Strigă istoria sub noi, oameni buni!

By munteanul
“Găuri negre ale istoriei – Tărtăria” de Bogdan Lupescu
În 1961, Nicolae Vlassă, un arheolog de la Cluj, a descoperit trei tăbliţe de lut cu cea mai veche scriere din lume. Recunoscute de ştiinţa occidentală, ele au fost hulite şi batjocorite în România, iar pe locul descoperirii ară azi un tractor.
În Tărtăria, un sat din podişul transilvănean, numele lui Nicolae Vlassă a devenit o legendă. De fapt, puţini îi mai ştiu astăzi numele adevărat. Unii îi spun, simplu, “arheologul”. Alţii îi spun “cel dintâi”, oameni cu tâmple de argint, care îşi mai amintesc dimineaţa aceea din primăvara anului 1961, când l-au văzut prima dată. Merii ce le înconjoară ogoarele abia înfloriseră. Din trenul care pe vremea aceea mai oprea, încă, în vechea haltă a satului, a coborât un bărbat masiv: înalt, puternic, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi largă şi cu o pălărie deşirată, de pai, pe cap. A sărit din tren, pe peronul de piatră, cercetând o vreme împrejurimile. Îl însoţeau doi tineri care îl urmau pas de pas, ca nişte apostoli. Doi studenţi miraţi, subţiratici, ce-şi întorceau privirile în aceeaşi clipă şi în aceeaşi direcţie spre care se uita bărbatul ce părea profesorul lor.
Omul cu pălarie nu se uita nici la cer, nici la munţii care tăiau orizontul, nici la Mureşul ca un şarpe albăstrui. Se uita la pământ. Fix acolo, de parcă aştepta să se întâmple ceva în ţărâna aceea. S-a uitat şi apoi a zâmbit. Cu cei doi studenţi după el, a pornit direct spre o casă verde şi singuratică, aflată chiar dedesubtul şoselei naţionale, şi a cerut găzduire. S-a mulţumit c-o odaiţă ca o bucătărie de vară, în care avea să trăiască înghesuit laolaltă cu ucenicii lui. Dar a vrut neapărat casa asta. Casa Ioanei Julescu. A doua zi în zori, a tocmit câţiva ţărani pe care i-a pus să sape pământul, chiar pe ogorul de lângă clădirea haltei.
La numai un metru-doi sub pământ, culorile se schimbau. Cioburi, unelte, oseminte, bătucite în paturi înguste… Coborând cu un metru, culoarea era alta. La încă un metru, altfel. Şi altfel, şi altfel… Glia se-nfăţişa bizar, în straturi suprapuse şi clare, din care hârleţele scoteau la iveală o maiastră aşezare preistorică: case, temple, morminte, unele peste altele, un fel de munte de viaţă construit de oameni în timp. Primul strat descoperit de Vlassă la Tărtăria data din anul 3000 Î.Cr. Ultimul, cel mai adânc, era mai bătrân de anul 5000 Î.Cr. În mâinile Arheologului, ieşea la lumină o aşezare fabuloasă, în care trăiseră oameni, necontenit, încă din ceţurile preistoriei…
Vreme de câteva luni, cât timp a rămas în casa de lângă halta de tren, ţăranii nu l-au văzut altfel pe bărbatul cu pălărie, decât zâmbind. Parcă îi împietrise pe faţă un fel de râs. O bucurie mare, pe care n-o spunea nimănui. După doar câteva zile, străinul cel ciudat picase într-atât la inima tărtărenilor, încât începuseră să-l socoată de-al locului. “Foarte, foarte popular”, avea să-mi zică Ion Julescu, care l-a ajutat la săpături. “Mereu pus pe glume. Zicea multe poveşti despre comori şi ne miram toţi. Că el era ditai preofesaru` şi noi nişte ţărani de-aicea, pentru el nu conta. Era la o talie cu toţi.”
Mereu îl găseai pe ogorul lui. “Ogorul meu”, aşa zicea. Îl vedeai singur, serile târziu, chiar şi sub ploi furioase, cu grindină, îngenuncheat în mijlocul câmpului, sub o umbrelă albastră, mângâind cu o pensulă pământul reavăn. Şiroind de apă şi zâmbind. Pe zi ce trecea, pălăria de soare a lui Vlassă se îngropa tot mai mult în pământ.
Când a ajuns la vreo cinci metri sub glie, într-un târziu, a văzut… gaura! Mormântul străvechi… Apărea în secţiunea pământului ca un oval gălbui, abia sesizabil, ca un ou de mărimea unui copil. Doar un ochi măiastru putea să-l desluşească acolo, în peretele cu straturi. Din oul acesta au scos totul. Osemintele “marelui preot”, despre care s-a zis apoi c-ar fi fost o femeie. 26 de idoli de lut ars şi doi din alabastru. Statuete cu înfăţişări omeneşti. Brăţări din scoica Spondylus, o scoică rară, nemaiîntâlnită decât pe ţărmurile mediteraneene. Groapa rituală, princiară. Iar în mijlocul ei, cele trei tăbliţe din lut, cu semne pictografice, care au năucit apoi întreg mapamondul. Le-au scos de acolo întregi, ţinându-le în palmă, contemplându-le.
Din acea clipă, profesorul Vlassă a intrat în istorie. Era o scriere acolo, atât pe tableta discoidală, împărţită în patru ca de un semn al crucii, cât şi pe celelalte două dreptunghiulare. O scriere care este cea mai veche din lume. Asemeni celei sumeriene, dar cu aproape două milenii mai veche ca ea. O descoperire imensă, epocală. Un eveniment ce avea să schimbe istoria omenirii.
După numai câteva zile, Vlassă a plecat. A aşezat tăbliţele grijuliu într-o lădiţa de lemn plină cu paie, pe care a trimis-o la Cluj. Şi-a strâns lucrurile, şi-a luat rămas bun de la “ogorul lui” şi de la ţăranii care începuseră să-l iubească. Dar ceea ce a urmat, în loc să fie o victorie, a fost un coşmar. Nenumăraţi cercetători străini au solicitat să vadă şi să descifreze tăbliţele. Le-au datat ei înşişi, împreună cu osemintele şi obiectele din groapa rituală, în laboratoare şi cu tehnici ultramoderne, iar concluzia lor a fost unanimă: Vlassă avusese dreptate. Era scriere pre-sumeriană, o descoperire care modifică întreaga perspectivă asupra preistoriei mapamondului.
Acasa, în ţară, bucuria a fost transformată-n invidie şi arheologul clujean a fost pus la zid. Iar cei mai aprigi duşmani ai lui au fost propriii săi colegi. L-au contestat cu atâta înverşunare, încât unii au ajuns să afirme chiar că tăbliţele profesorului sunt falsuri, că el însuşi, maestru în scrierile străvechi, le-ar fi fabricat în atelierul său. Alţii, că nişte “neguţători” sumerieni le-ar fi pierdut pe la noi (cu peste 1000 de ani înainte ca însuşi Sumerul să existe!).
De ce au făcut asta? În primul rând, pentru că descoperirile de la Tărtăria dădeau peste cap cărţile de istorie, care ne fixează etnogeneza la daci şi romani. Cum să accepţi ideea că înaintaşii traco-getilor foloseau scrierea cu mult înaintea sumerienilor, egiptenilor, grecilor?… Aşa că Vlassă a fost contestat şi unii îl contestă şi astăzi, la atâţia ani după moartea sa. S-a creat chiar o modă, mai ales printre tinerii arheologi, de a-l ponegri pe Nicolae Vlassă, deşi nici unul din ei nu se duce la Tărtăria, măcar să vadă despre ce e vorba.
Nu vor să redeschidă săpăturile. Nu vor nici măcar să aducă contra-argumente, refuză, pur şi simplu, să se pronunţe. Ocolesc delicat subiectul, catalogându-l mereu drept fantezist. Nici o mirare, deci, că publicul românesc nu cunoaşte aproape deloc povestea celor trei fabuloase tăbliţe preistorice de la Tărtăria. Din ‘61 şi pănă acum, vreme de aproape jumătate de veac, peste marea descoperire arheologică din Transilvania s-a aşternut tăcerea.
Horia Ciugudean este expert în Tărtăria. A făcut parte dintre acei câţiva specialişti care-au săpat locul în 1989, spre verificarea descoperirii lui Vlassă. Singura săpătură, după aproape cincizeci de ani…
“E ruşinos, scandalos, că ogorul acela este arat în fiecare an, distrugându-se adevărate tezaure. . .Dacă eu, ca specialist, doresc să mă duc să fac doar o cercetare sumară la Tărtăria – fără a face neapărat săpături -, nu pot s-o fac fără a avea o autorizaţie eliberată de minister, autorizaţie pe care-o obţii teribil de greu sau chiar deloc, trecând printr-o birocraţie infernală. . .
Noi nu ne dăm seama, dar la ora asta în lume Tărtăria este un cuvânt magic. Magic, înţelegeţi!? Oriunde pe mapamond rosteşti numele asta, n-auzi decât exclamaţii de admiraţie. Toţi marii cercetători ai planetei îl cunosc foarte bine. Cu acest unic cuvânt poţi deschide orice porţi.
De altfel, încă din 1961, lumea arheologică europeană şi americană a privit cu mult mai multă încredere descoperirea lui Vlassă şi a acceptat-o mult mai repede decât colegii acestuia. . . Acum, zic eu, orice dubiu în ce priveşte descoperirea lui cade. Asta, pentru că nu au fost doar cele trei tăbliţe. Dac-ar fi fost doar ele, singure, ai fi putut zice că cineva le-a adus de nu ştiu unde şi le-a pus acolo. . .S-a dovedit limpede că-i vorba de un mormânt unitar. Or, oasele au fost datate de cercetători occidentali cu metode foarte noi (radiocarbon sau Carbon 14) şi s-a stabilit clar o vechime de şapte milenii, adică înaintea Sumerului. Apoi, această scriere pictografică pe tăbliţe a fost găsită nu doar într-un singur sit, ci-n mai multe. Ele sunt produsul unei întregi culturi, nu a unui singur cercetător genial.
Descoperirea lui Vlassă a avut o amploare uriaşă. . . Până atunci, se credea că toate civilizaţiile vechi ale Europei sunt o consecinţă a unor influenţe sau colonizări venite din Orient. Ei bine, acest caz al Tărtăriei şi altele care i-au urmat au condus la reconsiderarea întregului mod de-a privi preistoria.
Părinţii dacilor cunoşteau scrierea, o scriere care este cea mai veche a lumii. Ar trebui, pentru toate astea, să fim mândri. Să ne batem cu pumnii în piept, oriunde în lume.”
Sunt pe “ogorul lui Vlassă”. Sunt cu părintele Gheorghe Marin, preotul bisericii ortodoxe din Tărtăria. El e preot plugar, iubitor pătimaş al acestor locuri. Născut aici, din părinţi ţărani. . .Palme muncite, chip ars de vânt. Buzele strânse, ca-ntr-un fel de încăpăţânare. Barba şi părul albe, ţepoase, crescute sălbatic. Ochii azurii. De copil a ţinut coarnele plugului în palmele sale. Era mititel şi-aducea acasa, de pe răzoare, traiste întregi de “cioabe” pictate, pe care le-ascundea sub “gârliciu`” pivniţei, ca pe nişte tainice comori.
C-o zi inainte îl văzusem altfel. Înveşmântat în epitrahilul de aur, în mijlocul bisericii sale, vorbind cu glas ca de tunet mulţimilor de credincioşi. “Trebuie să înţelegeţi, oameni buni, că nu sunteţi întâmplători pe pământul asta! Nu suntem întâmplători aici. Strigă istoria sub noi, oameni buni! Strigă pământul, pietrele, zbiară cioabele astea pe care noi le găsim peste tot! Gândiţi-vă. Câte vieţi s-au jertfit în ţărâna asta… Spuneţi-le copiilor, urmaşilor voştri. Vorbiţi! Fiţi mândri, căci noi, tărtărenii, suntem vechi! Noi trăim într-un leagăn al lumii. Noi am fost aici dintotdeauna, de la începuturile omenirii…”
Stăm sus, pe creştetul ogorului ce se prăvale rotunjit, în şiruri lungi de brazde. Preotul cade în genunchi, îngropându-şi palmele în crăpăturile pământului. Scoate de-acolo două cioburi mari, arcuite, roşcate, din lut nears. Mi le arată, cu amândouă mâinile intinse, de parcă ar cere ajutor. “Uitaţi-vă, strigă pământul! Dacă noi tacem, dacă noi suntem muţi, vorbesc cioabele astea!”
”Au fost case aici, acum şase-şapte mii de ani”, îmi spunea profesorul Ciugudean. “O întreagă aşezare stabilă. Case mari, din lemn “muruit” cu lut, toate cu două camere şi cu acareturi. Oameni “sedentari”, adică legaţi de pământ, care trăiau multe generaţii în acelaşi loc, crescând animale, cultivând pământul cu nişte tehnici agricole pe care le mai folosesc şi azi ţăranii noştri. La acea vreme, aşa ceva nu exista în restul Europei, decât în spaţiul carpato-danubian. Foloseau războiul de ţesut vertical, cu greutăţi. Cunoşteau meştesugul modelării şi pictării lutului, plămădind adevărate opere de artă. . .
Mai mult, stăpâneau şi arta… navigaţiei! Pe fundurile unor vase au fost găsite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcaţiuni cu pânze. Chiar Vlassă a găsit o asemenea “corabie”. . . Cel care a desenat aceste corabii e sigur ca le-a şi vazut. Le-a văzut în realitate, cu ochii lui!…”
“Se zice că altădată pe-aici au fost corabii? Nu-i de mirare”, zice părintele Marin. “Altădată Mureşul a fost mare, încâlcit, se revărsa mereu, între malurile astea îndepărtate. Ca o mare. Uitaţi-vă acolo, vedeţi ceva, ca două scobituri în ţărm? Acolo au fost două “vălaie” mari, adică un fel de ecluze adânci, săpate de mâna omului, în vremuri preistorice. . . Aici, în lunca asta, a fost odinioară o aşezare fantastică, un furnicar de oameni trăind laolaltă, făcând agricultură, minerit, negoţ. Ceva mai încolo, tot pe Mureş, au fost aşezările neolitice de la Turdaş, Daia Romană, Alba-Iulia… Iar în mijlocul acestui spaţiu magnific, Tărtăria…”
Casa lui Nicolae Vlassă există şi azi. Chiar dedesubtul şoselei. Casa în care a stat când a făcut săpături. O casă ca o fortăreaţă verde, însingurată, cu ziduri atinse de paragină. Acum stă în ea Ion Julescu, fiul Ioanei Julescu, gazda de odinioară.
“Găuri negre ale istoriei – Tărtăria” de Bogdan Lupescu – un articol în “Formula As”
Aici sînt mai mute date despre plăcuţele de lut cu scriere pictografică de la Tărtăria (am dat acest site pentru că are informaţii foarte bine documentate şi nu este susceptibil de protocronism):
“Romanian History and Culture”
Post Scriptum: Strigă istoria şi deasupra noastră! Un singur exemplu:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: