NOI IERTĂM DAR NU UITĂM

Stimaţi prieteni,
Îndrăznesc să vă mai trimit un articol personal (copie dintr-un document original din Arhivele Centrale de Istorie), în speranţa că-l veţi retransmite prietenilor dumneavoastră.
Cu mulţumiri,
Mircea Vâlcu-Mehedinţi

NOI IERTĂM DAR NU UITĂM

MIRCEA VÂLCU-MEHEDINŢI

Am declarat şi vom continua să declarăm că nu suntem împotriva nimănui, ci suntem pur şi simplu, dacoromâni. Cei care simţim româneşte nu putem sta deoparte când se continuă cu diversiunea. Suntem acuzaţi de naţionalism-extremist. Se confundă, în mod voit şi premeditat, naţionalismul cu extremismul. Chiar şi actualul preşedinte al ţării declară că nu este naţionalist, că este împotriva naţionalismului. De unde se trage concluzia că el nu-şi iubeşte ţara, nu iubeşte naţiunea română, aşa, cum, de exemplu francezii, germanii, ungurii, khazar-evreii, polonezii, americanii, şi toate naţiunile, sunt, prin fapte, naţionalişti.

În mod voit sau din ignoranţa înţelegerii sensului cuvântului „naţionalist”, a făcut această declaraţie, la o întâlnire cu secuii. Dezideratul naţionalism=extremism face parte dintr-o voinţă criminală, aceea de a ni se falsifica, în ultimă instanţă, originea, vechimea, autohtonia, vatra etnogenezei. Unii dintre aşa-zişii „istorici”, sau chiar unii conducători de comunităţi etnice din ţara noastră, propagă şi induc în conştiinţa unei anumite categorii de populaţie (cetăţeni români de altă etnie) că nu suntem europeni – când, de fapt, suntem naţiunea-matcă din care au roit populaţiile europene -, că suntem neam de slugi -, când istoria noastră este nobilă, de patru ori imperială prin Troia, Alexandru cel Mare, Burebista şi Roma, că nu am avut limbă scrisă – şi se trece sub tăcere că limba şi scrierea noastră provin din limba pelasgo-dacă, dezvoltată de latini şi devenită limba ştiinţifică a întregii lumi.

Astăzi, tot ce-i românesc este socotit că nu mai este bun şi trebuie îndepărtat, radiat. Încă din şcoală, în rândul copiilor şi a tineretului se induce în conştiinţă o cultură străină, falsă, copiată slugarnic din a altor state. În România actuală, servilismul a ajuns la rang de virtute. Ne închinăm în faţa străinilor, cărora le dăm totul, fără să cerem nimic în schimb. Tinerii noştri mor pe meleaguri străine pentru apărarea sau cucerirea de către americani (de exemplu) a bogăţiilor altor ţări, cu care România nu are nimic de împărţit. Dăm totul, (carne de tun, tehnică de luptă, muniţie, echipament, solde, crearea de baze militare străine pe teritoriul nostru etc.) fără să ni se dea nimic, pentru aceste sacrificii enorme. Şi toate se fac datorită corupţiei şi servilismului celor de la putere, lipsiţi de o minimă demnitate.

Elevilor, prin manualele execrabile din licee, nu li se arată adevărul istoric. Nu li se spune nimic despre trecutul înaintaşilor noştri, mai ales al celor din Ardeal, un trecut plin de durere, sacrificiu şi amărăciune. Şi aceasta, datorită politicii tendenţioase care ne-a infestat ţara. O parte a tineretului nostru este dezrădăcinat, amăgit şi debusolat, demoralizat şi cu premeditate îndepărtat de valorile familiei, ale naţiunii, pentru a deveni apatic, fără nici un crez şi a pleca din ţară, pentru a face loc intruşilor. Este deosebit de dureros să constatăm degradarea continuă a sănătăţii, a învăţământului, a cercetării ştiinţifice, a tradiţiilor, a simţirii şi demnităţii de a fi român.

De aceea se impune să luptăm din toate puterile noastre, cu dârzenie şi neînduplecare împotriva oricărei deznaţionalizări a culturii şi civilizaţiei dacoromâneşti şi mai cu seamă a apatiei care îi cuprinde pe tot mai mulţi români. Să luptăm împotriva indiferenţei, a zicalei „Asta e!”

Noi, românii, cei care mai suntem credincioşi idealurilor strămoşilor noştri, îi chemăm la unitate pe toţi conaţionalii noştri, de orice orientare politică şi religioasă, dincolo de învrăjbirile de orice fel – amplificate subtil din interior de neprieteni -, îi chemăm la unitate bazată pe maximă luciditate etnică, în spiritul deplin european. A fi în Europa nu înseamnă a-ţi denigra naţionalitatea!

Cel mai grav pericol, de maximă actualitate, care planează asupra întregii dacoromânităţi este – aşa cum am arătat mai sus –antiromânismul. Acesta se manifestă, în prezent, prin reluarea unui vechi proiect anti-dacoromânesc, acela prin care se urmăreşte deposedarea noastră de dreptul de proprietate asupra teritoriului naţional. De asemenea nimicirea noastră ca neam este şi atacul consecvent la sănătatea publică, la educaţia naţională, la suveranitatea naţională asupra resurselor naturale şi umane, la statul naţional român, unic, unitar, suveran şi independent al cărui teritoriu este inalienabil şi indivizibil (să combatem dorinţa partidului ungurimii de a socoti România o confederaţie, precum Elveţia). S-au lansat lozincile antiromâneşti: că România este o ţară frumoasă, însă este păcat că-i locuită de români şi nu de alţii (ca de exemplu unguri sau kazaroevrei), şi că românii sunt hoţii şi ţiganii Europei.

Chiar pe această temă se fac manipulări şi aranjamente privitoare la infractorii români din Italia şi din alte state (ca şi cum numai infractorii români – care sunt în majoritate ţigani -, ar fi singurii care tâlhăresc, pe acele meleaguri), abătând, astfel, atenţia, din vizorul opiniei publice, asupra mulţimii de infractori indigeni ai acelor ţări. Se procedează ca şi când aborigenii statului respectiv nu ar exista, ci numai românii (aşa cum am scris mai sus, în marea lor majoritate, ţigani) sunt singurii hoţi sau criminali de pe meleagurile lor! Şi aceasta este o expresie a antiromânismului la nivel european.

Acuzele neîntemeiate de holocaust în România împotriva kazaroevreilor, îndatorarea forţată, privatizarea frauduloasă (există coruptibilitate dar fără corupători şi corupţi, astfel că procuratura şi D.N.A. cercetează, dar justiţia eliberează), vinderea pe nimic a tot ce a fost şi este mai bun în economia naţională, urmată de distrugerea întreprinderilor sau de falimentarea lor, jefuirea avuţiei naţionale de către străini şi obligarea noastră la plata unei sume de miliarde dolari, toate acestea fac parte dintr-un complot pus la cale de o mână de aventurieri, lacomi, care îşi fac naţiunea de ruşine.

Lucrarea de faţă – adevărata istorie a Ardealului -, impune conducerii statului unguresc să recunoască oficial holocaustul din Ardeal şi să ceară scuze românilor pentru acest fapt, în numele poporului ungar, aşa cum şeful actual al statului român a cerut scuze pentru holocaustul împotriva kazaroevreilor, care, însă, – după cum am dovedit eu în volumele ce le-am publicat – nu a fost holocaust. Prin recunoaşterea holocaustului din Ardeal, dorim doar o satisfacţie morală, demnă. Naţiunea română este paşnică, nu doreşte nici un fel de răzbunare, iartă, dar umanitatea trebuie să ştie ce avem de iertat. Noi, românii, suntem cu o religie care vine de la Zamolse, recunoscută şi de creştinismul iudaic, o religie care ne îndeamnă să iertăm. Noi nu cunoaştem răzbunarea, pentru că aşa ne este firea. Noi iertăm, dar nu uităm! Ne este interzis să uităm! Ar fi o blasfemie!

România nu a săvârşit vreun genocid, ci împotriva docoromânităţii s-a consumat, de milenii, metodic, un genocid. Un adevărat dacoromânocid a atins paroxismul în perioada regimului Pauker (1945-1953), fiind nevoiţi să ne apărăm fiinţa, neamul, drepturile şi libertăţile noastre strămoşeşti organizându-ne rezistenţa noastră armată în munţi. Şi nici o putere străină, aşa-zisă democratică, occidentală, nu ne-a ajutat. Am fost lăsaţi în părăsire (poate intenţionat, la ordinul unei caracatiţe mondiale).

Pentru aceasta nu admitem verdicte date cu probe falsificate, aduse de un grup incompetent şi neîndreptăţit să judece o naţiune întreagă şi istoria ei. Trebuie mai întâi să ne învăţăm istoria noastră, aşa cum a fost. Bună sau rea, este istoria noastră şi trebuie s-o recunoaştem, aşa cum este ea. Istoria trebuie să fie adevărată, să spunem lucrurilor pe nume, fără a ţine seama de naţionalitate, concepţie politică, socială sau religioasă. Nu zămislită. Trebuie să arătăm lumii adevărul istoric. Acesta este demnitatea noastră!

Din documentele existente în arhivele de istorie ale ţării noastre (unde sunt mii de dosare) se poate trage o singură concluzie asupra teritoriului despre care se tratează în prezentul articol: Cu multă tenacitate, cu un naţionalism acerb şi o cultură şovină deşănţată, permanentă, agresivă, precum şi cu ajutorul unei propagande susţinută în străinătate, bazată pe falsuri istorice, cu o politică întotdeauna duplicitară, Ungaria, în trecut, a reuşit să smulgă României Transilvania, şi, pe timpul cât a subjugat-o, a dus o activitate susţinută, zi de zi, pentru nimicirea unei părţi deosebit de mari a populaţiei autohtone, româneşti, prin metode de un sadism ce nu putea fi conceput decât de minţi anormale. Un adevărat etnocid. Etnocidul dus de unguri împotriva românilor, – în perioada cât Transilvania de Nord le-a fost sub stăpânire, ca număr de victime asasinate, deznaţionalizate, maltratate în închisorile lor, cu averile însuşite de statul ungurilor, cu bisericile confiscate sau dărâmate, cu închiderea şcolilor româneşti, interzicerea vorbirii limbii române, cu expulzările din Transilvania ocupată etc. etc. – este inimaginabil.

Despre acest etnocid (kazar-evreii îl denumesc holocaust, dar nefiind vorba de jertfele arse pe rug, – animale, nu oameni – eu i-aş spune etnocid, exercitat de către autorităţile ungureşti din acele timpuri, nimeni nu vorbeşte. Se pune întrebarea: Care este motivul că despre atrocităţile şi bestialităţile săvârşite, cei care ne-au guvernat de la 23 august 1944 încoace n-au scos o vorbă? Răspunsul este încastrat în coloana vertebrală antiromânească, susţinută, din păcate, de cozile de topor din România: „Se supără Europa” sau „Capul plecat, sabia nu-l taie”! Conducătorii noştri ne reneagă istoria! Nimic de zis, aceasta este demnitatea lor, dar nu demnitatea naţiunii române!.

Având în vedere că toţi cetăţenii României, fără discriminare (etnică, religioasă, clasă socială, apartenenţă politică, sex etc), au aceleaşi drepturi politice, sociale, culturale, economice şi religioase – cu bună dreptate, raţional -, ne întrebăm: De ce conducerea Partidului ungurilor din România ne ponegreşte prin discursurile ţinute la diferitele congrese ale lor, în ţară sau străinătate? De ce ne insultă?

După umila mea părere, partidul lor, care nu este nici partid, ci o uniune aşa-zisă democrată, culturală, încearcă să obţină drepturi privilegiate mai mari decât ale românilor, ducând „politica paşilor mărunţi”. Totuşi, aşa cum a zis şi Nicolae Iorga, admir silinţa lor. Ei tatonează, încearcă să-şi facă un stat mai mare, dar guvernanţii noştri, de ce le satisfac această politică tendenţioasă, pe seama României şi a românilor?

Atâta timp când în ţara noastră domnesc legi echivoce sau chiar dacă ar fi legi bune, ele nu se aplică, acest ruşinos obicei (de a te preface că nimic nu se întâmplă) este nedemn unei comunităţi civilizate europene. Singura soluţie de a lupta împotriva tendinţelor acestei Uniuni ar fi aceea de a nu se mai admite partide etnice sau religioase – aşa cum, de exemplu, se practică în SUA, Franţa şi alte ţări democrate -, ci numai partide formate pe criterii sociale şi economice. Totuşi, românul, chiar în această situaţie anacronică se poate redeştepta, acum, în ceasul al doisprezecelea. Este stringent necesar ca Românii, uniţi (în cuget şi simţiri), să dea la o parte mâzga ce pare că îi va înăbuşi. Nu cu agresivitate, ci paşnic Să nu mai fim dezbinaţi, ci trebuie să creştem în noi speranţa că România va renaşte prin adevăr, dreptate, muncă şi credinţă. Şi aceasta, pentru că în România mai există şi oameni cinstiţi, capabili să curme răul, care a devenit, în momentul de faţă, o mentalitate…

Să punem bază, totuşi, pe înţelepciunea oamenilor simpli. De aceea zic: „Dă Doamne mintea românului de pe urmă”. Sau cum ne învaţă şi imnul nostru naţional, cântat de multă vreme, pe care însă până astăzi nu l-am pus în practică: „Deşteaptă-te române!” Nu mai dormi!Te-au călcat hoţii! Trezeşte-te!

Notă: Trădătorul khazar-evreu Băsescu spunea, la aniversarea Holocaustului din SUA, că a vărsat o lacrimă pentru crimele Holocaustului. Nimic de zis. Cinste lui, deoarece vărsa lacrimi pentru khazar-evreii asasinaţi de nazişti, fiind fraţii lui de sânge. Dar de românii asasinaţi de unguri (care au aparţinut statului pe care îl conduce în prezent, chiar dacă nu îi consideră ca fraţi prin alianţă pe acei români) şi-a amintit de ei vreodată? Bineînţeles că nu. Din contră. Îi are confraţi la guvernare pe aceşti unguri şi  luptă, alături de ei, din toate puterile pentru desfiinţarea ţării care l-a ales ca preşedinte. Ruşine lui şi blestemat să fie în prezent de către noi românii şi în viitor de către istoria care nu iartă: Are memorie. Va rămâne în această Istorie ca ucigaş de ţară. O istorie care-l va scuipa!

Situaţia Românilor din Transilvania de Nord

(Memorandum înmânat de Domnul Vice Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, la Marele Cartier General al Fuhrerului, în ziua de 22 Septembrie 1942 1)

“Populaţia românească din Transilvania de Nord, care a ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, a trăit şi trăieşte una din cele mai grele şi dureroase încercări ale existenţei sale. Pentru a ilustra violenţa extremă a regimului maghiar, instalat în teritoriul cedat şi cruzimile săvârşite împotriva populaţiei româneşti, nevinovate şi paşnice, redau câteva cazuri din sutele de omoruri, miile de arestări şi maltratări, zeci şi zecilor de mii de expulzări peste graniţă, în România, precum şi dislocarea forţată a românilor – din Transilvania de Nord ocupată spre marginea cealaltă, în Ungaria Veche, şi aducerea ungrilor de acolo în locul lor (pentru a se mări densitatea ungurimii în Ardeal,unguri care mai sunt şi astăzi încă acolo, tot pentru acelaşi motiv).-, confiscarea averilor, licenţierea din serviciu a funcţionarilor români, interzicerea vorbirii limbii române pe stradă şi în localuri publice şi particulare, desfiinţarea şcolilor româneşti şi a bisericilor ortodoxe şi greco-catolice etc. etc. – n.n./.”

Asasinatele în massă.”

Judeţul Sălaj.

“1/. Cazul din comuna Ip: În noaptea de 13-14 Septembrie 1940, echipe de soldaţi unguri conduşi de „Nemzetor” (”Străjeri ai Nemului”) au deslănţuit un măcel nemaipomenit asupra populaţiei româneşti. Au fost ucişi, cu o sălbătecie fără pereche 156 de români, bărbaţi, femei şi copii mici, iar casele lor jefuite. Echipe de soldaţi intrau din casă în casă, chemau pe români afară şi după ce-i aliniau, îi împuşcau. Au reuşit să scape cu viaţă numai acei care leşinând de groază erau socotiţi drept morţi. A doua zi după măcel, victimele au fost adunate şi îngropate într’o groapă comună, fără preot. Înainte de a fi înmormântaţi, cei ucişi au fost batjocoriţi de unguri, care au desbrăcat femeile râzând cu hohot de ele. Odată cu împuşcarea românilor, echipe de soldaţi şi civili au jefuit casele celor executaţi. S’au furat bani, efecte, valori şi chiar vite. Cu acest prilej s’au furat numai din biserici 90.000 lei. Măcelul din Ip a îngrozit pe toţi românii din teritoriul cedat, iar ungurii se felicitau între ei pentru această ispravă.”

“2/. Comuna Trăsnea. În ziua de 9 Septembrie 1940, trupele maghiare, îndată după intrarea lor în comună, au deschis focuri de mitraliere şi arme, tunuri şi grenate asupra populaţiei româneşti. Ordinul de tragere a fost dat de ofiţerii unguri. Soldaţii au intrat în locuinţele oamenilor, dând foc caselor şi împuşcând pe toţi care se găseau în case. Deslănţuirea aceasta de ură împotriva unei populaţii paşnice s’a soldat cu un rezultat de 87 de ucideri, dintre care 30 de femei şi mai mulţi copii mici. Preotul satului, Costea Traian, a fost omorât în casa parohială. Ca să justifice pornirea lor barbară, soldaţii unguri au târât o fată de evreu, cu numele de Bercovici Soşi, în biserica românească unde au împuşcat-o, apoi au fotografiat-o, pentru ca să aibă dovezi împotriva preotului român, spunând că evreica este fata preotului, care a tras din turnul bisericii cu mitraliera asupra soldaţilor unguri. Setea lor de sânge a ajuns aşa de departe, încât au strâns şi pe acei puţini oameni care au rămas neomorâţi şi scoţându-i din case i-au pus pe două rânduri pentru a fi împuşcaţi.”

“Aceştia au putut scăpa dela moartea sigură numai în urma intervenţiei unui ofiţer din Comisia germano-italiană care i-a întrebat din al cui ordin vor să comită aceste nelegiuiri, la care soldaţii unguri au răspuns din ordinul D-lui Lt. Colonel. Cu acest prilej au fost mistuite complect de foc 47 gospodării româneşti. Ca dovadă că focul a fost pus de soldaţii unguri, reese din procesul-verbal încheiat la 18 Decembrie 1940 la societatea „Prima Ardeleană din Cluj (Ersti Siebenburgische Allgemeine Assekuranz A.G.) în care se stabileşte că incendiul a fost provocat din ordinul Comandamentului Militar Ungur „Laut allg Versicherungsbedingungen Art.2 nachdem der Brand auf Befel des Militarkommandos entstanden ist der Schadenersatz abzuweisen”, şi se refuză despăgubirea cerută, pe acest motiv. La plecarea din comună, soldaţii maghiari au legat de un tun pe locuitorul Gavrilă Andreiaş şi Ana Dănilă, târându-i după ei până în comuna Hida, Jud. Cluj, unde i-au împuşcat.”

“3/. Ciumârna. În 9 Sept.1940, armata maghiară a executat fără nici un motiv pe ţărani români, incendiindu-le apoi gospodăriile: /se redă numele a 9 bărbaţi şi 2 femei – n.n./.”

“4/. Cerişa. În 16 Septembrie 1940, armata maghiară a executat pe ţăranii: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean şi 7 membri ai familiei Moticiac”.

“5/. Cosniciul de Sus. La 18 Septembrie 1940, unităţi din armata maghiară au masacrat, fără nici un motiv, 16 ţărani români (15 bărbaţi şi o femeie) care au fost îngropaţi într’o groapă comună, fără preot. “

“6/. Camăr. În 15 Septembrie 1940, echipe militare maghiare au ucis 4 ţărani români.”

Judeţul Cluj.

“7/. Mureşenii de Câmpie. În seara zilei de 23 Septembrie 1940, echipe din armata maghiară au strâns în casa preotului şi apoi au măcelărit pe următorii: Preot Andrei Bujor şi soţia sa, născută Lucreţia Mureşan, copiii lor: Lucia Bujor, licenţiată în Litere, Marioara Bujor, studentă în anul II al Facultăţii de ştiinţe, Victor Bujor, elev în cl. A 8-a de liceu, pe soţia învăţătorului Gh. Petra, pe fiica şi pe mama acesteia (Rodica Petra de 4 ani şi Ana Miron), pe cantorul Ion Curzău şi soţia acestuia, pe servitoarea preotului Bujor, Janos. Victimele au fost aruncate într’o groapă comună. Exhumaţi după 3 zile s’a văzut că Marioarei Bujor i-a fost zdrobită ţeasta, iar pieptul lui Victor Bujor străpuns cu baioneta şi hainele tuturor sfârtecate. După omor casa a fost jefuită.”

“8/. În ziua de 11 Septembrie 1940 au fost omorâţi gardienii Ion Chiorean şi Gherasim Moldovan. Românul Vasile Tosa a fost lovit în cap cu o sticlă şi schingiut groaznic; în urma rănilor primite a murit în Clinica din Cluj la 14 Septembrie 1940.”

Judeţul Bihor.

“9/. Almaşul Mare. În ziua de 8 Septembrie 1940 o echipă de militari unguri au ucis 13 români.”

“10/. Oradea. În ziua de 12 Septembrie 1940 au fost împuşcaţi de soldaţii unguri 2 ţărani români lângă linia ferată la marginea oraşului. Cadavrele lor au fost văzute de 2 soldaţi români din Regt. 60 Inf.”

“11/. Diosig. În ziua de 4 Septembrie 1940, armata maghiară năvălind în comună, care urma să fie cedată abia la 8 Septembrie, potrivit sentinţei arbitrare dela Viena, a deschis foc asupra grănicerilor români şi a ucis / se redau nominal cinci grăniceri – n.n./, iar pe Lt. Lazăr Dumitru l-au rănit grav. Transportat la Debrexzen, pe teritoriul Vechei Ungarii, acesta a murit în spital. Autorităţile maghiare l-au înmormântat în grabă, fără a încunoştiinţa Legaţia română din Budapesta. “

II. Omoruri individuale.

Judeţul Cluj.

“1/. Huedin. La 10 Septembrie 1940 a fost omorât cu o ferocitate ce întrece orice închipuire preotul ortodox Aurel Munteanu. Luat de pe stradă de un ofiţer ungur, în timp ce se ducea la o înmormântare, protopopul Munteanu a fost schingiuit timp de 4 ore: bătut cu pumnii şi cu ciomegele până a căzut la pământ, i s’a smuls părul şi barba cu carne cu tot, i-au fost răsucite şi frânte oasele şi ciopârţit tot corpul. Unul din asasini, Budai Janos Gyepu i-a înfipt de mai multe ori un baston în gură, până i-a eşit prin ceafă. Dar ceeace este mai grav, e faptul că Guvernul ungar timp de un an, nu a luat nici o măsură pentru pedepsirea vinovaţilor. Abia apoi s’a dispus judecarea procesului asasinilor. Sentinţa s’a dat la Tribunalul Cluj la 29 Septembrie 1941, cu No.4329 din 1941. Şase dintre acuzaţi de omucidere au fost condamnaţi la pedeapsa ridicolă de 2 luni închisoare corecţională, dar şi această pedeapsă a fost suspendată, astfel că în fond n’a fost nimeni pedepsit. Modul în care au fost desbătute asasinatele de la Huedin constituie o adevărată apologie a crimei, iar pentru asasini acte de glorie.”

“2/. Cluj. La 3 Septembrie 1940, ungurul Geister Josif a împuşcat cu un foc de revolver pe elevul român Alexandru Maier. În noaptea de 14 spre 15 Septembrie funcţionarul vamal român Ioan Almălan a fost ridicat de un soldat ungur şi ucis cu focuri de armă în stradă. Cadavrul a fost străpuns cu baioneta şi zdrobit cu bocancii. Alexandru Balea, soldat desconcentrat a fost aruncat din tren şi călcat de roţi. Muncitorul român Alexandru Raţiu a fost bătut în mod îngrozitor şi în urma rănilor primite a încetat din viaţă. În noaptea de 21 spre 22 Iunie 1942 a fost împuşcat de grănicerii unguri românul Lungi din Valea Drăganului în apropierea comunei Vişag-Tranis.”

“3/. Aghireş. La 8 Septembrie 1940 a fost arestat Gheorghe Boc, apoi dus la şcoală şi schingiut până la moarte de soldaţii unguri. După câteva zile cadavrul îngropat sumar, lângă hotarul comunei a fost descoperit; purta urmele unor mutilări groaznice.”

“4/. Coasta. Ioan Beldian /…/ a fost arestat /…/ şi bătut îngrozitor /…/ apoi escortat într’o pădure apropiată unde a fost împuşcat. Cadavrul lui ciuruit de gloanţe şi spintecat de baionetă n’a fost înhumat. /…/. /În continuare sunt redate numeroase cazuri de omor (memoriul conţine 90 file), după ce victimele au fost mai întâi schingiuite. De exemplu: În localităţile Copardea; judeţul Bihor – Salonta, Sânion -; Judeţul Someş – Sărăţel, Bata, Mălin -; Judeţul Sălaj – Stâna, Căpteni, Halmajd -, Judeţul Satu Mare – Petreşti, Agrişteu -, Judeţul Ciuc – Ditră; Bicazul Ardelean -; Judeţul Năsăud – Monor, Ilva Mare -, au fost ucişi numeroşi români, fără nici o vină, iar unii, ucişi împreună cu soţiile şi copii lor – n.n./.”

III. Schingiuiri colective.

Judeţul Cluj.

“1/. Baciu. În noaptea de 12 Octombrie 1940, o bandă de unguri a intrat în casa fruntaşului P.V., l-au bătut groaznic pe el, pe nevasta sa, pe un băiat şi o fetiţă a lor, ciopârţindu-le mâinile.”

“2/. Bediciu. În ziua de 20 Decembrie 1940, 12 grăniceri unguri au bătut cu pumnii şi patul armei pe I.G. şi S.G. până au căzut la pământ. Apoi au fost descălţaţi şi bătuţi cu biciul pe talpă până le-a ţâşnit sângele, în timp ce le demonstra, că „dreptatea românilor a murit”.

“3/. Aghireş. S.G. /…/, B.G. /…/ au fost bătuţi amândoi la tălpi, bătuţi cu patul puştei, apoi ameninţaţi mereu cu moartea; S.G. a fost dus la şcoală, înfăşurat în cearceafuri şi bătut din nou până dimineaţa. /Judeţul Satu-Mare, localitatea Odărău – alte victime – n.n./. /…/.”

Judeţul Trei Scaune.

“5/. Belin. În noaptea de 13 spre 14 Septembrie 1940, au fost ridicaţi dela casele lor şi adunaţi într’un şopron mai mulţi români: bărbaţi, femei şi copii. Aici soldaţii şi civilii unguri i-au bătut cu ciomegele. Din şopron victimele au fost târâte şi aruncate într’o magazie, unde a început o altă serie de torturi. Astfel, lui S.I. i-au jupuit pielea de pe spate, lui P.A. i-au rupt o mână şi i-au spart capul, lui M.E. i-au zdrobit braţele, iar pe P.M.E. l-au ciopârţit cu cuţitele.”

Judeţul Mureş.

“6/. Tirimiş. La 14 Septembrie 1940, un grup de 40 de români au fost schingiuiţi cu o sălbătecie şi o cruzime mare de soldaţii unguri şi o bandă de civili unguri. Unora li s’au înfipt spini în palmă, alţii au fost oribil mutilaţi.”

IV. Schingiuiri individuale.

“1.Judeţul Cluj. În seara zilei de 15 Sept.1940, preotul Pompei Onofrei, a fost ridicat din casă în bătăi crunte, urcat în turnul Catedralei greco-catolice, pentru a arăta soldaţilor bombele şi mitralierele care ar fi fost ascunse acolo. Strangulat cu o curea şi scăpat ca prin minune tocmai când era să-şi piardă cunoştinţa, Preotul a fost spânzurat apoi cu o sârmă în timp ce ofiţerul înjura pe preoţii români şi pe Episcop. Sârma s’a rupt, preotul îmbrâncit de soldaţi, bătut cu palmele şi cu patul puştii, a fost coborât în pivniţă, tot după arme. /…/. Cu revolverul la tâmplă a fost scos în stradă şi în huiduielile mulţimii a fost dus la poliţie. Expulzat în ziua de 4 Octombrie şi ajuns cu convoiul deportaţilor în gara Lokoshaza, acolo a fost bătut încă o dată îngrozitor de jandarmul care îl escorta.”

“2. Someşeni. În ziua de 11 Septembrie 1940, un grup de poliţişti români ce se îndreptau spre Someşeni, au fost întorşi din drum de armată, duşi în curtea închisorii Tribunalului unde au fost maltrataţi. Unul din ei, Vasile Naş, a fost înjunghiat, lui Gavrilă i-au spart capul şi i-au înfipt baioneta în spate, iar alţi trei au fost duşi în nesimţire la spital.”

“Până şi în trăsura salvării s’au urcat câţiva unguri furioşi continuând a maltrata nenorociţii gardieni.”

“3/. Floreşti. În primele zile ale ocupaţiei ungureşti, ţăranul N.F. /…/ a fost dus la Primărie, bătut la tălpi şi la vârful degetelor. Alt ţăran care s’a întors din România, C.N., ca să-şi ia hainele, a fost prins în timp ce dormea, bătut cu bastoane cu cuie de fier rămânând desfigurat. A doua zi, dus din nou la postul de jandarmi, i s’au smuls unghiile dela mâini şi dela picioare, apoi a fost închis în temniţa Tribunalului din Cluj.”

“4/. Huedin. În ziua intrării armatei maghiare în Huedin şi a asasinării Protopopului Munteanu, mulţimea ungurească a atacat locuinţa judecătorului Eugen Moga. Din acest atac cu pietre, judecătorul s’a ales cu capul spart, iar soţia lui cu leziuni grave la faţă şi cu dinţii rupţi. /În judeţul Someş – localitatea Iliuşa -, în judeţul Bihor – Oradea, Suncuiuş, Cuzăpla -, în judeţul Satu Mare – Gelu, Doba -, bărbaţi în vârstă, tineri, funcţionari, ţărani şi muncitori au fost bestial maltrataţi: bătuţi până la desfigurare, cu capetele sparte, cu unghiile mâinilor smulse cu cleştele, torturaţi ore în şir; astfel, pensionarul L.T. a fost bătut înfiorător de caporalul Erdos Lajes, care după bătaie i-a dat dintr-o gamelă să mănânce materii imposibil de numit. L.T. refuzând, a fost trântit la pământ şi lovit cu bocancii şi cu cravaşa până la nesimţire; un alt român, nemaiputând să îndure schingiuirile, într-o pauză de bătaie, lăsat în celulă, s’a spânzurat; unei copile de 4 ani i-au turnat petrol în cap şi i-au dat foc; un sublocotenent şi civilul Szabo Jancsi, au forţat pe P.I., muncitor, să înghită un drapel românesc tăiat în fâşii, în timp ce era bătut groaznic … apoi un jandarm ungur a tras cu arma asupra lui împuşcându-l în picior; S.D., agricultor, a fost arestat de jandarmii unguri, legat de coada unui cal şi târât pe pământ până la capătul comunei, unde era o cruce. A fost răstignit şi bătut; şi multe, multe alte mârşăvii de care numai bestiile ungureşti au fost capabile – n.n./.”

V. Bătăi.

“Bătăile cum se poate vedea de enumerarea noastră, s’au practicat pe o scară întinsă, încât ele au devenit un sistem. Pe străzi, la domiciliu, în localurile autorităţilor, în închisori, Românii au fost bătuţi, individual şi în massă, pentru simplul fapt că erau Români şi uneori pentru că nu ştiau ungureşte. O pornire de furie oarbă pare a fi cuprins nu numai pe soldaţi, ci şi întreaga populaţie civilă maghiară. Formaţiuni teroriste s’au ivit în Ardeal încă înainte de sosirea armatei, ele au venit în număr şi mai mare deodată cu armata sau în urma ei. Acţiunea de instigare şi de denunţare pe care au desfăşurat-o din toamna trecută şi până astăzi şi-a dat cumplite roade generalizând martiriul înfiorător pe care l-au suferit şi îl suferă întreaga populaţie românească din teritoriul cedat. Sate întregi româneşti au fost nevoite să-şi ia lumea în cap de groaza bătăuşilor unguri şi nesancţionaţi de autorităţi.”

“Sate întregi au dormit în câmp, prin lanuri de porumb şi prin păduri luni de zile, până la căderea zăpezii. Bătăile s’au deslănţuit în special în oraşe şi satele cu populaţiune mixtă. Adesea ele au fost practicate ca un mijloc de convertire a Românilor la una din religiile maghiare. Cele mai numeroase cazuri de bătăi s’au înregistrat în judeţele: Bihor, Cluj, Satu Mare, Someş, Ciuc şi Trei Scaune. Numai pe intervalul dela 1 Septembrie 1940 până la 15 Mai 1941 se cunosc 3.373 cazuri de bătăi violente. Din miile de cazuri de bătăi spicuim doar câteva: /se enumeră aceste cazuri – n.n./”.

VI. Arestări şi internări.

“Imediat după ocuparea teritoriului cedat, autorităţile militare şi poliţieneşti au început arestările, deţinerile şi internările în lagăre anume creiate. Pentru vinovăţii imaginare, pentru aşa zise infidelităţi împotriva Statului maghiar „comise în timpul ocupaţiei româneşti”, în sfârşit, din spirit de răzbunare şi din pricini de răfuieli personale, Românii au fost arestaţi, închişi şi internaţi. Numărul celor deţinuţi se ridică până la 30 Octombrie 1941 la cifra de 13.339. Urgia arestărilor şi internărilor s’a îndreptat şi se îndreaptă în special împotriva preoţilor şi învăţătorilor dela sate şi a intelectualilor dela oraşe, cu scopul vădit de a lipsi populaţia românească de conducătorii ei fireşti. Închisorile Tribunalelor din Satu Mare, Carei, Târgu Mureş, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe, Cluj, Oradea, etc., au devenit neîncăpătoare.”

“S-au înfiinţat lagăre speciale pentru românii ardeleni din teritoriul Ungariei, la Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekescsaba, Puspokladany, etc. Regimul din închisori şi lagăre a fost dela început de intolerabilă neomenie. Batjocurile şi bătăile erau şi sunt la ordinea zilei. Românii deţinuţi au fost literalmente înfometaţi sau li s’a dat în bătaie de joc hrană stricată şi au fost ţinuţi în afară de cele mai elementare condiţiuni de igienă. În foarte multe cazuri închisoarea sau lagărul era un mijloc de şantaj de a sili pe români să părăsească Ungaria. Într’adevăr, foarte mulţi deţinuţi şi internaţi au fost eliberaţi numai cu condiţia de a fi iscălit o declaraţie că renunţă „de bună voie” la cetăţenia maghiară şi pleacă în România. /…/.”

VII. Expulzări.

“Prin expulzările masive, practicate din primele zile ale instaurării regimului unguresc şi până astăzi, se urmăreşte, pe de o parte, schimbarea raportului demografic de până acum, în favoarea elementului maghiar /Îi atenţionez pe cei ce ne guvernează şi conduc astăzi România, (cu toate că dumnealor cunosc) că în anumite judeţe ale ţării se practică, în mod abscons, această metodă veche a iredentismului, de către ungurii cu funcţii de conducere din aceste judeţe, fără ca Preşedinţia sau Administraţia de stat centrală să ia vreo măsură – n.n./, pe de altă parte acapararea bunurilor celor expulzaţi fiindcă „nu prezintă încredere” /…/. Mulţi au fost expulzaţi pentru simplul fapt că „au sentimente româneşti”,

VIII. Înfometarea populaţiei româneşti.

“Acest scop a fost atins în mare măsură prin următoarele mijloace: a) Prin rechiziţionarea în mod discriminatoriu a rezervelor de cereale numai dela români: b) prin refuzul autorităţilor de a distribui alimente românilor nevoiaşi /…/. S’au întâmplat chiar cazuri mortale provocate de foame, după cum au constatat chiar medicii maghiari.”

IX. Situaţia bisericilor româneşti din Transilvania de Nord. “Statul maghiar a continuat prigoana sistematică împotriva slujitorilor bisericilor româneşti, în care vede supremul reazim al românismului transilvănean; el nu se sfieşte să afirme în faţa lumei, că Transilvania eliberată de sub dominaţia română este pământul libertăţei religioase. Adevărul este că în timp ce se anunţă la Budapesta astfel de principii, bisericile româneşti din Transilvania de Nord, în bună parte dărâmate, erau transformate în magazii de cereale; un mare număr de preoţi au fost schingiuiţi, maltrataţi, batjocoriţi sau chiar omorâţi, iar o altă parte deposedaţi de bunuri, smulşi din mijlocul cerdincioşilor şi aruncaţi peste graniţă. /Am dat câteva exemple mai înainte – n.n./. Mii de credincioşi români au fost forţaţi sub presiunea autorităţilor militare şi administrative să treacă la confesiuni maghiare. /…/. Peste 90 % din protopopii şi preoţii din eparhia Maramureşului au fost expulzaţi prin mijloace directe sau indirecte. /…/. Lovituri de moarte se pregăteşte bisericei ortodoxe, prin înfiinţarea episcopiei ortodoxe maghiare, iar celei unite, prin reînfiinţarea episcopiei de Hajdudorog.”

Înainte de arbitraj, Biserica ortodoxă din Transilvania dispunea de 1 Mitropolit şi 3 Episcopi, 1427 parohii şi 1418 preoţi, 44 protopopiate, 3 academii teologice şi 24 profesori tutelari.”

După arbitraj au mai rămas în Transilvania de Nord 1 singur episcop, 442 parohii cu 181 preoţi, 21 protopopiate, 1 Academie teologică la Cluj cu 2 profesori.”

Situaţia Bisericei unite din Transilvania, cu 1 Mitropolit şi 4 episcopi.

“Înainte de arbitraj: /Biserica ubită din Transilvania dispunea de – n.n./ 1660 parohii cu 1630 preoţi, 75 protopopiate, 3 academii teologice cu 24 profesori.”

După arbitraj au rămas în Transilvania de Nord 3 episcopi, 927 parohii şi 740 preoţi, 42 protopiate, 2 academii teologice cu 10 profesori.”

Iată şi lista bisericilor dărâmate, devastate şi incendiate:

Au fost dărâmate până la temelii următoarele biserici ortodoxe: Borsec – Judeţul Maramureş; Biborţeni, Hermanul Secuiesc, Vărghiş, Racoşul de Sus – Judeţul Odorhei; Capeni, Comalău – Judeţul Trei Scaune; Sălard – Judeţul Bihor;”

Greco-catolice: Ocland, Crăciunel, Hereşti, Sânmartin – Judeţul Odorhei; Ditrău – Judeţul Ciuc; Pănet – Judeţul Mureş.”

Au fost dărâmate în parte: Biserica ortodoxă din Boroşneul Mare – Judeţul Trei Scaune; Biserica gr.cat. din Moftinul Mare – Judeţul Sălaj.”

Au fost devastate bisericile ortodoxe din Aita Medie, Belin, Bixad, Ozun, Sf.Gheorghe, Cenatul de Jos, Lisneu, Păcăuţi, Bicfalău, Sântion-Lunca – Jud. Trei Scaune.”

Au fost avariate bisericile greco-catolice din Aldea – Jud. Odorhei; Mădăraş – Jud.Ciuc. A fost luată cu forţa de ungurii romano-catolici biserica ortodoxă din Chichiş – Jud. Trei Scaune. Au fost nivelate temeliile bisericei greco-catolice române, în construcţie, din Dej – Jud. Someş. Au fost prefăcute în magazii bisericile ortodoxe din: Miercurea Ciuc, Gheorghieni – Jud. Ciuc; Praid – Jud. Odorhei. A fost transformată în cazarmă Biserica greco-catolică din Bicaz-Centru – Jud. Ciuc. Au fost închise bisericile ortodoxe din: Binaria, Macea, Diosig, Col. Roşiori, Marghita, Episcopia Bihor (toate din Jud. Bihor); Capela ortodoxă din curtea spitalului judeţean din Oradea; Biserica greco-catolică din Cerftuioşeni – Jud. Bihor. Deasemenea au fost închise bisericile ortodoxe din cele mai multe parohii din eparhia Maramureşului /…/.”

X. Şcoala.

“Prin politica şcolară inaugurată a doua zi după Arbitrajul dela Viena, noua stăpânire maghiară ţinteşte cu o lăcomie ce nu cunoaşte margini, la înjosirea până la desumanizare, la desfiinţarea naţională şi morală complectă a elementului românesc din teritoriul cedat. Nu vom înşira numele învăţătorilor români asasinaţi, schingiuiţi, bătuţi, închişi şi expulzaţi. Ne mulţumim doar să arătăm că sub stăpânirea teroarei, chiar în primul an de stăpânire maghiară din 4700 învăţători români câţi funcţionau înainte de 30 August 1940 la şcoalele primare din teritoriul cedat atribuit Ungariei, 3392, deci 84 % au fost nevoiţi să-şi părăsească căminele şi să se refugieze în România. Dar chiar dintre învăţătorii rămaşi /…/ n’au fost angajaţi decât foarte puţini în Statul maghiar, iar dintre cei angajaţi – cu titluri provizorii -, unii au fost concediaţi din posturi /transferaţi, ruinaţi şi demoralizaţi – n.n./”.

XI. Proprietatea urbană şi rurală.

“Preocuparea de căpetenie a Giuvernului din Budapesta a fost răsturnarea complectă a situaţiunei materiale a românilor găsită în teritoriul cedat. Alături de biserică şi de şcoală şi de celelalte instituţii, regimul proprietăţii a fost atins din temelii, astfel că în Ardealul de Nord astăzi proprietăţile româneşti se surpă, mii şi mii de averi se prăpădesc, iar existenţa românilor este deaîntregul ameninţată. Îndată după instalarea stăpânirei maghiare au început să fie puse în vigoare ordonanţe şi decrete, al căror scop era spolierea românilor şi gonirea lor din teritoriul pe care Ungaria l-a dobândit prin sentinţa arbitrară dela Viena. Articolul V din textul sentinţei vorbeşte răspicat despre „egalitatea de tratament” pentru românii şi ungurii din teritoriul în discuţiune, dar şi acest articol ca şi toate principiile recunoscute de dreptul internaţional au fost călcate de Guvernul maghiar. Este de remarcat că în acelaş timp populaţia maghiară din România n’a suferit nici o stingherire în exerciţiul dreptului ei de proprietate, România a rămas consecventă cu principiile care stau la temelia reformei agrare: au fost împroprietăriţi 44.158 de unguri cu 139.096 ha. Ungurii rămaşi în România – 15.671 capi de familie cu 50.016 ha. nu au fost cu nimic atinşi în drepturile lor – iar coloniştii unguri 6.152 gospodării cu 60.061 jugăre, aproape toate în regiuni curat româneşti – se bucură de garanţia juridică a drepturilor lor şi au deplină libertate economică. Măsurile grave luate de Statul maghiar sunt următoarele:”

“1. Numirea de curator la proprietăţile rurale. Prin ordonanţa No.9370/1940 publicată în Kozlony No.192 din 24 Decembrie 1940, s’au instituit la proprietăţile „părăsite” sau „insuficient îngrijite” lucrători autorizaţi de a arenda imobilele şi de a vinde inventarul viu sau mort. Această ordonanţă comparată cu ord. No.1690 din 1941 valabilă pentru restul Ungariei subliniază diferenţa de tratament între Ardealul cedat şi restul Statului maghiar. Potrivit dispoziţiunile acestei din urmă ordonanţe, curatorul este instituit după o prealabilă somaţie de a pune moşia în lucrare, iar numirea şi gestiunea curatorului este supusă dreptului de apel. În ord. No. 9570 din 1940 aceste garanţii în favoarea proprietarului nu există. Administratorii încredinţaţi de proprietarii români au fost înlăturaţi, iar o dispoziţie administrativă confidenţială prevede să fie recunoscuţi doar acei de origină etnică maghiară. Dacă se ţine seama de expulzarea sistematică a Românilor atunci toţi refugiaţii sunt în situaţia de a vedea curatori numiţi pentru imobilele lor.”

“2. Înlăturarea administratorilor români şi numirea de curatori unguri pe proprietăţile urbane. /…/. Ordonanţa din 22 Oct. 1940 a Comandamentului militar din Cluj obligă pe administratorii imobilelor străinilor din Cluj (adică a celor plecaţi din oraş) să se prezinte pentru revizuirea împuterniciţilor, pierzându-şi drepturile în caz de neprezentare. /…/. Această stare de fapt a fost consacrată prin ord. No. 8230/940 privitoare la revizuirea contractelor de închiriere şi la rechiziţionarea locuinţelor, publicată în Bud. Koz. No. 263 din 19 Noembrie 1940, care prevede dreptul autorităţilor administrative de a fixa chiriile şi a numi curatori la imobilele părăsite. /…/. În majoritatea cazurilor autorităţile maghiare au procedat la expulzarea în massă a românilor fără a îngădui ca expulzaţii să poată lua vreo dispoziţiune în privinţa avutului lor. /…/. Consecinţa practică a acestora a fost că curatorii nu au recunoscut contractele de închiriere, încheind altele noui cu chirii derizorii; dacă se mai adaugă şi impozitele sporite se învederează în chip luminos că s’a urmărit şi realizat pauperizarea şi distrugerea elementului românesc. /…/”.

“3. Anularea retroactivă şi revizuirea achiziţiilor imobiliare făcute de români. Ord. No. 1440/41, publicată în Bud. Koz. No. 45 din 23 Februarie 1941, prevede nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare datei de 15 Martie 1939, prin care s’au dobândit drepturi reale asupra imobilelor aparţinând unei insituţii publice româneşti, toate aceste drepturi se vor înscrie pe numele Statului maghiar. /…/. De vreme ce sub pretextul „presiunei directe sau indirecte a autorităţilor româneşti” sau al „disproporţiunei între preţul de cumpărare şi valoarea reală (actuală!), orice dobândire românească poate fi atacată, se deschide calea arbitrajului, iar temerile pe care le-a creiat această ordonanţă în momentul apariţiei au fost pe deplin justificate. Mii de proprietari români au fost ruinaţi prin sentinţe care nesocotesc elementare principii de drept. /…/.

Dispoziţii pentru complectarea ordonanţei 1440/941. Pentru a-şi putea avea toate efectele ei ruinătoare, această ordonanţă a fost complectată printr’o serie de dispoziţiuni printre care cităm următoarele: ordonanţa No. 181.800/941 a Ministerului de Justiţie, publicată în Bud. Koz. No. 62 din 5 Martie 1941 declară între altele nule înstrăinările de loturi de împroprietărire din 15 Martie 1939, chiar dacă erau făcute cu respectarea condiţiilor legale de atunci în vigoare. Ordonanţa No. 21.000/1941 a Ministerului de justiţie, publicată în aceeaşi foaie prevede că dacă la predarea unei moşteniri nu se obţine autorizaţia cerută de ord. No.1440/941, bunul trece asupra altui moştenitor cetăţean maghiar sau se vinde prin licitaţie publică. În acest fel se poate ajunge la o lichidare forţată a averei rurale a optantului, refugiatului sau expulzatului român. Ordonanţa No. 29.000/941 a ministerului de Justiţie publicată în aceiaşi foaie No. 69 din 25 Martie 1941, prescrie că pentru a se porni proces de anulare pe baza ord. No. 1440 din 1941 este necesară autorizaţia prealabilă a Ministerului de Agricultură. Ministerul va aprecia din punct de vedere al politicei maghiare. Această apreciere a fost îndreptată împotriva românilor /…/”.

“Atacarea reformei agrare, păşunile comunale au fost luate. /…/. Un ordin al Ministerului Agriculturei către subprefecţii ardeleni preconizează revizuirea reformei agrare şi dispune ca particularii să nu facă schimburi sau cumpărături de imobile provenite din această reformă. /…/. În ce priveşte păşunile comunale, reforma agrară a fost atacată prin ord. No. 1890 din 1941, publicată în Bud. Koz. No. 84 din 13 Aprilie 1941 care a decretat revizuirea – la cererea comunelor şi instituţiilor expropriate sau neîmproprietărite, precum şi la cererea proprietarilor fără păşuni suficiente – a păşunilor comunale atribuite prin reforma agrară română/…/.”

Deposedarea şi prigonirea coloniştilor români. Autorităţile militare şi civile, prin acte de violenţă şi teroare au izgonit un mare număr de colonişti români dela vetrele lor. În România există un număr mare de colonişti unguri aşezaţi în regiuni pur româneşti, aşa cum reese din următorul tabel:

Judeţul Gospodării Jugăre

Turda 384 8.842

Bihor 9 101

Caraş 1.235

Hunedoara 901 4.440

Severin 733 6.398

Arad 2.428 17.681

Timiş Torontal 1.612 21.363

“Deşi aceşti colonişti au fost aşezaţi aici în scopul învederat de a se disloca masele compact româneşti, toţi au fost lăsaţi în proprietăţile lor, Statul român neluând nici o măsură de a poseda sau turbura exerciţiul dreptului lor. Ungurii în schimb au deslănţuit împotriva coloniştilor români din teritoriul cedat o aprigă prigoană pentru ilustrarea căreia ne mărginim a cita doar câteva exemple: 162 familii de colonişti români din colonia Macea, Judeţul Bihor, au fost scoase de autorităţile maghiare din proprietăţile lor – 1901 jugăre şi 159 de case /…/; 230 familii de colonişti români din Lucăceni, Jud. Satu-Mare, au fost deposedate prin aceleaşi mijloace de teroare, la 12-13 Octombrie 1940.”

“După ce li s’au luat avuturile, coloniştii au fost crunt bătuţi şi aruncaţi peste graniţă. 60 de familii de colonişti din Aridaci, Salonta, prin aceleaşi mijloace teroriste au fost expulzaţi la 18 Septembrie 1940. Din colonia Horia, Jud. Sălaj au fost expulzaţi 367 colonişti, cei mai mulţi dintre ei au fost maltrataţi şi arestaţi. 200 familii de colonişti din comuna Roşiori, la 28 Sept.1940 au fost scoase cu forţa din proprietăţile lor, unde şi-au lăsat tot avutul. Aceeaşi soartă au avut-o coloniştii din comuna Lazuri, precum şi din comunele Tiris, Scărişoara Nouă, Săland, Bucea, Sighetul Silvan, Sărătura, Paulian Jud Satu-Mare. Unii dintre dânşii care nu au putut trece graniţa pribegesc şi azi în voia soartei prin Nordul Transilvaniei. /…/.”

Administraţia civilă continuă acţiunea de deposedare ianugurată de administraţia militară. /Se citează mai multe exemple, concrete – n.n./.”

Devastări de imobile. Devastările comise de armata maghiară faţă de care nu s’a luat nici o măsură complectează şirul nesfârşit al actelor abuzive întreprinse de unguri împotriva proprietăţii româneşti. Dela 1 Septembrie 1940 la 15 Mai 1941 au avut loc 98 devastări în massă şi 405 devastări izolate. Devastările în massă au fost săvârşite în majoritate de bande de terorişti unguri şi de unităţile armatei de ocupaţie. Cele mai numeroase au avut loc în Judeţul Sălaj (22), Odorhei (18), Trei Scaune (16), Satu-Mare (11) şi Mureş (11). Aceste devastări au fost însoţite uneori de asasinate, maltratări şi jafuri. Cele mai grave au avut loc în comunele: Horia, Ianculeşti, Ip, Lucăceni, Masva Nouă, Marna Siseşti, Sânţău, Scărişoara Nouă, Trăsnea, Tăşnad (Jud. Sălaj), Baba Novak, Berveni, Celu, Lazuri, Paulian, Principele Mihai (Jud. Satu-Mare), Diosig, Gepium Josa, Salonta, Şălari (Jud.Bihor), Frumoasa, Tulgheş (Jud. Ciuc), Breţcu, Covasna, Lunca Ozunului, Ozun, Poiana Sărată.”

2. Proprietatea minieră, comercială şi industrială. Prin măsurile luate întâi de autorităţile militare şi în continuare de cele civile, alături de proprietăţile urbane şi rurale au fost distruse şi proprietăţile miniere, comerciale şi industriale româneşti. Statul român s’a abţinut până în prezent de a răspunde cu o măsură similară la actele abuzive ale Statului ungar. Este deasemenea de relatat că nici o expropriere, nici o desfiinţare, nici o măsură specială cu privire la întreprinderile şi asociaţiile comerciale sau băncile ungureşti din România nu a fost luată de Statul român pentru a se răspunde la regimul creiat vieţii economice româneşti din teritoriul cedat.” “Proprietatea minieră. Îndată după ocuparea Transilvaniei de Nord, autorităţile militare maghiare interpretând în mod abuziv dispoziţiunile legii militare II/1939, au întreprins o serie de rechiziţionări şi exproprieri de bunuri miniere româneşti. Aceste măsuri au fost continuate şi sub administraţia civilă. /Se enumeră ordonanţe, decizii, cu exemplificări concrete – n.n/.”

Luarea în posesie a băilor şi izvoarelor minerale /…/”.

Comerţul şi industria /Câteva pagini de exemple – n.n./.” “Paralizarea comerţului românesc. Revizuirea autorizaţiilor de comerţ. Comerţul românesc din Transilvania a suferit din pricina devastărilor organizate de populaţia maghiară şi tolerate de autorităţi, precum şi din pricina rechiziţionărilor de organele militare, măsuri care au fost luate şi împotriva acelor cari au rezistat acestei ilegalităţi /…/ aproape totalitatea autorizaţiilor şi brevetelor au fost ridicate dela români pe cale administrativă. /…/. În special li s’au retras tuturor românilor pentru articolele monopolizate. /…/ s’au luat brevetele tuturor românilor din Oradea, Cluj, Dej, Satu-Mare şi din majoritatea comunelor româneşti. Chiar invalizilor de război li s’au retras brevetele. /Se dau exemple – n.n./.” “Încercările de desfiinţare a băncilor româneşti. Blocarea portofoliului cedat. Comandamentele militare au instituit curatori pe lângă întreprinderile bancare româneşti. Prin ordonanţa No. 6310 din 1940 s’au numit inspectori de control la toate băncile din teritoriul cedat. /…/. Banca Naţională ungară a obligat băncile româneşti prin circulara No. 14 din 18 Decembrie 1940, No. 15 din 4 Martie 1941 şi No. 18 din 12 Iulie 1941 să verse într’un cont blocat, până la 27 Iulie 1941 toate încasările rezultate din portofoliu – în valoare de peste 300 milioane lei ce le fusese cedat de Banca Naţională a României înainte de ocuparea militară a teritoriului şi deşi cambiile reescomptate la Banca Naţională a României fuseseră trecute la acestea prin gir în proprietatea băncilor ardelene. /…/. “

Desmembrarea cooperaţiei româneşti. Autorităţile militare au sechestrat averile şi fondurile cooperaţiei româneşti. Pe unele le-au înglobat cu forţa în cooperativele ungureşti, iar pe lângă altele au numit comisari sau conducători oficiali.”

XII. Maghiarizarea.

“Pe lângă celelalte mijloace de tortură şi vexaţiune exercitate asupra românilor din Ardealul de Nord în ceea ce priveşte viaţa, libertatea, proprietatea şi religia lor, Statul maghiar a uzat prin toate mijloacele maghiarizarea acestora, căutând a obţine o complectă şi rapidă desnaţionalizare, ba chiar a face să se piardă vestigiile originei lor etnice. Toate aceste măsuri contrare atât dreptului ginţilor cât şi spiritului textului art. 5 din actul de arbitraj – mai ales în timpul cât dreptul de opţiune al locuitorilor pentru naţionalitatea română sau maghiară se afla suspendat – au fost executate şi prin diferite procedee, unele cu caracter oficial şi aplicate făţiş, iar altele ascunse. Mijloacele întrebuinţate de Statul maghiar pentru săvârşirea operei de maghiarizare a românilor se pot clasifica, în linii generale, în următoarele categorii:”

“1. Restrângerea întrebuinţărei limbei române între români prin ameninţări, bătăi, arestări şi privaţiuni exercitate asupra locuitorilor /Se dau exemple concrete – n.n./. “

“2. Interzicerea predărei religiei în şcoli, în limba română /Se dau exemple concrete – n.n./.”

“3. Înmatricularea copiilor români ca unguri şi luarea lor spre educare de autorităţile ungureşti. /Exemple – n.n./.”

“4. Maghiarizarea numelor /Exemple – n.n./. transferări de români în alte regiuni din Ungaria Veche. /Exemple – n.n./. Nici procedeele enumerate şi nici cazurie citate, pentru a le exemplifica, nu epuizează nesfârşita gamă de mijloace ce Statul maghiar întrebuinţează pentru a obţine maghiarizarea populaţiei româneşti din Ardealul de Nord.”

XIII. Convertiri la religiuni ungureşti.

“În multe cazuri, autorităţile maghiare au încercat să obţină desnaţionalizarea românilor rămaşi în Ungaria prin obligarea lor să-şi părăsească credinţa strămoşească, trecând la una din religiunile ungureşti /…/ să se lepede de religia ortodoxă sau greco-catolică şi să treacă la cea romano-catolică sau reformată. /…/.”

XIV. Dărâmări de monumente.

“Numeroase sunt deasemenea actele de distrugere săvârşite asupra monumentelor şi cimitirelor româneşti, în scop de a înstrăina şi a îndepărta din mintea românilor tot ce poate să menţină vie legătura cu neamul românesc. Ne vom mărgini să cităm, din marele număr de cazuri verificate, pe cele mai elocvente: /Sunt numeroase – n.n./.”

XV. Concedieri de funcţionari şi muncitori români.

“/Sunt zeci de mii. Se enumeră locurile de muncă ale acestora şi numărul celor concediaţi – n.n./.”

“XVI. Degradarea demnităţii de om. Punerea la jug a Românilor. Din toate maltratările şi chinurile şi vexaţiunile la care au fost supuşi românii din Transilvania de Nord, fapta prin care ungurii s’au întrecut pe ei însuşi, şi dacă nu ar fi fost făcute parţial de Statul maghiar nici nu ar fi de crezut, este întrebuinţarea copiilor şi tinerilor români din organizaţia „Levante” (prelimitară) ca vite la jug. Această batjocură de nesocotinţă a fiinţei de om nu a fost un caz izolat. Întrebuinţarea românilor ca vite de jug a fost ordonată de comandanţii premilitarilor în comunele Copalnic – Mânăştur, Jud. Satu Mare; Domnin şi Vasul – Jud. Sălaj; Satu Lung, Hideaga şi Comcuţa Mare – Jud. Satu-Mare; Rodna şi Măgura Ilvei – Jud. Năsăud etc. Astfel în comuna Măgura Ilvei 10 tineri români au fost înhămaţi pentru a ara un teren, iar doi tineri unguri îi mânau cu biciurile în mână. “

“În comuna Rodna au fost înhămaţi la un car, patru premilitari români, iar alţi şase care au refuzat au fost închişi în pivniţa şcoalei şi bătuţi până la sânge. În comuna Copalnic Mânăştur au fost înhămaţi cu forţa la o maşină de semănat şi la o grapă toţi tinerii premilitari români; la 5 Mai 1942, premilitarii români din Somcuta Mare, Mogoşeşti şi Satu Lung au fost înjugaţi la 10 pluguri şi puşi să are moşia contelui Teleki, sub comanda unui caporal ungur. Trebueşte subliniat că în comuna Domnin unde deasemenea premilitarii români au fost puşi la jug, părinţii acestora au oferit vite ca să-şi scape copiii de această muncă umilitoare, iar comandantul ungur a refuzat. Această batjocură a fost dublată şi de o adevărată schingiuire a românilor: mulţi premilitari români s’au îmbolnăvit după ce au tras la jug. Trebuie menţionat cazul tânărului Miclea Horaţiu, căruia făcându-i-se rău pe când trăgea a căzut jos şi a leşinat; neputându-se ridica a fost lovit cu ciomagul de către supraveghetorul ungur sub ochii comandantului Pap Laczi.” “Prin aceste fapte de barbarie, ungurii se eliminează singuri dintre popoarele civilizate /subl. n./. “

“XVIII. Românii sunt „Afară de lege”.

“Cu întregul patrimoniu moral distrus, expuşi nimicirei materiale, sângerând din mii de răni, românul n’are cui să-i ceară o fărâmă de dreptate, fiindcă legile ungureşti nu sunt pentru el, ci împotriva lui. Reclamaţiile sau apelurile româneşti li se răspunde cu cinism sau cu noui insulte, cu ocoluri ipocrite /viclenia, ipocrizia, minciuna sunt caracteristice multor mici şi mari conducători maghiari – n.n./, sau, mai primar – dar cel puţin mai sincer – cu bătaia – după temperamentul celui pus să împartă sau să păzească dreptatea. Ne vom mărgini să dăm un singur caz pentru a ilustra mentalitatea. E cazul dela Bicazul Ardelean”.

“Persecuţiunile din această puternică aşezare românească au avut un caracter endemic, ele ţinându-se lanţ dela intrarea armatelor şi până azi. Bătăile, schingiuirile, trecerea cu forţa de la religia străbună la una din religiile ungureşti, arestări, deposedări, batjocorirea frumosului şi străvechiului port românesc din acea regiune, înfometări, expulzări; nimic n’a fost uitat din vastul repertoriu al samavolniciilor care s’a executat de un an de zile în această mare comună românească de circa 13.000 locuitori, dintre care 99 % români. Ne mai putând răbda, românii din Bicaz s’au adresat Comisiunei militare germano-italiene dela Cluj care, în ziua de 11 Octombrie 1941 s’a deplasat în comună şi ascultând cererile cetăţenilor le-a promis acestora că va face tot ce îi stă în putinţă ca ele să fie îndeplinite în chip mulţumitor.”

Ce cereau românii din Bicaz?

“1/. Să se revină asupra anulării reformei agrare româneşti;”

“2/. Să nu li se răpească pământul ce l-au cunpărat dela 1918 încoace;”

“3/. Să fie eliberaţi cei 60 de fruntaşi ai satului, duşi la închisorile din Budapesta, pe la începutul lunei Septembrie 1940 sub pretext că ar fi vagabonzi;”

“4/. Să înceteze schingiuirile;”

“5/. Să se aprobe înfiinţarea a cel puţin 2 posturi de învăţători români, în loc de 20 cum ar fi normal;”

“6/. Să li se dea păşunile luate.”

“Cu toate că cererile au fost găsite cât se poate de juste de Comisie – sau tocmai din această pricină -, la 2 zile după plecarea ei, a început un adevărat uragan de ură asupra comunei Bicazului, care a fost declarat centru comunist şi înconjurat de un batalion de jandarmi, toate potecile fiind barate, în timp ce o companie a început cercetările şi arestările din casă în casă. Nemai pomenite acte de sălbătecie s’au întâmplat în zilele ce au urmat de atunci şi până azi: 39 de arestări, bătăi şi schingiuiri nenumărate, un număr înspăimântător de oameni fugiţi peste graniţă în România, o atmosferă de plumb deasupra Bicazului răvăşit, încremenit de spaimă. Iată rezultatul operei de „cercetare” întreprinse drept replică a anchetei făcute de Comisia italo-germană. Cât despre măsurile deosebite cu care justiţia maghiară împarte dreptate românilor, de o parte şi ungurilor de alta, amintim următorul caz recent: / O femeie condamnată la un an închisoare, pentru o scrisoare către o prietenă din România – interceptată de poliţia maghiară, în care arată că făina şi untura sunt scumpe – n.n./. În acelaş timp, asasinii dovediţi ai protopopului Aurel Munteanu din Huedin (jud. Cluj) au fost condamnaţi la 2 luni închisoare cu suspenarea pedepsei.

F.P.C.M.- S.S.I.- DOSAR 50/1942

Sursa:

Colecţia “Dezvăluiri. Faţa necunoscută a Istoriei României. Memoria Istoriei” – volumul 8 [Ardealul – Prigoana românilor – Holocaust (1940-1947), pag.73-89)] de Mircea Vâlcu-Mehedinţi

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: