Cum și-au batut joc băncile de clienții buni – varianta românească a crizei

Autor: Radu Burlacu | Sursa: Money Express |

O lovitură de două miliarde de euro: cum au transferat băncile din România aproape întreaga povară a crizei pe spatele clienţilor bun-platnici.

 

Se întâmpla acum mai bine trei ani, într‑o dimineaţă de iulie, când Violeta Vasilioglu (37 de ani) s‑a dus la bancă să semneze actele. Era aproape convinsă că luase o decizie bună. Specialist în resurse umane la o companie privată din Bucureşti, Violeta considerase că îşi făcuse bine calculele. Având venituri peste medie, rata lunară pe care urma să o plătească la bancă pentru apartamentul cu trei camere pe care voia să‑l cumpere, circa 540 de euro pe lună, era la acea vreme relativ similară cu nivelul unei chirii. Soţul ei, care lucra la o companie IT, câştiga şi el bine, iar dobânda oferită de bancă părea avantajoasă. E drept, veştile care veneau din New York, centrul financiar al lumii, ar fi putut să‑i dea de gândit. Peste Ocean, preţurile caselor se prăbuşeau, oamenii erau arun caţi în stradă pentru că nu‑şi mai puteau plăti ipotecile, câteva bănci dădeau faliment. Dar distanţa dintre Wall Street şi Drumul Taberei, cartierul în care îşi găsise locuinţa, este atât de mare încât era greu să anticipezi ceea ce nici măcar guvernatorul Băncii Naţionale şi preşe din­tele României n‑au reuşit s‑o facă.

 

Criza pe care Isărescu n‑a văzut‑o.

Dacă ar fi fost să se bazeze doar pe declaraţiile guvernatorului BNR, de exemplu, Violeta n‑ar fi avut motive să‑şi facă mari griji.

Mugur Isărescu declara public în martie 2008, deci cu circa patru luni înainte ca femeia să ia creditul de la bancă, că economia românească are forţa de a creşte cu 5–6 procente în următorii şapte ani şi că în următorii doi‑trei ani creditele în lei vor scădea cam până la acelaşi nivel cu cel din Uniunea Europeană. Nici măcar prăbuşirea colosului financiar Lehman Brothers, în septembrie 2008, nu a părut să‑i schimbe guvernatorului perspectiva. În cadrul unui discurs rostit în faţa Parlamentului în octombrie 2008, Isărescu – care se află în fruntea Băncii Naţionale de peste 19 ani, fiind cel mai longeviv guvernator al unei bănci centrale din lume – spunea că criza care se profila la Orizont nu va afecta direct România şi că impactul turbulenţelor de pe pieţele financiare ale lumii va fi limitat. Dar la începutul lui 2009, când a deschis acasă plicul primit de la BCR, banca de la care luase creditul, Violeta şi‑a dat seama că e ceva putred şi în România. Banca o anunţa că noua rată pe care urma să o plătească era de 760 de euro. Iniţial, a crezut că e vorba de o greşeală. Mai târziu, însă, când banca i‑a majorat din nou dobânda, iar rata lunară pe care o avea de plătit a ajuns la 945 de euro, şi‑a dat seama că aşa nu se mai poate. De aici, dintr‑un apartament din Drumul Taberei, dar şi prin intermediul altor clienţi ai băncilor – cel mai cunoscut e cazul lui Marian Toma –, avea să se aprindă scânteia „revoltei“ împotriva băncilor. După marile scandaluri financiare ale anilor 1990–2000 (Caritas, SAFI, FNI), o nouă mulţime îşi cerea drepturile. Şi, mai ales, banii! Cum s‑a ajuns aici?

 

Întrecerea socialistă a băncilor.

Ne aducem aminte cu toţii, România anilor 2006–2008 era una în care economia „duduia“. Creşteri economice susţinute an după an şi perspective extrem de optimiste. Acesta a fost şi motivul pentru care unul dintre cele mai puternice grupuri bancare europene, austriecii de la Erste, n‑a ratat ocazia de a investi în România prin preluarea celei mai mari bănci de la noi, BCR. În schimbul a 3,75 miliarde de euro, Erste a devenit acţionar majoritar la BCR şi s‑a pus pe treabă. „Erste s‑a uitat la piaţa românească şi a ajuns la concluzia că nivelul de trai va creşte, vor fi investiţii, oamenii vor dori să‑şi crească nivelul de viaţă. A fost o proiecţie economică logică pentru perioada respectivă“ – îşi aduce aminte astăzi un „insider“, o persoană care are o poziţie importantă într‑o bancă austriacă din România şi care a acceptat să vorbească doar „neoficial“ pe această temă. Zi după zi, lună după lună, oamenii vedeau cum locul alimentarei, librăriei sau magazinului de încălţăminte de pe bulevard este luat de o bancă. În locul vânzătoarei adesea plictisite de la magazin găseau acum funcţionarul îmbrăcat la patru ace şi care te întâmpina cu un zâmbet larg: „Bună ziua, doriţi un credit? Vă rog, luaţi loc! Avem o ofertă foarte bună pentru dumneavoastră!“ Şi ofertele curgeau pe bandă rulantă. „Era o adevărată întrecere socialistă între băncile de retail. Sigur, campionul a fost şi este BCR, iar un al doilea campion este Volksbank“ – explică avocatul Gheorghe Piperea, cel care reprezintă astăzi clienţii în procesele deschise de aceştia împotriva băncilor. Cu buletinul în buzunar, oamenii au dat buzna în sucursalele băncilor, de unde intrau direct la Altex, Domo sau Flamingo, marii retaileri de electronice şi alte articole de uz casnic. De acolo, în noua maşină luată în leasing, se îndreptau spre un depozit de materiale de construcţii, iar cu gresia şi faianţa plătite cu banii de la bancă îşi refăceau băile, holurile, dormitoarele şi sufrageriile din apartamentele vechi. Era timpul să trăim şi noi bine şi chiar merităm asta, după atâţia ani în care am fost o generaţie de sacrificiu, îşi spuneau probabil, la acea vreme, mulţi dintre noi.

 

A doua eroare a guvernatorului.

„Aveam bănci care trimiteau scrisori de dragoste clienţilor, invitându‑i să vină cu buletinul să ia credite. De aceea a fost şi ruptura bruscă. S‑a sărit calul şi într‑o parte, şi în alta“ – avea să spună mai târziu Isărescu, după ce criza începuse să‑şi arate colţii. O constatare tardivă de vreme ce chiar Banca Naţională a fost cea care a permis băncilor, în 2007 – după câţiva ani în care a încercat, prin diverse măsuri, să tempereze setea de credite a românilor –, relaxarea condiţiilor de creditare. Invocând apropierea de normele de creditare din Uniunea Europeană, BNR a permis băncilor să împrumute clienţii în condiţii mult mai relaxate (garanţii mai mici, acceptarea unui grad de îndatorare mai mare, avans aproape de zero). „Să mă scuze domnul Isărescu, dar unul dintre vinovaţii situaţiei urâte în care sunt astăzi şi băncile, şi consumatorii, este chiar domnia sa pentru că a lăsat în 2007 posibilitatea băncilor de a împrumuta un consumator chiar dacă respectivul se împrumuta până la pragul de 70% din veniturile proprii. Ceea ce este absolut aberant“ – spune Piperea. Jurnalistul şi analistul economic Radu Soviani, de la postul tv The Money Channel, crede şi el că guvernatorul Mugur Isărescu este responsabil că nu a adaptat politica monetară la vremurile de exuberanţă iraţio nală. „Atunci când creditarea era în toi, el a eliminat obligativitatea băncilor de a solicita avans de 30–40%. A pus gaz pe foc.“ În schimb, colegul său de breaslă de la TVR Moise Guran, realizatorul emisiunii „Ora de Business“, spune că reglementările nu au fost niciodată lejere şi că Isărescu le‑a mărit bancherilor costurile de creditare ca să îi împedice să dea credite. „Ajunseseră ca pentru 100 de euro împrumutaţi să dea 40 de euro la BNR, ca un fel de amendă, iar, în perioada de boom a creditului, bancherii erau cei care ţipau că la noi creditul este mai prohibit decât în Botswana“.

 

Greşelile consumatorilor. Vise spulberate.

Pe lângă explozia creditului de consum, piaţa imobiliară o luase şi ea razna. Cum oamenii se putea împrumuta mai uşor, cererea a crescut foarte mult, astfel încât preţurile au urcat ameţitor. Pentru un metru pătrat într‑un bloc nou din Bucureşti preţul ajunsese şi la 3.000 de euro, ceea ce făcea ca o garsonieră de 40 metri pătraţi, într‑o zonă bună a Capitalei, să coste în jur de 120.000 de euro. Accesul facil la credite, visul unei vieţi mai bune într‑un apartament nou sau într‑unul mai mare, promoţiile lansate de bănci, cu o dobândă preferenţială în primul an sau în primii ani de credit, i‑au făcut pe români să se înghesuie la ghişeele băncilor, unde erau primiţi cu braţele deschise. Peste 4 milioane de români începeau practic o nouă viaţă, una aparent mai bună. Şi, prinşi în vraja acestui vis, ultimul lucru pe care mulţi dintre ei l‑au făcut a fost să citească contractele de credit. „Personal, când am încheiat contractul“ – îşi aduce aminte Violeta Vasilioglu – „n‑am citit cap‑coadă ce scrie acolo, însă acum citesc din scoarţă în scoarţă chiar şi un contract de cablu TV“.

 

Radu Soviani crede că clienţii care nu au deschis bine ochii sau au crezut că merge şi aşa plătesc acum factura. O notă de plată care cuprinde „dorinţa de a avea prea mult şi prea repede la care se adaugă neştiinţa şi lipsa de educaţie plus un risc asumat, dar şi o anumită cârdăşie a autorităţilor care nu au ştiut/nu au văzut/nu le‑a păsat de criză“.

 

Visele multor români aveau aşadar să se spulbere brusc. Spre sfârşitul lui 2008 şi începutul lui 2009 piaţa imobiliară intrase într‑o fază de blocaj (cumpărătorii nu mai voiau să plătească preţurile cerute de vânzători, considerându‑le prea mari), sectorul construcţiilor a început să dea semne de cădere, băncile – pe fondul turbulenţelor financiare internaţionale – au pus frâna creditelor. Iar pentru mulţi dintre cei care aveau împrumuturi la bănci, senzaţia a fost că se aflau într‑o maşină care circulă pe o autostradă cu 130 km la oră şi în care – dintr‑o dată – şoferul calcă pedala de frână până la podea. Puţini au scăpat nevătămaţi după această experienţă. Pentru cei mai mulţi, impactul ce a urmat a fost dramatic.

 

Prima lovitură a crizei.

Mai întâi, oamenii s‑au confruntat cu creşterea ameţitoare a cotaţiei euro în raport cu leul. Mulţi clienţi ai băncilor, în special cei care au contractat credite ipotecare, s‑au împrumutat în euro, în ciuda avertismentelor guvernatorului BNR, care pledase pentru creditarea în lei. „Dar oamenii ce să facă dacă dobânda la euro era mai mică? Ar fi plătit cineva de nebun 6–12% la euro, dacă la lei plăteai 15–20%?“ – se întreba retoric, într‑un editorial, în vara acestui an, directorul „Ziarului Financiar“, Cristian Hostiuc. De la un curs 3,6 lei pentru un euro la jumătatea anului 2008, cand Violeta Vasilioglu a luat creditul, cursul ajunsese la 4,2 lei pentru un euro un an mai târziu. A fost prima lovitură pentru clienţii băncilor, dar aceasta era, şi era logic să fie aşa, un risc asumat. A urmat apoi majorarea dobânzilor de către bănci, astfel încât, de exemplu, rata lunară a Violetei Vasilioglu avea să ajungă, după un an şi jumătate de la contractarea creditului, la 945 de euro. Practic, suma pe care era nevoită să o returneze lunar băncii ajunsese astfel la aproape 4.000 de lei, faţă de circa 2.000 de lei la început. Şi asta nu era totul.

 

Şmecheria cu EURIBOR‑ul.

Încă un fenomen ciudat se petrecea pe piaţa bancară românească. Dobânzile la creditele acordate populaţiei creşteau, deşi indicele de referinţă EURIBOR, cel care reflectă dobânda la care se împrumută între ele cele mai mari bănci europene, ajungea la mimime istorice. Povestea aceasta seamănă întrucâtva cu percepţia generală pe care o avem atunci când se scumpeşte benzina: când creşte preţul barilului de petrol pe pieţele internaţionale, creşte şi preţul la pompă, dar când cotaţia barilului de petrol scade, la pompele din România nu se întâmplă mai nimic. Deci, care să fie explicaţia că, în timp ce EURIBOR înregistra o curbă descendentă, dobânzile la credite intrau pe o pantă ascendentă? Încearcă să ne lămurească Moise Guran: „Aici a fost o şmecherie, dar ea este ceva mai sofisticată decât pare“. Riscul de ţară al României, explică Guran, a crescut şi acest risc se adaugă la dobândă atunci când faci costul creditului. Teoretic, băncile de la noi s‑au împrumutat aşadar mai scump, să zicem la un 4–5%. Asta în teorie. Practic, mai toate băncile au şi ele o «mamă». O «mamă» europeană ce a beneficiat de finanţare ieftină, să zicem la 1%, pentru a împrumuta apoi banca din România la costul real, cel care includea riscul de ţară. Poţi vedea această manevră fie ca pe o lipsă de scrupule în familia băncii respective, fie ca pe un export de profit. Depinde cât de dur vrei să fii cu banca «mam㻓.

 

Cum nici unul dintre reprezentanţii băncilor cu care am încercat să discutăm oficial pe această temă nu a vrut să răspundă solicitării noastre, singura explicaţie din partea bancherilor este una neoficială. Aceeaşi întrebare, aşadar, pentru reprezentantul băncii austriece: dacă EURIBOR înregistra o curbă descendentă, de ce dobânzile la credite intrau pe o pantă ascendentă? „Pentru că toate celelalte riscuri cresc: nu mai avem un om din zece care nu poate să‑şi plătească împrumutul (cum îşi calculase banca riscul atunci când făcuse proiecţia iniţială – n.r.), ci patru din zece“. În plus – spune reprezentantul băncii – într‑o economie în recesiune, oamenii îşi pierd locurile de muncă. Asta înseamnă că banca pierde, costurile băncii fiind mult mai ridicate decât cele rezultate din acea statistică/prospecţiune iniţială de piaţă. „În acest context ai două opţiuni: fie transferi toate costurile asupra clientului şi măreşti dobânda până la Dumnezeu, fie nu transferi nimic şi atunci înseamnă că pierzi tot“. Dacă n‑aţi auzit încă de vreo bancă să fi dat faliment în România de la începutul crizei, înseamnă că puteţi ghici uşor care a fost opţiunea bancherilor.

 

Clubul Lombard.

Soarta Violetei Vasilioglu au avut‑o sute de mii de români. Ei s‑au trezit peste noapte cu dobânzi majorate, cu rate cărora, pe fondul recesiunii economice, al pierderii sau scăderii salariilor, nu le mai puteau face faţă. Primul lucru la care au recurs mulţi dintre ei a fost să (re)citească actele semnate cu banca, contractele de credit, pentru a afla în baza căror motive le‑a crescut dobânda. Aşa au aflat că dobânda poate creşte în funcţie de dobânda de referinţă a băncii – cum e cazul contractelor BCR – sau de faptul că banca poate modifica unilateral dobânda în funcţie de „condiţiile pieţei“ sau „evoluţia pieţei monetare“, cum e cazul Volksbank. Iată, de exemplu, care a fost concluzia unei instanţe din Iaşi (sentinţa 11.836/22.06.2011) în ceea ce priveşte modul în care Volksbank a majorat dobânda unui client, pe fondul scăderii EURIBOR. „Instanţa reţine că, pe lângă scăderea semnificativă a EURIBOR, care nu s‑a reflectat în favorarea consumatorului în nivelul ratei dobânzii, nu rezultă din nici un înscris că banca şi‑ar fi asumat un mimim risc decurgând din evoluţia pieţei monetare“. În cele din urmă, Judecătoria Iaşi a constatat în acest dosar, ca şi în multe altele, caracterul abuziv al clauzei care prevedea creşterea dobânzii în funcţie de „evoluţia pieţei monetare“. Să facem însă o scurtă întoarcere în timp şi un scurt drum spre centrul Europei înainte de a intra în detalii despre majorarea unilaterală de către bănci a dobânzilor.

 

După un proces care a început în 2002 şi s‑a încheiat defintiv în 2009, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a sancţionat cu amenzi de la 8 la 30 de milioane de euro un număr de opt bănci care activează în diverse ţări din Europa – caz cunoscut sub numele de „Clubul Lombard“. Motivul? Fixarea unui nivel minim al dobânzii în funcţie de indicii de referinţă ai băncilor şi fixarea unor comisioane de risc sau de administrare care să acopere ceea ce nu se putea acoperi, ca profit, din dobândă. Aşadar, băncile străine, în special cele austriece (Erste, Volksbank, Raiffeisen), au intrat pe piaţa din România cu acelaşi model de business sancţionat în Europa.

 

De ce nu a intervenit Isărescu?

Ţinând cont că România devenise stat membru al Uniunii Europene încă din 2007, se naşte următoarea întrebare: de ce au fost permise şi la noi aceste practici? E drept, sentinţa definitivă în „Clubul Lombard“ s‑a dat abia în 2009, dar putea, de exemplu, guvernatorul Mugur Isărescu să intervină astfel încât clauzele din contracte care raportau nivelul dobânzii în funcţie de evoluţia ratei de referinţă interne a băncii să fie interzise în România? „Bineînţeles că putea să intervină pentru că este autoritatea de supraveghere şi control“ – crede avocatul Piperea. „Isărescu nu a fost corect, s‑a ascuns sub jobul său de protector al monedei şi a dat mână liberă băncilor să facă ce vor. Deşi avea pârghiile necesare, nu a exercitat control asupra băncilor“ – e şi părerea Violetei Vasilioglu. L‑am întrebat şi pe Moise Guran dacă guvernatorul putea să impună reglementări privind clauzele abuzive sau comisioanele ascunse din contractele de creditare: „În privinţa comisioanelor, da, aveţi dreptate, ele sunt la limita dintre şmecherie şi înşelăciune penală. Aici cred că a greşit Isărescu, protejându‑i pe bancheri în momentul în care Protecţia Consumatorilor a făcut o lege aspră în acest sens“.

 

Majoraţi dobânzile „până la Dumnezeu“.

Aşadar, pe baza acestor prevederi din contracte, clauze care aveau ulterior să fie puternic contestate de către clienţi, băncile au majorat dobânzile „până la Dumnezeu“. Aşa au procedat, cu câteva excepţii, aproape toate băncile străine care au investit pe piaţa românească, plutonul fiind condus de BCR (Erste Bank), Volksbank şi Raiffeisen, după care urmează Bancpost, RBS şamd. „Din punctul meu de vedere, scumpirea creditelor a reprezentat doar un abuz de poziţie dominantă, uneori cu acoperire contractuală“ – spune Radu Soviani.

 

Conştientizarea de către clienţi a riscurilor la care s‑au expus semnând contractele în această formulă, contracte care permiteau practic băncilor să modifice unilteral dobânda, să includă în costul creditelor tot felul de comisioane, i‑a determinat pe aceştia să înceapă demersurile pentru anularea acestor clauze, pe care le considerau abuzive. Ce a făcut Violeta Vasilioglu? Mai întâi a trimis o sesizare la Protecţia Consumatorilor, reclamând faptul că i‑a fost majorată rata pe baza unor clauze abuzive din contract. Răspunsul nu a fost însă unul care să o mulţumească. Reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor o informaseră că urmează să intre în vigoare Ordonanţa 50, care va reglementa toate problemele legate de contractele de creditare. În paralel, a încercat să negocieze cu banca scăderea dobânzii, însă oferta băncii i s‑a părut de neacceptat: o dobândă mai mică în următorii cinci ani, de la 9,1% pe lună la 7%, dar după cinci ani dobânda avea să fie de 9% plus EURIBOR. Asta ar fi însemnat că dobânda minimă pe care ar fi putut să o plătească ulterior, până la sfârşitul contractului, ar fi fost de 9%, în situaţia neverosimilă în care EURIBOR ar fi fost zero. „Unii au acceptat şi aşa, pe principiul astăzi să‑mi fie bine, mâine voi vedea ce fac“ – povesteşte Violeta.

 

Revolta începe pe Internet.

În acea perioadă, e vorba de mijlocul anului 2010, a găsit pe Internet „cazul Toma“, un client care pornise de unul singur lupta cu banca de la care luase creditul şi care câştigase deja, în primă instanţă, procesul. I‑a venit ideea să facă un grup al clienţilor nemulţumiţi peyahoo.com, astfel încât să dea mai multă greutate demersurilor sale. În scurt timp, grupul a crescut peste aşteptările ei, depăşind în câteva săptămâni 500 de persoane. Viaţa ei luase o direcţie pe care nici n‑o bănuia. „Aveam acasă opt bibliorafturi cu documente pe care le‑am predat ANPC“ – povesteşte Violeta, care devenise practic liderul clienţilor revoltaţi. Vestea despre grupul BCR a început să circule cu repeziciune pe Internet, clienţii celorlalte bănci au aflat şi ei şi astfel oamenii au început să se adune în grupuri de discuţii şi acţiune. „Era un curierat permanent la mine acasă, unii veneau, alţii plecau. Înainte de a preda toată documentaţia către avocatul Piperea, aveam 480 de contracte de creditare, fiecare în trei exemplare, plus copii după documentele de identitate ale tuturor celor 480 de persoane“ – îşi aduce aminte Violeta despre momentele care au precedat deschiderea primului proces colectiv împotriva unei bănci din România.

 

În toată ţara, centrele pentru Protecţia Consumatorilor erau asaltate cu petiţii ale clienţilor nemulţumiţi de practicile băncilor. De altfel, potrivit raportului pe 2010 al ANPC, numărul plângerilor legate de contractele de credit a fost cel mai mare raportat la numărul total de petiţii, reprezentând 16,5% din întregul volum de reclamaţii. O altă parte a clienţilor nemulţumiţi a mers pe varianta deschiderii unor procese individuale. „Consider că, aplicând această tactică, procesele se derulează mult mai repede. De altfel, avem deja câteva sentinţe definitive prin care banca a fost obligată să restituie comisionul de risc“ – spune avocatul ieşean Florin Calistru, care reprezintă peste 100 de clienţi ai Volksbank.

 

Povestea Ordonanţei 50.

În toiul constituirii acestor grupuri, al înaintării acţiunilor în justiţie şi al valului de plângeri către ANPC a apărut de acum celebra Ordonanţă 50. Guvernul Boc, raliindu‑se prevederilor europene în materie de creditare, stabilea noile condiţii care reglementau contractele de credit şi care, aspect foarte important, se aplicau şi contractelor aflate în derulare. Cei peste 4 milioane de români primeau astfel o gură de oxigen: potrivit Ordonanţei, în forma ei iniţială, dobânzile trebuiau raportate la indicele EURIBOR la care se putea adăuga o marjă fixă a băncii, comisionul de rambursare anticipată trebuia redus la maxim 1% din valoarea creditului, iar băncile nu mai puteau percepe acele comisioane „ascunse“ în nivelul dobânzii (comisionul de risc, comisionul de administrare etc.). Dar bucuria clienţilor a fost de scurtă durată. „Dacă vrem să penalizam băncile, există riscul să slăbim sectorul financiar, cu alte cuvinte să ne dăm un pumn în piept. (…) Nu trebuie să înlocuim un exces al băncilor cu un alt exces“ – era, la acea vreme, poziţia guvernatorului BNR faţă de prevederile Ordonanţei 50.

 

Părerea guvernatorului, puternicul lobby al băncilor, recomandările Comisiei Europene, condiţionările Fondului Monetar Internaţional şi, în cele din urmă, votul clasei politice au schimbat aproape radical termenii acestei ordonanţe, astfel încât spre finalul anului 2010 agenţia de ştiri NewsIn publica următorultitlu: „Ordonanţa 50 a fost adoptată: clienţii rămân la cheremul băncilor“. Încercând să discutăm cu reprezentanţii băncilor şi pe această temă, singurul răspuns primit a venit de la Asociaţia Română a Băncilor (ARB) şi sună aşa: „ARB a susţinut aplicarea unei legislaţii în concordanţă cu prevederile directivei europene 48/2008 privind contractele de credit pentru consumatori. Finalmente, cei care au câştigat au fost clienţii, având în vedere că a fost eliminat/plafonat comisionul de rambursare anticipată la credite“. Dar, practic, cu excepţia acestui comision, aproape toate celelalte prevederi în favoarea consumatorilor fuseseră eliminate, inclusiv sau mai ales cea referitoare la aplicarea prevederilor acestei ordonanţe creditelor aflate în derulare. Băncile câştigau o nouă bătălie cu clienţii.

Aici sunt banii dumneavoastră!

Înfrânţi pe frontul Ordonanţei 50, confruntaţi cu rate mai mari şi spectrul şomajului, mulţi clienţi ai băncilor au ajuns în situaţia de a nu‑şi mai putea rambursa creditele. Ce se întâmplă în acest timp la bănci? În primul rând, bancherii şi‑au consolidat chiar în acea perioadă poziţia de cel mai bine plătiţi salariaţi din economie. Potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), în decembrie 2009 salariul mediu net în băncile din România era de 4.111 lei. Câteva exemple: la RBS, salariul mediu era de 9.470 lei, la Volksbank era 6.900 de lei, la ING, 6.240 lei, la BCR acesta era de 5.420 de lei, iar la Raiffeisen era de 3.760 lei.

 

Imaginea de mai sus ar putea fi însă puţin deformată. De fiecare dată când se vorbeşte despre salariile mari din bănci, angajaţii acestora se plâng că aceste medii mari sunt, de fapt, influenţate de sumele mari care se plătesc oamenilor de top şi că salariul angajatului de la ghişeu se situează undeva la nivelul mediei pe ţară. Şi, cel mai probabil, adevărul e undeva pe aproape. În 2010, BCR, cea mai mare bancă din România, a acordat unui grup de şapte persoane din conducere salarii brute totale de 1,7 milioane de euro, ceea ce înseamnă că, în medie, fiecare manager de top din BCR a primit un salariu lunar de 20.000 de euro pe lună. Potrivit informaţiilor publicate de bancă – mai nou, băncile sunt obligate să publice un raport privind salariile şi bonusurile acordate – la aceste salarii s‑au adăugat şi bonusuri de performanţă. „Cei şapte magnifici“ de la BCR au mai încasat astfel, împreună, încă 1,2 milioane de euro. De altfel, la nivel naţional, potrivit Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, persoanele aflate în poziţii-cheie în bănci au început să domine topul salariilor din România. Un clasament realizat de „Ziarul Financiar“, pe baza acestor date, a arătat că, în 2009, de exemplu, şapte din cele zece poziţii ale celor mai mari salarii din România erau ocupate de bancheri. În acelaşi an s‑a realizat şi un record istoric pentru un salariu declarat la Fisc: 1,6 milioane euro, ceea ce înseamnă ca bancherul respectiv a câştigat, în medie, peste 130.000 de euro pe lună.

http://www.money.ro/cum-prc-c8prc-99i-au-batut-joc-bancile-de-clienprc-c8prc-9bii-buni–varianta-romaneasca-a-crizei_1165306.html

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: