales războinicii care căpătau ca răsplată a vitejiei lor moșii în căpătau ca răsplată a vitejiei lor moșii în această regiune abia deschisă culturii. Aceste donaţiuni privesc bunuri așezate chiar pe malul marelui fluviu oriental, Nistrul. Nu se găsește nici un nume străin, căci Coman de la Bezin, Vâlcea, Luc Ecobescu și nepoata sa, fiica lui

Lazăr Prodănescu, nepoata lui Vârnav, și Ivancu Mihăilaș, Dima, Ivașcu, fiul lui Balașin, Ion Cauteș, care a dat numele său satului Căutășeni, Petru Durnea, Nicolae Matostat, Grigoraș Melciul, Căuș, care a fost fără îndoială strămoșul locuitorilor din Căușani, bătrâna Gănguroaia, nevasta lui Gangur, ca și Vâlcu, fiul Popii Zaharia care capătă un pământ la Vâlcov, lângă Dunăre, sunt desigur Români de viţă veche. Moldoveni aparţinând rasei celei mai autentice, și, aceste nume, de origine așa de curat românească, sunt singurele pe care le întâlnim în aceste acte de danie ale Domnilor.

Printre boierii moldoveni, se găsește în 1435 un Vâlcea, de fel din Lipnic. Dar acest sat Lipnic, unde Ștefan cel Mare a câștigat o izbândă împotriva Tătarilor care i-au fost atacat principatul, se afla în Basarabia, lângă Hotin. Marele negustor Mihu, logofăt al Moldovei, avea o moșie pe râul Răut, la Procopeni, „cu mori și cu stupi”. Această proprietate îi venea, și documentul o spune precis, de la „strămoșii săi”. Chiar pe Nistru, la Rașcov, care se numea pe atunci Rașcovţi, el a cumpărat și altă proprietate. În aceeași epocă sunt menţionate așezări mai vechi de șefi ţărani care stăpâneau un centru rural, și ei se numeau în curată limbă onomastică românească, Dănilă și Budul. Până foarte târziu, în documentele veacului al XVIIIlea, ţăranii proprietari obţin confirmarea drepturilor lor ca venind din vremuri foarte vechi, asupra cărora nu se mai păstrau actele de proprietate. Întâia faptă a lui Ștefan cel Mare în aceste regiuni orientale ale principatului său, a fost aceea de a încerca să recâștige cetatea sa de la Hotin. Curând, conducătorul cetăţii, Goian, apoi Vlaicu, propriul unchi după mamă al Domnului, comandară pe Nistrul superior. Câţiva ani mai târziu, o invazie tătărească a fost respinsă, după cum spuneam, la Lipnic, unde Eminec, fratele Hanului Crimeii, a căzut în mâinile învingătorilor moldoveni.

Ca să apere de-acum încolo această regiune din ce în ce mai înfloritoare, împotriva devastărilor de același fel, din partea unui vecin rău pe care nicio forţă nu-l putea stăpâni, Ștefan ridică o nouă cetate, așezată chiar în mijlocul ridică o nouă cetate, așezată chiar în mijlocul provinciei, la Orhei (numele nu are în el nimic slav; el vine de la ungurescul „varhély” – regiune întărită –, termen care trecuse de mult în vorbirea curentă a Românilor).

Cel dintâi comandant al cetăţii a fost un locuitor din chiar această regiune: fiul „jupânesei Gânguroaia” dintre ganguri, care aveau proprietăţi pe râul Botna, la Puhoiul; unchiul lui Ștefan cel Mare urmă după Gangua, care după scurtă vreme se întoarse ca să ocupe iarăși locul său.

Se cunosc chiar numele soldaţilor care opuneau în acest loc rezistenţă creștină împotriva hoardelor Hanului. Lângă un Molușca, ce putea fi de fel din Padolia, e un Neicea, un Cosma Răzan și un Drăguș, toţi Români, căci Domnii aveau obiceiul să colonizeze cu soldaţii lor pământurile vecine cu graniţa.

Din 1462, Ștefan a căutat să tragă foloase de pe urma greutăţilor în care se găsea Domnul Ţărei Românești, Vlad Ţepeș, atacat de Sultanul Mahomed II în persoană, pentru a stăpâni întreaga graniţă a Moldovei pe Dunăre, prin cucerirea Chiliei.

Ștefan fu rănit și silit să părăsească lupta. Trei ani mai târziu,  aproape fără să verse sânge, el ajunse să stăpânească vechea colonie genoveză.

De altfel, Ștefan cel Mare era în legătură de familie cu prinţii creștini ai Crimeii. Comneni imigraţi, care locuiau într-un castel stâncos la Mangup, fortăreaţă a Sfinţilor Teodori (Tiron și Stratilat). Maria, soţia Domnului moldovean, era însăși sora acelui prinţ grec al Crimeii. Munteni ca și Moldoveni, apărară Caffa împotriva Turcilor lui Mahomed. De asemenea, la Lerici, în locul unde Niprul se varsă în Marea Neagră, Ștefan cel Mare a ales un prilej bun ca să-și instaleze ostașii acolo.

Turcii erau cu totul hotărâţi să pună capăt posesiunilor creștine de pe malul nordic al Mării Negre, devenită domeniul lor maritim. În 1475 ei somară pe Ștefan cel Mare să plătească tributul rămas în urmă și să cedeze aceste două cetăţi. Caffa fu cucerită de ieniceri, dar Moldovenii erau în măsură de a rezista. Dușmanul, a cărui

apariţie era anunţată pentru aceeași dată în faţa Chiliei și a Cetăţii Albe, nu apăru. Noi lucrări de fortificaţie fură îndeplinite sub conducerea pârcălabilor Cetăţii Albe, Luca și Hrăman. Și în

1476, porturile moldovene se menţinură, cu toate că în cursul acestui an Voievodul moldovean, care învinsese pe beglerbegul Rumeliei în luna ianuarie a anului precedent, fu la rândul său strivit de către soldaţii de elită și artileria sultanului însuși, în pădurile Carpaţilor din judeţul Neamţ. În 1479 se făceau noi lucrări la Chilia și se termina un zid în incinta Cetăţii Albe, foarte frumos, împreunând elemente bizantine și italiene.

Dar în 1484, tocmai când Ștefan se putea crede garantat prin tratatul de pace încheiat între prietenul și suzeranul său Mateiaș Corvinul, regele Ungariei și noul sultan, Baiazid II, Turcii și Tătarii căzură pe neprevăzute asupra porturilor Moldovei de sud, întrebuinţând și trupele conduse de Vlad, domnul Munteniei, dușmanul Moldoveanului. Nu fără o rezistenţă înverșunată a pârcălabilor, care pieiră în luptă, ienicerii se instalară pe crenelele ambelor porturi. Majoritatea locuitorilor trebuia să emigreze la Constantinopol, pentru a contribui la repopularea capitalei Imperiului otoman. Numai din Cetatea Albă fură transportate „200 de familii de pescari români”. O lată fâșie de teritoriu a fost dezlipită din Moldova pentru a servi drept ţinut la întreţinerea, ca raia, a acestor noi posesiuni ale „împăratului” turc.

În cursul mai multor ani, Ștefan își întrebuinţă toate sforţările pentru a recâștiga posesiunea acestor porturi pierdute, absolut necesară pentru existenţa însăși a unui mare comerţ de-a lungul Moldovei. În 1485, el se lupta lângă lacul Catalpug împotriva lui Balibeg, fiul lui Malcoci, comandantul turc al Dunării de jos. El se duse chiar să presteze jurământul de credinţă, mult timp întârziat nu atât de către sentimentul propriei sale demnităţi și al importanţei politice, către regele Poloniei, Ioan Albert, fiul lui Cazimir. Acesta, după încoronare, urmă sfaturile unui aventurier italian, și, lăsând să se creadă că vine în ajutorul Domnului moldovean pentru a-l ajuta să alunge pe Turcii stabiliţi pe teritoriul său, începu asediul capitalei Ţării, căci spera să-l poată înlocui pe Ștefan prin propriul său

frate, Sigismund, un „fără ţară”. Învins, regele pierdu la întoarcere cea mai mare parte a armatei sale în pădurile Moldovei de Nord, și Turcii rămaseră ca mai înainte la Chilia și Cetatea Albă. Ștefan nu se mai gândi să-i scoată, protestând cu tărie în faţa creștinătăţii occidentale, la Veneţia, pentru faptul că era constrâns să încheie o alianţă cu Turcii care pe Ștefan îl dezgusta: el trebui să accepte ca prieteni pe acei pe care nu-i vroise ca stăpâni. De atunci înainte Moldova, devenită de fapt vasala Imperiului otoman, care îi deţinea principalele porturi, se oprea cu mult înainte de linia Dunării, pe o frontieră vagă, greu de apărat împotriva vecinilor atât de întreprinzători și puţin dispuși să-și supuie poftele exigenţelor =tratatelor. Mari hotare fură stabilite la Ciubărciu, pe Nistrul de jos, centru de emigranţi unguri, aparţinând eresiei husite. Întâlnim aici, în 1526, doi pârcălabi: Fătul și Tomșa.

Pe cursul superior al fluviului, la Soroca, cetate menţionată pentru prima dată în 1510, un alt comandant moldovean veghea asupra mișcărilor Turcilor care rătăceau prin stepă.Totuși, dacă marele avânt comerci al al Moldovei a fost oprit, dacă autonomia sa a fost de acum înainte supusă la multe uzurpări din partea puternicului vecin și suzeran, viaţa românească a continuat să se organizeze în marea parte a teritoriului rămas liber între Prut și Nistru, unde nici o altă naţiune nu cerea întâietate asupra indigenilor moldoveni. Fără a întrerupe continuitatea, în teritoriile insuficient populate, pe care documentele le numesc „pustii”, voievozii dădeau pământuri războinicilor lor, sfetnicilor lor. Numele acestor proprietari sunt cu totul românești: Radu Drăculea, Bilăi, Dan Bolea, Starostescu, Roman, Ciurea, Dragotă, Săcuianul; boieri puternici și bogaţi, ca Vistiernicul Iuga, Logofătul Tăutu, ţin să aibă pământuri în această regiune orientală. Tot așa Luca Arbore, regentul principatului sub nepotul omonim al lui Ștefan. Vedem chiar logofeţi ai Domniei, ca Nicoară și Cârceiu, care se stabilesc acolo. Sunt date și proprietăţi cu condiţia de a servi ca soldaţi în cetatea vecină, ca de pildă Soroca. Ici și colo apar vechii proprietari, judeţii satelor, mereu Români, reprezentându-și comunităţile: Căliman, Ioachim, Lucaciu. Până către jumătatea secolului al XVI-lea se găsesc cu proprietari de pământuri în Basarabia principalii boieri ai ţării: Șerpe, capul răscoalei împotriva lui Ștefăniţă, vistiernicul Sima, stabilit la Cobile, Vitold, sfetnicul lui Petru Rareș, fiul nelegitim al lui Ștefan, Fătul, pârcălabul Ciubărciului, noua cetate menţionată mai sus, un urmaș al bogatului negustor grec Calian sau Kaloiani care trăia sub Ștefan cel Mare, logofătul Teodor, amestecat în cariera dramatică a lui Petru Rareș, pârcălabul Frăţian, paharnicul Doamnei Sârboaice Ecaterina-Elena, soţia lui Petru Rareș, Nicoară, apoi Cosma Gheanghea, pârcălabul Romanului.

Erau proprietăţi foarte întinse și documentele precizează că ele „începeau de la Prut și mergeau până la râul Cahul” sau „începeau de la lacul Ialpug pentru a se întinde până la Cahul”.

Prin pustiu erau săpate puţuri, ale căror nume sunt întâlnite în  aceleași acte, și, de fiecare dată, acel care plătește săparea puţului este un Român: femeia lui Chichiţă, Ștefan Bujac etc.

Mănăstirile Moldovei apusene continuau săși păstreze și chiar să-și sporească domeniile de peste Prut. Căpriana, ctitoria lui Ștefan cel Mare, închinată mai târziu Muntelui Athos, avea sub dependinţa stareţului unsprezece sate, situate, fără excepţie, în aceeași regiune, și numele lor, ca și cea mai mare parte a numelor din Basarabia, indicau întotdeauna pe străbunii rasei românești: Onea, Băltea, Luca, Glăvaș, Duma, Vornicul, Scorca, Șendrea, Todor, Popa.

Petru Rareș începuse un război înverșunat împotriva regelui Poloniei pentru posesiunea Pocuţiei, care i-ar fi completat la Nord voievodatul și pe care, încă din epoca lui Alexandru cel Bun, sub forma ipocrită a unui zălog de împrumut, Domnii moldoveni o administrau și o transmiteau urmașilor lor.

Bogdan, fiul lui Ștefan, visând o căsătorie regală în Polonia, renunţase la drepturile sale, dar fratele său bastard, Petru, tindea să redeschidă procesul. Dar aceste dușmănii cu regele vecin aduseră o intervenţie a Turcilor, cerută expres de către ambasadorul polon la Constantinopol; părăsind ţara, Soliman Magnificul transformase biserica din Tighina în moschee și stabili pe ienicerii săi în cetăţuie, care se numi de atunci cu numele turc Bender, adică „poartă”. Raiaua acestei noi cetăţi turcești era foarte întinsă, și Basarabia se împărţi de atunci în două părţi aproape egale. Numai Nordul, de la râul Bâc, aparţinea Domnului; restul era ţinut împărătesc, supus direct administraţiunii turcești.  Era o pierdere atât de dureroasă pentru Moldova, al cărei hotar devenea                                                                                                                                                                                                                                                 inform, fără a mai socoti pierderea anterioară a porturilor indispensabile, încât chiar Domnul improvizat de către Turci, Ștefan – pretins fiu al lui Ștefan cel Mare și care era de fapt nepotul lui, născut dint-un tată care a murit ostatec la Constantinopol –, făcu tot posibilul pentru a recupera ţinutul pierdut. Nereușind în misiunea pe care i-o impunea  ,                                                                                                                                   Toată boierimea ţării, el fu omorât, și înlocuitorul său, boierul Cornea, care luă numele marelui și „bunului” Alexandru, începu imediat lupta pentru a alunga pe Turci de pe ţinutul cucerit de Soliman. Atunci Sultanul reînscăună pe Petru, care se prezentase la Constantinopol pentru a cere iertare, și, dacă     vechiul Domn întors în principatul său, a tăiat capul uzurpatorului, el nu a abdicat pentru aceasta la idealul pe care îl reprezentase  ridicarea tragică a lui Cornea. El merse până la a încheia un tratat cu Electorul de Brandeburg, șeful unei ultime tentative de cruciadă  pentru recâștigarea Budei, ocupată recent de către

Turci. Îi trimise vite, îi făcu un împrumut, dar  moartea îl surprinse fără a fi putut transmite moștenitorilor săi Moldova întreagă, în afară de porturi, pe care o moștenise de la înaintași. Și Hotinul fusese asediat de către Poloni la 1538, în momentul apariţiei Sultanului. Poate că acest fapt a împiedicat pe Soliman să stabilească acolo o garnizoană ca la Tighina.În 1562, un aventurier grec, fost caligraf și poet laureat al lui Carol Quintul, protestantul socinian Iacob Basilikos, zis „eraclidul” și căruia amintirea poporului nu i-a păstrat decât calitatea sa de despot al anumitor insule din Arhipelag, asigurându-se de sprijinul unui nobil polon, din aceeași speţă aventurieră, Albert Laski, îi lăsă zălog Hotinul. Puţin după aceea, cetatea reveni Moldovei, dar Alexandru Lăpușneanu, fiul lui Bogdan și reprezentantul politicii loiale faţă de Turci, primi propunerea suzeranului său de a dărâma zidurile Hotinului ca și ale celorlalte cetăţi. Aceste centre continuară totuși să fie puncte de vamă și știm, după niște socoteli păstrate până la sfârșitul secolului al XVI-lea, că afluenţa negustorilor greci și levantini, venind de la Sud, și a negustorilor poloni îndreptânduse spre Constantinopol, era foarte importantă. Totuși politica aceasta creștină mai găsi încă reprezentanţi. Ioan, zis cel Cumplit, fost bijutier la Constantinopol, dar descendent autentic din neamul lui Ștefan cel Mare, refuză să plătească un bir mai ridicat și în 1574 el reîncepu atacul împotriva comandanţilor turci ai Dunării de Jos.

Învins și împresurat de Turci, cu toată vitejia Cazacilor veniţi în ajutorul său, el nu avu satisfacţia de a păstra cuceririle trecătoare.După el, nu o dată aceste ţinuturi basarabene au fost încălcate de Cazaci, strânsură de indivizi aparţinând mai multor rase, care, scăpând mai ales de tirania seniorilor poloni, se stabiliseră la cataractele Niprului și înţelegeau să facă împotriva Tătarilor meseria pe care o practicau acești tâlhari musulmani ai stepelor. De nenumărate ori, escortând hatmani de o descendenţă mai mult sau mai puţin verificabilă, ei străbăteau teritoriul dintre Nistru și Prut și jefuiau pe negustorii adunaţi la bâlciurile de pe frontieră, ca la Orheiu, sau riscau chiar să asedieze pe Turci la Bender.

Mai târziu, când războiul lui Rudolf II, împăratul Germaniei, împotriva Turcilor, susţinut de Sfântul Scaun, luă caracterul unei cruciade, înglobând și pe creștinii din Orient, Aron, Domnul Moldovei, fiul lui Alexandru Lăpușneanu, ajunse să pună mâna pe Ismail (în românește Smil), noua cetate turcească așezată la est de Chilia, iar soldaţii răzbunării creștine    apărură și în faţa Cetăţii Albe. Și de această dată erau amestecaţi Cazacii, dar, după cum am spus, era vorba numai de o bandă de exilaţi    pe hotare, soldaţi-bandiţi, care se întorceau   totdeauna la adăpostul lor de pe Nipru și a căror apariţie nu avea nici un caracter naţional.

*

Cu toate aceste evenimente, regiunea basarabeană își păstra prosperitatea pe care șio datora numai regimului Domnilor Moldovei și iniţiativei colonizatoare a boierilor și călugărilor acelei Moldove occidentale. Statistici, datândde la sfârșitul secolului al XVI-lea, vorbesc de marele număr de turme care serveau la aprovizionarea Constantinopolului. Marii proprietari ai ţării își măreau fără încetare posesiunile de peste Prut; astfel Ureche, sfetnic al mai multor Domni timp de 30 ani, care obţinu de la unul din acești potentaţi, Ieremia, o moșie lângă lacul Ialpug și cumpără alte moșii de la vechile familii Puică și Grecul. Vodă Ieremia însuși, aparţinând familiei Movilă, care se sprijinea pe Poloni – garda moldoveană fiind compusă din soldaţii regelui vecin și moneda polonă fiind bătută și pentru principat, cu un semn distinctiv –, avea o mare parte din bunurile sale în această Moldovă Orientală. Viaţa românească era acolo atât de profund înrădăcinată, încât Turcii de la Bender întrebuinţau limba română în corespondenţa lor cu starostele vecin de la Rașcov, în Polonia, și trebuie să notăm că în această corespondenţă, din care s-a păstrat o singură bucată, begul otoman nu numește „Bender” cetatea, ci păstrează vechiul nume românesc: „Tighina”.

Viitoarea Basarabie era la această epocă – sfârșitul sec. XVI și începutul sec. XVII – un teritoriu solid organizat pentru a servi drept zid de apărare restului ţărilor românești. Toate cetăţile se menţineau: se găsesc pârcălabi de Ciubărciu până la sfârșitul acestei epoci. Către anul 1580 era la Orhei un comandant destul de energic pentru a putea urmări bandele de Cazaci până la Pereiaslave, foarte departe de fluviul-hotar. Dacă deci Chilia și Cetatea Albă rămaseră în mâinile Turcilor, Galaţii, pe malul drept al Prutului, câștiga o importanţă

crescândă, iar pe malul celălalt, Tomarova sau Renii, pe pământul basarabean, devenea un loc important pentru comerţ, Hotin apare ca o cetate de mâna întâia, soldaţii Domnului Moldoveanu protejând acolo un comerţ înfloritor. Alungat de Mihai Viteazul, Ieremia Movilă și familia sa căutară un refugiu la Hotin. Chiar pe linia Prutului, la Lăpușna, de unde era originară mama lui Alexandru Lăpușneanu, se formase o viaţă municipală și s-au păstrat acte datând de la această comunitate, după cum există altele de la Hotin.

Cât despre interiorul Basarabiei, avem în 1584 o mărturie care corespunde, după un interval de un secol și jumătate, cu aceea a lui Guillebert de Lannoy.  Iată de fapt ce ne povestește un călător, Francisc de Pavie, seigneur de Fourquevaux, care vorbește și despre pescuitul de pe Dunărea de jos, despre Cetatea Albă, Akkermanul Turcilor, cu „mahalalele mult mai mari decât orașul și casele construite în întregime, din lemn” locuite bineînţeles de Moldoveni. „Pe aceste drumuri întâlneam adesea câte 20-30 de căruţe care mergeau împreună; pe fiecare din ele era o fată, întorcându-se de la târgul din satele din apropiere, extrem de frumoase și nesulemenite, cu o cunună de flori pe cap, pentru a arăta că sunt încă de măritat. Trecând, cumpăram de la ele lapte, prepeliţe (pe care ele le numeau în limba lor așa) și ouă, de care multe din aceste fete aveau căruţele pline până sus, și orânduite în așa fel, încât mergeau pe ele și se susţineau fără să le spargă”.

Este vorba de ţinutul Hotinului, unde în urma stabilirii Turcilor la Cameniţa, ţăranii ruși de pe malul stâng al Nistrului se refugiaseră sub protecţia Pașei de Hotin, formând această insulă ruteană pe un teritoriu care, după cum se vede, la epoca în care fetele românce vindeau prepeliţe, era locuit de vechea populaţie băștinașă.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: