Cum a predat Talpeş americanilor “fantomele” Securităţii

Scris de : Flaviu PREDESCU     ZIUA VECCHE.ro

http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/intalnirile-zv/cum-a-predat-talpes-americanilor-fantomele-securitatii-56828.html

Flaviu PREDESCU–   Cu ce o să ne surprindeţi în viitor?

Ioan TALPEŞ– Nu cred să fie mulţi aceia care se aşteaptă să le fac vreo surpriză. Cred că cei mai mulţi ştiu care  sunt regulile jocului şi ce înseamnă să le încalci, impunându-le pe ale tale. Deocamdată, mă simt obligat să spun nişte lucruri pe care alţii nu mai vor să şi le amintească, ba chiar refuză să o facă, însuşindu-şi toateaberaţiile spuse la adresa României. De ce oare, sunt prezentate şi dezbătute numai acele momente sau situaţii cu repercusiuni negative asupra imaginii României şi asupra şanselor ţării noastre de a fi considerată un partener loial şi credibil?

Cum a predat Talpeş americanilor fantomele Securităţii intalnirile zvUitaţi, vă voi prezenta o problemă pe care nu pot să nu o menţionez, pentru că tot m-am referit la materiale publicate în „Vitralii”. Este vorba de o declaraţie a fostului director al Serviciului Român de Informaţii, domnul Virgil Măgureanu, în care spunea că Ioan Talpeş a comunicat FBI-ului identitatea agenţilor români de pe teritoriul SUA doar pentru a intra în graţiile Washingtonului. Este una dintre cele mai teribile acuze care se pot aduce unui fost şef al serviciului de spionaj român. Nu se poate trece peste aşa ceva nici chiar în starea de letargie în care se află sistemele noastre de protecţie, sau tocmai de aceea, cu atât mai mult cu cât am mai răspuns la această alegaţie.

Chiar în momentele din decembrie 1989 m-am numărat printre cei care nu puteau crede toate enormităţile ce se puneau pe seama Securităţii şi ştiam ce poate însemna pentru statul român anihilarea totală a mijloacelor sale de protecţie. Şi astăzi mă stupefiază uriaşa intoxicare suferită de România şi nu numai, inclusiv de opinia publică internaţională, privitor la evenimentele provocate şi derulate într-un scenariu şi sub regia unor profesionişti consacraţi.Dacă deruta a fost firească, continuarea stărilor de confuzie şi chiar accentuarea acestora chiar şi acum, după 20 de ani, este pe cale să devină mai mult decât costisitoare. Nu doar pentru personajele implicate într-un moment sau altul, incidental sau accidental, în situaţii şi evenimente cu implicaţii grave la nivelul societăţii româneşti, ci şi pentru această situaţie în ansamblul ei. Şi, asta, cu atât mai grav, cu cât nici astăzi nu a fost prezentată o variantă acceptabilă din partea personajelor obligate, prin natura poziţiilor şi obligaţiilor pe care le aveau, să-şi asume responsabilitatea dezastrelor consumate, fără a reuşi să le împiedice. Mă refer la obligaţii nominale, neexcluzând nici varianta că, în cele din urmă, s-a reuşit maximum din ceea ce se putea, dar asta nu în primul rând datorită celor obligaţi până atunci să protejeze ţara. Într-o atmosferă marcată nu doar de confuzie, ci şi de nevoia asumării unor responsabilităţi, m-am implicat chiar şi în demersurile cât de cât logice ale vremii, prin care s-a căutat reconstituirea unui sistem de protecţie informativă a ceea ce, vrând nevrând, trebuia să devină statul român. Nu mă număram printre persoanele care îşi imaginau că protecţia şi binefacerile urmau să ne vină din afară, mai ales că era evidentă nu numai izolarea totală în care se afla România, ci şi preocupările vecinilor, nu doar a celor apropiaţi, de a stabili criterii şi principii diferite pentru România de acelea pe care le promovau ei pentru ei, blocarea noastră considerându-se a le oferi lor şanse suplimentare.

Într-o astfel de atmosferă şi cu asemenea preocupări, nu este de mirare că m-am aflat antrenat în demersurile care vizau constituirea unui serviciu de informaţii în măsură să răspundă provocărilor timpului, devenite ultimative. În căutările „începuturilor”, chiar domnul Virgil Măgureanu mi-a propus să fiu primul adjunct al domniei sale. Am rămas surprins, deoarece încă mai consideram că pentru o asemenea funcţie trebuia să ai o pregătire specială, mai ales într-o perioadă în care „voinţa publică” se exprima în partituri regizate prin „vocile străzii”. Or, „cunoştinţele” mele despre servicii şi securitate se datorau activităţii de cercetător ştiinţific atras de misterele „lumii umbrelor”. Avusesem acces chiar la fonduri arhivistice speciale, care mi-au permis să am cunoştinţe bogate despre organizarea şi funcţionarea sistemelor de informaţii. Problema era că datele mele se refereau doar la perioada care a precedat instaurarea comunismului în România.

După ce i-am mulţumit pentru onoranta propunere, i-am spus că-mi era imposibil să mă angajez într-un demers pentru care nu am abilităţi, cu atât mai mult cu cât – reproduc mai mult sau mai puţin exact în termenii utilizaţi – „dumneavoastră nu ştiţi nimic despre cum trebuie să se lucreze într-un astfel de serviciu, iar eu habar nu am, atunci ce fel de Serviciu vom reuşi să organizăm? Ar trebui să vă atrageţi nişte profesionişti care să gândească în termenii unui astfel de proiect de specialitate. Eu pot să-mi dau cu părerea despre lumea serviciilor, ca un cunoscător din afara acestora, fără să-mi pot imagina că pot contribui la punerea bazelor unui nou serviciu”.

Nu mică i-a fost surpriza d-lui Măgureanu când a aflat că am fost nominalizat, în luna iulie 1990, consilier prezidenţial pe probleme de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Am avut continuu impresia că mă considera un concurent, deşi nu putea să nu sesizeze reticenţa cu care eu tratam orice angajare directă în serviciile constituite cu mari dificultăţi, generate de reacţiile „mass-mediei avizate întru democraţie”, ca şi cum se dorea organizarea unorsisteme destinate destructurărilor României. Partea simpatică a lucrurilor consta în faptul că astfel de interese şi manifestări purtate pe fondul celebrului slogan „revoluţia continuă” şi-a avut chiar şi „pasionăriile” sale autohtone. Conform conştiinţelor programate şi asistate ale străzii, totul – şi în primul rând – spiritul Securităţii trebuia distrus. Nimeni nu vorbea despre nevoile fireşti de protecţie ale cetăţeanului şi statului.

Ce mă stupefia, de-a dreptul, era absenţa oricăror atacuri la adresa Securităţiicare participase la marile epurări, comisese mii de crime şi împlinise programele de deportări a sute de mii de oameni, în numele revoluţiei şi al dictaturii proletare. Pentru perioada neagră a celor douăzeci de ani de ocupaţie străină (1944 – 1964) şi dezmăţ revoluţionar, programat pe coordonatele unor practici dictatoriale teroriste, doar referiri tangenţiale. Şi – paradoxal – toate aceste stări de comportament şi acţiune, nu din partea „Puterii, ci din partea „Opoziţiei”, purtau tentaţia vocală a purtătorilor vremurilor bune de până în 1964.

Într-un asemenea climat, nu mică mi-a fost surpriza când am primit, într-o zi de mai 1991, vizita inopinată a domnului Roman, prim-ministru al României la acea dată, care mi-a comunicat că, împreună cu domnul Ion Iliescu, preşedinte la acea dată, au convenit că cel mai în măsură personaj pentru a conduce reforma şi modernizarea SRI-ului eram eu.

Domnule, – mi-a spus domnul Roman – suntem într-o situaţie dificilă; nu mă înţeleg cu Măgureanu, avem tot felul de dispute. Este nevoie de o schimbare reală la nivelul SRI-ului şi a sosit timpul să te angajezi în această acţiune.”

I-am răspuns că mă impresionează încrederea, dar nu mă consider pregătit să răspund unei astfel de provocări, aflându-mă în afara oricărei relaţii cu profesioniştii instituţiei respective. După repetarea refuzului meu, am fost primiţi de domnul Iliescu, în faţa căruia mi-am repetat decizia, avertizându-l că în situaţia continuării presiunilor eram gata să-mi dau demisia din funcţia de consilier prezidenţial. Nu pentru că aveam o părere proastă despre Serviciul Român de Informaţii, ba încă făceam parte dintre cei care gândeau că era necesar să fie un astfel de serviciu de protecţie a României, ci pentru că nu mă consideram capabil să reformez şi să conduc o astfel de instituţie. Nu am fost şi nici astăzi nu sunt pregătit să cred că aş fi fost mai bun decât d-nul Măgureanu, în conducerea şi administrarea celei mai sensibile problematici publice a timpului. Din păcate – în primul rând publică şi doar într-o măsură politică – lăsând astfel un loc mare unor jocuri şi ingerinţe care nu aveau nimic de-a face cu securitatea adevărată a României.

În 1992, aprilie, am acceptat, după multe insistenţe, să fiu şeful Serviciului Român de Informaţii Externe. De la început, am avut surprinderea să sesizez că, deşi fuseseră impuse cu mari dificultăţi în viaţa cotidiană a României, cele două servicii erau angajate în tot felul de confruntări, practici provenite dintr-o mentalitate specific românească, dificil de a fi sesizată şi la alţii. Noi trăim condiţia tragică de a considera că inamicul se află printre noi şi nu de puţine ori cu temei, nesesizând, în ruptul capului, natura, logica şi condiţiile infiltrărilor. După mai multe refuzuri şi fiind pus în faţa unei situaţii dramatice, am spus că accept doar în situaţia în care se va înţelege că ne aflăm într-o izolare totală, iar, dacă vom continua să ne comportăm şi în viitor aşa, nu aveam nicio şansă, urmând să fim, pur şi simplu, măcinaţi până la destructurarea ţării. Şi am propus să abordăm o politică ofensivă de deschidere spre ceilalţi. „Dacă mergem spre NATO, atunci să fim serioşi şi să trecem la abordarea directă a statelor NATO, demonstrându-le că suntem hotărâţi să o facem”. Pentru că, până la urmă, izolaţi între cele două tabere nu aveam nicio şansă de relansare fiind sufocaţi. Să nu înţelegi că a fi nevoie de o altă politică însemna să persişti într-o abordare simplistă, tragică, politica de independenţă a României – pe care am susţinut-o şi eu în anii ’70-’80, devenind chiar hazardată. După decembrie 1989, un astfel de proiect nu mai avea nimic de-a face cu situaţia României şi nu ar fi făcut nimic altceva decât să genereze o izolare internaţională catastrofală, evidenţiată deja de climatul „revoluţionar” imprimat în dinamica străzii, controlată de alţii, pe fondul unei incapacităţi ce părea endemică, prin absenţa Constituţiei.

Eram convins că un stat care nu are Constituţie, nici măcar nu există, în absenţa cutumelor şi tradiţiilor de sistem incluse într-un „habeas corpus act” impus regalităţii suverane (o mică glumă, desigur). Nu ştiu, nici astăzi, cum nimeni nu a observat acest lucru şi nici nu vrea să-şi amintească. Nu puteam nici măcar să ne raportăm la o lege fundamentală. Eram lăsaţi să plutim într-un mediu toxic total, bâjbâind într-o lume care îşi găsea tot mai evident logica, fără noi, dar nu şi în afara intereselor noastre.

Am primit de la început garanţiile şi sprijinul direct al preşedintelui Iliescu. A doua zi după ce am fost nominalizat ca director al SIE, la 14 aprilie 1992, am plecat într-o vizită în Germania, apoi, după o lună, în Anglia şi aşa mai departe, având ca obiectiv ţările NATO. Bineînţeles, peste tot am găsit o atmosferă grea, conform căreia România era vinovată de toate relele de dinainte de 1989, iar în ceea ce privea situaţia aflată în desfăşurare, nu numai că eram corigenţi la toate materiile, ci mai şi dovedeam o totală incapacitate şi voinţă de a ne adapta. Uluit, am reuşit să aflu că, în noua concepţie asumată la nivelul relaţionărilor internaţionale, nici măcar nu existase vreo confruntare între NATO şi Tratatul de la Varşovia, că doar România otrăvise relaţiile internaţionale. Ce să mai vorbim despre furturi tehnologice, agresivităţi de tot felul, asasinate şi provocări internaţionale, în timp ce foştii aliaţi din Tratatul de la Varşovia erau trataţi ca prieteni ce veneau dintr-o istorie şi geografie culturală comune, doar noi o moşteneam pe cea balcanică-otomană, care, oricum, era greu de adaptat.

Ce a spus Măgureanu la bilanţul SRI

Reţinerile şi blocajele pe care eram obligat să le constat nu veneau numai din mentalitatea interlocutorilor, ci şi din coparticiparea la un program ce fusese deja convenit.

Cum a predat Talpeş americanilor fantomele Securităţii intalnirile zvNu pot să trec peste un moment petrecut la primul bilanţ al Serviciului Român de Informaţii. Invitat de domnulIliescu, la „Măgureanu, la bilanţ”, am asistat într-o atmosferă rece şi sumbră la prezentarea rapoartelor directorilor de departamente. Toate, fără excepţie, înfăţişau dimensiunile unui dezastru comparabil doar cu acela reprezentat de o ţară aflată sub regim de ocupaţie.România se afla într-o stare de dezastru total. Nu numai demonstraţiile de pe străzi, toate în afara legii, dar aşa cum se sesiza în teritoriu, peste tot eramimplantaţi informaţional de către serviciile din jur şi nu numai din jur, chiar din America Latină şi Asia. Şi, atunci, bineînţeles că rapoartele evidenţiau această stare, marcându-i evidenţierile, toţi „oaspeţii noştri”, indiferent cui aparţineau, deveniţi, în majoritate, profesori de democraţie, se comportau ca nişte inamici, fiind de neimaginat vreo retorsiune proprie în condiţiile absenţei unui cadru legal asumat. Într-un final, de-a dreptul îngheţat, domnul Măgureanu l-a rugat pe preşedinte să-şi spună punctul de vedere. Reacţia a fost pe potrivă: „Păi, la ce s-a spus, ce aş putea spune eu? E rău dacă e aşa. Nu ştiu ce vom face.” După o tăcere prelungită, l-am rugat să-mi aprobe să-mi spun şi eu punctul de vedere.

„Din materialele prezentate aici – am îndrăznit eu – rezultă că nu avem absolut nicio relaţie cu nimeni şi nu numai că nu avem nicio relaţie, ci toţi sunt peste noi şi încearcă să ne pună în situaţii cât mai dificile. Păi, dacă e aşa, cum credeţi că vom rezista? Pentru că, de bine, de rău, Ceauşescu avea o frontieră pe care o controla. Noi nici măcar nu avem frontieră, ce să mai vorbim de mijloace de contracarare. … Tratându-i cu adversitatea specifică ‚lumii umbrelor’ nu ne facem decât rău. Dacă ce se întâmplă la noi s-ar petrece la alţii, noi cum am proceda? Am fi trimis şi noi, să vedem ce se întâmplă acolo, ce îşi doresc, cum putem să ne promovăm interesele? Dacă mă uit cu atenţie, nu ştiu ce ar putea să aibă italienii, spaniolii, francezii sau germanii împotriva noastră (mă aflam încă în faza unor perceperi umanitariste). Nu putem să continuăm politica românului cu şapte inimi în pieptul de aramă. Trebuie să ne adaptăm la condiţiile dezastruoase în care ne aflăm şi să găsim căi de acomodare şi deschidere. Altfel, suntem cu toţii nebuni care se sinucid şi nici n-ar fi asta o tragedie, dar vom provoca noi distrugerea statului, ceea ce ar fi mai mult decât lamentabil pentru că nu noi l-am construit. Eu cred că, de acum înainte, trebuie să se facă un program de deschidere spre cei care ne ‚calcă’; îi ştim cine sunt, îi ,agăţăm’ pe stradă, nu pentru a le spune să plece, ci să le spunem … domnule, ştim cine sunteţi, hai să discutăm, hai să vedem despre ce e vorba, de ce crezi că noi chiar suntem inamicii voştri. Vrem să avem relaţii de colaborare şi cooperare.”

De atunci şi până astăzi, n-am înţeles şi nici nu cred că voi pricepe vreodată de ce ne-au tratat atât de mult timp ca şi cum le-am fi fost inamici, deşi nu doream decât să ne protejăm ţara şi încă mai păstrez senzaţia rece a sloiului de gheaţă care îmi însoţea tentaţiile de a găsi soluţii unor situaţii terifiante, mai mult prin inconştienţa coparticipanţilor autohtoni.

Depăşind faza conotaţiilor şi consideraţiilor, mă voi referi în continuare la un moment care văd că face epocă în „Vitralii”, cel al „dosarelor date de Talpeş americanilor”, după expresia domnului Măgureanu. Când auzi aşa ceva din gura unui om care a fost şeful SRI, timp de şase ani, iar cel acuzat a fost şeful SIE, timp de cinci ani – plus încă şase ani consilier al preşedintelui pe probleme de apărare şi securitate naţională, membru al CSAT – şi o vezi preluată cu insistenţă de revista pensionarilor SRI, „Vitralii”, cu „aprecieri” transformate în formule vituperante, devenite truisme, nu poţi să nu sesizezi că se încearcă un joc murdar peste dezminţirile repetate pe care le-a făcut. Astfel, tocmai acei care ar trebui să fie percepuţi a se afla la vârsta maturităţii depline se pretează la practici de tristă amintire, „securiste”, intoxicând nu numai imaginea unei persoane, ci şi mediul de percepere a unor mutaţii esenţiale, petrecute în poziţionarea geostrategică a ţării.

Fantomele Securităţii nu au executat ordinul

În luna martie 1993, după mai multe demersuri şi contacte la diverse niveluri, am fost invitat în SUA pentru a purta discuţii asupra relaţiilor dintre cele două ţări, în planul serviciilor de informaţii. Sesizasem, în urma mai multor reacţii curioase ale reprezentantului FBI la Bucureşti, domnul Nicholson, că mesajele mele erau nu numai prost înţelese, ci chiar distorsionate. În disperare de cauză am apelat la ambasadorul american la Bucureşti, pe care l-am rugat să informeze şi el Washingtonul. Nici nu puteam să-mi imaginez, la acea dată, căNicholson era racolat de serviciile speciale ruseşti. Se pare că insistenţele mele l-au convins pe domnul ambasador care, după experienţa diplomatică avută în Polonia, era dispus să sprijine şi eforturile româneşti de deschidere, trecând peste barajul mediatic la care eram supuşi. Astfel, mai mult prin bune oficii semioficiale, am reuşit să obţin o „programare” la Washington, nivelul contactelor urmând să fie stabilit în raport de interesul pe care urmam să-l stârnesc. Un moment era clar stabilit, cel al conferinţei cu titlul „Civilizarea securităţii române”, pe care urma să o expun în faţa presei. Se pare că întâlnirile programate (FBI, CIA, Departamentul de Stat), ca şi conferinţa de presă a depăşit aşteptările, făcându-mi-se onoarea de a fi primit, pentru concluzii, de chiar şeful FBI-ului. Am ajuns astfel în faţa unei personalităţi impozante, afabile, chiar amabile, dispuse nu numai să discute, ci şi să afle, vorbindu-mi în cei mai direcţi termeni despre mult disputata problemă, în acea perioadă, a „fantomelor” româneşti de pe teritoriul SUA. Direct, şi fără alte discuţii, mi-a spus că pentru a trece la negocieri şi la stabilirea de relaţii de colaborare, trebuia să predăm listele cu ofiţerii acoperiţi de pe teritoriul SUA, aşa cum deja au făcut – eram sigur – Polonia, Ungaria şi Cehia. I-am răspuns că „nu am nicio îndoială în ceea ce priveşte comportamentul celor trei ţări, deoarece nu făceau decât să transfere nişte informaţii din arhivele speciale (calculatorul de la Praga) ale Tratatului de la Varşovia, noului viitor aliat, SUA. Or, în ceea ce privea România, oamenii noştri nu au mai fost incluşi în programele şi acţiunile Tratatului de la Varşovia, începând cu anul 1971 şi nu aveam, încă, nicio promisiune, nu mai vorbesc de garanţiile deja acordate conducerilor de la Varşovia, Praga şi Budapesta.

Cum a predat Talpeş americanilor fantomele Securităţii intalnirile zvIoan Talpes despre fantomele Securitatii

Am informat, din nou, că România a întrerupt orice acţiune informativă pe teritoriul ţărilor NATO şi, în special, al SUA, urmând ca cei „acoperiţi – fantomele” să fie retraşi în cadrul unui program deja angajat. Oricum, nu puteam să predau asemenea persoane, fără nicio garanţie, cu atât mai mult, cu cât România îşi dorea să devină un aliat fidel şi real al SUA, într-o alianţă adevărată, bazată pe prietenie şi încredere.

Replica a fost directă şi fără prea multe menajamente. „Nu. Va trebui să acceptaţi şi dvs. ce s-a convenit cu celelalte ţări, cu care am stabilit să intrăm în relaţii de colaborare”.

Ajunşi într-un moment de blocaj total al discuţiilor, având şi perspectiva unei variante greu de acceptat, i-am spus interlocutorului că, pentru mine personal, o astfel de variantă era imposibilă, cu atât mai mult, cu cât sunt de formaţie istoric. Reacţia l-a surprins total.

„Bine, domnule, eşti istoric, dar acum eşti ce eşti. Nu poţi să refuzi să iei o decizie de mare importanţă pentru ţara dumitale doar pentru că eşti istoric.” „Cum nu – i-am răspuns – dacă dumneata îmi impui o astfel de condiţie, refuzând-mi orice perspectivă de colaborare, ceea ce înseamnă că mă tratezi ca pe un inamic, fără nicio perspectivă, distrugându-mi şi ultima dintre armele pe care România le mai are astăzi – încrederea. Situaţia ţării mele este disperată, economia la pământ, iar din punct de vedere social ne aflăm într-o bulversare greu de imaginat, pe fondul unei izolări internaţionale nu doar ameninţătoare, ci şi devastator de presantă. Dacă ai dori real să ne oferi o şansă, ai începe prin acceptarea colaborării între cele două ţări şi servicii, situaţie în care ‚oamenii noştri’ ţi-ar deveni automat colaboratori. În situaţia în care eu accept să-i predau, iar dumneata nu vei putea sau nu vei voi să vii în întâmpinarea propunerilor noastre de colaborare, eu nu voi mai avea nici şansa unui stat care îşi asumă dreptul de a se apăra. La propunerea dvs. de predare necondiţionată, eu vă ofer viitori colaboratori, iar dvs. îi doriţi prizonieri, obligându-mă să renunţ la dreptul la apărare.

Ca istoric, ştiu că peste 30-40 de ani, discuţiile noastre, ca şi actele pe care le vom conveni, vor deveni publice. Nu am încă nepoţi, dar sper că voi avea. Cum aş putea să le las o astfel de moştenire, indiferent care ar fi condiţionările determinante? Bunicul lor, adică eu, va fi considerat trădătorul care nu şi-a apărat subordonaţii. Eu nu pot să-mi asum o astfel de responsabilitate, aşa că mâine îmi voi prezenta demisia. După cum ştiţi, domnul Ion Iliescu, preşedintele României, se află la Washington şi este în măsură să decidă asupra situaţiei. În cazul în care va decide să accepte propunerea dvs., eu voi demisiona pe loc.

Această poziţie este adoptată de mine – am încheiat eu – un personaj care nu a avut nicio legătură cu Securitatea, dar care consideră că doar asumându-ne nişte criterii bazate pe dreptul statelor la apărare se pot pune bazele unor relaţii de încredere pentru viitor”. Şi de această dată reacţia a fost promptă: şi-a chemat adjuncţii şi m-a rugat să repet cele declarate, ceea ce am şi făcut, atmosfera devenind cu fiecare cuvânt tot mai destinsă.

Apoi, adresându-se celor de faţă, a spus că începe să creadă că a greşit cerând o „predare totală”, fără a ţine cont de faptul că discuţiile se purtau cu viitori aliaţi: „El are dreptate, dacă vrem să fim aliaţi şi vrem să fim împreună, de ce ne mai cramponăm de nişte chestii din astea? Trebuie să găsim compromisuri cu respectarea legilor fiecărei ţări”.

După câteva aprecieri măgulitoare la adresa mea, mi-a cerut să le prezint propunerile mele. Le-am spus că, în conformitate cu regulamentele româneşti, eu, ca şef al Serviciului, am dreptul să-i retrag în termen de şase luni, iar „fantomele” au obligaţia să revină în ţară, în condiţiile convenite la plecare. Deci, aveam nevoie de şase luni. În situaţia în care va exista cineva care să refuze executarea ordinului, urma să-i predau toate datele pe care le cunoşteam despre persoana aflată în stare de insubordonare.

Spre surpriza mea totală – chiar provocator – mi-a spus că partea americană, pentru a-mi sprijini demersurile, ne acordă un an până la rezolvarea situaţiei. Şi astăzi îmi amintesc privirile care mă fixau, uşor şăgalnic, când mi s-a prelungit termenul „socotelilor”.

A doua zi, la micul dejun organizat la hotelul unde se afla preşedintele Iliescu şi unde a participat şi şeful FBI-ului, au fost repetate înţelegerile convenite. Totul într-o atmosferă plină de speranţe. Întorşi la Bucureşti, am trecut imediat la declanşarea procedurilor care trebuiau să aducă „fantomele” acasă.

Şi acum îmi amintesc insomniile care mă bântuiau la gândul că aveam mari dificultăţi în rezolvarea obligaţiilor materiale faţă de „fantomele” ce urmau să fie repatriate.

La încheierea termenului stabilit – adică un an – , în pofida repetatelor apeluri adresate conform regulamentelor în vigoare, am trăit condiţia unui comandant părăsit de trupe. Cu o singură excepţie, şi aceea utilizată de viitorii noştri aliaţi ca momeală în vederea consemnării comportamentului nostru, ceilalţi – adică „fantomele” noastre – se aflau cu toţii în stare de dezertare, refuzând executarea ordinelor date în conformitate cu obligaţiile pe care le-am asumat de bună voie şi nesiliţi de nimeni.

În astfel de condiţii – după ce am prezentat situaţia preşedintelui – am plecat la Washington cu lista incriminată. Este de prisos să mai spun că m-am aflat într-o ipostază pe cât de penibilă, pe atât de confortabilă.

Aveam cea mai concretă şi directă dovadă că „fantomele” noastre se aflau de mult timp sub control direct american.

Întregul joc făcut până la acea dată– şi, din nefericire, nu a încetat nici din acel moment – a creat dificultăţi uriaşe demersurilor româneşti vizând scoaterea ţării din izolarea dezastruoasă în care se afla. Pot spune, fără teama de a greşi, cădezertorii noştri au contribuit la discreditarea noului curs pe care se angajase ţara şi sistemele sale de protecţie, negociindu-şi astfel propriile şanse. Ar fi incorect să-i condamnăm prea mult pentru soluţiile de dezertare adoptate, uitând întregul spectacol al atacării şi devoalării arhivelor. Dacă domnul Măgureanu şi alţi parteneri întru credinţă şi moralitate trăiesc încă îndoieli asupra celor spuse aici de mine, prezentate în mod repetat şi cu alte ocazii,Serviciul de Informaţii Externe posedă materialele probatorii, iar domnul Ion Iliescu poate să confirme cele declarate. Sunt sigur.

Ar fi de prisos să mai insist asupra faptului că atunci când am vrut să prezint lista cu ofiţerii care refuzaseră să execute ordinul „Centralei”, partea americană nu a mai dorit să o primească.

Refuzul a fost însoţit de declaraţia: „Nu. Nu avem nevoie. Suntem siguri că aveţi toate motivele pentru a vă respecta obligaţiile asumate.”

De ce mai sunt rostite încă asemenea acuzaţii şi imprecaţii la adresa lui Ioan Talpeş? Într-adevăr, rămâne o întrebare la care va trebui să se dea şi un răspuns acceptabil. Ar fi prea frumos ca „novicele” Ioan Talpeş să reuşească deschiderea şi încheierea relaţiilor de prietenie şi colaborare cu toate serviciile NATO, fără să primească şi felicitările cuvenite.

Oricum, primesc cu o mare plăcere toate felicitările de genul celor prezentate în „Vitralii” şi sunt gata să le răspund. Mulţumesc revistei dvs. pentru eleganţa oportunităţii de a mă exprima în faţa unor cititori avizaţi, fiind gata să particip la orice discuţie organizată în vederea stabilirii „trădărilor” şi „trădătorilor”, inclusiv a acelora de grup sau gaşcă.

Asupra trădătorilor de ţară … sunt convins că istoria se va pronunţa, indiferent ce dorim noi, trăitorii trecători.

Scris de : Flaviu PREDESCU     ZIUA VECCHE.ro

http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/intalnirile-zv/cum-a-predat-talpes-americanilor-fantomele-securitatii-56828.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: