UNIVERSUL ROMANESC- TEZAURUL ROMANESC DUS LA MOSCOVA IN 1916 SI„FURAT DE RUSI” A FOST FURAT DE FAPT DE ROMANI IN IANUARIE 1918. O IPOTEZA CARE INCEPE SA FIE CONFIRMATA DE DOCUMENTE.

 De Ioan Herald

Sursa de la care am preluat acest articol este universulromanesc.ro, publicație la care Ioan Herald este colaborator.

    Cateva lamuriri introductive

    Conform protocolului incheiat intre Victor Antonescu, reprezentantul BNR (Banca Nationala Romana) pe de o parte  si generalul rus Miloradovici, comandantul Frontului de Sud-Vest si al Fortaretei Kremlin  in decembrie 1916, tezaurul romanesc depus spre tezaur_0.jpgpastrare la Moscova in decembrie 1916 si in august 1917  urma sa fie pazit si supravegheat permanent (si chiar a fost pazit) de catre reprezentantii autoritatilor romane precum si de o garda militara romaneasca. Militarii rusi  doar au sprijinit si ajutat garda militara romaneasca de la tezaur. Protocolul nu a fost iscalit la nivel de guvern nici de Rusia, nici de Romania, iar Victor Antonescu l-a iscalit el cu de la sine putere in numele regelui Romaniei.

   Conform documentelor, tezaurul romanesc dus la Moscova in 1916 si in 1917 nu apartine poporului roman  ci  este proprietate privata aFamiliei  Regaledin Romania acelei vremi si  a  oligarhiei romanesti. O parte a acestuia este proprietate a Comunitatii Evreiesti, BNR luand si ducand in Rusia si  tezaurul Comunitatii Evreiesti depus la Marmorosh Bank, cea mai puternica banca din Romania anilor 1916. In caz ca Rusia returneaza tezaurul, aurul intra automat in proprietatea Familiei Hohenzollern si a altor oligarhi romani, iar  o parte a acestuia se intoarce la Comunitatea Evreieasca din Romania. Ca atare, daca tezaurul va veni in tara, nici un roman nu va vedea nici macar un atom de aur in buzunarul sau.

   Rusii nu au controlat  pana in 1960 lazile cu aur  depuse la Kremlin de catre romani pentru ca nu au avut timp de asa ceva: razboaiele in Rusia s-au tinut lant si refacerea tarii in urma acestor razboaie a constituit preocuparea de baza pentru Moscova. Pe rusi nu i-a interesat nici macar recuperarea tezaurului pe care ei l-au dus la japonezi (600 de tone de aur) si pe care nu l-au mai vazut niciodata. Cu atat mai putin i-a interesat soarta tezaurului romanesc. Lenin vorbind despre tezaurul romanesc a vorbit in necunostinta de cauza, citind dupa listele de inventar.

   In 1917 si 1918 partea estica a Rusiei a fost  controlata de trupele Albilor si de armatele occidentale ostile lui Lenin care ajunsesera in fata Moscovei. In ianuarie 1918 Kremlinul era ocupat pur si simplu de garnizoana romaneasca, in subsolurile lui misunau peste o suta de agenti ai serviciilor secrete romanesti  si in jurul Moscovei se gaseau cateva mii de militari romani. Functionarii BNR si garda militara romaneasca de la Kremlin, precum si agentii secreti ai serviciilor romanesti de spionaj  se prefac a imbratisa  ideologia comunista a lui Lenin. Capitanovici si Henegariu, reprezentanti ai BNR si spioni ai regelui Ferdinand al Romaniei, declara ca ei vor lua aurul si-l vor returna poporului roman. Intr-o seara din  ianuarie 1918 Henegariu aduna intreaga comunitate romaneasca de la Kremlin, inclusiv pe militarii romani care pazeau tezaurul si le spune  cu voce tunatoare: „Frati romani! A sosit ceasul cel mare! Cele 400 de milioane in aur pe care noi le pazim la Kremlin, Depozitul casei de Depuneri de la Sudnaia Krasna si Tipografia Bancii Nationale sunt proprietatea poporului roman si adevaratii proprietari ai acestui aur suntem noi, nu oligarhia din Romania  care a jefuit acesti bani de la poporul roman.  Ca atare, ofiterul Ardeleanu se numeste din acest moment comisar al poporului roman pentru Banca Nationala Romana si maine sau poimaine se va prezenta dlui Capitanovici tezaur_1.jpgsomandu-l sa-i da cheile de la tezaur.  Domnii ofiteri Pescariu si Guiu reprezinta Armata Romana. In jurul Moscovei sunt cateva mii de militari romani cu care am luat legatura  si care vor inlocui prin buna intelegere garda rusa care pazeste alaturi de noi  tezaurul. Vom incarca maine aurul in vagoane si cu mitralierele pe vagoane ne vom indrepta spre Samara, iar de acolo vom vedea ce vom mai face”.

    Acest document este un document original scos din Arhivele rusesti si care a aparut partial si in revista Magazin istoric, numarul din  decembrie 2004, provocand o tulburare enorma la Bucuresti.  Ulterior Rusia a interzis accesul la documentele legate de tezaurul romanesc aflate in arhivele ei. Motivul este lesne de inteles. Daca lucrurile sunt adevarate si agentii romani si functionarii BNR profitand de starea de colaps a Rusiei si de haosul de la Moscova din 1918 si 1919  au furat tezaurul romanesc si l-au scos din Rusia iesind cu el pe la Samara, atunci Romania s-ar putea trezi implicata in cel mai mare proces de escrocherie, rea credinta si calomnie din istoria mondiala si i s-ar putea cere daune incomensurabile  din partea statului rus. „Tezaurul romanesc furat de rusi” si legendara comoara romaneasca  ar deveni  instaneu „marea escrocherie romaneasca” si poporul roman nu ar mai scapa de  eticheta de hot niciodata. Cum totul se negociaza insa pe aceasta lume, inclusiv onoarea, s-ar putea ca Rusia sa accepte jocul si sa se prefaca a recunoaste ca trebuie sa returneze tezaurul romanesc. Si poate chiar il va returna Bucurestiului, oferind lingouri rusesti echivalente. Dar cu ce pret pentru Romania va face  ea asta?  Poate sta oare in picioare ipoteza ca tezaurul a fost furat de la Kremlin de serviciile secrete romanesti? Pentru a verifica aceasta ipoteza trebuie sa ne intoarcem in timp in anul 1917, luna noiembrie si sa intram la Kremlin in Sala Armelor, acolo unde era depozitat tezaurul.

Cum au furat romanii tezaurul dus la rusi

In octombrie 1917, cand a izbucnit Revolutia Comunista in Rusia, tezaurul romanesc de la Kremlin era depozitat in Sala Armelor sub paza militara romaneasca de un an de zile. In acest scop, conform protocolului incheiat intre Victor Antonescu, reprezentantul BNR si  generalul rus Miloradovici, la Kremlin fusese detasata o unitate administrativa speciala romaneasca, partial militarizata.  Aceasta era reprezentata de functionari ai BNR si ai altor banci din Romania, intre care il regasim pe Theodor Capitanovici, oficial functionar al BNR si conducator al  comunitatii romane de la Kremlin, dar in realitate ofiter sub acoperire, pe Gheorghe Dobrovici (expert in imprimarea bancnotelor), M. G. Vidrascu, Mihail Cantuniari, T. Ardeleanu etc. Mai erau acolo aproximativ 60 de lucratori romani care desfasurau activitate in tipografia BNR din Kremlin (pe atunci bancnotele romanesti erau imprimate in Rusia) plus o garda militara care facea de paza la usile Salii Armelor in care era depozitat tezaurul, alcatuita dintr-un efectiv de circa 30 de ofiteri de jandarmerie, precum si la depozitele din Sudnaia Kasna, unde se afla depozitata partea documentara a tezaurului (arhive, harti etc). Toti acestia erau la randul lor sub supravegherea a cel putin 30 de ofiteri romani ai serviciilor secrete despre care cei in cauza nu stiau nimic, dar a caror prezenta la Moscova era ceruta de practica de securitate obisnuita in astfel de cazuri. Era vorba totusi de o bogatie imensa, colosala, era vorba de  un tezaur! Nici un serviciu secret nu lasa nesupravegheat asa ceva.

In jurul  tezaurului romanesc din Kremlin colcaia o adevarata serparie alcatuita din peste o suta de ofiteri si functionari superiori romani,  politisti, capetenii militare, ofiteri jandarmi, ofiteri  sub acoperire ai politiei romane secrete,  functionari financiari de stat (despre care vom vedea ca erau si astia fosti ofiteri de armata) plus un nucleu de agenti deghizati in  lucratori tipografi si meseriasi. Unul dintre acesti functionari, D. Draniceanu trimite imediat dupa Revolutia Bolsevica un memoriu la BNR in  care descrie detaliat ce s-a intamplat in acele zile in randurile comunitatii romanesti de la Kremlin. Documentul a constituit mult timp secret de stat in Romania si chiar si astazi este foarte putin cunoscut. In el  se spune ca in zilele Revolutiei tezaur_3.jpgBolsevice „romanii au stat in beciuri rabdand de foame zile intregi si fiind jefuiti de tot avutul lor”. Este vorba, desigur, de avutul personal si nu de tezaur.Documentul pomeneste de un oarecare Alexandru Henegariu „ de meserie tipograf, care spune ca a fost pe vremuri tipograf la tipografia Minerva din Bucuresti si care aici este in gratiile dlui Capitanovici”.

Capitanovici era un fost ofiter al Armatei Romane, devenit ulterior inalt functionar BNR. Indeplinea functia de sef al comunitatii romane de la Kremlin (adica unitatea insarcinata cu paza si supravegherea tezaurului). El detinea si cheile de la Sala Armelor, unde era depus tezaurul. De fapt detinea o singura cheie. Sala Armelor avea doua usi, fiecare cu cheia ei. O cheie a luat-o un membru al administratiei ruse, iar cealalta cheie a luat-o Capitanovici. Exista un mecanism care nu permitea sa se intre doar pe o singura usa. Pentru ca sa se patrunda in sala, unde era tezaurul, trebuia sa se deschisa amandoua usile in acelasi timp, deci trebuiau sa fie de fata ambii detinatori de chei: Capitanovici si reprezentantul partii ruse. Trebuie retinut ca niciodata cei doi detinatori de cheie nu s-au intalnit! Iar acest lucru este foarte important. Si vom vedea mai departe de ce: romanii au avut tot timpul la dispozitie sa studieze mecanismul usilor si sa patrunda in sala cu ajutorul unor chei false. Cat despre enigmaticul Henegariu, acesta era un alt ofiter acoperit, probabil ofiter al serviciilor secrete romanesti,  om cu ajutorul caruia BNR cumparase tipografia pe care o instalase in Moscova si cu care tiparea bancnote  romanesti.

Henegariu desfasoara in acele prime zile ale Revolutiei Bolsevice o activitate febrila in capitala Rusiei. Alearga la Guvernul provizoriu de la Moscova, vorbeste se pare cu Kerenski, face drumuri dese la consulul Romaniei la Moscova (functie detinuta onorific de francezul Pierre Guerin) si in cele din urma aduna unitatea  romaneasca de la Kremlin care supraveghea tezaurul si  (atentie!) o arunca in vartejul politic din Rusia, transformand-o in  SOCIETATEA LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI (acolo neexistand in realitate nici un lucrator si nici un taran roman ci doar agenti ai oligarhiei de la Bucuresti, inclusiv ai Casei regale romanesti).

SOCIETATEA LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI  din Moscova va fi recunoscuta ca organizatie comunista bolsevica de catre Comisarul Rus al Afacerilor Externe, V.M. Fritsche. Acest lucru se intampla in noiembrie 1917.

Henegariu incepe sa convoace regulat sedinte de inspiratie leninista la Kremlin cu intreaga comunitate romaneasca de acolo. Aceste sedinte se tineau in localul tipografiei,  la Kremlin sau la Consulatul Roman si ele se desfasurau in numele SOCIETATII LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI, care era recunoscuta acum oficial.  In cursul acestor sedinte el incepe sa propovaduiasca o idee :  anume ca  tezaurul pe care romanii il pazeau  fusese jefuit de la poporul roman de catre oligarhia si Casa regala din Romania. Aurul  fusese, asadar,  furat de fapt de la tezaurul_4.jpgpoporul roman. Gura pacatosului adevar graieste. Lucrurile stateau chiar asa, dar  cainii care pazeau „furaciunea” erau chiar cei adunati pe langa Henegariu, iar unul dintre caini era chiar Henegariu, ceea ce da intregii probleme un aspect de fabula rasuflata. Ultimii indreptatiti sa vorbeasca asa despre tezaurul romanesc de la Kremlin erau chiar Henegariu si cei care ii erau alaturi.

Speriati, functionarii din jurul lui Capitanovici incep sa intrebe cine era acest Henegariu.  M. Cantuniari, un alt functionar al BNR (care fusese  de fapt ofiter sub acoperire al Serviciilor romane secrete si apoi directorul Prefecturii  Politiei din  Bucuresti) il previne pe Capitanovici ca lucrurile luasera o intorsatura periculoasa si ca Misiunea Romana de la Kremlin nu trebuia sa se amestece in politica rusa, sarcina ei fiind paza tezaurului. Capitanovici insa nu reactioneaza. Henegariu, intr-o noua adunare tinuta cu romanii de la Kremlin, tot in noiembrie, propune in plenul sedintei ca tipografia BNR de la Kremlin sa treaca imediat  in proprietatea nou infiintatei  SOCIETATI A TARANILOR SI LUCRATORILOR . Ceea ce adunarea aproba.

In decembrie 1917 soseste la Moscova, in mod ciudat,  un  numeros grup de ofiteri romani care dau  buzna direct la Kremlin declarand ca fusesera  prizonieri la rusi  si ca rusii ii eliberasera. Cum, nu au spus. De ce  nu se duceau acasa, daca fusesera prizonieri, iar nu au spus. Ce urmareau, nimeni nu stia. Se oplosisera la Kremlin si stateau pe capul  comunitatii romane. Printre ofiterii romani nou sositi care pretindeau ca fusesera prizonieri se numarau  Ariton Pescariu si Mihai Guiu (Magazin istoric, decembrie 2004), care au fost identificati mai tarziu ca agenti ai serviciilor secrete romanesti si apropiati ai Camarilei Regale de la Bucuresti. Ofiterii „fosti prizonieri” nu se arata deloc dornici de repatriere. Acestia isi stabilesc tabara in jurul Kremlinului. Interesant este ca in toata acesta perioada de mari framantari in Rusia, nici guvernul Romaniei, refugiat la Iasi, nici serviciile secrete romanesti, nici Ministerul de Interne si nici Ministerul roman de Razboi  nu trimit la romanii de la Kremlin insarcinati cu paza tezaurului nici macar o telegrama. Nici macar o bomboana!

La Kremlin are loc in decembrie 1917 o noua sedinta a SOCIETATII  LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI  (in care se gaseau de fapt doar  ofiteri si agenti romani ai politiei secrete, nici pomeneala de vreun taran sau lucrator!). La sedinta participa si nou venitii ofiteri romani din grupul recent venit in Moscova. In uralele intregii adunari, Henegariu se ridica si spune cu voce tunatoare: „Frati romani! A sosit ceasul cel mare! Cele 400 de milioane in aur pe care noi le pazim la Kremlin, Depozitul Casei de Depuneri de la Sudnaia Krasna si Tipografia Bancii Nationale sunt proprietatea poporului roman si adevaratii proprietari ai acestui aur suntem noi, nu oligarhia din Romania  care a jefuit acesti bani de la poporul roman.  Ca atare, ofiterul Ardeleanu se numeste din acest moment comisar al poporului roman pentru Banca Nationala Romana si maine sau poimaine se va prezenta dlui Capitanovici somandu-l sa-i da cheile de la tezaur. Ofiterul Tomescu se numeste comisar al poporului roman pentru  Casa de Depuneri si se va prezenta la dl C. Ionescu somandu-l sa-i predea cheile de la  Sudnaia Krasna. Domnii ofiteri Pescariu si Guiu reprezinta Armata Romana. In jurul Moscovei sunt cateva mii de militari romani cu care am luat legatura  si care vor inlocui prin buna intelegere garda rusa care pazeste alaturi de noi  tezaurul. Vom incarca maine aurul in vagoane si cu mitralierele pe vagoane ne vom indrepta spre Samara, iar de acolo vom vedea ce vom mai face”.

Acest fragment de document a aparut  partial si in revista Magazin istoric, din  decembrie 2004, provocand panica in randurile clicii care conduce Romania si in randurile serviciilor secrete. Documentul este extrem de important pentru ca din acest moment putem vorbi fara exagerare si cu documente clare pe masa despre o tentativa clara a romanilor  de a fura tazaurul depus  la rusi. Intr-adevar,  in jurul Moscovei existau cateva mii de militari romani cooptati in operatiunea de sustragere a tezaurului de la rusi precum si un nucleu puternic de ofiteri romani insarcinati probabil cu  sustragerea tezaurului de la Kremlin. Nu era vorba doar de romani ci si de miliatri polonezi, cehi, germani, bulgari etc. Lenin daduse ordin ca toti prizonierii sa fie eliberati si indoctrinati in ideea ca oligarhia capitalista era cea care ii manase la moarte (si aici Lenin nu gresea deloc). Pe cat era posibil Lenin intentiona sa creeze cu acesti militari Briganzi Internationale Proletare care sa lupte alaturi de rusi pe front impotriva puterilor capitaliste ostile Bolsevismului. Totusi, nimeni nu era obligat sa se inscrie cu forta in aceste brigazi. Dar totodata in apropierea Moscovei era si frontul albgardistilor (rusii promonarhisti), iar intregul nord-vest al Rusiei se afla sub ocupatia trupelor albgardiste, alaturi de care luptau armatele Angliei, Americii, Canadei si ale altor puteri occidentale,  aliate ale Romaniei. O situatie excelenta pentru a sustrage din Moscova, intrata in haos, un tezaur. Odata ajuns in liniile albgardiste, la aliatii englezi, aurul romanesc ar fi fost uimitor de usor de dus oriunde in lume (inclusiv in Romania).

Pe de alta parte pozitia Fortului Kremlin era de asa natura ca se putea scoate din el relativ usor tezaurul. Pe sub zidurile Kremlinului curgeau apele raului Moscova, rau pe care navigau slepuri si vapoare. Nu putea fi nimic mai simplu decat trecerea aurului peste zidul cetatii si incarcarea lui pe un slep.  Iata ca avem de-a face deci nu numai cu primii hoti care incearca sa fure tezaurul romanesc de la Moscova (si care nu sunt rusi ci romani) ci si cu un plan precis de actiune al acestora. Intrebarea este : au reusit romanii sa fure de la rusi tezaurul pe care l-au dus la Kremlin in 1916 si in 1917? Si cand au facut acest lucru?

Informatiile care vin in continuare de la Moscova cu privire la activitatea de dupa 1917 a romanilor care pazeau tezaurul sunt extrem de bine cenzurate, au caracter secret si sunt ascunse opiniei publice din Romania. „Comisarii poporului  roman” numiti de Henegariu cer a doua zi, conform hotararilor din sedinta zilei precedente, cheile de la sala tezaurului si de la  Sudnaia Krasna, dar nu au putut intra in posesia acestora fiindca …ele fusesera predate consulului roman de la Moscova, francezul Pierre Guerin, un pesonaj absolut enigmatic (informatiile despre el sunt blocate) si care indeplinea onorific aceasta functie.

Deci paznicii romani ai „comorii” se dusesera la Guerin si-i aruncasera pur si simplu cheile pe masa dupa care plecasera. Si Guerin  luase pur si simplu cheile si le bagase in buzunar fara sa zica nimic.  Informatia este, indiscutabil, o  minciuna. Nu poate fi adevarata. Tezaurul era obiectiv militar. Cei care aveau cheile erau legati prin juramant militar sa apere cu pretul vietii obiectivul (adica tezaurul). Abandonarea cheilor tezaurului in mainile unui cetatean strain, fie el si consul onorific al Romaniei,  insemna tradare de tara si dezertare de la datorie. Asa ceva se pedepsea pe atunci cu moartea. Predarea cheilor catre Pierre Guerin nu se confirma, iar daca ea s-ar confirma vreodata inseamna ca sederea in continuare a romanilor trimisi de Bucuresti la Kremlin nu mai avea nici un  sens. Romanii de la Kremlin nu numai ca nu pleaca insa ci vor ramane mai departe aici pentru a pazi o sala la care ei nu numai ca nu mai aveau acces, dar nu mai aveau nici cheile salii respective. Sa nu uitam insa ca si pe vremea aceea se faceau chei false! Aveau romanii sau astfel de chei? Mai era in acel moment tezaurul in sala respectiva sau disparuse in directia Samarainsotit de cei cateva mii de romani inarmati cu mitraliere, cum declarase Henegariu? Singurii care stiu adevarul sunt numai rusii si familia Hohenzollern, potentiala beneficiara  tezaurului. Rusii au refuzat pana in momentul de fata sa vorbeasca despre acest lucru, dar indubitabil  o vor face la momentul potrivit si in modul cel mai senzational.

Deocamdata noi nu putem concluziona decat un singur lucru : conform declaratiilor  romanilor de acolo si conform documentelor istorice a existat un plan al romanilor din Moscova de a fura tezaurul romanesc de la Kremlin si a-l scoate din Rusia cu trenul blindat pe la Samara.  De laSamara, oras aflat la sud-est de Moscova, coborand in jos pe Volga poti ajunge relativ usor si repede la Marea Caspica si de aici poti trece in Iran. Exista insa o modalitate la fel de usoara de a ajunge de la Samara  in nordul Marii Negre si apoi de a trece in Turcia, fara sa apelezi la tren. Daca te sui intr-un vapor oprit langa zidul Kremlinului, poti pluti pe raul Moscova pana la Riazan, apoi pe fluviul Oka pana la Novgorod, unde Oka se varsa in Volga, iar de aici fluviul Volga te duce pe ruta Kazan-Ulianovsk- Samara-Saratov, Astrahan direct  la Marea Caspica. De aici treci marea si ajungi in Iran sau in Turcia fara sa cobori, practic, de pe nava si fara sa fii controlat de prea multe patrule si filtre militare, complet ferit de priviri indiscrete.  Interesant este ca Henegariu nu intentiona sa se indrepte cu tezaurul catre estul Europei, pentru a ajunge cu el  zona ocupata de englezi, americani si albgardisti si de aici in Romania ci intentioneaza sa se indrepte cu el in partea opusa, catre  sud-est de Moscova, spre Iran.

Toate acestea nu sunt speculatii. A existat, conform documentelor  un moment in care romanii desemnati cu paza tezaurului de la Kremlin au ramas fara cheile de la sala in care se afla tezaurul , chei la a caror detinere au renuntat de bunavoie din motive extrem de obscure. A existat un moment in care ei au intentioant sa fure tezaurul si au avut chiar un plan in acest sens. Intrebarea este: pana unde au mers cu acest plan?

In mod normal, dupa  „predarea” cheilor  catre consulul roman de la Moscova, romanii de la Kremlin trebuiau sa plece acasa. Ei raman insa in continuare la Kremlin. Ce fac ei acolo?  Politica comunista! Asta fac!  SOCIETATEA LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI  a lui Henegariu se transforma in ianuarie 1918 in  PARTIDUL TARANESC REVOLUTIONAR ROMAN (desi acolo nu era nici un taran roman ci doar agenti sub acoperire ai Sigurantei din Romania si ofiteri tot sub acoperire ai serviciilor secrete si oameni ai regelui Ferdinand al Romaniei). Desi, conform declaratiilor, nimeni nu mai avea cheile de la incaperea in care era depozitat tezaurul, toata lumea sta pe loc si face politica bolsevica, printre noii activisti ai „partidului” TARANESC REVOLUTIONAR ROMAN plini de ura impotriva „oranduirii criminale  burghezo-mosieresti din Romania”  numarandu-se E. Deleanu  si N. Sticlaru care isi zic „proletari” si despre care nimeni nu stie de unde au aparut. Documentele arata insa ca E. Deleanu era de fapt plutonier in  Armata Romana  si in documentele oficiale apare si acesta tot „dezertor”. Este curios insa cum de toti militarii romani „dezertori”, ofiteri si subofiteri,   se duceau glont  drept la Kremlin si intrau in randurile garzii care pazea tezaurul romanesc.

PARTIDUL TARANESC REVOLUTIONAR ROMAN al lui Henegariu desfasoara la Moscova o activitate propagandistica bolsevica editand  cu ajutorul tipografiei pe care o avea un ziar intitulatFoaia taranului. Banuielile serioase incep insa de abia acum. Preocuparea  principala a grupului desemnat de autoritatile romane de la Bucuresti era de fapt paza tezaurului si nu politica si editarea de ziare. Ori grupul roman de la Kremlin se ocupa de orice numai de paza tezaurului nu. Nu mai detinea nici macar cheile de la tezaur. El editeaza in schimb  ziare, face politica etc. Paza si verificarea tezaurului nu mai constituie preocuparea lui principala. Mai mult decat atat, in 2 martie 1918 (stil nou), Ardeleanu, Henegariu si Capitanovici inainteaza un raport catre Fritsche, Comisarul  Sovietic al Afacerilor Externe cerand  aprobare de viza pentru cei 20 sau 30 de jandarmi romani, instiintandu-l ca acestia  trebuiau sa se intoarca urgent in Romania pentru ca nu mai era nevoie de ei la Kremlin.

Intreaga paza militara romaneasca  a tezaurului (toti cei 20-30 de jandarmi romani) este asadar convocata la Ardeleanu si  Capitanovici si eliberata din post nu de rusi ci de catre romani. Militarii romani care alcatuiau garda de la tezaur  se intorc la Bucuresti, fara ca revenirea lor in tara (atentie!) sa produca vreo mirare si fara ca nimeni sa se alerteze asupra faptului ca la Moscova tezaurul ramasese fara oameni calificati sa-l pazeasca! Singura explicatie care se poate da acestui comportamanet absolut bizar al autoritatilor romane este ca la ora la care paza militara romaneasca a tezaurului parasea Kremlinul, tezaurul romanesc nu mai era la Kremlin ci fusese  furat de chiar autoritatile romane de sub nasul rusilor si depus probabil in bancile engleze. Faptul ca Henegariu, Capitanovici si ceilalti romani vor ramane in continuare langa tipografia BNR in Kremlin si vor face politica  comunista  tiparind un fals ziar leninist este aceea ca ei ramasesera pe loc pentru a acoperi cat mai mult cu putinta furtul tezaurului. In realitate tezaurul fusese furat demult de chiar romanii detasati cu paza lui la Kremlin.  Toate concluziile duc in aceasta directie. Depunerea cheilor de la incaperea tezaurului  la consulatul Romaniei  nu inseamna ca  nu se facusera intre timp chei false. Gasirea unei modalitati de a scoate intr-o noapte  din fortareata Kremlinului, pe fondul haosului care era la Moscova, cu ajutorul a catorva sute de militari romani imbracati in uniforme rusesti a catorva  mii de lazi cu aur care puteau trece oricand drept lazi de munitie in acele vremuri tulburi,  era floare la ureche. Aurul a fost sustras probabil intr-o noapte geroasa de ianuarie sau  februarie a anului 1918, incarcat pe un slep sau vapor ancorat sub zidul Kremlinului  si dus   la adapostul beznei intr-o directie necunoscuta, pe apele raului Moscova. Interesant este ca lucrul acesta nu era ceva peste puterile omenesti. Sa nu uitam ca in apropierea Moscovei cuprinsa de haos se aflau trupele  Albilor, alaturi de care se aflau armatele engleza, canadiana si americana,  plus cele cateva mii de militari romani „fosti  prizonieri la rusi”. Odata intrat in perimetrul acestor trupe romanesti si occidentalo-americane, aurul romanesc era in siguranta.

Henegariu, Guiu, Boierescu,  Capitanovici si intregul grup roman  continua sa activeze la Kremlin ca simpatizanti ai lui Lenin si ai bolsevismului. Gazeta lor Foaia taranului, este plina de invective la adresa „burghezo-mosierimii romane care suge sangele poporului roman” si cer romanilor sa se rascoale si sa-l alunge pe regele Ferdinand  de pe tronul Romaniei. Iata de exemplu ce scriau „bolsevicii” Guiu si Henegariu in Foaia taranului in 14 aprilie 1918, ziar editat la Kremlin in tipografia …Regatului Romaniei: „Aici in Rusia, unde ne aflam acum,  se pune fundamentul pacii intre cei nedreptatiti de veacuri, dar se pune totodata si fundamentul unei lupte crincene si necrutatoare impotriva acelora cari de patru ani de zile, pentru binele lor si al mosiilor lor, minau pe oameni, ca ciurdele de vite, in focul nimicitor impotriva acelora cari pe spatele bietului popor istovit de puteri si-au adunat comori si ridicat palate. Intiia oara proletarii Europei mijlocii fac din piepturile lor zid nestrabatut nu impotriva muncitorilor si taranilor altor tari, ci impotriva adevaratului jug: adevaratei robii, a capitalului, care afara de cistig nu cunoaste nici mila, nici dureri. Salutam  neobositul razboi cu bogatasii. Proletari din lumea intreaga, uniti-va pentru lupta sfinta a celor dezmosteniti, uniti-va pentru „pacea colibelor si razboiul in contra curtilor domnesti”. Tarani si muncitori, luati puterea in miinile voastre puternice, fiti singuri stapini!„(Foaia Taranului, Kremlin, 14 aprilie 1918)

Cu toate acestea, „bolsevicii”  Guiu si Henegariu isi petrec concediul din  vara lui 1918 in Romania, unde nu numai ca sunt foarte bine primiti de catre autoritatile romane (poate chiar de regele Ferdinand!), dar primesc si niste sume substantiale pentru a se reintoarce in Rusia la Kremlin ca „sa pazeasca”  in continuare tezaurul. Mai mult chiar, „bolsevicul convins” Guiu, cel care tuna si fulgera contra burghezo-mosierimii romanesti si impotriva regelui Ferdinand, revine in Rusia cu un pasaport pe alt nume: Iuliu Grigorescu, fapt care demonstreazaa el era spion roman. Mai tarziu, atat Guiu cat si Pescariu si alti romani de la Kremlin vor fi avansati in grad de autoritatile romane. Asta inseamna ca fusesera agenti ai serviciilor secrete romanesti si avansasera ca ofiteri, in ciuda faptului ca unele rapoarte ale Sigurantei ii infierau ca fiind „unii dintre cei mai inraiti bolsevici”. Dupa anul 1921 insa, atat Guiu cat si Pescariu si ceilalti vor dispare subit de pe scena publica, iar cariera lor de „revolutionari” se incheie  brusc. Tot asa de brusc dispare de pe scena istoriei si garda romaneasca a tezaurului  precum si toti romanii de la Kremlin.

Sustragerea  tezaurului romanesc depus la Kremlin a constituit probabil cel mai mare furt de aur din istoria lumii si cea mai mare operatiune de manipulare a unui popor. Intreaga natiune romana este convinsa si astazi, dupa 90 de ani,  ca  „rusii au furat tezaurul Romaniei”. S-ar putea ca foarte curand poporul roman sa sufere un soc si sa afle ca lucrurile stau exact invers: romanii au furat de la rusi nu numai propriul lor tezaur dus la Moscova in 1916. Romanii au mai furat rusilor in 1916-1918 cantitatea de  274 tone de aur si in 1956 alte 24 tone de aur. Amanunte mai jos,  in continuarea articolului.

Nu cei blanzi  stapanesc pamantul ci cei rai, vicleni si mincinosi

      „Tezaurul Romaniei este tezaurul care a fost trimis in Rusia in timpul primului razboi mondial si care nu a mai fost returnat niciodata de rusi”.

Aceasta fraza absolut imbecila este rostita pe un ton ritos in toate scolile din Romania si induce in mintile scolarilor si studentilor romani doua informatii mincinoase. Prima ar fi aceea ca Romania este o tara care  nu are la ora actuala tezaur (desi are). A doua minciuna ar fi aceea ca rusii nu ne-au mai returnat nimic din tezaurul dus la ei in 1916 si 1917, desi ne-au returnat zeci de vagoane din respectivul tezaur si conform documentelor statul roman a recunoscut in trei randuri ca i-a fost returnat intregul tezaur si nu mai are nici o pretentie in acest caz din partea Rusiei.

Poporul roman nu prea a avut noroc cu tezaurele lui. Incepand cu regele Decebal si tezaurul dac (luat de legiunile lui Traian ca prada de razboi) si terminand cu actualul tezaur al Romaniei luat de occidentali ca sa aiba ei „grija” de el, de aurul romanesc s-a cam ales praful. Au avut parte de el altii. Talharii nu sunt altii decat conducatorii poporului roman si diriguitorii politicii romanesti! Totusi, jeluirile sfasietoare ale politicienilor romani cum ca Romania a ramas saraca de pe urma „jafului rusesc” sunt mincinoase si provocatoare. Romania  avea  in iulie 1944 unul dintre cele mai mari tezaure aurifere. Ea dispunea de 244 tone de aur si de peste 2 tone de pietre pretioase si platina. Maresalul Ion Antonescu a dat ordin ca tot acest aur sa fie pus la adapost in niste ascunzatori secrete pentru a nu cadea (ati ghicit!) pe mana rusilor care se apropiasera de Iasi. Marele Stat major al Armatei romane si serviciile secrete au luat hotararea sa duca aurul acesta in grotele de la Tismana, care erau obiectiv secret. Din pacate aurul nu a cazut pe mainile rusilor ci pe mainile oligarhilor romani, care au jefuit tezaurul de vreo 33 de tone.  Cu ocazia transportarii de la Bucuresti in grotele de la Tismana, Dolj,  a acestui tezaur, operatiune care a avut loc in cel mai mare secret sub supravegherea Armatei romane si a Serviciilor Secrete Romanesti, o cantitate de peste 33 tone de aur, platina si pietre pretioase a fost furata de catre oligarhia din Romania in frunte cu regele Romaniei si dusa in bancile din strainatate in septembrie 1944. Voi da amanunte ceva mai departe despre acest jaf, in cadrul acestui articol.

Regele Carol al II-lea supranumit de legionari Sceleratul a furat si el pe rupte din tezaurul Romaniei, dar a fost mai abil si nu a lasat urme. Securitatea lui Dej si a lui Ceausescu si capeteniile nomenclaturii comuniste au furat in perioada 1947-1989 peste 160 (o suta saizeci de tone de aur) si le-au transferat in bancile si ascunzatorile din strainatate. Regimul de dupa 1989 a furat si fura in continuare pe rupte din aurul tarii. Este in traditia  conducatorilor romani (pe care poporul nu are cum sa-i controleze) de a fura periodioc cantitati imense de aur din tezaurul tarii, de a jefui acest tezaur si de a spune apoi ca  „rusii au furat aurul tarii”. Asa s-a procedat se pare si cu tezaurul dus la Moscova in 1917.

Fraza cum ca rusii ne-au furat tezaurul in 1917 si nu ne-au mai restituit nimic din acesta niciodata este  rostita  pe un ton grav de la catedra de catre profesorii romani in fata copiilor din scoli la orele de istorie de la nivel de clasa I primara pana la nivel de facultate si doctorat. Mai mult, respectivul enunt este prezent  sub aceeasi forma in multe enciclopedii, inclusiv in cea mai cunoscuta ecciclopedie,  Enciclopedia Wikipedia, accesibila si pe internet.

Rezultatul unei astfel de indoctrinari stupide este acela ca in 2003 si 2005, in afara profesorului Ion Scurtu, istoric in varsta,  Romania nu a fost capabila sa trimita la Moscova specialisti de marca si historologi competenti care sa trateze cu autoritatile ruse din punct de vedere stiintific problema tezaurului romanesc. Cat despre tezaur, Romania (cel putin oficial) dispune la ora actuala totusi de un tezaur aurifer, dar care nu se afla la rusi ci se afla in bancile occidentalilor. Care nici astia nu ni-l dau inapoi si-l tin acolo, fara ca sa se alerteze cineva. Dl Mugur Isarescu zice ca ni se plateste pentru el o dobanda de nu stiu cat la suta. In ce scop se afla aurul romanesc  acolo si nu in tara, si de ce trebuie sa ne plateasca occidentalii niste dobanzi pentru aurul nostru este greu de spus. Dar sa nu ne indepartam cu vorba.

Tezaurul dus la rusi in 1917 nu era proprietatea poporului roman ci era proprietate privata

Dl  Eugen Anca este  fostul reprezentant al firmei germane Capital Consulting LTD din Stuttgart in anii 2003 si 2004. Aceasta firma a fost angajata de Rusia se reprezinte  Institutul Rus de Relatii Economice Externe (VNIIVS) in relatiile lui cu Europa. Institutul Rus de Relatii Economice Externe este, la randul sau, agentie guvernamentala a Ministerului Dezvoltarii Economice si Comertului din Federatia Rusa.

      Capital Consulting LTD a incercat in anii 2005-2006  sa aduca in Romania ce a mai ramas nereturnat din tezaurul romanesc dus in Rusia in 1916 si 1917 si sa lamureasca pentru totdeauna problema tezaurului romanesc,  insa incercarea sa s-a lovit de refuzul autoritatilor romane, care au respins demersurile Rusiei. Dl Eugen Anca  a facut in legatura cu acest subiect niste declaratii absolut senzationale pe care le voi reda mai departe. Din declaratiile dlui Anca reiese nu numai ca presedintele BASESCU si autoritatile romane actuale (care pot fi acuzati de subminarea economiei nationale, din cate spune dl Anca) se opun  lamuririi problemei tezaurului, dar iese la lumina si adevarul privitor la acest tezaur, adevar care este ascuns cu grija poporului roman de mai bine de 90 de ani, anume ca vestitul „tezaur romanesc” era de fapt  proprietatea particulara a Casei Regale si a oligarhilor romani si (partial)  proprietate a Comunitatii Evreiesti din Romaniaacelor vremi. Comunitatea Evreiasca depusese aurul la Marmorosch Bank, una dintre cele mai puternice banci romanesti din acea vreme, precum si la alte banci din Romania, iar de acolo fusese luat de catre BNR pe baza de proces verbal.  Sa luam insa lucrurile metodic.

In aprilie 2005, dupa indelungi tratative, incepute in 1994, Moscova a invitat guvernul Romaniei si pe reprezentantii BNR, prin Institutul Rus de Relatii Economice Externe (care-l avea ca reprezentant pe Eugen Anca), sa formeze o delegatie care sa discute, printre altele, si tema„proprietatilor Casei regale din Romania in Federatia Rusa componenta metale pretioase”.  Dintr-o data, guvernul roman a inceput sa ignore complet ofertele Moscovei, refuzand sa raspunda la solicitarea acesteia sub pretextul ca tezaurul trebuia sa fie discutat ca problema oficiala de stat si nu ca problema particulara. Motivele reale insa  pentru care Basescu si autoritatile romane au ales sa procedeze in acest fel sunt  numeroase si dureroase, dar cateva dintre ele primeaza. Primul ar fi acela ca in problema tezaurului a intervenit ceva extrem de neprevazut si extrem de riscant pentru Bucuresti. Mai mult ca sigur spionajul romanesc (si poate chiar cel american) au avertizat Guvernul de la Bucuresti ca rusii detineau documente inedite extrem de nefavorabile Romaniei in problema tezaurului, iar acceptarea acestuia de catre Romania implica riscuri extrem de mari pentru noi.

In al doilea rand,  odata rezolvata problema tezaurului, clasa politica romaneasca si presa centrala ar ramane fara unul dintre cele mai eficace instrumente de manipulare a opiniei publice romanesti impotriva Rusiei in timp ce imaginea Rusiei ar cunoaste o imbunatatire substantiala in ochii tuturor romanilor, lucru care nu convine nici Bucurestiului si nici uneia dintre tarile NATO. Al  treilea motiv  ar fi acela ca in Romania operatiunea de falsificare a istoriei pana la cele mai inalte niveluri (inclusiv facultate si doctorat) a dus la disparitia specialistilor veritabili si a istoricilor care sa poata discuta cu mintea limpede si pe baze stiintifice chestiunea tezaurului romanesc. Al patrulea motiv  ar fi acela ca rusii aveau dreptate: tezaurul trimis la ei in 1917 nu era proprietatea statului roman ci reprezenta averile familiei Hohenzollern si ale  camarilei regale de la Bucuresti strans unita in jurul Coroanei regale, plus economiile Comunitatii Evreiesti. Odata returnat, tezaurul va intra imediat, in mare parte, in posesia actualei Case regale si in buzunarele adanci ale Hohenzollernilor, o mica parte urmand a fi restituit Comunitatii Evreiesti careia ii apartine de drept. Nici un roman nu va primi nici macar un  atom  din acel aur, iar statul roman nu se va alege cu nimic de pe urma lui. Acest lucru ar avea un impact devastator pentru opinia publica din Romania, intoxicata  de 90 de ani cu minciuni sordide privitoare la „Tezaurul care ni l-au furat rusii”. Romanii s-ar trezi in sfarsit la realitate, ar realiza ca au fost mereu condusi in toate epocile istorice de niste banditi  si si-ar da atunci seama ca desi  BIBLIA si ISUS spun ca cei blanzi vor stapani pamantul, deocamdata lumea o stapanesc cei rai, vicleni si mincinosi.

Tezaurul romanesc a devenit un instrument de ponegrire a poporului rus

Returnarea tezaurului romanesc prin demersuri oficiale si discutii la nivel de guvern intre Rusia si Romania  este o imposibilitate „tehnica” din punct de vedere  juridic. Romania a recunoscut in trei randuri ca i s-a returnat tezaurul. Si asta in documente oficiale, inclusiv in cele doua tratate incheiate de Ceausescu cu URSS. A redeschide problema aceasta inseamna a declara nule tratatele interstatale incheiate in trecut intre Romania si Rusia, ori acest lucru ar duce automat la declansarea starii de razboi intre cele doua state. Predarea tezaurului s-a facut de catre o persoana particulara (Victor Antonescu) catre alta persoana particulara (generalul rus Miloradovici) in numele unui rege (Ferdinand) si cu specificatia  scrisa ca tezaurul reprezenta niste valori private. Este dureros poate ce spun, dar aici este vorba despre o chestiune strict juridica si care implica doar persoane private. A  trage la raspundere statul rus intr-o astfel de chestiune este o aberatie, pentru ca Rusia nu are aici nici o raspundere. Pe de alta parte, voi demonstra ca, intr-adevar, Curtea Regala avea tot interesul ca sa depuna tezaurul sub formula de „bun privat’ fiindca intentiona sa si-l insuseasca si sa fuga cu el in strainatate. Vremurile erau foarte grele. Armata Romana, prost inarmata si desculta,  suferise infrangeri severe in toamna lui 1916  pe intregul front si statul roman era amenintat cu disparitia. Peste 400 000 de militari romani erau morti, raniti sau disparuti. Bulgarii anuntasera deja ca vor alipi la Bulgaria intreaga Dobroge plus partea de sud a Munteniei. Guvernul Romaniei, Curtea Regala si Armata Romana se retrasesera in nordul Moldovei cu tot tezaurul tarii. In primele zile ale lunii decembrie Armatele Germana si Bulgara au ocupat Bucurestiul si au instituit pe teritoriul Romaniei administratia militara germana. De altfel, prin  Pacea de la Bucuresti (7 mai 1918), Romania era desfiintata ca stat. In aceste conditii era clar pentru Curtea regala si oligarhia romana inca din decembrie 1916 ca statul roman era in pericol sa dispara si ca  daca depuneau tezaurul in Rusia sub calitatea de proprietate a statului roman, aveau toate sansele sa ramana fara el. Cea mai buna solutie sa-l recupereze integral era aceea ca tezaurul sa fie depus ca proprietate privata, ceea ce s-a si facut. Prin disparitia Romaniei ca stat, regele ar fi ramas fara tara si fara coroana, dar ar fi  ramas cu tezaurul statului. Lucrurile erau extrem de clare.  Ideea de a-si insusi integral tezaurul tarii prin furt a incoltit in mintea oligarhiei romane inca dinainte ca tezaurul romanesc sa ajunga la Kremlin. Acesta este insa un alt aspect al problemei. Cert este ca   Federatia Rusa  este un stat care a aparut pe scena lumii in 1991 si este cu totul altceva decat fosta Uniune Sovietica.

Federatia Rusa nu si-a asumat niciodata, in nici o imprejurare,  nici un fel de obligatie in ceea ce priveste  actele juridice si  obligatiile patrimoniale ale fostului Imperiu tarist care s-a prabusit in octombrie 1917.  Acest lucru  permite actualei Federatii  Ruse sa se delimiteze perfect de orice obligatie fata de statul roman in ceea ce priveste tezaurul  pe care fosta Casa regala a Romaniei l-a dus la Moscova in timpul primului razboi mondial.

In ciuda acestor aspecte, exista semnale ca Rusia este hotarata sa rezolve problema „tezaurului romanesc”, pentru ca Bucurestiul a transformat  problema tezaurului intr-un instrument de ponegrire a Rusiei si a poporului rus. Acuza cum ca  „Rusia a furat tezaurul Romaniei”  a capatat nu doar aspecte dramatice la nivel national ci si proprietati mecanice: se repeta ritmic si strident, la intervale regulate  in presa si in mediile politice romanesti, asemenea tipetelor unei papusi mecanice care intoarsa cu capul in jos incepe sa strige „Mama!”. Se pare ca Federatia Rusa este hotarata  sa ia aceasta jucarie enervanta din mainile clasei politice si din mainile jurnalistilor din Romania. Sesizand „pericolul”, Bucurestiul a rupt brusc orice legatura cu Kremlinul pe tema returnarii tezaurului.

Oligarhia romana si Casa regala a Romaniei,  proprietarii  tezaurului romanesc.

Acordul de la Strasbourg pe care Rusia l-a semnat in 28 februarie 1996 cu Comisia Europeana prevedea ca in termen de zece ani Federatia Rusa sa-si rezolve ca stat toate neintelegerile cu alte state, achitand in totalitate  datoriile si obligatiile materiale restante ale fostei URSS  si rezolvand eventualele litigii de frontiera ori de alta natura cu alte state. Cerinta care a fost indeplinita de Federatia Rusa.

Intrucat Uniunea Sovietica nu avea nici un fel de obligatii fata de fostul Regat al Romaniei, Federatia Rusa nu are ce tezaur  sa returneze Romaniei. Din punct de vedere emotional, ceea ce spun eu acum pare scandalos pentru opinia publica din Romania (care chiar in cazul returnarii integrale a acestui tezaur in Romania nu va vedea un banut in buzunarele ei!), dar din punct de vedere juridic este perfect valabil, intrucat  in protocolul incheiat in 1916 cu Rusia Tarista este specificat de BNR ca asa zisul tezaur romanesc (inclusiv cele 90 de tone de aur) are calitate de „proprietate privata” si nu nationala. Din punct de vedere juridic nu reiese din documente ca el ar  apartine  poporului roman ci unor persoane particulare din Romania. Si acest lucru este perfect adevarat, mare parte a tezaurului (inclusiv aurul) fiind  proprietate privata a  Familiei Regale din Romania si a gastii din jurul acesteia. Ca si acum, existau si pe atunci in Romania destui Videanu, Inimaroiu si Cocos(i) care jefuiau banul public sub diferite pretexte si-l bagau in propriile lor buzunare. Unul dintre aceste pretexte era, cum este si acum, „dregerea stradelor orasenesti si a potecelor tarei”. Alt pretext era inarmarea cu tehnica de lupta a Armatei pentru ca sa nu cumva sa intre rusii in tara  si „sa-l duca la colhoz intr-o viata de mizerie” pe taranul roman care manca mamaliga de malai stricat, avea botnita la gura cand culegea strugurii de pe mosia stapanului si era batut cu biciul de boierul devenit colonel in Armata Romana.

Sub pretextul inarmarii si apararii in fata „pericolului rusesc” s-a furat pe rupte din banii tarii de catre o banda de olteni smecheri in toata perioada de dinaintea primului razboi mondial, ca si dupa (este celebra de exemplu asa zisa afacere Skoda din 1922). Asa se face ca, in ciuda propagandei oficiale, soldatul roman a plecat la lupta atat in 1916 cat si in 1941 descult si fara arme. Desi vremurile au trecut, modalitatea de mulgere a poporului de bani si de jefuire a avutului national de catre conducatorii Romaniei a ramas aceeasi. Daca ne vom uita cu atentie vom observa ca actuala banda de politiceni care jefuiesc banul public nu s-a ostenit nici macar  sa schimbe tehnica jupuirii populatiei de bani prin impozite si taxe. Pretextele care se servesc romanilor pentru justificarea impozitelor inrobitoare care li se pun in carca de actuala administratie sunt aceleasi ca in urma cu 80 de ani: reparatul strazilor si al drumurilor si „apararea tarii de pericolul rusesc”  cu ajutorul NATO si al UE.

Indiscutabil, tezaurul dus in Rusia in 1916 si in 1917 era proprietate privata a regelui Romaniei si a clasei conducatoare, adica a oligarhiei romanesti. In protocolul incheiat intre BNR si monarhia rusa se specifica deosebit de clar ca tezaurul depus spre pastrare la Kremlin nu putea fi folosit de bancile rusesti intrucat el era „proprietate privata”. In sprijinul acestei ipoteze vine faptul ca o buna parte a inventarului tezaurului este alcatuita din bijuterii ale membrilor familiei regale, plus cerceii, colierele, bratarile, pantofii si rochiile reginei Maria.    Ca atare, dupa 2000, Federatia Rusa a ales calea cea mai indicata pentru a rezolva problema si a angajat in acest sens o firma privata care sa discute cu Bucurestiul chestiunea tezaurului romanesc, intrucat problema tinea de sfera privata. Aceasta firma a fost, evident,  Capital Consulting LTD.

      In istoria mondiala exista mai multe cazuri in care tezaure ale unor state s-au pierdut sau au fost facute pierdute. Unul dintre cei patiti este chiar Rusia care in 1919 a transferat in Japonia o cantitate  de metal pretios de sase ori mai mare decat  tezaurul romanesc. Guvernul provizoriu rus din acea vreme a pus la adapost in bancile japoneze circa 600 de tone de aur, metal care nici pana in momentul de fata nu a mai revenit in Rusia. Dealtfel, spre deosebire de Romania,  Rusia a considerat acest caz ca si inchis.

Razboiul  Civil Rus si soarta tezaurului romanesc in acest razboi

Depozitarea aurului romanesc la Moscova si pastrarea lui acolo s-au facut pe baza unui protocol intre BNR si  comandantul Fortaretei Kremlin. Amanuntul este interesant, iar datele in legatura cu acest act nu s-au dat publicitatii integral. Se pare ca guvernul tarist si tarul Rusiei si-au dat doar acordul verbal in privinta acestei chestiuni si nu un acord scris, semnat si parafat. In acest caz Rusia ar fi absolvita total  de orice raspundere in aceasta problema. In intelegerea incheiata cu Kremlinul se specifica faptul ca bunurile tezaurului romanesc erau proprietate privata si urmau sa fie doar depozitate la Kremlin si nu date spre utilizare temporara  bancilor rusesti (asa cum ar fi fost normal de fapt). Protocolul s-a incheiat in decembrie 1916 si au existat doua transporturi de bunuri de la Bucuresti catre Moscova: unul in decembrie 1916 si altul in august 1917. Dupa aproximativ patru luni de la efectuarea ultimului transport regimul tarist a fost rasturnat.

Din acel moment in  Rusia vin vremuri extrem de tulburi, dar (atentie!) nu Lenin si  Partidul Bolsevic iau puterea efectiv  ci guvernul provizoriu al lui Kerenski. Incepe Razboiul Civil Ruscare tine aproximativ trei ani, din 1917 pana in 1921. Bolsevicii si socialistii sunt vanati de noile autoritati. Lenin este haituit si de abia scapa, in cateva randuri fiind pe punctul de a fi arestat.Razboiul Civil  Rus (unul dintre cele mai sangeroase din istorie) a fost dus intre  fortele neoliberale ruse sau Rosii (comunisti, aliati cu mica burghezie si muncitorimea socialista) pe de o parte si fortele monarhiste ruse, adica Albii  (Armata Sfanta, sau a VoluntarilorLegiunea Ceha)  aliati cu fortele occidentale si americane pe de alta parte (Anglia, Franta, Canada si SUA, plus armatele  altor 17 puteri occidentale).

In noiembrie 1918 armatele generalilor monarhisti  Denikin si Kolceak  respinsesera Armata Rosie si ajunsesera la portile Moscovei. Moscova era in haos. Partea europeana a Rusiei se afla practic sub controlul Albilor pe care  Trotki a reusit sa-i infranga abia  in 1920. Asta s-a intamplat pe plan militar. Pe plan politic, imediat dupa rasturnarea regimului tarist, Kerenski si  marea nobilime rusa au reusit sa smulga puterea din mainile comunistilor si ale lui Lenin si au  dezlantuit prigoana impotriva acestora sprijiniti de Rebeliunea Iuncherilor din Petrograd. In Rusia s-a instalat Guvernul  Provizoriu care era in fond promonarhist. Mensevicii si socialist-revolutionarii au trecut de partea Guvernului Provizoriu. Pentru un scurt timp, in urma victoriilor armatelor Albilor, amiralul Kolceak s-a intitulat  conducator suprem si regent al Rusiei. Situatia comunistilor a fost extrem de dificila, iar instabilitatea politica a continuat in Rusia pana  catre 1921. De abia in 1922, la cinci ani dupa Revolutie, Lenin proclama Uniunea Sovietica.

Desi in 1918 Romania devenise o putere europeana medie si desi armatele natiunilor alaturi de care ea luptase in primul razboi mondial (Franta, Anglia, SUA etc) controlau partea europeana a Rusiei pana la Moscova, statul roman nu a facut absolut nimic pentru a aduce in tara tezaurul, fie si partial!  O astfel de atitudine da din start de banuit. Desi conform protocolului, la Kremlin, unde se pastra aurul romanesc, exista o unitate militara romaneasca si functionari romani care pazeau tezaurul, nici BNR, nici Guvernul Romaniei, nici Serviciile Secrete si nici chiar Casa Regala a Romaniei nu au miscat un deget pentru a aduce inapoi la Bucuresti tezaurul. Nu au facut absolut nici un demers!  Observand acest comportament bizar,  prima banuiala ar fi aceea ca Regele si proprietarii de drept ai Tezaurului asteptau un moment prielnic pentru ca sa fure cu adevarat intregul tezaur si sa-l duca in strainatate, lucru care era mai usor de facut de la Moscova decat de la Bucuresti. In acest fel urma tezaurului se putea pierde mult mai usor. Se pare ca Lenin a avut informatii in acest sens, pentru ca el da in acel timp  indicatii precise privitoare la tezaurul romanesc, iar pe baza recomandarilor lui Sovietul Comisarilor Poporului ia urmatoarea hotarare la 13 ianuarie 1918 : „Tezaurul din Romania, aflat in pastrare la Moscova, se declara intangibil pentru oligarhia romana care l-a jefuit de la poporul roman. Puterea sovietica isi asuma raspunderea de a pastra acest tezaur pe care il va preda in mainile poporului roman”. Desi era foarte usor pentru Lenin si Armata Rosie sa ordone confiscarea tezaurului, ei nu au facut asta ci l-au declarat „intangibil”.

Lenin era intr-adevar un individ genial, cu o forta de munca uluitoare si proteica si care aborda in aceeasi zi mii de probleme fara nici o legatura una cu alta si da mii de instructiuni. Totusi, daca Lenin a abordat problema tezurului romanesc, asta nu inseamna nicidecum  ca el coborase in pivnitele Kremlinului si cotrobaise  prin lazile BNR-ului, ca sa numere monezile si lingourile de aur ale romanilor. Nu! Problema ii fusese probabil raportata prin intermediul serviciilor secrete si el doar pusese o rezolutie pe un raport. Nici Stalin, mai tarziu, nu verificase cat aur romanesc se afla prin lazile de la Kremlin. Primul care verificase cu atentie lazile (evident, prin oamenii KGB-ului) fusese Brejnev, care isi daduse seama ca, in ceea ce privea aurul romanesc, Rusia  se  afla probabil in fata celei mai mari escrocherii din istoria lumii: in lazile BNR-ului  oamenii KGB-ului nu gasisera decat pantofi si rochii ale reginei Maria precum si alte fleacuri si prea putin aur. Descoperirea fusese atat de uluitoare incat socase pana chiar si KGB-ul. Tezaurul romanesc fusese furat, in conditiile in care paznicii acestuia nu fusesera decat romanii! Nimanui nu i-ar fi trecut prin cap ca romanii puteau sa-si fure singuri tezaurul si apoi sa reclame cu tarie sa fie despagubiti. Asa ceva intrecea imaginatia oricui!

Interesant era faptul ca Rusia nu putea nici sa spuna ca nu gasise aurul, fiindca s-ar fi compromis ca putere garanta. Acesta este motivul pentru care Rusia nu a spus niciodata ca  aurul romanesc nu ar exista. Adevarul era insa altul si o parte a acestui adevar a rabufnit ulterior la intalnirea cu Ceausescu din 1965, cand Brejnev i-a strigat : „Aceste casete ale voastre  n-au fost controlate niciodata, pentru ca aceasta se intampla in timpul razboiului, ele au fost transmise pe incredere… Insa, cand mai tarziu o parte din casete au fost deschise de catre guvernul nostru, s-a gasit in ele   incaltaminte a familiei regale.”

Brejnev atinsese cu aceasta ocazie un punct extrem de sensibil fara sa nege insa ca aurul era tot acolo. In realitate, aurul nu mai era acolo, iar Brejnev  studia cu atentie reactiile delegatiei romane si ale lui Ceausescu pentru  ca voia sa stie daca „fratii romani” comunisti, stiau ca aurul nu mai era la Moscova sau nu. Probabil ca nu a putut sa  traga o concluzie clara in acest sens. Un lucru era sigur insa: aurul romanesc nu  mai era la Kremlin si nici in Rusia. 

Conducatorii poporului roman din epoca moderna, „specialisti” in furturi de aur din tezaurul tarii. Clasa politica din Romania a furat in secolul al XX-lea 200 de tone de aur din tezaurul Romaniei

      Indiferent ce s-ar spune, Lenin avea dreptate. Faptul ca oligarhia din Romania in frunte cu regele isi faurea averi prin furt de la oamenii simpli in spinarea carora punea taxe si impozite naucitoare (la fel ca si astazi) nu era o noutate, asa cum nu este nici astazi. Noutate (dar pentru necunoscatori) este faptul ca aceeasi oligarhie a furat in perioadele politice  tulburi tone de lingouri din  aurul tarii si l-a dus in strainatate. Romania dispunea in iulie 1944 de un tezaur de peste 245 tone de aur. Ion Antonescu a dat ordin ca acest aur sa fie ascuns pentru a nu cade in mainile Armatei Ruse care se apropia vertiginos de granitele Romaniei. Pe tot parcursul lunilor iulie si august 1944 (chiar dupa caderea si arestarea lui Antonescu), sub paza militara draconica, au fost transportate de la Bucuresti in grotele de langa manastirea Tismana din judetul Gorj  245 de  tone de aur.  Cu ocazia acestui transport au disparut peste 32 de tone de aur fara ca nimeni sa stie ce s-a intamplat cu el. Prof. dr. Ioan Scurtu si  prof Gheorghe Buzatu, in  studiul lor Istoria romanilor in secolul al XX-lea publicat la Editura Paidea in 1999 arata ca 245 de tone de aur au plecat in mai multe convoaie din Bucuresti catre Tismana sub paza militara speciala in iulie si august 1944, „pentru a fi pus la adapost  de rusi”,  dar in grotele de la Tismana nu au ajuns decat 212 tone. Pe drum au disparut aproximativ 33 de tone, plus alte valori. Explicatia care s-a dat (abia prin anii 1980) a fost aceea (ati ghicit deja!)  ca „ticalosii de sovietici”  interceptasera transportul de aur si  „ne jecmanisera”, furand  din convoi 33 de tone de aur. In emisiunea Pro Patria din 14 dec. 1992,  doi  fosti  salariati  al BNR pescuiti de militarii televizionisti ai MApN-ului prin apele tulburi ale  Bucurestiului „postrevolutionar” declarau spre satisfactia  romanilor de meserie privitori la televizor ca rusii interceptasera transportul si luasera din aurul tarii 40 de tone. Inca o dovada, deci,  a „nemerniciei rusesti”. Nici realizatorii emisiunii militare Pro Patria, nici  fostii salariati ai BNR si nici cetatenii romani nu s-au intrebat cum de fusese posibil sa se multumeasca  „rusii cei lacomi” doar cu o parte din aurul interceptat si de ce nu luasera  tot aurul! Pentru ca ar fi fost in drept s-o faca, erau doar intr-o tara inamica, ocupata,  ce doar de cateva zile trecuse de partea Aliatilor. Legile razboiului le permiteau sa faca asta.

Este evident ca toate aceste minciuni privind furtul aurului de la Tismana de catre rusi nu corespund realitatii si ca adevaratii hoti ai celor 33 de tone de aur furat de la  Tismana trebuie cautati in randurile fostei Case Regale a Romaniei si ale fostei oligarhii romanesti, daca nu cumva chiar printre fostii generali si colonei ai Armatei, insarcinati cu transportul aurului. Daca rusii ar fi interceptat tezaurul de la Tismana, ori il luau pe tot, ori nu luau nimic, sa fie limpede! Ori esti hot si bandit, ori nu esti! Nu merge sa spui despre cineva  „este bandit asa si asa!” ori „a fost un pic talhar”.  Daca interceptau aurul, rusii ori luau cu japca toata cantitatea de 244 de tone ca prada de razboi, ori nu se atingeau de ea!  Nu exista insa  nici un document in acest sens, nici o dovada ca rusii s-ar fi intalnit cu cei care duceau aurul in ascunzatorile de la Tismana, iar declaratiile unor functionari senilizati, facute la 60 de ani de la evenimentul in cauza nu au nici o relevanta. Banditii care au furat tezaurul de la Tismana au fost autohtoni, au fost romani de-ai nostri  si nu rusi! Si am adus vorba despre ei pentru  ca  asa cum voi relata mai departe,  tot oligarhia romana a fost cea care a furat (sau a incercat sa fure) tezaurul dus la Moscova in 1916 si 1917.

Aurul Romaniei nu a fost  furat numai de regii si oligarhii romani de dinainte de 1947 ci si de nomenclatura comunista dejisto-ceausista care a condus Romania  dupa 1947.

Privind  evolutia  stocurilor de lingouri de aur  a Bancii Nationale a Romaniei   observam urmatoarele. Imediat dupa  abdicarea regelui  Mihai I (1948) , stocurile de rezerve de aur ale Romaniei  se ridicau la peste 210 tone de aur. In anul 1951 (anul in care Dictatura dejista a scapat de  ultimele ramasite ale  vechilor  partide politice si  s-a asezat  temeinic si definitiv la carma tarii) mare  parte din datoria catre Rusia fusese stearsa de rusi sau inlocuita cu bunuri alimentare si industriale (lapte, unt, grau, petrol etc) necesare Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Paris din 1947Comisia Aliata de Armistitiu  fixase Romaniei ca despagubiri de razboi fata de URSS suma de 300 de milioane de dolari. URSS, scandalizata de suma extrem de mica,  echivalase imediat o parte a despagubirilor de razboi cu tezaurul pe care Romania il dusese la Moscova in 1917 si declarase problema tezaurului inchisa. Nici Stalin si nici KGB-ul rusesc nu  verificasera insa temeinic  daca aurul romanesc mai era cu adevarat la Kremlin sau nu!  Ei controlasera doar partea arhivistica si documentara si pe aceasta o restituisera in 1935 Romaniei. De abia Brejnev ordonase sa se controleze daca aurul romanesc mai era in lazi la Kremlin sau nu, iar rezultatele au fost tinute secrete de Rusia pana astazi.

Romania se refacuse relativ repede dupa razboi, iar rezervele de aur in lingouri ale ei, in ciuda uriaselor cheltuieli, atingeau in 1950 impresionanta cifra de  209,4 milioane tone.  Totusi, in anul urmator se intampla ceva de-a dreptul halucinant cu aceste rezerve : scad brusc  la  80 de tone! Ati citit bine: 80 de tone!  Din 1950 pana in 1952, in mai putin de doi ani,  de tezaurul Romaniei se alege praful!  Dispar din el fara urma nu mai putin de 130 de tone de aur  fin. Adica o cantitate aproape dubla decat tezaurul  „care ni l-au rapit rusii” in 1916! Si asta nu este tot. Timp de 10 ani, rezervele de aur ale Romaniei  continua sa scada drastic  an de an, cu aproape 2 tone pe an, pana in anul 1961 cand ajung la  cantitatea de  60,8 tone  aur . Nimeni nu  stie nici acum ce s-a intamplat  cu diferenta de  170 de tone de aur disparuta in  doar 10 ani. „Istoricii” de dupa 1990 au lansat ideea ca ne-au furat aurul (ati ghicit!) rusii! Lucru total exclus, deoarece inca din anul 1950 Romania comunista devenise deja dusmana Rusiei. Pe urma, nu exista nici un document si nici o declaratie  a lui Dej sau a lui Ceausescu in sensul ca aurul ar fi fost luat de rusi. Si se stie ca Dej si Ceausescu, atunci cand era vorba de atacuri la adresa Rusiei, nu se dadeau in laturi de la nimic. Ei insisi cereau rusilor aurul din 1916. Ar fi fost caraghios ca dupa ce ei  le-ar fi dat, sa zicem, 170 de tone de aur din rezervele de la Bucuresti, Dej si Ceausescu  sa se fi dus apoi la Stalin si la Hrusciov sa le ceara aurul din 1916! Este total neverosimil! Si nu exista nici un document in acest sens pe nicaieri.

Cercetatorul Petre Opris  in articolul „Armata, industria si rezerva de aur a Bancii Nationale „ publicat in 2006  arata ca  intre 1950-1954  Romania „care gemea sub ocupatia rusa”  investise mult in fabricarea de munitie si armament. El se intreaba daca nu cumva aurul fusese folosit in acest scop. Cercetarile arhivelor arata insa ca se cumparasera de catre statul roman in acest scop (adica fabricarea de armament si munitie) doar  cateva sute de utilaje  din strainatate pentru fabricarea de cartuse si…cam atat ! Asta ca sa nu mai punem la socoteala ca dupa razboi astfel de utilaje erau extrem de ieftine, toata lumea voind sa scape de ele fiindca razboiul se sfarsise. Dealtfel aceste utilaje nici nu s-au cumparat din Vest sau din America, ele au fost cumparate ( la mana a doua) din… Ungaria. In ceea ce priveste aceasta  investitie in industria de armament lucrurile sunt de-a dreptul stranii, avand in vedere ca  rusii nu stiau nimic de asta si ca  Romania era  oficial sub  interdictie de fabricare de armament  din partea Puterilor Aliate.  Impotriva cui voia Dej sa porneasca razboi  de vreme ce Romania era …”sub ocupatie rusa” ? Nu cumva impotriva rusilor? Cum era atunci posibil ca el, care era un antirus convins sa le dea rusilor tezaurul Romaniei? In al doilea rand, chiar sa fi dorit sa le dea eusilor 170 tone de aur, rusii ar fi refuzat sa-l primeasca. Exista si pe atunci spionaj. Indiscutabil, Vestul ar fi auzit de o astfel de „tranzactie” si postul de radio Europa Libera ar fi vorbit cinci decenii la rand  fara sa se opreasca despre „jefuirea Romaniei de catre rusi”. Totusi, spionajul occidental si spionajul american nu pomenesc nimic despre o eventuala cantitate de 170 de tone de aur luata de rusi de la romani dupa 1947. Cu atat mai putin Europa Libera.  Pe de alta parte, statul roman dispunea si de teren si de cladiri si de detinuti pentru felurite  munci. Ridicarea unei fabrici de munitie  in astfel de conditii era cel mai usor lucru si  nu costa aproape nimic. Costau doar utilajele. Sa fi costat cele  712 utilaje aduse din import  pentru fabricarea cartuselor si a pustilor  91 de tone de aur ? Imposibil!  Astfel de utilaje erau de fapt strunguri de inalta precizie . Nu se poate ca un astfel de strung sa fi valorat 126 de kilograme de aur.  Unde a disparut atunci pe timpul lui Dej si al lui Ceausescu   aurul tarii ? Raspunsul este:l-au furat capeteniile partidului comunist si  ale Securitatii.

Dar intre  1950 si 1954  nu disparusera doar  cele 90 de tone cat  se spune ca s-ar fi investit in fabricarea de armament ci disparusera  160 de tone  de aur! Tezaurul sazuse de la 210 tone (in 1951) la  49,7 tone in 1954.  Chiar daca s-ar admite faptul incredibil ca in cativa ani  statul roman (aflat sub „infioratoarea ocupatie ruseasca”) cheltuise (fara stirea rusilor!)  90 de tone de aur pe fabricarea de …cartuse, tot mai trebuia sa justifice alte 70 de tone de aur. Cu astea ce se  facuse ?

Incercarea unor cercetatori de a justifica cheltuirea  acestui aur cu  construirea Canalului Dunare-Marea Neagra sau cu colectivizarea  nu sta in picioare.  Cel mai probabil  este ca Banda Securista Dejisto-Ceasusista  a furat  peste 160  de tone de aur  si le-a acuns in strainatate. Acel aur, impreuna cu aurul furat de securisti pe vremea lui Ceausescu, avea sa inceapa a iesi la suprafata in dupa   decembrie 1989.  Si probabil iese si  acum, fiind retras  treptat de  un grup restrans de initiati. Sa nu uitam ca Nicolae Ceausescu a fost impuscat si pentru ca „avea conturi de miliarde in strainatate”. Acele conturi existau, dar nu erau ale lui ci ale Securitatii. Nici astazi nu se stie unde sunt acei bani.

Nicolae Ceausescu si stabii comunisti au gasit repede o explicatie pentru disparitia aurului: aurul fusese furat de rusi. Este o traditie in tara noastra ca toti cei ajunsi la carma tarii sa fure aurul  Romaniei si finantele tarii si dupa asta sa strige ca hotii sunt rusii. Acest lucru se face si in prezent cu metode extrem de sofisticate si incredibil  de viclene. Amintesc doar ca  „pretul gazelor rusesti” si  „scumpirea gazelor rusesti” anuntate cu mare tam-tam periodic de catre presa si guvernele de la Bucuresti  nu sunt nimic altceva decat o noua modalitate a conducatorilor actualei Romanii de a spune poporului roman ca „rusii  ne fura din nou aurul  tarii”. Tocmai din aceasta cauza Romania este la ora actuala singura tara cu care Rusia a refuzat sa incheie contracte de livrare de gaze sau petrol. Dupa cum se stie, aprovizionarea cu gaze a Romaniei o fac niste firme private occidentale. Asta nu-i impiedica insa pe guvernantii de la Bucuresti sa insinueze mereu ca Rusia ne fura valuta scumpind pretul la gaze. In realitate aurul tarii este furat in continuare de oligarhia romana.  Chiar la ora la care scriu acest randuri, intregul tezaur al Romaniei se afla in bancile occidentale unde a fost  trimis de BNR imediat dupa 1990, chipurile  pentru a produce dobanda. Adevarul este ca nici nu poate fi tratat (de fapt batjocorit) altfel un popor  caruia ura inepta fata de un alt popor  (rus) ii intuneca ratiunea si-l impiedica sa vada adevarul. „Jefuirea ruseasca a poporului roman”  din perioada  1947-1957  este o gluma pe langa jafurile nemtesti dintre 1916-1918 si dintre 1939-1944 cand germanii au secatuit practic Romania de petrol si resurse agricole! Numai in perioada 1916-1918 nemtii reusesc sa extraga din Romania si sa transporte in Germania, ca prada de razboi,  peste doua milioane de tone de petrol romanesc in ritmul de o suta de mii de tone de petrol  la fiecare 30 de zile. In aceeasi perioada au rechizitionat fara nici un fel de plata de la taranii romani circa 4 milioane de tone de cereale si milioane de tone de alte produse agricole. Taranii romani insa  isi amintesc cu bucurie si satisfactie si astazi de loviturile de pat de pusca pe care le primeau peste gura in acea perioada de la soldatii „Caizerului” care le luau din curte vaca,  porcul si dubla de grau,  dar sunt plini de ura atunci cand vine vorba de „comunismul rusesc”. Un astfel de popor nu merita tratat altfel decat ca  suspect si dubios din punct de vedere istoric. Spun acest lucru cu regret si cu parere de rau, dar o spun cu convingerea ca sunt obiectiv.

Rusii incearca in mai multe randuri  sa stinga  „conflictul tezaurului”, returnand romanilor o mare parte a tezaurului

In ceea ce priveste problema tezaurului dus la Moscova, se ascunde cu abilitate faptul ca, pe parcursul anilor, Rusia Sovietica a returnat o buna parte din cele 94 de tone de aur. Profesorul Ion Scurtu face o declaratie in data de 20 februarie 2007 in ziarul Evenimentul Zilei in care dezvaluie ca Romania mai are de recuperat de la rusi doar 70 de tone de aur din cele 94. Declaratia este menita sa ridice o noua serie de intrebari. Daca rusii nu mai au sa ne dea inapoi decat 70 de tone de aur, de unde au luat cele 24 de aur pe care ni le-au returnat? Inseamna fie ca hotii nu putusera sa fure tot tezaurul in 1918 (si mai lasasera la Kremlin 24 de tone,  fie ca rusii dadusera din buzunarul lor cele 24 de tone, in speranta ca romanii vor inceta cu revendicarea tezaurului.

In 16 iunie 1935, din ordinul lui Stalin, rusii au returnat in Romania 16 vagoane din componenta tezaurului dus in Rusia in 1916. Conform „obiceiului romanesc al pamantului”, operatiunea de returnare s-a petrecut la adapostul puzderiei de „jde mii de trupe si jandarmi” si   nu s-au dat amanunte in privinta continutului vagoanelor returnate de rusi. Se banuieste insa ca ar fi fost mai putin aur in ele si mai mult documente, arhive, harti si  obiecte de patrimoniu, inclusiv tablouri. Toate, la fel de pretioase ca aurul, daca nu cumva mult mai pretioase. Toate ambalate in 1436 de lazi sigilate cu sigiliile originale.  Acestea au ajuns in Gara Obor din  Bucuresti la 16.30  si au fost predate de militarii Armatei Rosii lui G. Paraschivescu, reprezentant al Guvernului Roman. Operatiunea s-a incheiat pe 28 iunie 1935 si a fost intocmit chiar un proces-verbal de predare-primire, dupa care militarii sovietici s-au intors acasa.

In data de 6 septembrie  1956, o alta parte din tezaur, inclusiv  tezaurul Closca cu Puii de Aura sosit in tara in alte zece vagoane, sovieticii predand  guvernului roman un numar de 39320 de piese romanesti de patrimoniu, tablouri pretioase, picturi, desene, gravuri, obiecte bisericesti, medalii, precum si o cantitate de monezi  si lingouri de aur. Conform aceluiasi sanatos „obicei al pamantului” operatiunea s-a executat in cel mai mare secret si asupra ei s-a pastrat o tacere profunda. Mai tarziu s-a recunoscut ca  rusii au adus printre altele si au predat  Bucurestiului o cantitate  neprecizata de aur  si aproximativ o tona de argint.

Returnarea acestor bunuri avea sa iste insa un scandal  la nivel de „partide fratesti” intre PCR si PCUS deoarece dupa returnarea a  26 de vagoane din fostul tezaur, in loc sa auda ceva de bine, rusii au auzit injuraturi si au fost informati ca romanii erau  foarte nemultumiti si murmurau pe la colturi ca Rusia si-a batut joc de ei si nu le-a returnat nimic din  tezaur. Cu toate acestea, in septembrie 1956, academicianul Mihail Ralea, imputernicitul Guvernului Roman, semnase o anexa la Protocolul ultim de returnare a bunurilor tezaurifere in care se specifica foarte limpede:„Guvernul Republicii Populare Romania multumeste poporului sovietic si Rusiei pentru bunurile restituite si declara in mod oficial ca nu mai are nici o pretentie materiala sau de orice alta natura aferenta operatiunii de transport si depozitare a valorilor BNR in depozitele Kremlinului ce a avut loc in 1916 si  august 1917″.

Totusi, dupa 1990,  Romania a atacat documentul pe motiv ca pe el erau cinci semnaturi din partea rusilor  si numai una din partea romanilor : a lui Mihail Ralea. Din partea rusilor iscalisera Mihailov Nikolai Alexandrov (ministrul Culturii din URSS), general-locotenent Vedenin, comandantul Kremlinului, Krftanov, Orvid si Pahomo. Din partea Romaniei semnase doar academicianul Mihail  Ralea. „Actul nu este valabil” a concluzionat dupa 19990 Bucurestiul, adaugand ca trebuia sa mai semneze macar un delegat roman. Indiscutabil insa, daca pe document ar mai fi fost o semnatura a unui roman, s-ar fi creat un alt pretext: de ce sunt doar doua semnaturi romanesti si nu trei, sau chiar cinci, ca sa fie egale cu numarul de semnaturi rusesti?  O astfel de atitudine ne caracterizeaza. Exista inca dascali de istorie prin Romania care spun scolarilor caDimitrie Cantemir a iscalit tratatul cu Rusia in 1711 fiindca Petru cel Mare adusese cu el o sticla cu vin din care a dat sa guste atat voievodului cat si celor 200 de boieri din Sfatul Tarii Moldovei prezenti la iscalirea tratatului, plus la jumatate din ostirea Moldovei, asa ca respectivul tratat nu era valabil fiindca Dimitrie Cantemir si boierii moldoveni erau beti turta in momentul iscalirii tratatului, fiindca gustasera vin din sticla adusa de tarul Petru cel Mare. Era probabil vorba, dupa cum v-ati putut da seama, de o sticla uriasa!

Se trece cu vederea ca in acel moment din 1956 academicianul Mihail Ralea era o personalitate recunoscuta in Europa si indeplinea, in momentul semnarii documentului si primirii bunurilor din tezaur,  functia de sef al delegatiei romane si imputernicit al Guvernului Romaniei. Nu exista nicaieri scris ca pe un act de predare-primire trebuie sa fie cinci semnaturi pentru fiecare parte.

Ceea ce se ascunde in spatele unor astfel de gesturi ignobile este insa altceva. Se incearca sa se anuleze un gest.  Este vorba de bunavointa rusilor, pe care Bucurestiul incearca s-o eclipseze prin diferite tertipuri. Nu se poate contesta ca sovieticii, in ciuda pacatelor lor,  au avut, iata,  in vedere returnarea tezaurului romanesc. S-au aplecat asupra acestei chestiuni. Au studiat-o. Si nu numai ca au studiat-o. Chiar au  existat, iata, doua transporturi substantiale  cu bunurile acestui tezaur, dinspre Moscova catre Romania. Reprezentantii Romaniei au semnat si au spus ca au primit tot. Azi, ni se spune ca nu am primit nimic si ca rusii nu ne-au returnat nimic. Spunem copiilor nostri ca „Tezaurul Romaniei este tezaurul care a fost trimis in Rusia in timpul primului razboi mondial si care nu a mai fost returnat niciodata”. Daca nu putem sa distingem adevarul in intregime,  putem, in schimb, sa vedem cu limpezime o parte a minciunii romanesti privitoare la tezaur.

Totusi, obiectivi fiind, nu putem sa nu ne punem intrebarea: ce i-a facut pe rusi sa stopeze returnarea tezaurului romanesc? De ce s-au oprit dupa doua transporturi si nu au trimis si lingourile si monezile in aur?  Pentru Rusia 90 de tone de aur  nu inseamna nimic. Kremlinul, prin CC al PCUS  aloca in 1977 numai pentru suplimentarea importurilor ruse  de carne din Europa,  47 de tone de aur anual. Este inutil de subliniat ca suplimentarea importurilor de carne era un fleac fata de adevaratele  importuri de carne pe care le facea Rusia!  In cea mai dificila perioada de dupa razboi  (anul 1953) rezervele de aur ale Rusiei se ridicau la peste doua mii de tone de aur rafinat turnat  in lingouri, mai precis 2045,7 tone de aur de 24 de carate (Dmitri Volgonov – Lenin- a new biography publicata in 1994), iar productia de aur a Rusiei este astazi de aproape 500 de tone pe an in conditiile in care sunt exploatate doar jumatate din zacamintele aurifere, anume cele mai profitabile, cu filoane de aur consistente. Si asta in situatia in care productia mondiala de aur este de 1400 de tone de aur pe an. Cu putin inainte ca giganticul trust minier rusesc NORILSK NICKEL sa cumpere corporatia canadiana  Lion Ore Mining International Ltd , un inginer rus de la N.N. declara pe internet ca productia de aur a Rusiei era in realitate de peste 700 de tone de aur pe an. Adica peste jumatate din productia mondiala! Ce putea sa faca Rusia cu bijuteriile reginei Maria cand numai productia de diamante a Rusiei se ridica la peste 20 de tone de diamante  anual ? Nu ar fi fost nimic mai simplu pentru conducatorii de la Kremlin ca sa ordone returnarea tezaurului catre Bucuresti si sa incheie tigania care dura de peste 50 de ani. Ceva i-a facut insa pe rusi sa se razgandeasca. Ceva ce depaseste orice putere de imaginatie! Ceva ce noi doar banuim astazi si il luam deocamdata ca simpla ipoteza de lucru privitoare la soarta tezaurului romanesc de la Moscova! Rusii au descoperit ca tezaurul romanesc fusese furat de la Kremlin de romani!

Asadar  rusii au procedat, pentru prima oara dupa 60 de ani, la controlul lazilor aduse la Kremlin de BNR si au descoperit ca in lazile sigilate in care trebuia sa se afle aurul nu era de fapt nimic! Lazile erau goale sau pline cu pantofi si rochii ale reginei Maria. Descoperirea i-a socat probabil, dar i-a si ambitionat pe rusi. Si-au dat seama ca erau insultati pe nedrept de 60 de ani de catre Romania. Se aflau in fata celei mai mari escrocherii a mileniului si totodata in fata celui mare furt de aur al mileniului!

Brejnev stia ca aurul romanesc fusese furat de romani in 1918

Ipoteza falsificarii de inventar (adica aceea ca BNR venise cu lazile goale la Kremlin si-i pusese pe rusi sa iscaleasca de primire ca si cand ar fi fost pline cu aur) a fost inlaturata. In lazile aduse de BNR fusese aur. Dovada ca  vreo suta de lazi mai contineau monezi si lingouri de aur (aur care fusese returnat Romaniei in 1956). Mai ramanea cealalta varianta:furtul. Rusii se aflau in fata celui mai mare furt al mileniului: 94 de tone de aur furat! Aurul fusese furat din incinta Kremlinului, din Sala Armelor, in care fusese depozitat. Cine putuse sa-l fure? Unde il dusese?

In Rusia comunista  nu aveai ce face cu aurul. Presupunand prin absurd ca un cetatean care sapa in curtea casei lui ar fi descoperit acolo pe timpul lui Lenin sau al lui Stalin  o comoara din bani de aur, aceasta nu l-ar fi ajutat cu nimic. Nu i-ar fi facut viata mai usoara. Dimpotriva! Cui sa fi vandut el comoara intr-o tara in care aurul nu avea nici un fel de valoare? Unde sa se fi dus el cu un lingou de aur de un kilogram? Cui sa-l vanda intr-o tara in care KGB-ul stia si ce visai noaptea? Sa nu uitam ca in Romania comunista chiar, posesorii de aur au infundat inchisorile pentru un „cocosel” (taler austriac) de aur.

Nici un raport al Militiei Ruse ori al KGB-ului nu pomenise vreodata de descoperirea vreunei monezi romanesti de aur sau a vreunui lingou de aur romanesc asupra vreunui cetatean pe intinderea imperiului rus. Era cu totul exclus ca militarii ori civilii rusi din Kremlin sa fi furat tezaurul romanesc. Pe de alta parte rusii de fapt nici nu facusera de paza „non stop” cum s-ar spune acum, la usa tezaurului romanesc din  Sala Armelor de la Kremlin  ci doar cateodata. Nu fusesera prezenti mereu in sala.   Singurii care nu se miscasera de la usa salii in care se afla incuiat  tezaurul fusesera romanii.Ei chiar dormeau acolo. Statusera acolo ani intregi!  Paznicii rusi faceau de paza impreuna cu romanii, dar nu alternativ ci doar intareau garda romana care sta permanent acolo. Uneori rusii nici nu intrau in post si ramaneau atunci de paza doar romanii. Concluzia era una singura: daca aurul fusese furat, hotii nu puteau fi altii decat romanii care pazisera ani la rand aurul si care erau familiarizati perfect cu interiorul Kremlinului si cu secretele acestuia. Problema care se punea acum  pentru rusi era daca „tovarasii romani” (recte Dej si Ceausescu, care cereau inapoi aurul) stiau  ca aurul fusese furat de chiar romanii care-l pazisera  sau se prefaceau ca nu stiu. Mai era in joc, indiscutabil, prestigiul Rusiei nu doar ca ca putere garanta ci si ca putere politieneasca. Si mai era ceva. Daca returnau romanilor echivalentul unui tezaur care le fusese furat de sub mustati de chiar romanii din garda Kremlinului,  rusii erau in pericol de a ajunge nu doar bataia de joc a romanilor (care ar fi inceput imediat sa se laude ca „i-au fraierit pe rusi”) ci riscau sa se compromita definitiv  si sa ajunga pentru secole intregi de rasul intregii lumi ca eroii celei mai mari cacialmale care fusese trasa vreodata unei mari puteri. Brejnev avea dreptate cand ii spunea lui Ceausescu in 1965 ca „nu este vorba de 90 000 de kilograme de aur, aici este o problema politica”, dar este greu de stiut daca Ceausescu realizase la ce se refera Brejnev.

Intrucat Romania cerea zgomotos aurul inapoi, Moscova a luat hotararea sa traga de timp si sa nu sufle nici o singura vorba in legatura cu faptul ca descoperise ca aurul  fusese furat de romani. Stalin ii ajutase din acest punct de vedere fara sa vrea. Nici  Stalin nu stia ca in lazile romanesti nu mai era nici macar a zecea parte din tezaur, dar cu siretenia lui innascuta facuse altceva: inchisese problema tezaurului romanesc.  In urma acordului de pace de la Paris din 1947, statul roman a fost obligat de Aliati  sa plateasca Rusiei suma de 300 de milioane de dolari drept despagubiri de razboi, lucru ce a produs nemultumire la varful conducerii sovietice si a pecetluit soarta regelui Mihai, rusii decizand ca puteau sa capete despagubirile reale cerute doar inlaturand monarhia din Romania si instaland la Bucuresti un guvern prosovietic. Ceea ce s-a si facut. Stalin, furios, a declarat ca in schimbul daunelor facute de Armata Romana in Rusia, tezaurul romanesc va fi oprit la Moscova drept despagubiri de razboi.

Spre deosebire de Stalin, Brejnev stia ca tezaurul romanesc fusese furat de romani, dar nu stia daca si Ceausescu stie asta. Ca atare nu a facut nici el nimic altceva decat sa urmeze exemplul lui Stalin si sa-i spuna lui Ceausescu ca distrugerile provocate de Armata Romana in Rusia pe timpul celui de-al doilea razboi mondial intreceau cu mult valoarea tezaurului, asa ca problema tezaurului ramanea inchisa.

Respectand adevarul si cautand sa fim obiectivi, vom observa ca rusii aveau dreptate totusi. Asa cum incearca sa faca si acum, cand ne aflam in pragul celui de-al  Treilea Razboi Mondial, Romania intrase in 1941 intr-un razboi in care nu avea ce sa caute si provocase Rusiei distrugeri si daune uriase. Distrusese  din temelii orase precum Odessa si Sevastopol si stersese practic de pe suprafata pamantului, alaturi de germani, orasul Stalingrad. Odessa, Sevastopol si Stalingrad erau (cum sunt si acum) orase mari ale lumii. Numai distrugerea acestor trei orase trecea de o mie de miliarde de dolari. In discutia cu Ceausescu, din septembrie 1965, Brejnev si conducerea de la Kremlin aveau sa reproseze violent delegatiei romane acest lucru, atunci cand aceasta a ridicat din nou problema returnarii tezaurului. Mai mult decat atat, KGB-ul descoperise in Arhive datoriile Romaniei fata de statul rus care-i furnizase armament si tehnica de razboi in anii 1916-1917 in valoare de sute de milioane de dolari (la valoarea de atunci) fara sa primeasca  nimic din partea Romaniei.  Brejnev i-a strigat lui Ceausescu: „Dumneavoastra  ridicati problema tezaurului in conditiile cand s-a reusit sa fie inlaturata amaraciunea provocata de cel de-al doilea razboi mondial – iar dv. stiti ca aceasta a fost o amaraciune grea pentru noi, comisiile de imputerniciti care au stabilit pierderile pricinuite de razboi la Odessa si Crimeea. Din documente referitoare la actiunile trupelor romane, pierderile pricinuite Rusiei depasesc de sute de ori ceea ce discutam noi azi!  De aceea, consideram aceasta problema nu pur si simplu o problema financiara. Nu este vorba de 90000 kg de aur sau 300 milioane dolari, aici este o problema politica! Sa presupunem insa ca nu am fi avut asemenea motive juridice; atunci cum s-ar putea explica partidului si poporului rus ca noi platim sau dam Romaniei aur care a fost primit in asemenea conditii de la regele roman? Este o chestiune foarte grea. Intregul popor, intregul partid stie ca reparatiile de razboi de 300 milioane dolari platite de Romania au fost doar simbolice!  Oare pentru refacerea Crimeei si a Odessei au ajuns numai 300 milioane dolari?…”

Partea rusa a anuntat Romania ca din acel moment  considera inchisa orice problema legata de tezaur. Dar chestiunea avea sa se repete. Dupa caderea lui Brejnev, Bucurestiul a pus din nou arcusul pe vioara si a inceput sa „cante”  la poarta Moscovei   „balada tezaurului”.

In 1965 Nicolae Ceausescu a semnat in cadrul primei sale vizite la Moscova un acord „prietenesc si de intrajutorare reciproca” intre Romania si URSS. Acordul, donatii_bun.jpgsemnat de delegatiile celor doua tari stipuleaza ca din momentul semnarii lui erau eliminate in totalitate orice pretentii mutuale reciproce ale unui stat fata de celalalt. Privite unilateral, lucrurile par in dezavantajul partii romanesti in ceea ce priveste tezaurul, dar  ne schimbam imediat parerea daca  luam in considerare ca Rusia nu mai insista prin acest acord ca  Romania sa-i plateasca integral despagubiri de razboi pentru daunele uriase provocate in 1941-1944. Iar acest lucru era, intr-adevar, un lucru extraordinar de avantajos pentru Bucuresti.  Dupa un timp, in ciuda celor doua acorduri semnate, Bucurestiul si-a adus din nou aminte ca Rusia „i-a furat tezaurul” si a inceput din nou sa ceara inapoi tezaurul. Ca atare, Rusia a incheiat un nou acord cu Romania. Acest acord a fost semnat in 1986,  tot de Ceausescu si delegatia romana  care recunosc in el, pentru a treia oara, ca Romania  nu mai avea nici o pretentie de la Uniunea Sovietica intrucat toate diferendele dintre cele doua tari, inclusiv problema tezaurului, gasisera o rezolvare multumitoare pentru ambele parti.

Desi discutiile care au avut loc atunci intre cele doua delegatii constituie inca un secret diplomatic, ele neputand fi date  publicitatii decat peste 22 de ani, se pare ca rusii l-au inspaimantat pe Ceausescu ridicand problema acordarii de despagubiri platite de catre Romania catre  Republica  Moldova pentru  „ocuparea ilegala a Basarabiei” in perioada 1918-1944. De asemenea, se pare ca acum are loc lamurirea lui Ceausescu ca  tezaurul nu apartinea statului roman ci era proprietatea privata a  foste Casei Regale si a oligarhiei din Romania si ca poporul roman nu avea de castigat nimic de pe urma acestui tezaur decat dureri de cap. Pe de alta parte delegatia romana a mai fost informata despre ceva ce a ramas pana in ziua de astazi un secret extrem de bine pastrat si care a blocat definitiv orice revendicare romaneasca in privinta tezaurului. Cei care au fost prezenti acolo refuza si astazi sa vorbeasca despre asta. Se pare ca rusii l-au informat, in sfarsit,  strict secret, numai pe Ceausescu, ca tezaurul fusese furat de la Kremlin de catre trimisii Curtii Regale de la Bucuresti si scos peste granitele Rusiei pe la Samara, in 1918, pentru ca Ceausescu, din acel moment, pune imediat batista pe tambal si nu mai ridica in nici un fel problema tezaurului.Ca atare delegatia romana  semneaza noul tratat in care recunoaste din nou ca nu mai are nici o pretentie de la Rusia in privinta tezaurului.

Dupa cum spunea insa Hitler, tratatele exista pentru ca sa fie incalcate. Iata ca in 1994 presedintele Iliescu solicita Rusiei returnarea tezaurului romanesc. Romania a ridicat din nou pretentii asupra tezaurului, in ciuda faptului ca din punct de vedere oficial afacerea era clasata demult, atat de Rusia cat si de Romania si nu are nici o sansa de a fi repusa vreodata din nou pe tapet din punct de vedere oficial. Tocmai pentru a pune capat unui deferend care tinde sa se intinda insa la nesfarsit si care este folosit de Romania in mod calar ca un instrument de ponegrire a Rusiei si a poporului rus, Moscova a sugerat ca tezaurul, fiind proprietate particulara conform documentelor din 1916, actiunea de recuperare a acestuia poate fi  redeschisa doar de o firma privata.

Rusii vor sa returneze tezaurul, dar Bucurestiul nu-l mai vrea!

Asa a ajuns  Eugen Anca, reprezentant al firmei germane Capital Consulting LTD din Stuttgart, sa poarte trative cu Romania in numele Rusiei pe tema tezaurului. El a declarat public, dealtfel,  la venirea la Bucuresti :”Tezaurul trimis de Romania in 1916 si 1917 la Moscova este proprietate privata. Asa a fost definit si certificat chiar de Victor Antonescu in anul 1916, omul care a si semnat protocolul cu Kremlinul pentru pastrarea si depozitarea tezaurului.Faptul ca tezaurul este proprietate privata si nu proprietate publica  a statului roman este dovedit cu documente. Oricine poate consulta Arhiva Ministerului Afacerilor Externe din Romania, fond 71/1914 si 1916, E2, partea I, fila 50-53, vol 183.  Deci aceasta afacere a debutat inca din 1916 ca afacere privata si sub titulatura de actiune privata. Rusia a decis ca atare ca problema tezaurului nu mai poate fi deschisa de Romania decat in plan privat, tocmai pentru a se termina odata cu aceasta pretentie continua a Romaniei de a-si recapata tezaurul!”.

  Cu alte cuvinte, tocmai pentru a se termina odata cu tigania romaneasca privitoare la tezaur, Rusia este dispusa sa redeschida  tratativele, dar numai prin abordarea lor ca problema privata. In acest scop au fost angajati  de catre Moscova Capital Consulting LTD din Stuttgart si Eugen Anca. Faptele devin insa cu adevarat interesante tocmai de aici incolo. Se pare ca Romania nu este interesata insa de recuperarea tezaurului si urmareste sa faca din acesta un instrument de sicanare permanenta a Federatiei Ruse, pentru ca iata ce declara in continuare dl Eugen Anca:

    –Eu am intrat tarziu in aceasta ecuatie, dar totul a inceput in 1994, cand domnul presedinte Ion Iliescu a solicitat Kremlinului sa gaseasca o solutie de rezolvare a acestei probleme. In baza acestei solicitari oficiale a Bucurestiului, rusii au raspuns ca problema asa-zisului Tezaur al Romaniei este inchisa. Punct. Subiect inchis! Dar iata ca cineva, la Kremlin, a analizat cum se poate rezolva problema si imediat rusii au pus la punct un plan ingenios si benefic pentru toate partile implicate, care sa duca la dezvoltarea relatiilor de colaborare dintre entitati private din Rusia si Romania si totodata sa rezolve si problema respectiva. Mai intai au facut un raport catre departamentele lor de analiza si sinteza, apoi au infiintat o Comisie Mandatara in cadrul Dumei de Stat, care a si dat o astfel de decizie, in 1996, care permitea rezolvarea acestei probleme in cadrul unor pachete de proiecte economice, comerciale si financiare, cu conditia desfasurarii lor in plan privat, adica sa nu aiba nici o tangenta cu regimul oficial si diplomatic. Aceste proiecte comerciale au fost apoi predate spre derulare catre Ministerul Dezvoltarii Economice si Comertului din Federatia Rusa, care le-a repartizat ulterior Institutului de Relatii Economice Externe (VNIIVS).
Chiar la inceputul anului 1995 rusii au discutat cu presedintele Romaniei, domnul Ion Iliescu, iar din discutiile avute a rezultat ca problema respectiva este mai delicata si a fost desemnat s-o coordoneze domnul Ioan Talpes. Pe scurt, s-a ajuns la concluzia ca ar fi mai bine ca rusii sa infiinteze o banca privata in Romania, prin care sa aduca Tezaurul. Zis si facut! Asa a luat fiinta banca comerciala Fortuna, care avea insa capital si investitori americani! Au transferat 2,5 milioane USD sub forma de capital social in Bancorex (care, la acea vreme, era banca recomandata pentru astfel de tranzactii), au depus 2 tone de aur in Elvetia in numele Fortuna Bank si au dotat banca cu echipamentele necesare. Apoi au solicitat BNR sa inceapa procedurile de aducere a Tezaurului prin Banca Fortuna. Numai ca Bancorex s-a opus, reclamand faptul ca numai prin Bancorex se poate aduce Tezaurul Romaniei. Dar, intrucat Bancorex era banca de stat, rusii nu au permis implicarea in aceasta tranzactie a nici unei entitati care sa se afle sub controlul statului. Intre timp BNR a retras licenta de functionare a Bancii Fortuna, iar investitorii americani au pierdut cele 2,5 milioane USD depozitate la Bancorex si au ramas si cu cele 2 tone de aur blocate in Elvetia pe numele bancii, dar care nu pot fi deblocate decat cand situatia juridica a Bancii Fortuna va fi rezolvata. Situatie care nici macar astazi, la circa 12 ani de la infiintarea bancii, nu s-a rezolvat!
In 1997 a venit la putere regimul Constantinescu. Rusii au venit din nou la Bucuresti, de data asta aceasta data problema fiind atribuita doamnei Zoe Petre. Din pacate dansa a conditionat restituirea Tezaurului catre BNR de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov si anularea prevederilor din acest pact. Delegatia rusa i-a explicat doamnei Zoe Petre ca actuala Federatie Rusa a denuntat inca din decembrie 1989 acest pact si ca in prezent rusii nu mai au in posesia lor acele teritorii care au facut obiectul pactului. In plus, rusii nu pot accepta interferarea unei probleme politice (pactul) cu una privata (Tezaurul). Deci… nu s-a facut nimic.
La putin timp de la aceasta intrevedere cu doamna Zoe Petre, ambasadorul roman la Moscova, domnul Diaconu, a afirmat ca „Rusia este datoare 23 de miliarde USD catre Romania in problema Tezaurului”, iar drept raspuns  rusii au inchis imediat acest proiect! Dar nu definitiv, fiindca in anul 2003 venise o noua generatie de functionari publici la Kremlin, mai tineri, mai deschisi si mai inteligenti decat cei din epoca lui Boris Eltin. Astfel ca s-a hotarat in 2003 redeschiderea proiectului, dar, de aceasta data, a fost mandatata o firma germana, Capital Consulting Ltd. din Stuttgart, pe considerentul ca atat rusii, cat si romanii au relatii foarte bune cu germanii. Directorul firmei germane, Claus Rayhle, coordona la Stuttgart reprezentanta Institutului de Relatii Externe de la Moscova, care avea in lucru acest proiect.
Mandatul lui Rayhle era doar de a informa autoritatile romanesti despre beneficiile acestui proiect, urmand ca autoritatile romanesti sa decida cum vor sa actioneze mai departe. Primul drum l-a facut, cam prin luna mai 2003, la domnul amiral Cico Dumitrescu, care era consilier prezidential la Cotroceni. Inainte de a veni in Romania, Rayhle s-a dus la Ambasada Romaniei din Germania, care i-a recomandat sa mearga direct la domnul Cico Dumitrescu, motivand ca, fiind vorba de o problema de o asemenea anvergura si sensibilitate, este nevoie de acceptul Administratiei Prezidentiale de la Cotroceni.
Amiralul nu l-a crezut deloc, i se parea ca totul este o fantasmagorie, ca neamtul are intentii necurate, ca rusii vor sa creeze o diversiune, in fine numai lucruri rele…
Abia in ianuarie 2004 am fost primiti la domnul Cristian Diaconescu, care in acea vreme era secretar de stat la MAE, dar discutia cu domnia sa a fost un esec total! Domnul Diaconescu a refuzat de la bun inceput sa discute posibilitatea ca Tezaurul Romaniei sa fie rambursat sub forma privata, mentionand ca Rusia are obligatii clare, iar Romania nu va accepta niciodata o alta abordare a problemei respective decat sub forma ei oficiala, de la stat la stat, fara implicarea nici unei entitati private. La BNR am fost ceva mai norocosi. Pe data de 8 aprilie 2004 am fost primiti chiar de domnul guvernator Mugur Isarescu, care a fost mult mai receptiv si mai interesat in solutionarea problemei. Cu ocazia acestei intrevederi, Capital Consulting Ltd. a depus la cabinetul guvernatorului prima oferta scrisa, semnata si stampilata, care era extrem de edificatoare. Dl Mugur Isarescu nu  ne-a raspuns niciodata pentru ca eu eram reprezentantul in Romania al lui Claus Rayhle, care era considerat „suspect” de serviciile secrete romanesti! Iar, daca Claus era „suspect”, eu cum puteam fi catalogat, decat tot suspect, fiindca lucram impreuna, nu? Or, toate autoritatile romanesti au obligatia sa solicite serviciilor speciale date si rapoarte despre persoanele si firmele care le propun diferite proiecte si afaceri. Dar noi eram deja „incondeiati” de la bun inceput, asa ca nici o autoritate romaneasca nu se oboseste sa ne mai raspunda!  M-am adresat Parlamentului Romaniei si am avut ocazia sa fim ascultati de domnul senator Adrian Paunescu. Atunci cand am discutat cu domnia sa, la intrevederea care a avut loc cam prin luna septembrie 2004, a participat si un om de afaceri roman, care de asemenea dorea sa sprijine initiativa noastra. La sugestia acestui om de afaceri, ni s-a cerut sa aducem in favoarea BNR o dovada de buna executie a proiectului, din partea Moscovei, fiindca altfel e greu sa convingem Bucurestiul de buna noastra intentie. Dovada era un „Performance Bond” de 20 milioane USD. Adica o garantie de buna executie, calculata la o valoare de 2% din valoarea totala a cantitatii de 93,4 tone de aur, care, la acea vreme, avea o valoare de circa 1 miliard USD.  Adica rusii sa ne dea cele 93,4 tone de aur si sa ne mai dea si o garantie de 20 de milioane USD!

     Totusi, rusii au vrut sa dea un mesaj de incredere Bucurestiului si au emis pe 18 octombrie 2004 o confirmare bancara de 350 milioane USD! Cu precizarea ca 20 milioane USD sa fie retinuti de BNR sub forma de „Performance Bond”, iar restul de 330 milioane USD sa fie utilizati sub forma infiintarii unui fond de garantare a efectuarii platilor catre companiile romanesti care exporta produse si servicii in Federatia Rusa. Ideea era sa se incurajeze agentii economici romani sa exporte direct in Federatia Rusa si sa fie platiti imediat, fiindca una din temerile firmelor romanesti era ca le este frica sa exporte in Federatia Rusa deoarece nu sunt siguri ca-si mai incaseaza banii de la extern! BNR nici nu i-a primit pe cei 350 de milioane de dolari! Nici macar nu a acceptat sa discutam acest subiect! De fapt nici pe mine nu m-au mai primit la discutii!  Domnul Talpes m-a primit in biroul domniei sale de la Guvern si a avut rabdarea sa asculte pana la capat toata istoria. A durat vreo 3 ore discutia cu dansul! Si-a dat seama de avantajele proiectului si, la terminarea discutiei, cu un fair play pe care nu i-l banuiam, mi-a spus ca „e convins acum ca a fost informat gresit, ca si serviciile se mai insala uneori si ca trebuie neaparat sa continuam acest proiect in beneficiul ambelor parti”. Din asta insa nu a iesit nimic fiindca discutia am purtat-o pe 3 decembrie 2004, iar pe 5 decembrie 2004 Traian Basescu a castigat alegerile, iar domnul Talpes si-a incheiat mandatul!

     Din acel moment am renuntat sa mai solicit audiente la autoritatile romane. Dar am trimis petitii. Am primit drept raspunsuri  7 adrese de genul: „Petitia dvs. a fost redirectionata la Ministerul Afacerilor Externe, care urmeaza a va raspunde.”
In luna martie 2005 am propus Institutului de Relatii Externe din Moscova (VNIIVS) o varianta de solutionare a acestui proiect, ceva mai laborioasa si mai sofisticata, varianta care a fost acceptata. De aceea fosta mea firma, SC Profact SRL, a primit aprobare pentru derularea acestui proiect, care a primit indicativul D-02/122. Pe 28 aprilie 2005 VNIIVS Moscova informeaza Ambasada Romaniei la Moscova de faptul ca „Institutul nostru a acordat firmei romanesti SC Profact SRL o invitatie cu urmatoarea confirmare de participare la tratativele privind proiectul D-02/122 – Tezaurul component al proprietatii Regatului Romania in Federatia Rusa”. Si mai departe se precizeaza in adresa: „Noi suntem pregatiti sa primim delegatia firmei sus-mentionate si sa organizam tratativele in scopul discutarii si concordarii tuturor problemelor principiale, privind respectivul proiect. Participarea in procesul tratativelor a reprezentantului oficial al BNR este considerata oportuna”. In acelasi timp cu adresa sosita la Ambasada Romaniei din Moscova am prezentat noi adrese autoritatilor romanesti, solicitandu-le cooperarea cu partea rusa. Din pacate, la fel ca in trecut, nici o autoritate romaneasca nu a binevoit sa dea curs ofertei Moscovei.
Ambasadorul Romaniei la Moscova, Dumitru Prunariu, l-a informat  pe ministrul Afacerilor Externe al Romaniei, domnul Mihai-Razvan Ungureanu, care i-a transmis, printr-un secretar de stat de la MAE, „sa nu se mai implice deloc in problema Tezaurului”. Domnul ambasador a cerut lamuriri suplimentare la Bucuresti, iar pentru insistenta sa in favoarea solutionarii problemei Tezaurului, domnul presedinte Traian Basescu… l-a retras de la post, semnand decretul prezidential la 4 saptamani de la data la care Moscova trimisese ambasadei noastre adresa de confirmare a inceperii procedurii pentru finalizarea proiectului Tezaurului. Ordinul presedintelui Romaniei a fost de a boicota acest proiect, prin retragerea mandatului de ambasador al domnului Dumitru Prunariu, exact in perioada in care respectivul proiect trebuia finalizat. Cred ca domnul presedinte poate fi acuzat de mai mult decat lipsa de interes pentru retrocedarea Tezaurului romanesc aflat la Moscova!  Sunt foarte constient de ceea ce spun si o pot demonstra cu documente si probe evidente. De fapt toate declaratiile de presa, precum si tot comportamentul domnului presedinte Traian Basescu, de la data destituirii ambasadorului Romaniei la Moscova si pana in prezent, sunt o dovada clara ca domnul Basescu a actionat impotriva intereselor legitime ale Romaniei, si anume impotriva aducerii Tezaurului la Bucuresti si pentru subminarea economiei nationale.
Prin 1995, cand se incepusera discutiile la Cotroceni cu prima echipa de la Moscova, romanii au solicitat rusilor, ca o dovada suprema de credibilitate, sa le predea un set de 12 monede de aur, impreuna cu lista de inventar din lazile unde au fost depozitate, cu confirmarea originala a existentei Tezaurului. Asa ca rusii mi-au predat cele 12 monede de aur, editiile 1859-1907, denumiti in limbaj popular „cocosei” sau „napoleoni”. Am incercat de nu stiu cate ori, cu adrese oficiale si prin diferiti intermediari, sa predau aceste monede la BNR, dar nu am avut nici un succes! Nu mi-au dat nici un raspuns concret, ci doar un singur raspuns, foarte evaziv, in care imi comunicau ca BNR are un membru in Comisia Mixta Romano-Rusa, iar dansii sunt foarte multumiti de prestatia partii ruse in aceasta comisie. Dar culmea este ca aceasta comisie s-a desfiintat de un an de zile! Adica practic nu mai exista! Si BNR imi scrie ca este multumita de prestatia partii ruse dintr-o comisie care nu mai exista! Asta chiar este o bataie de joc!  Am cerut Parlamentului, adica Senatului, dar si Camerei Deputatilor, sa preia mostrele de aur si sa le depoziteze unde cred ei de cuviinta. Ba chiar am cerut si conducerii SRI sa preia monedele de aur si sa-mi acorde si o audienta pentru a le solicita colaborarea.  SRI mi-a raspuns ca „directorul serviciului are agenda incarcata si nu are timp sa va primeasca”, iar despre monedele de aur nu s-a precizat nimic!
Apoi  au inceput sa curga pe capul meu si al familiei mele zeci de controale si de perchezitii, facute de politisti sau de falsi politisti, de organele fiscale si financiare, de cei de la protectia muncii, de la Sanepid, de la pompieri, de la OPC. M-am trezit cu o groaza de reclamatii penale, in care eram acuzat ca as fi spalat sute de milioane de dolari, ca as fi primit garantii bancare de la diferite „organizatii mafiote din Rusia”, ca sunt suspect de implicare in actiuni organizate criminale, ca m-am asociat cu indivizi suspecti care actioneaza impotriva intereselor Romaniei si cate si mai cate. Au fost zile cand m-am trezit la 6 dimineata cu grupuri de cate 2 sau 3 asa-zisi politisti, care imi spuneau ca „au informatii ca eu detin persoane suspecte in casa mea, cerandu-mi sa le deschid usa si sa intre in apartament”. Apoi au inceput o activitate de agasare a vecinilor mei, pe care-i intrebau daca eu aduc straini la mine acasa si daca vin masini inmatriculate in strainatate sa ma ia si tot felul de bazaconii dintr-astea, de parca ne-am fi intors in timp in urma cu 50 de ani!  In final am fost amendat cu 10 milioane de lei vechi pentru ca m-au gasit pompierii fara stingator la birou. In rest totul a fost legal si nimeni nu a avut ce sa-mi reproseze. Nu am nici o amenda penala, nu am dosar penal si nici macar in faza de cercetare penala nu sunt!
Am avut norocul sa ma intalnesc cu niste oameni de afaceri din Olanda, care au observat munca mea in acest proiect. Initial nici ei nu au crezut nimic si chiar ma compatimeau. Totusi au avut curiozitatea sa verifice la Moscova toate aspectele proiectului si – la intoarcerea lor de la Moscova – erau pe deplin convinsi ca totul este real si fezabil, asa ca au decis ca merita sa se implice total in acest proiect.  Olandezii au preluat proiectul principal si au acoperit toate costurile necesare, iar eu am devenit reprezentantul lor in Romania si persoana de contact a partii ruse in raport cu autoritatile romanesti.

         In 25 august 2006 olandezii au trimis prima adresa la BNR, prin care solicitau conducerii BNR sa inceapa procedurile de predare a documentelor originale privind rambursarea „componentei de metale pretioase a proiectului D-02/122″, adica Tezaurul, precum si mostrele de aur aferente. BNR nu a raspuns nimic, ca de obicei! Olandezii au revenit cu a doua adresa catre BNR pe 10 octombrie 2006, dar iarasi BNR nu a dat nici un raspuns! Pe 16 noiembrie 2006, olandezii se adreseaza Tribunalului International de la Haga, solicitand ca cea de-a treia adresa catre BNR sa fie transmisa romanilor numai prin intermediul Tribunalului, care sa constate refuzul permanent si continuu al BNR si implicit al autoritatilor romanesti in a primi documentele de restituire a Tezaurului, urmand ca mai apoi sa se solicite Tribunalului sa constate ca olandezii si-au indeplinit misiunea, iar Tribunalul sa emita un document prin care sa se ateste acest lucru. Ministerul Justitiei din Romania a raspuns ca „nu este posibila solutionarea cererii procuraturii din Rotterdam deoarece documentele de notificat nu intra in sfera de aplicare a Conventiei din 1965″. M-am adresat catre Administratia Prezidentiala, Guvernul Romaniei, BNR, ambele Camere ale Parlamentului Romaniei, prin mai multe comisii de specialitate, ba chiar si catre SRI. Nu am primit absolut nici un raspuns. Absolut nici unul, cu toate ca am fost insotit in demersurile mele de oameni ca  domnul Gelu Voican Voiculescu,  generalul Mircea Chelaru, avocatul Liviu Trandafirescu, care este si avocatul Institutului de Relatii Externe de la Moscova.

   Olandezii au contactat o firma de avocati din Haga, cu scopul de a gasi o solutie legala pentru a intra in posesia celor 93,4 tone de aur, pentru a utiliza aceasta valoare in diferite proiecte investitionale, atata timp cat respectiva cantitate de aur constituie subiectul unui proiect privat si care nu are nimic in comun cu solicitarile oficiale ale autoritatilor romanesti adresate Moscovei. Asta inseamna ca tezaurul nostru ar putea ajunge la firma olandeza!
Gandirea olandezilor este una strict comerciala. Ei considera ca, atata timp cat respectiva afacere este privata, Romania refuza sa participe la acest proiect, iar Moscova este de acord cu propunerea olandezilor, atunci ce i-ar impiedica pe olandezi sa preia aurul Romaniei ?  Nu este vorba sa si-l insuseasca ci doar sa-l preia. Ei doar vor avea dreptul de a-l utiliza in proiectele lor comune cu rusii, adica in proiecte investitionale, urmand ca Romania, daca vreodata ar mai dori sa-si recupereze aurul de la Moscova, sa fie indrumata sa negocieze cu olandezii, nu cu Kremlinul. Am discutat despre acest pericol  cu majoritatea sefilor partidelor parlamentare, cu exceptia PRM, ba chiar si cu o parte din sefii partidelor neparlamentare. Am incercat sa discut si cu dl Corneliu Vadim Tudor, dar domnia sa a refuzat sa stea de vorba cu mine, desi parlamentari ai PRM m-au condus pana in secretariatul cabinetului senatorial al domniei sale.
Singurul sef de partid din Romania care a fost interesat sa verifice afirmatiile mele a fost domnul Cozmin Gusa, presedintele PIN. M-am intalnit de foarte multe ori cu domnia sa, iar dansul mi-a cerut sa-i facilitez mai multe intalniri la Moscova, la un nivel cat mai inalt, pentru a i se confirma valabilitatea unui astfel de proiect privat.
Interesant este ca a fost distrusa  Banca Fortuna, tocmai pentru a nu se putea aduce Tezaurul prin intermediul bancii sprijinite de rusi. Din informatiile noastre, se pare ca unul din conducatorii Bancii Fortuna, in iunie 1996, a fost instruit de anumite cercuri influente din Bucuresti sa emita o garantie bancara in valoare de 1 miliard dolari  USD, in baza documentelor originale de restituire a Tezaurului, pe care Banca Fortuna le detinea. Aceasta operatiune s-a petrecut in rastimpul de trei zile in care BNR a efectuat controlul la Banca Fortuna si data la care aceasta decizie a fost publicata in Monitorul Oficial. Beneficiarul acestei uriase valori a garantiei bancare  era Bancorex. O banca care deja incepea sa se scufunde. Probabil ca factorii de decizie din acea perioada din Romania aveau intentii bune, chiar vroiau sa salveze Bancorexul de la faliment. Dar aveau nevoie de o capitalizare rapida si masiva. Or, nici o institutie bancara internationala nu mai vroia sa crediteze Bancorexul fiindca rezultatele financiare ale celei mai mari banci de stat din Romania erau total necorespunzatoare. Si atunci anumite persoane cu mari functii de raspundere din stat au gasit solutia, ingropand Fortuna si salvand Bancorexul. Adica au apelat la serviciile lui Zaher Iskandarani si ale lui Omar Hayssam, solicitandu-le acestora sa gaseasca fonduri pentru Bancorex, contra garantiilor bancare pe care Bancorex le-a oferit. Acestia au conditionat aducerea dolarilor in Bancorex din surse private din tarile arabe de acordarea unor „ajutoare” ale statului roman in privinta privatizarilor sau a neimplicarii organismelor de control in afacerile lor private. Asa au aparut aceste persoane ca fiind „salvatori” ai Romaniei, ei fiind facuti apoi membri PSDR si fiind inclusi in „lumea buna” din jurul presedintelui Romaniei. Desi din decembrie 2004 avem un nou presedinte si un nou Guvern, iata ca si actualele autoritati refuza aceasta oferta a Moscovei! Fiindca noi, cei care ne-am ocupat in ultimii 12 ani de aceasta problema, am fost „incondeiati” ca fiind „suspecti” de acele persoane care lucreaza in serviciile speciale si care au avut un interes evident sa ne ponegreasca, tocmai pentru ca nici o autoritate romaneasca sa nu poata sa stea de vorba cu noi, iar toate adresele noastre sa nu fie tratate corespunzator. O buna parte din actualii lucratori ai serviciilor speciale care inca lucreaza in aceste structuri au beneficiat de credite preferentiale de la Bancorex, credite pe care ei nu le-au mai rambursat sau le-au rambursat partial. Or, daca s-ar descoperi adevarul in aceasta problema, ei ar fi primii care ar avea de suferit fiindca nu numai ar fi obligati sa restituie creditele astfel obtinute, dar ar fi pasibili sa suporte si deschiderea unor dosare penale.

      O mare problema, extrem de delicata si sensibila, e legata de faptul ca Tezaurul Romaniei este de fapt o proprietate privata, dar  aurul care au luat calea Kremlinului nu a fost 100% numai romanesc, ci o buna parte din el apartinea Comunitatii de afaceri evreiesti de la acea data, care isi tinea economiile la Marmorosch Bank din Bucuresti, o banca foarte puternica a acelor vremuri. Din pacate nu pot dezvolta acest subiect fiindca as putea aduce atingere intereselor Romaniei si nu doresc sa provoc un scandal international.  Desi intr-un articol publicat in Evenimentul Zilei, in 2007, presedintele Romaniei, domnul Traian Basescu, afirma ca i-as fi cerut 2 milioane de dolari ca sa recuperez Tezaurul, niciodata nu am cerut nici o suma de bani, ba chiar am precizat, de foarte multe ori, ca nici eu si nici vreo alta persoana din grupul meu nu am cerut nici un fel de comision sau vreo alta facilitate financiara sau fiscala. Eu traiesc din derularea proiectelor comerciale pe care le realizez cu partea rusa, bineinteles altele decat proiectul Tezaurului.

     Daca era un adevarat lider, un patriot si un spirit national, asa cum se pretinde a fi, domnul Basescu ar fi dat ordin sa se exploateze imediat toate informatiile pe care le detin pentru a profita de ocazia unica aparuta in perioada mandatului sau si pentru a prelua toate avantajele in favoarea Romaniei. Dar domnul presedinte a renuntat inca din prima zi in care a pus piciorul la Cotroceni, in calitate de presedinte, sa se mai ocupe de problema Tezaurului. De altfel domnia sa a declarat de nenumarate ori ca „problema Tezaurului apartine trecutului si ca ar fi bine s-o lasam in seama istoricilor!” Pentru mine faptele si spusele domnului presedinte inseamna, cum am mai spus-o de multe ori, tradare de tara, tradarea intereselor nationale si chiar subminarea economiei nationale.

    Un astfel de comportament al actualelor autoritati romanesti este neobisnuit si in totala contradictie cu atitudinea de pana mai ieri a fostelor autoritati comuniste care reclama cu insistenta returnarea tezaurului. Sa nu uitam ca in septembrie 1965 delegatia romana condusa de Nicolae Ceausescu  a fost pe punctul de a se incaiera la Moscova cu delegatia rusa condusa de Brejnev, motivul discutiilor extrem de aprinse fiind tocmai returnarea tezaurului. Faptul ca azi Bucurestiul incearca prin diferite tertipuri sa evite primirea tezaurului pe care vor sa-l returneze rusii denota insa nu numai faptul ca odata returnat tezaurul clasa politica si jurnalistii romani vor ramanme fara unul dintre cele mai eficiente instrumente de propaganda antiruseasca ci si altceva. Inapoia refuzului romanesc se ascunde teama Bucurestiului de a nu cade a intr-o capcana mortala. Este posibil ca Rusia sa detina la ora actuala toate informatiile in sprijinul ipotezei ca tezaurul a fost furat de romani in ianuarie 1918 de la Moscova. Prefacandu-se ca returneaza tezaurul, este posibil sa trimita din rezervele 93 de tone de aur in Romania. Acest aur este insa aur otravit. El joaca rolul cascavalului cu care este atras soarecele in cursa. Odata  repatriat „tezaurul” rusii vor pune pe masa in fataBucurestiului argumentele si dovezile ca aurul a fost furat de romani inca din 1918 si fie ca vor face publice toate dovezile in acest sens si vor compromite grav Romaniape plan international, transformand poporul roman intr-un popor de escroci, de hoti  si de profitori, fie vor accepta sa taca si vor  santaja  la randul lor  Bucurestiul cu aceasta problema. Si intr-un caz si in celalt compromiterea Romaniei este asigurata pe o durata de timp indelungata, daca nu chiar definitiv.Se pare ca Bucurestiu a presimtit acest lucru si refuza la ora actuala sa continue tratativele cu Rusia pe tema retrocedarii tezaurului romanesc. Aceasta situatie nu face nimic altceva decat sa continue discutiile exact din punctul in care au fost abandonate in 1965 de Ceausescu si Brejnev, dar de pe pozitii inverse: acum rusii sunt aceia care insista sa returneze tezaurul si romanii sunt cei care taraganeaza discutiile.

„Duelul” Ceausescu Brejnev din 1965 pe tema tezaurului

Incercarile delegatiei romane si ale lui Ceausescu de a-l face pe   Brejnev sa ordone in 1965 returnarea tezaurului romanesc se lovesc de un zid extrem de bine argumentat. Rusii ridica probleme extrem de interesante, cum ar fi de exemplu datoriile pe care Romania le are de platit Rusiei tariste pentru materiale de razboi pe care aceasta le-a furnizat Armatei Romane in 1914-1917 sau distrugerile provocate de Armata Romana in anii 1941-1944 in Rusia pe timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.  Merita  redate frazele pe care Ceausescu le-a rostit catre Brejnev cu aceasta ocazie, fraze care denotat ca, intr-adevar, Ceausescu era un politician  deosebit de inteligent si de viclean:

„NICOLAE CEAUSESCU:- Eu vreau sa continui aceasta problema.  Sigur, tovarasi, nu este vorba aici numai de cantitatea aceasta de aur in monede si lingouri si nici de valori. Este vorba, in primul rand, de o problema politica care arata in ce fel tarile socialiste stiu sa rezolve problemele care exista intre ele…In hotararea din 1918 se spune asa:  «Consiliul Comisarilor Poporului hotaraste: …Fondul de aur al Romaniei care se pastreaza la Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia romana. Partea sovietica isi asuma raspunderea pentru pastrarea acestui fond si il va preda in mainile poporului roman». Deci, aici, nu este vorba numai de o intelegere intre doua guverne care au fost rasturnate de revolutie. Aici este vorba si de un angajament public al Puterii Sovietice. La noi, problemele acestea sunt cunoscute, tovarase Brejnev, si nu numai la noi. Oamenii ne intreaba: cum ati rezolvat problema? Este clar ca la aceasta nu se poate raspunde decat ca noi ne-am adresat Puterii Sovietice cu rugamintea de a-si respecta angajamentul luat in 1918. Alt raspuns nu putem da. Si, sigur, o sa ne intrebe: ce-a raspuns Puterea Sovietica? Va trebui sa raspundem, asa cum ati raspuns dv., ieri, sau sa spunem: n-am primit inca un raspuns si asteptam.

Noi, deocamdata, consideram ca raspunsul trebuie sa fie acesta: se asteapta ca Puterea Sovietica sau mai bine zis reprezentantii din conducerea sovietica sa mai analizeze lucrurile pentru ca aceasta va constitui intr-adevar un act politic de mare importanta pentru relatiile dintre noi si pentru autoritatea actelor Puterii Sovietice… Noi nu putem fi de acord cu felul cum au fost ridicate problemele de catre tovarasul Brejnev in legatura cu tezaurul. Noi aici nu ridicam decat problema de a se restitui ceea ce a fost depozitat si ceea ce Puterea Sovietica a spus ca va restitui poporului roman. Nu intelegem de ce sa ridicam problema decontarilor. Aceasta, intr-adevar nu are nici un rost. Nu intelegem de ce sa legam problema aceasta simpla de problemele celui de-al doilea razboi mondial… Daca vreti sa stiti parerea mea, in legatura cu ce ar spune poporul sovietic, iata: ar spune ca guvernul nostru (sovietic) indeplineste una din obligatiile asumate din primele timpuri ale Puterii Sovietice. Dar asupra acestei probleme am putea discuta mai mult..”

Uluit, dar si infuriat,  Leonid Brejnev a replicat dur, dar extrem de argumentat, spunand in cursul tratativelor: „-Inainte de toate am vrea sa va spunem ca punerea problemei cu tezaurul romanesc prezentata de tov. Barladeanu ne-a provocat nedumeriri. De ce? Aceasta problema are o vechime de 50 de ani si ea se refera la socotelile dintre Rusia tarista si Romania regala. Acum insa discutiile au loc intre doua state socialiste, care in acest timp au incheiat diferite acorduri, au stabilit relatii fratesti, prietenesti, au trecut impreuna perioada neplacuta a celui de-al doilea razboi mondial, au gasit si forta necesara ca aceste neplaceri sa fie stinse si cu toate pierderile poporului sovietic in acest razboi si nenorocirile poporului roman, partidele noastre au educat popoarele in spiritul respectului reciproc,  fata de prietenia noastra. Ne-au trebuit decenii pentru a risipi amaraciunea si durerea care s-au strans de-a lungul timpului in sufletul oamenilor… Si iata ca dupa 50 de ani, deodata, doua state socialiste incep sa-si aminteasca de relatiile dintre guvernul tarist si guvernul regal. Pe noi ne-a uimit insasi punerea acestei probleme… Cum arata chestiunea la noi? Din materialele care exista  reiese,  intr-adevar,  ca in decembrie 1916 un reprezentant necunoscut, o figura nu prea reprezentativa, el, chipurile, in numele Curtii Regale a Romaniei, a transmis comandantului frontului de sud-vest, generalul Miloradovici,  aceste casete cu tezaurul. Este interesanta istoria acestora. Se spune ca aceste casete n-au fost controlate niciodata, pentru ca aceasta se intampla in timpul razboiului, ele au fost transmise pe incredere. In general, cantitatea totala corespunde cu aceea aratata de tov. Barladeanu. Insa, cand mai tarziu o parte din casete au fost deschise de catre guvernul nostru, s-a gasit  incaltaminte a familiei regale romanesti. Exista o lista care indica ce era in aceste casete: coliere, pantofi, imbracaminte. Se arata ca o parte din aur era in monede…Au fost si lingouri. Numarul total al casetelor corespunde. Ce s-a intamplat apoi? Tarismul a fost inlaturat si toate aceste casete au cazut in mainile guvernului provizoriu. Aici sfarsesc informatiile. Nu mai gasim nici un fel de date din partea vreunei comisii, pentru ca a inceput razboiul civil si atunci o parte din aur a fost trimis la Perm, Omsk, Kazan, Saratov, pentru a se pastra… In felul acesta, o parte din aur, in timpul razboiului civil, a fost jefuit de armatele alb gardiste, care probabil ca  l-au dat tarilor occidentale  pentru imbracamintea pe care care au primit-o, iar bancherii care au livrat aceste haine si armament desigur l-au luat. Asadar, am cautat sa cercetam lucrurile in mod amanuntit, insa din arhive nu reiese o situatie clara. O parte a tezaurului care a fost dat s-a aflat in Sala Armelor. Acolo aveau chei un reprezentant al dv. si unul al nostru si desi sala avea doua usi, unul nu putea intra fara celalalt. Era o situatie de asa natura incat daca nu se intalneau, nici unul nu putea sa intre. Cred ca lucrul acesta il cunoasteti. Probabil tocmai datorita acestui fapt ele  lucrurile depozitate  s-au pastrat, intrucat in aceasta perioada cei doi reprezentanti nu s-au putut intalni. Dupa aceea, cand tov. Gheorghiu-Dej si dv. ati pus problema inapoierii acestui tezaur, v-am inapoiat aceste casete, pentru care existau listele complete.

  Dar  daca este sa vorbim asa, atunci trebuie sa stiti ca  la arhiva exista insa si alte documente. Exista  documente  din care reiese ca Romania regala are datorii fata de Rusia tarista pentru livrari de armament si alte lucruri in suma de 300 milioane dolari, ceea ce corespunde cu 274 tone aur. Daca este sa ridicam o problema, trebuie ridicata si cealalta. Cred ca avand in vedere cele spuse de mine pana acum – ca este o problema cu o vechime de 50 de ani,  ca in aceste conditii exista pretentii reciproce,  ca in conditiile desfasurarii unei activitati serioase de educare a poporului, actiune desfasurata de catre partid, in spiritul prieteniei, in conditiile cand s-a reusit sa fie inlaturata amaraciunea provocata de cel de-al doilea razboi mondial – iar dv. stiti ca aceasta a fost o amaraciune grea pentru noi, comisiile de imputerniciti care au stabilit pierderile pricinuite de razboi la Odessa si Crimeea, precum si din documente referitoare la actiunile trupelor romane, pierderile pricinuite depasesc de 100 de ori ceea ce discutam noi azi. De aceea, consideram aceasta problema nu pur si simplu o problema financiara. Nu este vorba de 90000 kg de aur sau 300 milioane dolari, aici este o problema politica. Cum s-ar putea explica partidului si poporului ca noi platim sau dam Romaniei care a atacat Rusia aur care a fost primit in asemenea conditii de la rege? Este o chestiune foarte grea. Intregul popor rus, intregul partid stiu  ca reparatiile de razboi de 300 milioane dolari platite de Romania au fost doar simbolice. Oare pentru refacerea Crimeei si Odessei au ajuns numai 300 milioane dolari?…Tovarase Barladeanu, ati citat just ceea ce a spus Lenin in legatura cu tezaurul, dar hai sa il folosim exact pe Lenin. Desigur, au fost depozitate la Herson si Nikolaev si lazi ale dv. Lenin spune ca trebuie pastrare arhivele romanesti, insa el nu s-a referit la aceste casete. Nu. Pentru ca a inceput razboiul si acest teritoriu a fost cucerit. Nu stim daca au fost acolo depozitate sau au fost scoase, insa dupa asemenea evenimente serioase este greu de restabilit ce s-a intamplat… Daca si noi vom incepe sa rascolim aceasta problema veche, ceea ce ar fi impotriva dorintei noastre si a dv., aceasta ar putea duce in mod inevitabil la aparitia unor fenomene nedorite si la atatarea patimilor. Dupa ridicarea acestei probleme, noi am avut nevoie nu de putin timp pentru ca sa descoperim istoria intregii chestiuni si dupa ce am reflectat, noi, ca si dv. astazi, am apreciat just esenta acestei probleme: este vorba nu de 93000 kg de aur, ci este o problema politica. Documentele au fost citate just; si noi le-am vazut, ati expus just si obiectiv. Noi v-am aratat ce s-a intamplat in esenta cu acest tezaur, unde s-a aflat, adica latura faptica a problemei. Ceea ce s-a pastrat aici la Kremlin, v-a fost in intregime restituit…

De aceea, noi am cantarit multilateral, vazand toate materialele de care dispunem, si consideram ca restituirea unor lucruri care au o vechime de 50 de ani si care se refera la o perioada cand exista vrajba intre tarile respective, nu corespunde interesului dezvoltarii prieteniei noastre si colaborarii dintre noi.”

 Cu toate acestea este greu de crezut ca Brejnev si KGB-ul au pus toate cartile pe masa. Ei si-au pastrat, evident, cateva atuuri in maneca. Si-au dat seama ca problema era departe de a fi lamurita. Cu toate acestea, delegatia romana a fost „potolita”. S-a adus vorba probabil si despre„ocuparea ilegala a Moldovei de catre statul roman” si datoriile pe care acesta ar fi trebuit sa le plateasca statului moldovean pentru exploatarea timp de 27 de ani a teritoriului moldovenesc, fapt ce a infricosat probabil delegatia romana. Intrucat nu era prost, Ceausescu si-a dat seama ca era pe cale sa  ia capacul de pe un butoi plin cu vipere si  a batut rapid in retragere.

Rusii ne vor baga pe gat aurul cu forta

Datoriile pe care Romania le are catre  Rusia tarista pentru armele primite intre 1915-1917 se ridica la fix 300 de milioane de dolari USA (cursul din 1917) si reprezinta  peste 274 de tone de aur la cursul de atunci. Adica mult peste  valoarea tezaurului. Despre aceste datorii nu se sufla in Romania nici o vorba. Asa se face ca lucrurile, in mod bizar,  stau exact invers: Romania a furat de la Rusia 274 de tone de aur (datoria neplatita  pentru armele furnizate de Rusia tarista in perioada 1915-1917). Daca  ipoteza ca Romania a furat din Kremlin in ianuarie 1918 sau in 1919 cele 93 de tone de aur se confirma si daca rusii ne vor restitui cele 93 de tone de aur pentru a doua oara, atunci acel aur pe care-l vom primi de la rusi este furat de la ei a doua oara. Deci la cele 274 de tone de aur pe care romanii le-au furat de la rusi se vor  adauga  alte 94 de tone de aur  tot furat de la rusi (tezaurul chipurile …restituit), plus cele 24 de tone de aur de care prof. Ion Scurtu ne spune indirect ca ne-au fost returnate in contul tezaurului,  atunci cand declara ca „Romania mai are de recuperat de la Rusia 70 de tone de aur”. Ar rezulta ca Romania a furat pana acum de la statul rus  392 de tone de aur. Este un lucru extrem de grav si care poate  pune  Romania si poporul roman in fata unor consecinte la care numai gandindu-te te cuprind fiorii. Cazut in capcana propriei lacomii, Bucurestiul incearca disperat acum  sa refuze „oferta” Moscovei de returnare a tezaurului, dandu-si seama ca este o oferta otravita. Dar este deja prea tarziu. Probabil ca rusii vor insista sa primim acel aur si ni-l vor baga pe gat cu forta. Ne vor pune sa semnam pentru el. Din acel moment se va produce deflagratia care va arunca in aer  nu doar intreaga Banca Nationala a Romaniei ci si 90 de ani de minciuna privitoare la „aurul furat de rusi”: Rusia va scoate la iveala dosarul si documentele care atesta ca tezaurul romanesc dus la Moscova in 1916 si 1917  fost furat de fapt de romani.

Atat  Hrusciov cat si Stalin s-au jurat pe toti sfintii (vorba vine) ca tezaurul romanesc a fost luat  (in haosul care a urmat Revolutiei din 1917) si a disparut nu se stie unde. Se pare ca  Stalin si Hrusciov au fost sinceri, dar  Brejnev  a  descoperit ca asa zisul  tezaur romanesc a fost furat de chiar serviciile secrete romanesti si de catre oligarhia romaneasca (plus Casa Regala) si depus la bancile din strainatate, tot pe fondul haosului dezlantuit in Rusia in acele vremuri!

Dupa cum am vazut mai sus, clasa conducatoare de la Bucuresti era specializata in jefuirea (la propriu) a tezaurelor romanesti, confirmand ce a spus Prudhon in operele lui filosofice, anume ca„proprietatea privata dincolo de limitele confortului este un furt”. (PrudhonCe este proprietatea? ). Acest aur, precum si cel furat in tot cursul secolului al XX-lea  circula in jurul nostru astazi  pe filiere nevazute. Puzderia de miliardari romani si de multimilionari proveniti din aceleasi structuri (in principal PCR-ul si fosta Securitate) si care au aparut si apar peste noapte intr-o tara complet saracita si sleita de resurse nu este nimic altceva decat confirmarea ca exista oameni care manevreaza cantitati de aur care le vin pe filiere secrete  cunoscute numai de ei. Este destul sa-ti arunci ochii pe lunga lista a unor astfel de multimilionari si miliardari romani si vei vedea ca in mod absolut enigmatic toti „isi pastreaza locurile in top” si nici macar nu „saraceste” vreunul dintre ei cu vreo centima, desi asa zisele afaceri ale lor  sunt  dubioase si falimentare. Astazi se stie clar ca apucarea cu japca a unei fabrici,  a unei rafinarii, a unei echipe de fotbal, a unui  teren, a unor hoteluri sau a unor societati de asigurari nu inseamna nicidecum ca vei deveni automat miliardar. Dimpotriva! Este posibil sa nu te alegi  cu nimic din toata afacerea, sa te ruinezi si chiar sa ai mari probleme cu Justitia. Falimentul este ceva firesc intr-o societate capitalista si zilnic dau faliment miliardari de renume in toata lumea capitalista. Dar nu si in Romania, unde miliardarii si milionarii romani raman in continuare batuti in cuie pe locurile lor, indiferent ca hotelurile lor sunt falimentare sau puse sub sechestru (vezi fratii Paunesti) ori ca echipele lor de fotbal si rafinariile nu produc nimic. Iar aceasta „minune’ este posibila datorita faptului ca ei sunt subventionati din surse tezaurifere secrete. Aceste surse nu sunt nimic altceva decat sutele de tone de aur furat din trezoreria tarii, fie in trecut, fie in prezent.

In  cazul  tezaurului dus la Moscova in 1916 si disparut fara urma, exista sanse de peste 80 la suta ca Rusia sa dispuna de suficiente date si documente care sa confirme ca aurul a fost furat de comandourile secrete romanesti in 1918 sau in 1919 si depus la bancile din strainatate. Unul dintre cele mai clare semnale in acest sens este faptul ca Puterea de la Bucuresti a renuntat brusc la orice revendicare a tezaurului, Basescu declarand ca tezaurul este o problema care tine de istorie, care trebuie rezolvata de istorici si nu mai are prea multa importanta partea ei materiala. Asta in timp ce Moscova face presiuni puternice pentru returnarea tezaurului. Daca ipoteza furtului tezaurului se confirma, atunci aurul pe care rusii ni-l vor returna este aur rusesc si nu romanesc, pentru ca rusii nu au de unde sa ne mai dea inapoi aurul pe care l-am dus la ei in 1916. Problemele Romaniei vor incepe insa cu adevarat de abia dupa returnarea tezaurului. Atunci  rusii vor  scoate  la lumina documentele care atesta furtul aurului de catre romani si le vor face publice.

Problema  este insa de asa natura incat ar fi mai bine de mii de ori pentru poporul roman ca rusii sa faca publice documentele care confirma ca aurul romanesc a fost furat in 1918 sau 1919 de la Kremlin  de catre comandourile secrete romanesti, decat sa taca. Pentru ca altfel rusii vor alege sa-si recupereze pierderile pe  calea santajului. Si nu exista pe lume clasa politica mai pretabila santajului decat actuala clasa politica romaneasca. S-ar putea chiar ca acest santaj al Rusiei sa fi inceput deja. Cine priveste foarte atent evolutia economiei  in Romania va observa ca ramuri intregi ale economiei noastre nationale din zonele cele mai sensibile au trecut  deja in mainile Rusiei. Un exemplu ilustrativ este industria aluminiului din Romania care a fost „cumparata” in intregime de Rusia.

Asa ca ar fi mult mai bine pentru Romania daca Rusia ar face publice documentele furtului tezaurului de la Moscova de  catre romani. Chiar daca va urma un proces international rasunator din care Romania va iesi cu pierderi ireparabile pe linie de imagine si cu un stigmat de nesters imprimat pe frunte, vom fi obligati  doar sa inapoiem rusilor  aurul pe care ni-l vor retroceda probabil in 2009 sau 2010 si cele 274 de tone de aur carora Romania le este datoare pentru armele furnizate Romaniei de Rusia tarista in 1915-1917. In schimb, daca  vom cere rusilor sa pastreze tacerea asupra chestiunii tezaurului, vom fi suspusi de catre acestia unui santaj distrugator la  ale carui consecinte morale si economice, pe termen indelungat,  noi, romanii nici nu este bine sa ne gandim.

Ioan  HERALD

PENTRU INFORMAREA DUMNEAVOASTRA
 Răspunsuri
1. Care e situaţia Tezaurului de la Moscova?
La nivel oficial, adică de la stat la stat, situaţia este complet îngheţată, asta după gafa incredibilă a lui Cristian Diaconescu din februarie 2009, când a minţit opinia publică cu informaţia că a discutat cu Lavrov despre reluarea lucrărilor Comisiei Mixte, dar, de fapt, tema Tezaurului nu a fost discutată la intâlnirea oficială Lavrov – Diaconescu ! La nivel privat, situaţia este înfloritoare ! Dar în favoarea altora, nu a românilor ! Proiectul restituirii Tezaurului a fost predat de ruşi, în februarie 2006, către firma olandeză Ajeka Investment Bergambacht B.V., cu indicaţia ca Tezaurul, mai exact proiectul „componentei de metale preţioase” să fie predat, integral, adică 93,4 tone de aur, către BNR. Până în noiembrie 2006 olandezii au făcut mai multe oferte către BNR, prin adrese înregistrate la registratura BNR, prin care olandezii ofererau cele 93,4 tone de aur, fără comision, fără discount şi fără nici o pretenţie financiară din partea BNR sau a statului român, dar BNR – ul nu a răspuns la nici una din ele ! Atunci olandezii au deschis în decembrie 2006 o procedură judiciară, prin Ministerul Justiţiei din Olanda, care a decis să acţioneze prin trei căi diferite, astfel: au deschis o procedură de solicitare de înfiinţare, către Ministerul Justiţiei din România, a unei comisii rogatorii româno-olandeze, prin Procuratura din Rotterdam şi Tribunalul din Dordrecht. Ministerul Justiţiei din România��nsă a respins, în două rânduri această solicitare. A doua cale a fost prin ambasada României de la Haga. Olandezii au predat actele originale de restituire a Tezaurului ambasadorului României din Olanda, dar acesta a returnat olandezilor, după 7 zile, actele originale, motivând că proiectul respectiv este un proiect privat, iar ambasada României nu poate accepta imixtiunea într-un proiect privat ! Ulterior ambasadorul român din Olanda a fost ridicat in funcţie, el devenind secretar de stat la MAE ! A treia cale a fost prin DHL, procuratura din Rotterdam trimiţând setul de acte direct către Mugur Isărescu. Acesta a semnat de primire dar n-a dat curs solicitării olandezilor, astfel că după trecerea termenului legal de 30 de zile, stabilit de Tribunalul din Dordrecht, olandezii au intrat, legal, în posesia „refuzului oficial” al autorităţilor româneşti de a prelua cele 93,4 tone de aur. Cu acest „refuz” în mâna lor olandezii au primit o parte din aurul BNR – ului, l-au gajat apoi în favoarea unor bănci elveţiene, au luat un credit nesperat de mare, cu care au construit două spitale, o creşă, o gradiniţă, o şcoală pentru infirmi şi vreo 4 complexe de cămine şi locuinţe sociale, toate în Olanda, în parteneriat cu diferite consilii locale şi municipale din Olanda. Toate documentele care certifică aceste lucruri sunt publice şi pot fi consultate liber.
2. Ce se mai aude despre datoria Germaniei?
Descoperirea lui Radu Golban a făcut ceva vâlvă, dar cei care s-au speriat cel mai tare de consecinţele acestei descoperiri au fost germanii, care au tratat problema foarte serios. Românii însă au aruncat problema în derizoriu, nedorind să supere pe unul din factorii decizionali ai Comisiei Europene. De aceea, cu 7 zile înainte de vizita lui Angela Merkel la Bucureşti, cei doi miniştri de externe ai României şi Germaniei, au semnat un „Addendum” la „Nota de Discuţii” pe care Angela Merkel ar fi urmat să le aibă în România cu autorităţile de la Bucureşti şi Cluj, prin care aşa-zisă problemă a creanţei BNR faţă de Casa Germană de Compensaţie să nu fie abordată de ambele părţi, cel puţin până la încheierea actualului mandat de preşedinte al lui Traian Băsescu ! O cursă abil ţesută de ambele servicii de informaţii de la Berlin şi Bucureşti, fiindcă această creanţă nu mai poate fi solicitată Germaniei după anul 2012, când se va prescrie ! Factorul de decizie în această problemă a fost Traian Băsescu, care a preferat să obţină sprijinul decisiv al Germaniei în obţinerea aprobării ajutorului Germaniei pentru intrarea României în spaţiul Schengen, în aprilie 2011, contra renunţării la tema soldului. Singura problemă ramasă nerezolvată o constituia încăpăţânarea şi îndârjirea lui Radu Golban în dovedirea realităţii acestei teme. Omul trebuia compromis, într-un fel sau altul. Dar era mai greu, fiindcă omul e curat, n-are trecut dubios, n-are probleme cu justiţia, nu are amante şi nici vicii ascunse. Văzând că Radu Golban e cam „prea insistent” serviciile noastre, în cooperare cu serviciile de informaţii germane, i-au întins o cursă lui Radu Golban. L-au chemat la Bucureşti, l-au plimbat pe la televiziuni, pe la Preşedinţie, BNR şi Ministerul Finanţelor, după care i-au aruncat „nada” şi i-au propus, prin portavocea Cotrocenilor, recte Radu Moraru, să devină consilier al lui Ialomiţianu la Ministerul Finanţelor, urmând ca apoi însuşi Radu Golban să rezolve problema soldului, din postura de consilier al Ministrului Finanţelor ! Se spera ca, în acest fel, Radu Golban ar fi lucrat sub controlul zilnic al serviciilor româneşti, fiind apoi mult mai uşor de „corupt”. Radu Golban, nefiind la curent cu manevrele serviciilor specializate în astfel de diversiuni subtile, a muşcat momeala şi a revenit urgent la Bucureşti, aşteptând să-şi ia postul în primire. Dar între timp a intervenit acordul lui Băsescu cu Merkel şi varianta compromiterii lui Radu Golban nu-şi mai avea rostul, fiind considerată o pierdere colaterală, neimportantă. Aşa că totul a cazut, iar Ialomiţeanu a primit ordin să-l respingă imediat pe Radu Golban, „să-i dea cu flit”, chiar în prima zi lui „de muncă” la minister. Sigur că totul a fost o strategie eşuată, dar Radu Golban nu a gustat „gluma” şi acum se războieşte cu Radu Moraru pentru a-l face pe acesta să-i plătească daunele suferite. În ceea ce priveşte soarta acestui sold problema nu mai poate fi rezolvată la nivel de state, deoarece înţelegerea Băsescu – Merkel a pus capac acestei teme. Singura variantă rămasă ar fi una non-oficială, poate una a societăţii civile, eventual a implicării unor mari firme internaţionale de recuperări de dauneşi creanţe, dar şansele sunt extrem de mici, fiindcă timpul rămas până în 2012 este foarte scurt.
3. Ce s-a întâmplat între 1947 şi 1953 cu cele 150 de tone de aur care au dispărut?
N-au dispărut deloc ! Iată ce putem descoperii pehttp://www.sfin.ro/articol_18386/goana_dupa_aur_adauga_peste_500_de_milioane_de_euro_la_rezerva_bnr.html: În septembrie 2007, guvernato rul BNR, Mugur Isărescu, a afirmat că a devenit superstiţios când, du pă 1990, rezerva de aur a băncii centra le a crescut rapid, având în vedere că, în istorie, situaţia Româ­niei se complica atunci când cantitatea de aur depăşea 100 de tone. Guver na to rul a adus în discuţie mo­mentul cedării tezaurului Ro mâ niei către Ru sia, pentru proteja re, precum şi pro ble mele economice ale ţării după Al Doilea Răz boi Mondial. „Înainte de război am avut neinspiraţia să ducem aurul la ruşi, pentru protejare. În perioada interbeli că, rezerva a atins vârful istoric de 220 de tone de aur şi apoi am pă ţit-o, iar în 1953 rezerva era doar de 20-30 de tone de aur. Nu l-am mai pierdut ca în Primul Război Mon dial, ci altfel, plătind datoriile“, a spus Isăres cu. El a menţionat că, după ce a preluat postul de guvernator, a coborât să vadă rezerva de aur a BNR, preci zând că imaginea aceea este una pe care nu poate să o uite. Guverna to rul făcea aceste afirmaţii într-o pre le gere având ca te mă argumentele pro şi contra u nui sistem bazat pe eta lo nul aur, în cadrul căreia Isă res cu pu nea la în doială calitatea aurului de „scut“ îm potriva inflaţiei. Deci, după spusele lui Isărescu, s-au plătit datoriile. Care datorii, veţi întreba ? Păi cele ale României, ca urmare a Tratatului de Pace din februarie 1947. Un articol extrem de sugestiv, tot al lui Radu Golban, explică pe larg toate aceste obligaţii de plată ale statului român. Dacă nu mă înşel articolul se referea la rolul sovromurilor in ţara noastră.
BNR a fost o entitate privată până la război, acum este o entitate publică. Cum au fost compensaţi foştii acţionari?
Nişte precizări, tot din rapoartele BNR: Legea de înfiinţare a Băncii Naţionale a României, sub formă de societate anonimă cu participarea statului, reproduce, cu unele modificări, modelul de organizare aBăncii Belgiei. Prin legea de funcţionare şi statutul adoptat în 1880, Banca Naţională a României este o bancă privată deplin autonomă în exercitarea funcţiilor de emisiune şi reglementare a creditului. Aidoma corespondentelor sale din Europa, BNR exercită privilegiul de emitere a bancnotelor convertibile în metal preţios (ca mijloace de plată legale, echivalente în prerogative cu moneda statului), pe baza rescontării efectelor comerciale oferite şi garantate de băncile comerciale. Astfel, BNR îşi exercită rolul de centrală a creditului comercial, al cărui preţ îl orientează prin fixarea ratei scontului. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 milioane lei, din care 12 milioane depuşi la înfiinţare, sumă considerată suficientă în acel moment pentru a asigura funcţionarea instituţiei, particularii participând cu 2/3, iar statul cu 1/3. Ulterior, legea organică a Băncii Naţionale a României va fi modificată în funcţie de situaţie. În 1901, statul îşi vinde participarea la acţionarii existenţi, până în anul 1929 BNR funcţionând cu capital exclusiv particular, după care statul va reveni la participare. Însă, în permanenţă BNR va funcţiona ca instituţie pe deplin autonomă, exercitându-şi prerogativele cu care a fost investită în colaborare, de pe poziţii de egalitate cu statul, pentru a răspunde, potrivit cu împrejurările, multiplelor cerinţe ale evoluţiei economice şi politice a societăţii româneşti. Aranjamentele dintre stat şi bancă sunt precizate prin convenţii, ale căror rezultate sunt negociate pentru a fi reciproc avantajoase. Articolul 11 al Legii de înfiinţare a BNR specifică: “Banca va face serviciul de casierie a Statului, fără nici o indemnisare în condiţiunile stabilite prin o lege specială”. Anterior efectuate prin intermediul bancherilor, plăţile în străinătate pentru achitarea anuităţii datoriei publice sunt, de asemenea, efectuate prin Banca Naţională. Banca a fost autorizată să cumpere fonduri publice româneşti, scrisuri funciare şi alte valori garantate de stat până jumătate din capitalul social vărsat (Prin Legea din 1882, egală cu capitalul social vărsat.). “Apărând pe piaţă în calitate de cumpărătoare de obligaţiuni ale statului, banca de emisiune sprijinea cursul obligaţiunilor şi, în felul acesta înlesnea guvernului procurarea de bani prin împrumuturi publice.” De asemenea, banca avea dreptul de a sconta bonuri de tezaur, în limita a 1/5 din capitalul social vărsat. Primul împrumut pe bonuri de tezaur acordat de Banca Naţională a României (4.000.000 lei) a fost efectuat de către stat pentru acoperirea vărsământului părţii din capitalul băncii pentru care subscrisese. O importantă operaţie a BNR a reprezentat-o retragerea din circulaţie a biletelor ipotecare emise în baza Legii din 12 iunie 1877, prin înlocuirea cu propriile bancnote, contravaloarea acestora fiind scutită de garanţia portofoliului de scont sau de acoperirea metalică. Utilizând serviciile băncii, statul a putut să evite vânzarea masivă a moşiilor statului, care reprezentau acoperirea biletelor emise în 1878, iar BNR a evitat cheltuielile de emisiune. Ulterior, statul a răscumpărat biletele ipotecare stocate la BNR prin produsul unui împrumut acordat în acest scop chiar de către bancă, a cărui restituire a fost eşalonată pe 27 de ani. În 1901 statul obţine din partea BNR un avans de 15.000.000 lei fără dobândă, restituibil în 30 de ani, bancnotele emise în acest scop fiind scutite de acoperirea metalică.
5. Care este suma exactă pe care o are BNR în rezervă, după ce eliminăm banii băncilor comerciale şi datoriile?
Suma exactă este cam greu de contabilizat, dar ea se poate estima undeva între 2,2 şi 2,3 miliarde de Euro. Doar atât, din păcate.
6. Care este motivul pentru care întrunirea “Trilateralei” a avut loc la Bucureşti?
Unul din motive îl constituie condescendenţa factorilor decizionali ai „Trilateralei” faţă de serviciile aduse, de-a lungul timpului, de Mugur Isărescu. Mugur a cerut mai mereu membrilor board-ului să ia în calcul organizarea la Bucureşti a unei astfel de întâlniri. El a fost mai tot timpul amânat, dar după ce BNR a decis achiziţionarea de bonduri FED abia atunci s-a luat decizia de a organiza una din şedinţele „trilateralei” la Bucureşti. Mai sunt şi alte motive, dar ele nu pot fi devoalate. Nu încă !
 
7. Care este cantitatea de aur aflată în ţară? Cât şi unde se află restul din rezerva de aur?
În scripte BNR are 103,7 tone de aur.
Din care 61,9 la Londra, 34,8 la Zurich şi Geneva, iar restul la Bucureşti. Pentru aceste cantităţi aflate în străinătate BNR primeşte o dobîndă de 4 % pe an, calculată la valoarea medie lunară a aurului de la bursa din Londra. Este o procedură corectă şi legală a BNR-ului, fiindcă întreţinerea, paza şi asigurarea stocului de aur costă al naibii de mult. Astăzi o tonă de aur costă 10.000 Euro / lună, doar ca s-o depozitezi, s-o asiguri şi s-o păzeşti în spaţii bine definite, aflate sub control internaţional. Dacă ar fi ca BNR –ul să decidă depozitartea celor 103,7 tone de aur doar în beciurile sale de la Bucureşti, ar însemna să cheltuiască cam 1.037.000 Euro / lună ! Ar fi o prostie să procedezi astfel, aşa că BNR – ul a luat o decizie corectă şi înteleaptă de a depozita o mare parte din aur în străinătate, cu beneficii pentru ea şi în condiţii de garanţie depline.
8. De ce am cumpărat bonduri americane?
Cea mai grea întrebare… Nu fiindcă nu ştiu răspunsul, ci fiindcă adevărul, dacă ar fi spus integral,ar produce mari bulversaţii financiare pe piaţa politică şi economică românească. Parţial pot să spun doar câteva lucruri: Isărescu a fost nevoit să ia o astfel de decizie, salvând practic România de la faliment. Nu a vrut s-o facă, dar n-a avut încotro ! Politicile guvernamentale ale ultimilor 3 ani (mai ales din 2008 şi 2009) au fost … catastrofale. Vocea lui Isărescu n-a contat în faţa decidenţilor politici din ultimul an de mandat al lui Tăriceanu şi al primului an de mandat al lui Boc. Din păcate acţiunea de cumpărare de bonduri americane a fost supapa care a permis României să obţină banii de la FMI şi, mai ales, să aloce o parte importantă din ei către fondul de salarii şi pensii, lucru de neacceptat până azi de nici un alt acord între FMI şi oricare altă ţară din lume ! Isărescu este cel care a salvat ţara, realmente, de la faliment ! Sunt singurele răspunsuri pe care le-am primit, fără 3 surse, aşa că trebuie tratate ca atare. N-am să comentez. Aştept răspunsurile oficiale.
Agenţii mogulilor Patriciu şi Vîntu îl încadrează strâns pe noul mason-şef
Sămbătă seară, după două tururi de scrutin, s-a decis şefia masoneriei româneşti. Scaunul luiChirovici a fost adjudecat de Radu Bălănescu, care a devenit Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România. Bălănescudirectorul Spitalului pentru copii Grigore Alexandrescu şi şef al catedrei de Chirurgie Ortopedie Pediatrică din cadrul Facultăţii de Medicină, este, din 2006, Pro Mare Maestru al marii Loji Naţionale din România şi membru de onoare al mai multor Loji din ţară – Lafayette, Leonardo da Vinci, Novus Ordo, Pitagora, Cavalerii Sfântului Gheorghe, Cavalerii Luminii. Medicul Radu Bălănescu, noul şef al masoneriei, va trebui să se reprofileze pe chirurgie estetică şi să taie în carne vie, dacă nu vrea să fie asociat cu oamenii lui Chirovici şi mai ales cu mânăriile acestora, via oligarhia rusofilă reprezentată de Patriciu şi Vîntu, „fraţi“ în rele care ar trebui să-şi găsească un loc onorabil de trai în comun la Loja Jilava.Conform relatărilor unuia dintre insiderii masoneriei, Florin Ghiulbenghian: „Radu îl are alături peAdi Stănciulescu, recunoscut pentru excelentele relaţii cu Marea Lojă a Statului Israel. O mare Lojă cu influenţă în întreaga lume. Şi cred că e de ajuns pe această temă“.
Ghiulbenghian mai adaugă: „Din păcate, pentru a-şi asigura liniştea în finală, Radu Bălănescu a fost forţat să negocieze cu Chirovici păstrarea în echipa sa a celor doi loiali parteneri ai, de acum, fostului Mare Maestru, mă refer la Dănuţ Tănasie şi Cristi Unteanu“.

Secondanţii lui Radu Bălănescu – uneltele lui Chirovici.
Cine sunt cei doi principali secondanţi ai lui Bălănescu, sfetnicii cei mai apropiaţi ai lui Chirovici, cel care a plecat ca să rămână, practic, atâta vreme cât principalii săi „gânditori“ rămân pe poziţii? Mai ales că Eugen Ovidiu Chirovici, în calitate de Mare Maestru din Trecut – va fi Preşedintele Consiliului Luminilor – organism cu rol executiv.
Cei doi principali apropiaţi ai lui Chirovici – şi de acum şi ai lui Bălănescu – sunt reprezentanţii lui Patriciu, respectiv Sorin Ovidiu Vîntu. Dănuţ Tănasie, fost cadru DIE, face parte din „logistica“ lui Dinu Patriciu, după ce anterior a făcut parte din „logistica“ Securităţii.
Ioan Dănuţ Tănasie este absolvent al Facultăţilor de Drept (1970) şi ASE-Relaţii Economice Internaţionale (1980), a lucrat în perioada 1968-1992 ca ofiţer operativ în Direcţia de Informaţii Externe (diviziunea TS), actualul SIE, de unde s-a pensionat şi a trecut în rezervă în mai 1992, cu gradul de locotenent-colonel. Tănasie, devenit mâna dreaptă a lui Chirovici, a fost şi subordonat direct, şi omul de încredere al lui Mihai Caraman, primul şef SIE după ‘89, (cel care a reuşit să penetreze cartierul general al NATO în beneficiul Moscovei, în anii ‘60). Chiar dacă poveştile moscovite par din negura timpului, iată că alte noi poveşti ruseşti s-au îmbârligat prin preajma lui Tănasie, angajat ca director al distribuţiei de motorină la rafinăria Vega a lui Patriciu. Tănasie şi Patriciu, membri ai lojii „Phoenix“ a MLNUR, alături de alt subordonat patrician, Călin Popescu Tăriceanu, l-au secondat strâns pe Chirovici, iniţiat în 1997 şi care făcea parte dintr-o Lojă disidentă (MLUNR), unde a fost ales Mare Maestru, în 2000, în ciuda faptului că nu avea vechimea necesară (7 ani ca Maestru şi unul ca Maestru Venerabil). Chirovici s-a transferat în 2001 din MLNUR în MLNR; în 2003 avea să fie ales Mare Maestru al MLNR, în locul lui Comănescu, deşi nici atunci nu îndeplinea cutuma amintită.
Vârfuri ale Marii Loji Naţionale a României (MLNR), instalate la conducere în 2003, au fost strâns legate de exponenţi ai masoneriei ruse, cu care au colaborat promovându-le interese economice sau de sistem. „Colaborarea“ a ajuns să se intersecteze direct cu politicul şi să-l influenţeze, uneori decisiv. Referendumul din 2007, în timpul căruia Kondiakov s-a afişat pe la biroul de la guvern al „colegului“ Tăriceanu, a fost un moment de „ieşire la lumină“ a fraţilor întru şorţuleţe cu broderie rusească. Chirovici – lumina de sub scaun i-a venit de la MoscovaChirovici a primit practic Lumina, cum zic ei, de la Răsărit, adică chiar de la masonul rus Kondiakov. Fostul cadru KGB Anatol Andreevici Coman, şef al Marii Loje Masonice din Republica Moldova, l-a adus la Conventul de la Bucureşti al Marii Loje Române de la Sala Palatului pe Alexander Kondiakov, ofiţer al serviciilor ruseşti, artizan al întâlnirii de taină dintre Adrian Năstase şi Vladimir Putin din anul 2004 şi directorul general al firmei Novokom, un cover „discret“, un fel de şorţuleţ al serviciilor ruseşti de spionaj. În vremea URSS, Kondiakov a fost corespondent al Agenţiei de ştiri TASS şi consilier al preşedintelui Comitetului Organizaţiilor de Tineret din URSS (Komsomol). A lucrat în rezidenţa serviciului sovietic la Londra. Chirovici, pilotat din spate de Ady Năstase & Comp. (Tataia Ilici), este acela care a deschis pe căi masonice drumul capitalului estic către România, în schimbul unor oportunităţi în spaţiul CSI pentru un grup de afaceri transpartinic (PSD-PNL-PC). Acest grup, ai cărui membri sunt masoni de frunte în România, a răspuns intereselor unor oligarhi din Rusia care, la rându-le, urmăreau scopuri personale, dar şi strategice, de acaparare nu doar a pieţei energetice din România, ci şi a altor sectoare economice importante. Dosarul de spionaj şi trădare din 2006 deschidea doar o mică fereastră asupra ansamblului combinaţiilor care se derulează şi astăzi, pe filiere neschimbate.

Reprezentanţii „culoarului moldovenesc“ către mamuska Rusia sunt bine aşezaţi şi în România, fiind înzestraţi cu toţii şi cu cetăţenie română. Fostul şef al masoneriei de Moldova, Anatol Coman, avea patru firme la vedere în România, dintre care două înregistrate în aceeaşi zi (31 august 2005), în Capitală: Interenergo Group Company şi Inter Resources Company – axate pe comerţul de combustibili. În prima, Coman e asociat cu o firmă din Doneţk, Ucraina. Prietenia sa cu Dinu Patriciu şi Eugen Ovidiu Chirovici era de notorietate în mediile masonice şi de business. Fratele lui Anatol Coman era director în Rompetrol Chişinău, iar soţia lui Eugen Ovidiu Chirovici, Mihaela Chirovici, director la Rompetrol Bucureşti. Un alt personaj de frunte al masoneriei moldoveneşti cu strânse legături la Bucureşti, mai ales la Grupul Rompetrol, este Ion Sturza, fost premier în 1999, tot cetăţean al României şi cu afaceri mari aici.
Ion Sturza, de asemenea kaghebist la bază, a fost o piesă de marcă a grupării Lucinschi. În 1987, îl găsim ca participant la înfiinţarea Organizaţiei de Comerţ Exterior „Moldex“ (OCEM), de pe lângă Guvernul RSS Moldoveneşti, instituţie controlată de KGB. Sturza, fost director general al Rompetrol-Moldova şi fost consul onorific al Kazahstanului în Republica Moldova, este unul dintre intermediarii principali ai „afacerii secolului“, vânzarea Grupului Rompetrol către KazMunai Gaz. Patriciu s-a grăbit să vândă încă de la finalizarea dosarului procuraturii, în septembrie 2006, şi a folosit la maximum intervalul nesfârşitelor amânări pentru a finaliza tranzacţia de predare a Rompetrol în mâna adevăraţilor stăpâni – ruşii, contra unei valijioare cu bani – cam un miliard – dusă la păstrare tot în Moldova.
Eterna valiză cu bani ruseşti se regăseşte şi la celălat oligarh penal – Sorin Ovidiu Vîntu, cel care l-a ajutat pe Patriciu să pună mâna pe Rompetrol şi în ale cărui afaceri se regăsesc numeroşi cetăţeni moldoveni, cu sau fără şorţuleţe.
Printre purtătorii de valize cu bani ale lui Vîntu se găseşte Cristian Unteanu, mânuitorul banilor oengistului SOV, respectiv administratorul fundaţiei Vîntu, de la Bruxelles, ONG intrat în atenţia publicaţiei „Curentul“ pentru anumite mişculaţii de fonduri, bani pe care Vîntu îi utiliza pentru a-şi cumpăra imagine sau pentru a intra în graţiile cercului TismăneanuUnteanu, acuzat de relaţii cu vechea Securitate, a fost primul şef de cabinet al lui Petre Roman în 1990,  a ajuns „ziarist“, corespondent „Ziua“ la Bruxelles, actual trimis al Realităţii TV şi un fel de „ministru de externe“ ad-hoc al masoneriei române, ocupând demnitatea de Mare Secretar de Externe al MLNR.
Masonii Venerabili din Bucuresti si pozitiile lor in stat si societate dupa V.R.
Lista semnificativa a celor mai importanti “venerabili” din Bucuresti cu tot cu Lojele de care apartin si afacerile sau functiile lor in institutii publice, pentru a demonstra nivelul penetrarii unor sectoare importante ale societatii si structurilor statului de catre membri ai unei organizatii cu caracter secret.LISTA LUI RONCEA
1. Alexandru Dăescu (Loja Concordia) – director în cadrul Institutului Ana Aslan
2. Pierre de Hillerin (Loja Delta Dunării) – director al Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport
3. Vlademir Georgescu (Loja Nicolae Bălcescu) – profesor universitar
4. Nicu Alifantis (Loja Nomine Mircea Sion) – artist
5. Mihai Oancea (Loja Ieroboam) – afaceri imobiliare
6. Bogdan Pârvanu (Loja Bucureşti) – arhitect şef al Primăriei sector 2 Bucureşti
7. Adrian Bălan (Loja Meşterul Manole) – afaceri imobiliare
8. Andrei Toma (Loja România Unită – preşedinte de regiune la Asociaţia Naţională a Cluburilor Lions
9. Ştefan Chiocinaru (Loja I.C. Brătianu) – profesor de ştiinţe politice, jurnalist, doctor în drept internaţional
10. Mircea Neacşa (Loja Carol Davila) – director în cadrul Televiziunii Române 11. Victor Teodor Iovici (Loja Scara lui Iavov) – viceprimar al Municipiului Bucureşti, membru în conducerea PRM
12. Bogdan-Dimitrie Niculae (Loja Cavalerii Sf. Raphael) – medic specialist dermatolog, preşedinte Asociaţia Română Anti-Aging Lasermed
13. Cornel Hagiescu (Loja Echerul de Aur) – manager casa de producţie IMAGINA
14. Mircea Perpelea (Loja William Preston) – director în cadrul Băncii Naţionale a României, fost prefect al judeţului Vâlcea
15. Octavian-Mircea Grozea (Loja Romana) – om de afaceri, MTG MANAGEMENT SOLUTIONS, PRICE JOY şi LCT OPTICAL COMMUNICATION
16. Liviu Poenaru (Loja Lumina) – avocat
17. Ionel-Cristinel I. Deaconescu (Loja Etica) – consilier PDL în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, om de afaceri
18. Adrian Dimitriu (Loja Memphis) – om de afaceri, RCS INTERNATIONAL FORWARDING
19. Nicolae Efimov (Loja Gheorghe Comănescu) – director Spitalul CFR 2, doctor în ştiinţe medicale (ortopedie)
20. Florin Stoenescu (Loja Calea Inimii) – secretarul Comisiei de Istorie a Centrului Academic de Studii Hermeneutice 21. Dinu Albu (Loja Albert Pike) – medic primar obstetrică-ginecologie, Spitalul Clinic Panait Sârbu
22. Cristian Piedone Popescu (Loja Lumină şi Adevăr) – primar al sectorului 4 Bucureşti
23. Dan Dumitru (Loja Templul Umanităţii) – reprezentant al firmei americane ENRON în Romania, fost ofiţer SIE, fost şef al Oficiului pentru Gestionarea Relaţiilor cu Republica Moldova din Guvernul României
24. Leonard Lucian Bădică (Loja Lux et Veritas) – om de afaceri, BIP TELECOM, fost ofiţer M.Ap.N.
25. Liviu Ionescu (Loja Excelsior) – om de afaceri, Creativit Biz şi imobiliare
26. Aurel Teodorescu (Loja Solomon) – director al Direcţiei Migraţie din Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (detaşat din funcţia de consilier în cadrul M.A.I. în subordinea secretarului de stat pe Relaţia cu Parlamentul şi Afaceri Europene), soţul Danielei Nicoleta Andreescu (Secretar General al Guvernului), fost ofiţer de securitate înainte de 1989, fost director de departament în Primăria Municipiului Bucureşti (demis urmare unui scandal cu spaţii comerciale), fost comisar în Garda Financiară (demis urmare unui dosar penal de contrabandă cu cetăţeni arabi), fost director adjunct la Direcţia de Supraveghere şi Control Financiar din Direcţia Generală a Vămilor (demis urmare faptului că a fost cercetat penal în dosare cu Omar Hayssam şi implicării ca cercetat penal în Dosarul Ţigareta II), fost director al Direcţiei de Audit din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (demis în 2003 şi anchetat de Parchetul Naţional Anticorupţie împreună cu Preşedintele CNAS Eugen Ţurlea), fost director adjunct şi director al Oficiului pentru Migraţia Forţei de Munca în perioada 2003 – 2006 (implicat în scandalul contractelor de muncă cu străinătatea şi în cel al adeverinţelor medicale de la CARITAS), fost membru PD (a demisionat urmare faptului că CNSAS a emis decizie de fost ofiţer de securitate)
27. Jenică Poenaru (Loja Demnitate şi Frăţie) – om de afaceri, Atlas Airlines şi preşedinte al Confederaţiei Patronatului Român, fost director al Aeroportului Băneasa în 1989, fost director general al Autorităţii Aeronautice Civile Române
28. Constantin Mincu (Loja Luceafărul Libertăţii) – avocat
29. Narcis Copcă (Loja Novus Ordo) – Managerul Spitalului “Sf. Maria” din Bucureşti, prof. univ. dr. în ştiinţe medicale
30. Constantin Onişor (Loja Grifin) – general de brigadă (în rezervă), fost comandant al Şcolii Militare de Aplicaţii pentru Tancuri „Mihai Viteazu”, fost comandant al Garnizoanei Piteşti (destituit urmare unui scandal de hărţuire sexuală) 31. Marius Chervase (Loja Logos) – ofiţer de poliţie, conf.univ.dr. la Academia de Poliţie, vicepreşedinte al Corpului Naţional al Poliţiştilor – Departamentul Academia de Poliţie
32. Corvin Nedelcu (Loja Izvorul Înţelepciunii) – secretar general al Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Tineret, fost ofiţer M.Ap.N., fost ofiţer S.P.P., fost jurist al UPETROM Ploieşti (utilaj petrolier – fost 1 MAI Ploieşti), fost vicepreşedinte al ROVIT S.A. Valea Călugărească (vinuri), fost consilier şi secretar general adjunct la Ministerul Dezvoltării Regionale
33. Mihnea Paul Popescu (Loja Iris) – om de afaceri, preşedinte CASINO LIFE & BUSINESS MAGAZINE
34. Marc Huot (Loja Memento Mori) – preşedinte Wirquin Romania (parte a holdingului Wirquin Plastiques din Franţa care a cumpărat Urbis Sanitare)
35. Ioan Grigore Popa (Loja Enoch) – consilier PDL la Consiliul General al Municipiului Bucureşti, fost viceprimar al Municipiului Bucureşti, fost director al O.P.S.P.I., fost proprietar al Rasco Traffic (vândut grupului UTI, actual UTI Rasco, firmă care gestionează semaforizarea Capitalei)
36. Mihai Butucaru (Loja Morphosis) – Arhitect, Preşedintele Fedraţiei Române de Yachting
37. Dacian Cerneştean (Loja Heliopolis) – om de afaceri, societatea de brokeraj în asigurări Eos Risq Romania
38. Enache Jiru (Loja Adrian Dohotaru) – om de afaceri, membru în Consiliul de Administraţie la CEC, fost secretar de Stat în Ministerul Finanţelor Publice, fost preşedinte al CEC, fost preşedinte al MKB Romexttera Fond de Pensii, fost preşedinte al comisiei de selecţie a administratorului pentru Fondul Proprietatea
39. Dumitru-Stoica Şeicaru (Loja Edmond Nicolau) – om de afaceri, Constyle Company
40. Şerban Savu (Loja Lumina Lex) – artist 41. Adrian Oghină (Loja Costin Mihăescu) – om de afaceri imobiliare, fost viceprimar al Primăriei sector 1 Bucureşti, membru PNL
42. Ion Pârgaru (Loja Nat Granstein) – om de afaceri, fost preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industie, fost deputat PDSR, fost director general în Ministerul Economiei, actual membru PNL Gorj
43. Dan Medeanu (Loja Atlantida) – scriitor şi ziarist
44. Ionel Dumitru (Loja Hermes Trimegistus) – om de afaceri (papetărie şi birotică), Dumitru Business House
45. Ion Biriş (Loja Noua Românie) – om de afaceri, Clubul Office
46. Daniel Goşea (Loja Philadelphia) – director în Ministerul Afacerilor Externe
47. Viorel Ţigănescu (Loja Cezar Bolliac) – profesor, fost inspector adjunct al Inspectoratului General al Municipiului Bucureşti
48. Dan Docan (Loja Legenda lui Hiram) – om de afaceri, cafeneaua Otro Cafe, agenţie plasare dansatoare şi femei pentru escort în străinătate printr-o firmă din Braşov împreună cu un patron de hotel local, fost informator al Securităţii, fost director general Imprimeria Naţională, fost secretar la Primăria Sector 3 şi la Primaria Sector 5 din Bucureşti, fost judecător
49. Herve Madramany (Les 3 Lys) – om de afaceri, arbitru internaţional de tenis
50. Petre Terzi (Loja Academica) – profesor universitar 51. Stelian-Alexandru Panescu (Loja Benjamin Franklin) – om de afaceri, Smart Sigma
52. Daniel Mihail Tudor (Loja Luca Pacioli) – Director Executiv Adjunct pentru Activitatea de Inspecţie Fiscală la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiul Bucureşti
53. Alexandru Vitălaru (Loja Constantin Mavrocordat) – medic veterinar, profesor Facultatea de Medicină Veterinară
54. Ion-Bogdan Teodor Georgescu (Loja Cantacuzino) – doctor în ştiinţe medicale, şef disciplină la Facultatea Titu Maiorescu, medic primar stomatolog
55. Dan Brebeanu (Loja Sothis) – om de afaceri, Ghmc-Mineral Grup
56. Eugen Matzota (Loja Lanţul Masonic) – om de afaceri, MATZOTA Group
57. Mihai Neicu (Loja Veritas) – om de afaceri, Nei Guard, membru PDL, membru în Consiliile de Administraţie la RATB şi REBU
58. Constantin Dinulescu (Loja Magistri Lapidum) – artist
59. Adrian Petre Pascu (Loja Osiris) – om de afaceri, Geotop 2001 (implicată în scandalul cu cadastrarea judeţului Constanţa, legat de Miron Mitrea şi Nicuşor Constantinescu)
60. Nicuşor Dedu (Loja Ulpia Traina) – om de afaceri, Deltarom (implicată în scandalul incineratorului de la Bod, Braşov) 61. Mihail Vicenţiu Ivan (Loja Noua Europă) – profesor universitar
62. Florian Pinţă (Loja Giuseppe Garibaldi) – general-locotenet în rezervă, fost şef de stat major al Armatei 1 (1998-2000), fost şef al Corpului 1 Armată Teritorial – noua denumire a Armatei 1 (2000-2001), fost comandant al Brigăzii 282 Mecanizate (2001-2003), fost director al Statului Major al Forţelor Terestre (2003-2004) şi locţiitor al şefului Statului Major General (2004-2006), fost comandant al Comandamentului 2 Operaţional Întrunit “Mareşal Alexandru Averescu” (fosta Armată a II-a), dislocată în Buzău (2006 – 2008)
63. Eugen Gheorghe (Loja Călugăreni) – fost director în Direcţia Generală a Vămilor, consilier PDL la Consiliul Local Sector 6
64. Virgil Nadolu (Loja Agora) – vicepreşedinte Uniunea Practicienilor de Protecţia Mediului din România
65. Alberto Matei (Loja Tatra) – om de afaceri, A&E Audit Financial Consulting
66. Dinu Săraru (Loja Luceafărul) – romancier, publicist şi dramaturg, fost redactor la “Radiodifuziunea Română”, fost secretar general de redacţie la Revista Secolul 20, fost jurnalist, la ziarul “Scânteia Tineretului”, fost secretar general de redacţie la revista Luceafărul, fost şef al “Publicaţiilor Televiziunii Române”, fost redactor-şef adjunct si apoi redactor şef al “Redacţiei Culturale a TVR”, fost director al “Teatrului Mic” şi “Teatrului foarte Mic” anii (1977-1990), fost director al “Teatrului Naţional “Ion Luca Caragiale” din Bucureşti (2001 – 2004)
67. Vasile Condoiu (Loja Anderson 1723) – şef birou la Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, fost director interimar al Oficiului
68. Mihai George Staicu (Loja Opera Magna) – om de afaceri, LUNA COMMUNICATIONS
69. Aurel Curdov (Loja Cavalerii Sf. Andrei) – secretarul general al sindicatului de la Tarom
70. Dan Anghel (Loja Constantin Bărbulescu) – bioterapeut 71. Ioan Lixandru (Loja Cavalerii României) – vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Transportatorilor Rutieri din România, fost director general al Tarom
72. Relu Leonid Manguta (Loja Tracia) – om de afaceri, Maneuro
73. Gabriel Mihalache (Loja Lâna de Aur) – director al Sucursalei de Transport Bucureştii Noi a Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”
74. Andrei Sluşărencu (Loja Hiram) – om de afaceri, ROBINSON TURISM
75. Cornel Purcărea (Loja Constantin Brâncuşi) – om de afaceri cereale, fost director executiv al societăţii Romagro, fost ofiţer M.Ap.N.
76. Gabriel Giurgiu (Loja Sf. Ioan) – jurnalist
77. Gheorghe Gogescu (Loja Les Sages d’Heliopolis) – artist decorator
78. Raymond Marin (Loja Millenium) – vicepreşedinte Vodafone
79. Emil Săndulescu (Loja Toleranţă şi Fraternitate – fizician, membru al Academiei Române, fost deputat PNŢCD
80. Lucian Diaconescu (Loja Columna) – medic chirurg ortoped la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan” din Bucureşti 81. Eduard Matei (Loja Gaudeamus) – om de afaceri, fost preşedinte la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
82. Mircea Gheordunescu (Loja Server Frenţiu) – fizician, fost adjunct al directorului Serviciului Român de Informaşii (1997-2001), fost consul general al României la Milano (2002-2007)
83. Gheorghe Vâlceanu (Loja Humanitas) – avocat
84. Florin Ghiulbenghian (Loja Sfinx) – om de afaceri, casele de schimb valutar şi consignaţiile Edmond, revoluţionar
85. Paul Popovici (Loja Titu Maiorescu) – profesor universitar
86. Valentin Lolea (Loja Dreptate şi Frăţie) – om de afaceri, Loreto Exim (Tatra Romania)
87. Nicu Rădulescu (Steaua Polară) – om de afaceri turism, preşedinte la Organizaţia Patronală a Turismului Balnear din România
88. Mircea Vasile Popescu (Loja România Modernă) – vicepreşdinte Curtea de Conturi
89. Traian Popescu (Loja Demnitatea Românească) – om de afaceri, ARBOmedia
90. Nicolae Rădulescu-Botică (Loja Egalitatea) – avocat 91. Daniel Gruia (Loja Steaua României) – Director General Adjunct al Direcţiei Generale de Tehnologia Informaţiei din Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
92. Adrian Panaghianu (Loja Lumina Masonică) – director Apa Nova
93. Doru Dragomir (Loja Fiii României) – om de afaceri, Innerlook
94. Constantin Berevoianu (Loja Prometeu) – director Apa Nova
95. Mircea Chelaru (Zamolxis) – general de corp de armată cu patru stele în rezervă, fost Şef al Marelui Stat Major, fost comandat al Corpului 10 Armată “Ştefan cel Mare” din Iaşi, fost preşedinte ale PUNR, fost vicepreşedinte al Partidului Conservator
96. Mugurel Dragoş Jianu (Loja Horus) – avocat
97. Mustafa Oral (Loja Isik) – om de afaceri în domeniul consultanţă, acuzat în dosarul spionilor economici (Stamen Stancev, Vadim Benyatov)
98. Iuliu Stocklosa (Loja C.A. Rosetti) – om de afaceri, East Electric
99. Cristian Turculeasa (Loja Cavalerii Templului) – om de afaceri, ALCRIS TRANSCOMEXIM 100. Victor Racolţa (Loja Balcani) – om de afaceri, ENEAS
101. Adrian Motomancea (Loja Kogaion) – profesor universitar
102. Ştefan Blaj (Loja Hermes) – general de brigadă medic, şef de secţie la Spitalul Militar Central, conferenţiar universitar doctor la UMF “Carol Davila” din Bucureşti, specialitatea boli interne şi gastroenterologie
103. Marian Nasty Vlădoiu (Loja Tăcerea) – avocat, preşedintele Camerei de Comerţ România – Israel, preşedinte Asociaţia Română de Luptă Antiterorism; s-a lansat în masonerie ca ginere al lui Dorin Voinea, fost Pro-Mare Maestru al MLNR în perioada Bebe Comănescu; după ce Dorin Voinea a pierdut funcţia, a divorţat deşi avea 2 copii gemeni; în prezent Dorin Voinea este membru al Tribunalului Masonic;
104. Ion Smeeianu (Loja I.G. Duca) – om de afaceri IT&C şi telecom, fost secretar de stat la Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, fost preşedinte al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii ………………………………….

Cel mai tare om din lume
Putem schimba cu China bani şi mărfuri, dar mai puţin valori politice?A devenit aproape un clişeu de limbaj să-l numim pe preşedintele Statelor Unite drept „cel mai puternic om de pe planetă”.
E momentul pentru o abordare nouă. Topul „Forbes” al celor mai puternici oameni ai lumii tocmai l-a aşezat în prima poziţie pe preşedintele Chinei, Hu Jintao. Schimbarea la vârf este, bineînţeles, încă o mărturie (a câta?) a ascensiunii Chinei, dar şi a dependenţei tot mai accentuate a economiei americane de cea chineză. Este şi un semn al multiplicării polilor de putere pe glob, după două decenii de supremaţie americană. Să nu ne mire dacă, într-o bună zi, vom întâlni în vârful clasamentului oameni precum preşedintele Braziliei, premierul Indiei sau, cine ştie, poate chiar preşedintele Consiliului European.
Dar prezenţa chineză de azi ridică şi câteva întrebări. Cum ar fi aceea dacă modelul chinezesc de dezvoltare se va dovedi suficient de atractiv pentru tot mai multe guverne şi chiar popoare. După prăbuşirea comunismului, singura cale spre bunăstare părea aceea a economiei libere, democraţiei şi drepturilor omului. Să se fi terminat această epocă? Să nu uităm că dincolo de învelişul ideologic avem, totuşi, o Chină a unui capitalism sălbatic, demn de cărţile lui Dickens. Iar în Occident, modelul chinez ajunge să fie privit cu simpatie, paradoxal, chiar în zona celor mai duri neoconservatori, cărora le place să creadă că prea multă democraţie şi prea multe drepturi pentru oameni strică. În lumea liberă, şi nu altundeva, oamenilor de rând li se cere să facă sacrificii şi să renunţe la drepturi sociale pentru a repara ceea ce alţii au distrus, aruncând lumea în criză. Şi nimeni nu garantează că, odată trecut hopul, nu ne vom întoarce la capitalismul de cazinou ce a dus lumea pe buza prăpastiei. Aşa că înainte de a ne mira, de a ne bucura sau de a ne speria, e bine să vedem această nouă dovadă a ascensiunii Chinei şi ca pe o încercare pentru propriile noastre valori: libertate individuală, economie deschisă, sisteme sociale solide. Ne place să zicem despre ele că sunt universale, dar chiar aşa să fie? Astăzi, liderii europeni (de la Atena la Paris, de la Budapesta şi Varşovia până la Lisabona – nu şi din Bucureştii adormiţi) discută cu China despre bani şi investiţii. Nu despre disidenţi arestaţi şi internet cenzurat. E posibilă o asemenea coabitare, bazată pe interese, între lumea liberă şi ţara celui mai puternic om de pe planetă? Putem schimba cu China bani şi mărfuri, dar mai puţin valori politice? Un lucru e clar: epoca expansiunii democraţiilor pare să se fi terminat sau cel puţin să fi luat o lungă pauză. Atunci, măcar să ne apărăm valorile democratice la noi acasă. Şi ce va fi vom mai vedea.

“Ascensiunea Chinei este şi o încercare pentru propriile noastre valori.”


5 comments
  1. harlau625 said:

    Pur si simplu am ramas perplex dupa citirea acestui articol! Ca sa vezi cum se rescrie istoria! Soarta acestui tezaur este tipic pentru romani! Peste ani poate vom citi si despre soarta „tezaurului”, adica a conturilor bancare ale lui Ceausescu (sau ale Romaniei) dupa revolutie! Felicitari pentru articolele postate pe cele doua bloguri ale tale! Multa sanatate!

  2. Nici pe mine nu m-ar mira sa citesc mai tarziu asemenea lucruri!Mai ales referitoare la activitatea intensa si pe multe planuri si locuri ale hotilor de astazi .Meritul este al autorilor.Scopul meu este sa stie cat mai multi.Si mai ales tanara generatie! Pentru ca sunyt foarte multi cei care nu stiu.La aceasta se mai adauga si situatia din tara! Dar e bine sa stie cat mai multi!
    Multa sanatate !

  3. Universul romanesc.ro said:

    Vă rugăm să precizați că sursa de la care ați preluat acest articol este universulromanesc.ro, publicație la care Ioan Herald este colaborator.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: