Retrăiri istorice

Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu      

http://www.art-emis.ro/istorie/750-retrairi-istorice.html

Basarabia şi vecinătatea Rusiei, în viziunea lui Nicolae Iorga[1]

Pentru istoricul total care a fost Nicolae Iorga, realitatea factorului rusesc şi apoi, sovietic, ori investigarea şi interpretarea lui în strălucitele-i sinteze, nu mai reprezintă, de mult, o noutate, mai ales că savantul a cercetat, în mod special, în anii „cooperării” politico-militare din vremea celui de-Al Doilea Război mondial, evoluţia raporturilor bilaterale până la 1877, iar, ca strălucit cronicare de presă, îndeosebi în paginile „Neamului Românesc” (1906-1940), a reţinut şi comentat cu promptitudine dosarul relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova. Este motivul pentru care, de această dată, vom insista numai asupra a două momente, reţinând opţiunile exprimate în 1921 sau în 1936, în prezenţa ziaristului I. Joldea Rădulescu. Vom reţine pentru început că, aflat în Italia, la 2 februarie 1921, N. Iorga a acordat corespondentului ziarului „Epoca” din Roma, interviul intitulat „România, Sovietele şi balcanii”.

Mihai Eminescu, Nicolae Iorga şi Pamfil Şeicaru, cei trei titani ai presei noastre politice, nu au neglijat – din unghiuri şi în perioade diferite – rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României, în relaţiile internaţionale. Fără nici o exagerare, aserţiunile lor în această privinţă au constituit şi au rămas contribuţii de referinţă ale unui tezaur, concretizat în învăţături şi maxime de valoare nepieritoare, la care revenim adeseori, mai puţin pentru a ne delecta, însă, mai cu seamă, pentru a afla sugestii, lumini şi raţiuni în cazuri cât se poate de concrete. Astfel că, o dată cu trecerea timpului, nici nu mai ştii cui – celor nominalizaţi deja sau generaţiei de aur a anilor ’20-’40 (Octavian Goga, Gh.I. Brătianu, I. Petrovici, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-motru, Radu R. Rosetti. P.P.Panaitescu, mircea Eliade, Mircea vulcănescu, sabin Manuilă, C.C.Giurescu, Emil cioran, Petre Ţuţea şi alţii) – să-i atribui paternitatea unei butade celebre, pe cât de „brutală”, pe atât de reală, şi anume că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Într-adevăr, mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând, vecinătatea Rusiei a reprezentat, pentru politica generală a Iaşilor şi Bucureştilor, mai apoi a României, o premisă, o condiţie şi o rezultantă, de prea puţine ori un beneficiu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj. O obsesie şi un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit s-a manifestat în decursul existenţei României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum şi între 1944 şi 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă „prieten” şi tutore ideologic (practic stăpân absolut – până prin’60), al Bucureştilor.

Vom reţine că, în 1936, neîntrecutul Nicolae Iorga s-a destăinuit jurnalistului I. Joldea Rădulescu: „Paradoxul este acesta: cât timp nu ne atacă, trebuie să opunem Rusiei – dacă putem, bineînţeles – armata altora, armata Europei întregi. Dacă aceasta nu se poate, dacă Europa va fi divizată ca în 1914-1918, noi trebuie să stăm deoparte. Altfel suntem distruşi… Noi trebuie să ne ferim ca de foc să irităm pe ruşi, întâi, fiindcă suntem prea aproape de ei, şi, al doilea, fiindcă ruşii sunt ca elefanţii: nu uită niciodată. Oricum, trebuie precizat, prin declaraţii oficiale şi prin presă, că n-avem nimic cu poporul rusesc, că ceea ce avem este cu regimul boşevic, care ne ameninţă liniştea şi siguranţa internă.” Potrivit lui N. Iorga, problema Rusiei bolşevice trebuia tratată în context. El s-a declarat în acord cu Beridiaev, opinând că bolşevismul reprezintă „un fenomen sufletesc specific rus, care nu poate – şi, adăugăm noi, în 1990-1991, istoria a confirmat-o, nici nu a fost finalmente! – distrus cu tunul!. Totodată, cine pune mai bine – ne întrebăm – să circumscrie în context problema Basarabiei? Să-l urmărim, aşadar, pe Nicolae Iorga: „… Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă […] N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne va determina, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia […] Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furcă. Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă, în clipa conflictului, nu ne vor folosi la nimic”. Prognoza istoricului s-a dovedit corectă: în iunie 1940, sfârşitul Basarabiei române a inaugurat procesul dezintegrării României Mari!

Nu vom ignora, pentru contextul precizat, relaţia Nicolae Iorga – Ion Antonescu. Nenumărate au fost împrejurările şi considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga şi I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiţii şi temeiuri care, din nefericire, i-au despărţit.Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc faţă de proporţiile fără dubii, ale personalităţilor implicate în „joc”, cum şi faţă de cele mai multe dintre laturile activităţii lor. Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reţinut înverşunat pe răbojul nemulţumirilor sale, el, totuşi, ajuns Conducătorul Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, în 1941 a avizat creditele necesare pentru continuarea activităţii de traducere şi terminarea tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor, în zece volume, din 1936-1939. Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în consideraţie, vom reţine că, la 7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidianul „Universul” articolul intitulat simplu „Un minister Antonescu”, în care îl evocă pe militarul de excepţie din cursul Războiului Unităţii Naţionale din 1916-1919 şi-şi exprima convingerea în privinţa a ceea ce trebuia să fie – şi a fost – regimul Generalului. Tocmai având în vedere acest material, adesea neglijat, îl reproducem integral:

Un Minister Antonescu

„Regele a numit Preşedinte de Consiliu pe Generalul Antonescu. Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoşatului General Prezan, apoi severul director al Şcoalei de Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă şi onorurui, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organizări greşite, opunea o concepţie diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuia cândva să-l publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ţinta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai uşor. Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe care le trezeşte marea sa valoare militară. A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, şeful unei revoluţii în favoarea unei singure grupări politice, în moment când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greşeală. Generalul Antonescu nu poate primi acest rol”.

După cum se cunoaşte, Generalul Antonescu nu a primit „rolul” de care a făcut vorbire Nicolae Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940-ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii, dar nu şi cu crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalităţi, în primul rând Nicolae Iorga, Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbuşirea graniţelor în iunie-septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului Ion Antonescu-Horia Sima, dar nu şi una personală a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l priveşte, a făgăduit că avea să se perocupe de aflarea şi pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile în condiţiile războiului mondial; ca şi ulterior. În acelaşi timp, nu se poate neglija că, în şedinţa din 28 noiembrie 1940, a cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu va tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Când Preşedintele Consiliului de Miniştri a sosit, în dimineaţa zilei de 28 noiembrie a940, ştirea uciderii lui Nicolae Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuţi” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se-ntâmple ceva – a fost „foarte impresionat şi numai răspunderea ce avea de viitorul ţării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareş – de a părăsi conducerea Statului” . Din câte ştim, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorţul de legionari, survenit în practică abia în urma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, avea să se producă.
––––––––––––––––––
[1]  Primăria Maia, Filiala Maia Catargi a Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio – „Retrăiri istorice în Veacul XXI” – sesiune de comunicări ştiinţifice. Coordonatori ai volumului: comandor (r) prof. univ. dr

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: