MĂI, DA’ CE PATRIOT EŞTI!


(povestire de Dorel Pietrăreanu)

 

Acum vreo doi ani, de “1 decembrie”, m-am gândit să iau după mine, la plimbare, un drapel românesc, pe care îl cumpărasem la meciul Stelei din Liga Campionilor. Niciodată nu am mai văzut atât de multă lume pe stradă, de Ziua Naţională. Îmi ziceam că “1 Decembrie” ar trebui sa fie prilej de sărbătoare populară. Sinceră, naturală, reală, aşa cum am văzut eu pe la alţii, în peregrinările mele prin ţările lumii.

Ceea ce am remarcat la oamenii din jurul meu, m-a cam debusolat. Multă lume pe lângă care treceam se uita la mine şi la steagul meu de parcă eram unul dintre urşii din Sinaia, ajunşi pe străzile Micului Paris… Cu uimire, reticenţă, aroganţă, ironie – cam aşa eram privit… Oamenii nu înţelegeau ce motiv aveam să merg cu steagul ţării, prin oraş. “A luat-o razna, săracul!” – păreau să zică. Am fost foarte mirat când un trecător m-a intrebat:

-Bă, tu ăsta cu steagu’! Tu ce faci?! Eşti cu Steaua? Nu marţi era meciul?

La raspunsul dat, cât am putut eu de firesc, “Este Ziua Naţională! La mulţi ani!”, a izbucnit iritat:

-Măi, da’ ce patriot eşti!…

Chiar că nu prea înţelegeam de ce oamenii erau aşa de tulburaţi la vederea cuiva care poartă drapelul, de propria lor Zi naţională. Dar nu înţeleg nici eu de ce, totuşi, unii (şi nu puţini!) îşi cară fără niciun fel de jenă (ba, chiar cu mândrie trans-atlantică) lucrurile prin plase cu culorile şi steagul Americii, de exemplu… Ca să nu mai vorbesc de faptul că mulţi se minunează când văd în filme drapelul american arborat pe la multe din casele de acolo!

            Mai nou, sărbătorim 1 Decembrie cu fasole şi ţuică fiartă, în faţa camerelor de luat… vederea şi cu discursuri meşteşugite despre moşii şi strămoşii noştri. De obicei, doar la o astfel de sărbătoare şi/sau în campania electorală vezi că imediat ies în faţă primarii şi reprezentanţii câte unui partiduleţ, care, probabil, cred că Ziua naţională ar avea legătură cu regimul politic sau cu partidele care se sfâşie între ele. E un bun prilej, nu-i aşa? de a mai câştiga ceva capital politic. Pe ici, pe colo, apar şi discursuri sforăitoare ale unor politicieni aroganţi, plictisiţi, sau obosiţi de legătura cu poporul. În alte ţări, “ziua naţională” este aşteptată mai ceva ca sărbătorile de Paşti sau de  Crăciun. Eu cred (şi sper) că Ziua neamului, a Marii Uniri, nu aparţine unui regim, partid, şi nici preşedintelui, vremelnicul locatar de la Cotroceni. Ea aparţine (sau ar trebui să aparţină!) naţiunii întregi, prezente şi viitoare!

Iar mulţi români se îmbulzesc şi aproape că se calcă în picioare pentru câte o porţie de cârnaţi cu tricolor. M-am bucurat când am văzut dimineaţa la televizor multă lume la parada militară.

Mi-am dat palme când am văzut ce transmisii penibile erau pe unele posturi TV, după care… cam atât, asta a fost tot. Am zâmbit totuşi trist şi mâhnit. Am uneori şi senzaţia că după 20 şi ceva de ani de perpetuă tranziţie, românii de rând, apăsaţi de griji, nevoi şi boli (mai mult sau mai puţin compensate…) au uitat să se mai bucure, au uitat să mai spere într-un viitor normal, într-o ţară normală… Pentru românul de rând, Ziua naţională este, probabil, doar o zi liberă şi o simplă dată în calendar… Suntem un popor blazat dar inteligent, suntem ca o turmă de mioare fără de stăpân, care rătăceşte prin deşertul dezamăgirilor… Priviţi la televizor – aceleaşi personaje anoste, care se perindă aproape metronomic pe la toate posturile, împărţind în stânga şi în dreapta doar promisiuni deşarte, vorbe goale, găunoase fără de substanţă şi minciuni care, adeseori, se speră a fi confundate cu adevăruri aşteptate… Ne-am pierdut speranţa şi credinţa că într-o bună zi, românii vor fi mândrii că sunt români, că ne vom recâştiga prestigiul şi onoarea de altă dată…!!

Uneori parcă ne este jenă să vorbim despre patriotism. Şi cred că presa nu este străină de această atitudine. S-ar cuveni să avem curajul să vorbim despre patriotism nu doar când avem vreun rezultat notabil la fotbal, sau ceva asemănător. Să fim mereu patrioţi, nu doar pe bucăţele, pe segmente, ori depinzând de o anume situaţie. Patriotismul, spun unii, are chipuri multiple. Cred că singurul chip adevărat e să nu-ţi faci de ruşine “numele de român”, prin munca ta. Toţi, şi fiecare în parte, reprezentăm ţara, aici şi oriunde, prin ceea ce facem în viaţă. Atunci cu adevărat 1 Decembrie va fi “1 Decembrie” şi lucrurile vor fi normale. Eu zic că, măcar o zi pe an eşti dator să-i respecţi pe alţii, poate mai săraci ca tine, dar poate mai curajoşi şi mai demni. Cumva, cred că ne îndreptam spre asta, fără ca măcar să simţim.

În definitiv, ce e România? Cum e România? E Romania sau Românica (aşa cum, în băşcălie, spun unii)? Ironie sau discriminare? Care e substanţa autentic româneasca? Întrebări la care nu ştiu dacă voi găsi răspunsul. De ce? Pentru că esenţa României este tocmai faptul că Ea nu are o axă, nu are un nucleu spiritual într-un loc anume din teritoriu. Prietenul meu, Gică-Oţet, referindu-se la noi, românii, spunea: “Aflaţi undeva între Buricul Pământului şi Centrul Universului, ne-am cam rătăcit!” Eu cred că esenţa românismului e diluată. Diluată în mine, în tine, în cel de lângă noi, e peste tot. Undeva pe pământ şi sus în cer, România există, se află, fiinţează. Şi nu dă explicaţii. Este molipsitoare şi superbă, aşa cum e Ea. Pentru noi, Romania e, pur şi simplu, TOTUL! Aşa cum e!

            În drum spre casă, m-am oprit  “La Puiu Colonelu’ ”, la o bere cu amicii şi să mai schimbăm ceva impresii, de sezon. Pe la “cârciuma” lui Puiu se perindă multă lume, de toate vârstele. Vadul este destul de bun. Vin oamenii, cumpără, sau doar întreabă. Şi pleacă. Noi, amicii, mai rămânem la o vorbă, la un pahar. Doar ne cunoaştem de vreo 15-20 de ani. Nu mică le-a fost mirarea când m-au văzut cu steagul şi au auzit motivul.

-Ni s-a pregătit acelaşi 1 Decembrie spoit în culori de partid şi de stat, zise Puiu. Ne prefacem că trăim şi simţim româneşte sentimentul naţional. Îmi doream ca sărbătorirea Zilei naţionale să se facă frumos, decent, elegant, fără falsitate, fără gânduri electorale ascunse. Să fie o sărbătoare a noastră, a tuturor şi nu confiscată de calcule electorale. Uneori, se pare că sărbătorim mai cu talent şi mai cu patos sărbători importate de la străini, ca Halloween, ziua Americii, a Franţei, Valentine’s Day (am auzit că la noi îi zice Dragobetele) şi tot aşa…

Sandu nu scăpă prilejul pentru a interveni în discuţie, după ce mai trase un fum din ţigara abia începută:

-Eu nu cred că românii, adică oamenii obişnuiţi ca noi, trăiesc mai cu patos halloween, 4 iulie sau alte chestii din astea de import. Oricum, dacă întrebi pe cineva pe stradă, mai mult ca sigur că puţini vor fi cei care ştiu ce semnificaţie au zilele acestea. Am văzut azi, la televizor că, din păcate, unii nu prea ştiau nici „1 Decembrie” ce semnificaţie are… Partea proastă e că sărbătorile astea de import ni se cam bagă pe gât de către mass-media. Iar comercianţilor, fireşte că le convine, pentru că le cresc vânzările. Nu-i aşa, Puiule?

-De acord, mass-media ni le bagă pe gât, comercianţii la fel, dar oamenii sunt cei care le sărbătoresc, într-un fel sau altul, intrai şi eu în vorbă. Chiar dacă nu sunt sărbătorile noastre tradiţionale. Dar, de ce nu acceptaţi şi ideea că oamenii doresc noi prilejuri de sărbătorire. Iar acestea pot fi unele dintre posibilele oferte. Acu’ să mă ierte Dumnezeu, dar nu prea îmi amintesc ca în zona folclorică din care vin, să fii sărbătorit Dragobetele.

-Vreau să vă spun, zice Ilie, care e şi administratorul blocului nostru, că acum două ore eram in centrul Bucureştiului, chiar când începea focul de artificii. Era frumos, ca un fel de Revelion în stradă cu tineri, foarte mulţi tineri, bucurându-se ca la deschiderea unor sticle de şampanie, la un majorat. România se schimbă… E începutul pe care de 20 de ani îl aşteptăm cu toţii. În aer se simte. Lucrurile se schimbă, curg în sfârşit în direcţia dorită. Pe de altă parte, eu zic că “1 decembrie” este ziua naţională a bugetarilor, pentru că restul sunt la serviciu. Un amic de-al meu zicea că de fapt, sărbătorile româneşti ar fi fost create pentru bugetari.

-Coane, uite care-i treaba, spuse Marian (ofiţer în rezervă, fost ataşat militar şi rapidist convins), eu m-am cam săturat să fiu realist tot timpul. E voie? Nici nu vă închipuiţi cât de proaspăt si de bine primit poate să fie sentimentul că sunt oameni în România care au încă speranţa în viitor. Domnilor, francezii au o zi de 14 iulie, englezii şi toţi supuşii Common-whealth-ului au o zi a Majestăţii Sale Regina, americanii au un 4 iulie… italienii, spaniolii, belgienii, bulgarii, sârbii, ungurii şi toate celelalte seminţii ale Europei au o zi a lor. Şi numai a lor! Astăzi e ziua noastră, a românilor. Şi numai a noastră! De ce nu? Cu ce suntem noi mai prejos? De ce să nu sărbătorim şi noi, da, aşa cum ştim noi, cu fasole cu ciolan afumat, cu ţuică fiartă? Ar trebui să ne fie ruşine de ceea ce suntem? De ce? Staţi să mai iau o bere că m-am încălzit. Unii oameni, mai demult, ori mai recent “au plătit” un mare preţ pentru ca noi, astăzi, să putem mânca fasole cu ciolan, să bem ţuică fiartă şi să cântăm tuturor “Noi suntem români!”… De ce să nu ne bucurăm? De ce să nu fim mândri că suntem români?… Suntem şi noi, alături de alţii, o naţie a Europei… Şi asta nu pentru că am intrat în UE, ci pentru că asta suntem deja. Şi am fost tot timpul…

            Aprinzându-şi o nouă ţigară, după ce a dat restul la un tânăr care venise nu-mai-ştiu-ce să cumpere în fapt de seară, în drum spre casă, Puiu relansă subiectul, privindu-mă fix:

            -Coane, când eram ofiţer, mi-a fost dat să citesc nişte analize de-alea serioase, profunde… Abordări nuanţate ale problemei, ştii tu, dar din alte unghiuri şi din direcţii pro şi contra, de cele mai multe ori argumentate. Se opri puţin să vadă ce efect au vorbele sale, după care continuă, adresându-ni-se nouă muritorilor de rând, cu un uşor aer de superioritate. Ce rezultă? Că stăm prost! Că puteam să stăm mai bine! Că trebuie să stăm mai bine! Că avem ce ne reproşa! Că avem şi cu ce… defila. Că avem 1001 motive să ne jenăm că suntem români! Că mai rămân destul de multe motive să ne mândrim de statutul nostru de români! Că ne poate fi mai bine! Dar se poate întâmpla să ne fie şi mai rău! Uitându-se la tânărul care tocmai părăsea “sala de … şedinţe” adăugă: Majoritatea sunt tineri… La ei sunt hăţurile… sau zarurile.

            -Da, zise domnul Costel (“Cocoş”) de la blocul vecin, e bine că cineva mai crede în tinerii de astăzi. Cred că ei, contrar tuturor aşteptărilor, se vor ridica şi vor da naştere unei generaţii, în care ura şi resentimentele nu se vor mai răsfrânge într-un mod atât de barbar ca în ultimii ani. Da, continuă el ca la apariţia unui gând răzleţ, umplându-şi un nou pahar cu bere: Tinerii care azi ascultă manele la telefonul mobil şi fumează pe la colţurile liceului, aceştia vor dovedi o maturitate de invidiat pentru generaţia noastră…

-Fără supărare, izbucni “Căluşarul”, olteanul adjutant (în rezervă) de la etajul întâi, dar astăzi tinerii nu mai fumează pe la colţurile liceului, ci direct pe holuri, iar în momentul în care ascultă manele la telefon deja nu cred că mai ai cum să te faci bine! Domne, eu sunt oltean şi spun direct: Cum ai vrea să fim noi cei de azi, după o moştenire de 2000 de ani: cu români, tătari, turci, unguri etc? Mai rămâne să pomeniţi de nemuritorul sentiment românesc al caprei vecinului şi aveţi tabloul complet. Dacă nu ne vedem defectele şi nu avem curajul să le recunoaştem, nu avem nici o şansă să le îndreptăm.

 -Ştiţi bine că, în general, am păreri diferite faţă de Căluşar, zise Gani, dar acum vreau să-i continui ideea. Hai să ne imaginăm că România este Raiul pe pământ, că românii sunt cei mai harnici şi mai deştepţi pământeni, că relieful şi peisajele din ţară ne dau dreptul să fim, uneori, şi neghiobi şi leneşi şi chiar nesimţiţi. Hai să contemplăm istoria şi să lăsăm aceiaşi “băieţi descurcăreţi” să ne încalece. Şi să acoperim oglinda care ne arată defectele. Şi să ne declarăm perfecţi. Ar fi mai uşor aşa? Am impresia că uneori ne complacem în atmosfera de dincolo de blocurile cenuşii, de dincolo de containerele de gunoaie dintre blocurile cenuşii, de dincolo de mizeria morală a unor îmbuibaţi care o duc bine, iar cînd au ocazia, pentru a părea interesanţi, se plâng “vai cum este în ţărişoara noastră!”

            -Ţara n-are nici o vină, tăticu’! interveni în discuţie Emil, fost ofiţer pe tărâmul delicat al poliţiştilor militari, profesionist cu care am avut plăcerea să colaborez la organizarea în ţară a unor activităţi internaţionale de mare anvergură. Vinovaţi sunt oamenii care trăiesc în ea. Dacă nu-ţi convine aici, pleacă. Acu’ nu te mai afectează la CV. Nu ţara este vinovată că 45 de ani am trăit într-o mocirlă morală, că încă n-am ieşit pe deplin din groapă şi încă nu ne-am spălat bine pe faţă. O vom face! Dar nu gândind aşa! Nu suntem nici mai buni, nici mai răi ca alţii. Pe mulţi străini i-am văzut la ei acasă. Numai că, uneori, suntem nemulţumiţi, râvnim la altceva, dar nu prea suntem conştienţi de ceea ce avem aici. Aici vreau să fumez o ţigară, să beau o bere sau o pălincă, să mănânc seminţe şi să mă uit la un meci al Stelei. Ce poate fi mai frumos!!??

            -Sigur că anii de dictatură, am zis aşa pentru că eu cred că este impropriu să-i numim de “comunism”, şi-au pus amprenta, chiar au accentuat unele vicii ale noastre, zise Marian. Rădăcina problemelor noastre însă, se află, cred, în educaţia de bază, în cei şapte ani de acasă, în valorile cu care creştem. La fibră trebuie să umblăm, acolo-i răul, putreziciunea. Din păcate, sau din fericire, nici eu nu ştiu cum să zic, problema trebuie căutată în fiecare dintre noi, în modul în care înţelegem, interpretăm lumea înconjurătoare. Aici trebuie făcută o “revoluţie”, restul…

            -Dorele, zise Sandu, ai lucrat atâţia ani în străinătate. Poate că în altă parte e mai curat, mai multă organizare, sunt mai puţini cerşetori, dar nu-i aşa că ţi se face dor de praful de pe străzi, de maşinile parcate alandala, de agitaţia de pe străzi etc? Eu aşa simt… Probabil e adevărat că sunt mai multe minusuri în ţara asta, da’ nu-mi pare rău că trăiesc aici! Ia mai dă Puiule o bere, te rog, şi pune şi tu la bătaie nişte alune cu sare!

            -Fireşte, îţi împărtăşesc convingerile, dar crede-mă că aşa cum este, nu mi-aş schimba ţara pentru oricare alta. Uite steagul alături. Pentru că pentru mine, deşi sună patetic, sau patriotard, România înseamnă sânge clocotind, care însă uneori îţi îngheaţă în vene… de aia eu cred că este ţara tuturor posibilităţilor şi a contrastelor. Când eram plecat la post îmi spuneam uneori: E grea viaţa în România, dar şi dorul de ţară e greu…

            -Nu te-ai gândit niciodată, în cei peste 6 ani cât ai lucrat în străinătate, să rămâi pe acolo, mai ales că în Belgia ai fost şi cu familia? Aşa, cum să zic, măcar ca un gând răzleţ…

-De ce m-am întors? Nu mai ştiu unde am citit sau am auzit ceea ce-ţi voi răspunde, dar mie mi-a plăcut, pentru că eu chiar în ideea aceasta am fost crescut la mine la ţară, precum şi în Armată: “M-am întors pentru că sunt unii oameni care, ca şi copacii, au rădăcinile adânc înfipte în acest pământ”, ori, cum se spune într-un cântec “iarba verde de acasă/ să mă rătăcesc prin lume, nu mă lasă”. Lucrurile nu sunt tocmai roz în ţară, la această oră, dar asta nu înseamnă să ne renegăm tradiţiile, cultura, amintirile, copilăria. Aici am crescut, aici am iubit, aici ne-am bucurat dar am şi plâns, aici ne-am făcut familii…

            -Coane, m-ai topit cu chestia asta, zise Puiu. Dacă nu te-aş cunoaşte de vreo 20 de ani, de când te-ai mutat în blocul ăsta, aş zice că te dai zglobiu! Un rând de bere pentru toţi din partea casei! La mulţi ani!

-Câţi dintre români ştiu actualul imn, atacă frontal Căluşarul? Lălăie şi ei, bărbaţii mai ales pe stadioane, refrenul. Cei mai mulţi dintre noi ştim mai bine Tricolorul, că ăia vechi ne puneau să-l învăţăm pe de rost. Şi chiar avea rost!

-Să ştii că nu e chiar aşa, răspunse Ilie. Zic să ciuleşti mai bine urechile la radioul din bucătărie, când se cântă Imnul pe stadion, la meciuri. Eu am fost pe stadion şi am fost plăcut surprins să constat că lumea chiar ştie versurile. Nu toate, dar le ştie. Cu cântatul stăm noi, bărbaţii, mai prost. Asta e, nu toată lumea e Furdui Iancu. Iar odată, când se transmitea un meci, mă aflam pe plajă la Costineşti. Ne adunasem câteva zeci de oameni în jurul ecranului, pe care îl montaseră special pentru eveniment. La Imn ne-am ridicat toţi în picioare, aşa în slipi şi cu burţile umflate de bere, cum eram, şi am început să cântăm. A fost superb!

-Personal cred că actualul Imn e foarte potrivit cu vremurile de acum, spuse Piticu’. Mă întreb însă câţi români sunt treji? Mai toţi dorm, habar n-au ce vor, în schimb ştiu ce nu vor şi ce nu le convine… În fine… Imnul eu zic că e ok, şi ca versuri, şi ca melodie. Cineva zicea că nu se potrivesc versurile cu melodia, însă cred că omite faptul că melodia unui imn trebuie să fie una solemnă, să te facă să-ţi pui mâna la inimă şi să fii mândru de naţionalitatea ta. Că dacă nu eşti mândru, n-ai decât să te duci unde-i vedea cu ochii.

            Furaţi de discuţie, nici n-am observat un cetăţean care mai zăbovise câteva minute ascultând la discuţia noastră. De aceea nu mică ne-a fost mirarea când l-am auzit:

            -Nu vă supăraţi, domnule, v-am auzit că aminteaţi de tradiţii, de mândrie naţională… Să mă mândresc cu Nadia, cu Eliade, cu Ionesco, cu Brîncuşi!? Am făcut eu ceva pentru ei? I-am pus eu în valoare? I-am publicat eu? Le-am arătat eu calea spre succes? Să mă mândresc cu munca altora? Să mă mândresc că alţii au făcut ceva pentru o ţară, şi da, s-a nimerit ca ţara aia să fie şi a mea? Nu, mulţumesc. N-am plantat nici un pom, n-am ridicat nici o casă, copii încă nu am.  Aşa că pot cel mult să mă bucur că-s român. Las mândria în seama celor care o merită, a celor care fac să se audă Imnul României şi să vadă steagul fluturând, a celor care au murit la Revoluţie, a celor care speră că lucrurile vor fi altfel pe-aici. 

            -Domnule, dar supărat rău sunteţi pe viaţă, am zis. De 1 Decembrie? E părerea mata şi trebuie respectată, doar suntem în democraţie, nu-i aşa? Însă sunt curios ce-aţi zice dacă, de Crăciun, ar veni cineva şi ar spune că Dumnezeu nu există, că suntem proşti că mergem la biserică? De asemenea, eu mai cred şi că Ziua naţională înseamnă şi toleranţă şi înţelegere. Vorba nu-ştiu-cui: “Iubeşte-mă cu lipsuri“! Dacă aţi fi departe de ţară, v-aţi revizui în mod sigur opiniile. Când eram plecat din ţară, de ziua naţională, încercam şi eu să devin mai bun, mai tolerant,  măcar un pic, şi mai aproape de cei de acasă. Nu ştiu dacă şi reuşeam, dar de încercat, încercam…

            -Probabil că aveţi dreptate, dar trebuie să recunoaşteţi că sunt destui români  care vorbesc în termeni nu tocmai elogioşi despre România, chiar dacă în sufletul lor ţin la ţara asta, care în prezent tremură de nerăbdare să se topească în “furnalul european“, să primească de-a gata un sistem de valori, în loc să-şi caute unul. Mi-am terminat berea, mulţumesc pentru conversaţie. Mă cam duc, pentru că mi se răcesc sarmalele. La mulţi ani şi, de ce nu : Hai România !

            L-am urmărit cu privirea cum se depărtează de “clubul nostru de discuţii“. Se lăsase o tăcere oarecum stânjenitoare, nefirească.

            -Ce ne facem fetelor??? izbucni Gani. Aţi căzut în putina cu melancolie? Cum a avut cineva altă părere, cum aţi tăcut! Eu zic şi altceva. Problema e că unii români, mulţi sau puţini, nu am de unde să ştiu, nu reuşesc să-şi depăşească propria neputinţă şi propriile complexe de inferioritate, probabil inoculate din fragedă copilărie de părinţii care laudă prea mult străinătatea. Nu-i mai puţin adevărat, că televiziunea, publicitatea şi toate sloganurile în limba engleză desăvârşesc complexul de inferioritate şi dorinţa de topire într-o altă cultură.

-Mă gândeam la ce a zis creştinu’ ăsta care tocmai a eliberat puntea, zise Iulian, vecin cu noi şi ofiţer la o structură din Statul Major General, originar de prin părţile Târgoviştei, ca şi mine, nou membru cu drept de vot în “clubul băutorilor de bere”. Eu zic că Romania, nu inseamna doar ultimii zece – cincisprezece ani de care îşi amintea omul cu pricina, pentru că nu cred că avea mai mult de 35 de ani. Probabil că Revoluţia l-a aflat pe băncile liceului. După mine, România înseamnă mult mai mult: înseamnă Iorga, Palade, Enescu, Brâncuşi şi multe alte nume excepţionale. Mai înseamnă Delta Dunării, munţii Carpaţi, Maramureşul şi alte multe locuri minunate. Ţara asta înseamnă istorie şi tradiţii seculare, iar lista ar putea continua la nesfârşit. Nu vreau să devin patetic. Nu acuz pe nimeni de nimic, căci acum suntem liberi să spunem ce vrem. Uneori, mă tem că nu prea ştim ce să facem cu atâta libertate, parcă “am fost tamponaţi de libertate” cum spunea cineva la televizor, pentru că nu prea am fost obişnuiţi să fim liberi!  Însă este regretabil faptul că uneori nu avem puterea sau discernământul să vedem in spatele frustrărilor si problemelor cotidiene, realitatea. Realitate care plasează românii printre popoarele cele mai norocoase de pe un glob pe care, în momentul ăsta, miliarde de oameni suferă de foame sau războaie. Vorbea cineva adineauri chiar despre ură. Eu cred că ceea ce zicem că urăşte cineva nu e nicidecum ţara! Urăşte probabil pe X care l-a împins pe stradă, sau pe Y care l-a jignit la serviciu, la piaţă sau în metrou. Nu urăşte nicidecum ţara, nici nu avea cum, pentru că viaţa noastră, aşa cum este ea, se suprapune, se indentifică cu România. Din păcate, cred că nu realizează asta, nu face diferenţa. Şi ce e mai trist, e că, sunt şi unii care aprobă. E trist însă nu surprinzător, pentru că nu sunt mulţi cei care sunt capabili să sesizeze nuanţe, să scruteze realitatea şi să îi pună diagnosticul corect. Care ai un foc? Mie mi s-a terminat bricheta. Puiule, nu ai şi brichete aici?

            -Cum să nu, vine băiatu’. Mai poftiţi pe la noi!

            -Stai liniştit, ce te-a apucat, că doar nu plecăm. Aş mai vrea şi o bere, te rog.

            -Eu nu cred că omul ăla nega valorile trecute ale poporului român, zise cineva de lângă Sandu, un tip pe care nu-l cunosc, dar l-am mai văzut prin zonă. Mai degrabă, nu şi-a dus ideea până la capăt. Dacă ar fi continuat, probabil că ar fi trecut în revistă non-valorile de azi. Cred! Dar cine poate pune diagnosticul corect? E totul în roz, trăim într-o livadă înflorită, compunând poezele şi visând la mioriţa lae-bucălae? Toţi ne zâmbim, deschidem uşa la doamne şi ne întrecem în politeţuri?

            -Bine “Franţ” că te califici tu dpdv moral să ne judeci, strigă Gani. Tu crezi, probabil, că eşti un superb exemplar român get-beget. Direct de la Traian şi Decebal. Noi discutam aici probleme de fond şi vii mata şi te bagi în vorbă ne-întrebat ! Hai urcă-te înapoi pe plută, că pierzi refluxul!

            După vreo două-trei minute, în care spiritele s-au calmat, după ce acestea au fost plimbate de-colo-colo, ba pe la origini, ba prin alte azimuturi, am putut să ne bem mai liniştiţi berea noastră, cea de toate zilele.

-Măi fraţilor, staţi că mi-am adus aminte de ceva, zise Căluşaru’ încercând sa-şi aprindă o ţigară. Ups! Am comis-o! Tocmai avusei trei zile de când mă lăsai de fumat. Gata, renunţ iar. Şi stinse ţigara cu înverşunare, dar şi cu oarecare părere de rău. Deh, tentaţia e tentaţie! Unii zic că suntem un neam cam pus pe şmecherii, cam hoţ, leneş ori cam pungaş, cum se zicea pe la mine la ţară, în Oltenia. Spun unii amici care au fost pe-afară, cică aşa ni s-a cam dus vestea. N-am fost niciodată plecat în străinătate, dar pe mine mă cam enervează ce se zice!

            -Unii cam aşa cred despre noi, spuse Marian. Dar şi unii români plecaţi prin cele zări străine ne strică imaginea. Prin ceea ce fac pe acolo, prin modul cum se comportă. Unii, crezând că aşa le va merge mai bine pe acolo, chiar vorbesc urât despre ţara în care s-au născut şi au crescut.  Dar cine sunt ei? Cine a auzit de ei cât erau în ţară? Mai trist este că aici, în ţară, non-valoarea este slăvită. Este ţara în care nişte agramaţi, care înjură birjăreşte pe ecranele tv, sunt priviţi ca nişte personalităţi.

            -Hai să-ţi mai spun ceva! zise Emil. Vorbea cineva mai devreme că asta e ţara cu munţi, dealuri şi câmpii, cu subsoluri bogate. Asta-i ţara cu mare, cu Roşia Montană, cu perlele Carpaţilor, cu un Bărăgan care cândva era grânarul Europei. Izvoare de cultură, tradiţii neerodate de trecerea timpului… asta-i o Americă în miniatură. Cu munţi, cu litoral, dar mai nou şi cu hot-dog sau hamburgeri locali, cu gust exagerat de usturoi. Aici trăim, printre dealurile astea cu viţă de vie, în munţii aştia enervanţi fără zăpadă, la Marea Neagră care cam are nesimţirea de a se întinde până în zare şi noi rămânem ca bolânzii pe nisip la bere, în Delta aia plină de ţânţari şi peşti la grămadă. Asta-i ţara…

            -Da’opreşte-te, bre, mai trage-ţi şi mata sufletul, că ne-ai umplut de respect, îl întrerupse Piticu’.

            -Deci, reiau problema, pentru că Piticu’ m-a întrerupt la mijlocul frazei. Asta-i ţara… dacă nu ne place în ea, putem pleca în alta să culegem căpşuni sau castraveţi, iar după câţiva ani să începem să plângem cu lacrimi de crocodil, cum fac ăia la televizor, după nenorocita aia de Deltă plină de ţânţari şi peşti care nu puneau botu’ la momeală. Doamne, ce-mi place să merg la pescuit! Şi-atunci apare el. Un cuvânt tradus în toate dicţionarele lumii, un cuvânt simplu. Doar din trei litere: DOR. Mi-e dor de munţi, de câmpii, de apele poluate pe alocuri, de gălăgia dintre blocuri, de zâmbete, de manele, de înjurături, bătrâni, fete, de cozi la bilete la meci. Sau mi-e tare dor de tine!

            -Hai Emile, că dacă nu spui şi „Bună seara, iubito! Să pui la uşă zăvor şi cătuşe cuvântului dor…” laşi fraza neterminată, îl şicană Piticu’. Haideţi că ne-a cam luat valul! S-a făcut târziu şi o vrea şi Puiu să se culce. Că el nu e bugetar. Noapte bună! Şi, la mulţi ani!

            E târziu. Singur în noapte cu gândurile mele. Toţi ai mei dorm. Mă gândesc la discuţiile avute. Cine are dreptate?

Noapte bună, România, „oriunde te-ai afla”! Bucură-te că ai aderat la UE şi speră că putem să ne şi integrăm cât mai curând…

La mulţi ani România, la mulţi ani române! Fie ca începând cu 2012 să trăim într-o ţară în care să se fure mai puţin şi să trăim altfel.

La Mulţi Ani românilor care au rămas români! „Doamne ocroteşte-i pe români!” Să avem o zi de 1 Decembrie, ziua neamului, care să ne facă mândri de faptul că suntem români, să ne împăcăm cu toţi cei din jur, să avem o ţară mai prosperă, mai curată şi mai potrivită cu ceea ce îşi doreşte fiecare dintre noi!  Cred că mai e nevoie de câţiva ani pentru a fi din nou mândri că suntem români.

Şi un lucru foarte important: trebuie să vedem şi frumuseţea acestei ţări, nu numai să vedem părţile negre, chiar dacă nu sunt puţine. Avem o ţară frumoasă, asta dacă ştim ce să privim. „Un crin rămâne simbolul purităţii, chiar dacă e nevoit să crească în mocirlă!”

Eu nu mă îndoiesc de asta!

(povestire de Dorel Pietrăreanu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: