Cam scumpi blugii, Coane!

Sunt convins ca multi dintre dumneavoastra (ma refer indeosebi la colegii militari) ati trecut prin situatii “haioase” (asa le zicem acum, dar atunci, la vremea lor…) Incerc iar sa va rascolesc amintirile cu o noua povestire,de fapt o intimplare din viata unui “locotenent al sperantelor”!

Si astfel de intimplari au facut parte din viata noastra, a actualilor pensionari militari (nesimtiti)! Cu siguranta multi dintre dumneavoastra ati avut parte de experiente… mult mai interesante!

Dar, citi le recunosc?!

Cu totii am fost “locotenenti ai sperantelor”!!! Toate urarile de bine, Dorel

(Povestire de Dorel Pietrareanu)

 Stăteam în gazdă la un coleg, pe undeva prin Pantelimon. Şi el tot locotenent, coleg de companie radio cu mine. “Noroc” cu gazdele astea, că aşa am învăţat şi eu Bucureştiul foarte repede. N-am vrut să stau la căminul militar, pentru că aveam senzaţia că sunt în continuare ca la internat: la liceul militar sau la şcoala militară. Şapte ani de internat erau mai mult decât suficienţi! Şapte ani de dormit la “pauşal” tot plutonul!!?? Ohooooo !!! Sunt eu răbdător şi tolerant, dar orişicât!

Mă mutam de la o gazdă la alta, de parcă eram ca ţiganul cu cortu’. Când nu-mi mai plăcea undeva, îmi luam geamantanul şi plecam. Cum zicea Topârceanu: “Rămâi sănătoasă, cucoană! / Că-mi iau geamantanul şi plec!” Aveam de unde alege; EU eram cel care alegea! Era un drept câştigat, pe care îl simţeam şi îl apreciam ca atare. Nu mai trebuia să accept să stau oriunde şi oricum, nu mai eram obligat să stau acolo unde mi se ordona! Erau însă şi “riscuri” pe care mi le asumam şi… le plăteam!

Cum spuneam, eram în gazdă prin Pantelimon, blocul 420, prin toamna lui 80’.Colegul meu la care, temporar, locuiam plecase de la serviciu, ca tot omul normal. Eu, tot la activităţi gospodăreşti, la unitate. Programul de lucru se terminase de mult. Eu – conştiincios, “scrufulos la datorie”.

Pe la nouă-jumate am ajuns şi eu “acasă”. Uşa-încuiată, şi “muşcata în fereastră”.Pe atunci nu ştiam expresia “Prietenii ştiu de ce!”, dar sensul acesteia nu-mi era străin…

Mai trecusem prin situaţia asta, prietenul meu (şi în acelaşi timp gazda mea), fiind un tip care era în plin “proces de socializare” şi de stabilire a relaţiilor civili-militari… Am priceput repede cum devine chestia şi am plecat, ca deobicei, fără a spune o vorbă, să caut găzduire la un hotel din cartier. Mai fusesem acolo. În drum am şi mâncat ceva, ca să eficientizez transportul! Îmbrăcat de serviciu eram, că doar de la serviciu veneam. Să n-o mai lungesc: am dormit la hotel.

A doua zi, colegul mi-a povestit despre aventura sa, fără a se scuza de situaţie, că doar era gazdă, nu? La terminarea programului, am plecat împreună acasă să ne schimbăm în haine civile şi să ne ducem în Grozăveşti, la căminele studenţeşti să ne cumpărăm blugi. Cu două zile înainte primiserăm salariul.

Surprize… stupide! Hainele noastre militare şi civile erau, dar banii mei nu mai erau. Ai lui, da! Îi “împrumutase” creştina care fusese în vizită la gazda mea. Îi împrumutase fără intenţia de rambursare… fireşte! Prinde orbul, scoate-i ochii! Colegul meu nu venise cu banii acasă, în ziua salariului, (în seara cu pricina) pentru că îi uitase la regiment. Colegul a rezolvat din “economii” diversele cheltuieli ocazionate de “distracţia” din seara când eu am dormit la hotel. Cucoana probabil că nu ştia că ia de la “terţe părţi” şi nu de la… cel care a invitat-o. Ghinion! Cred că din situaţii din astea a apărut şi zicala: “Unii cu… mălaiul, alţii…!” Eu eram responsabil cu mălaiul!

Am fost totuşi, să cumpărăm blugi, dar… la salariul următor!

Deşi au trecut vreo 30 de ani de atunci, nu am văzut nici o bere pentru chestia asta, aşa ca să mai aline din durerea pierderii banilor. Deci eu eram… doar cu banii luaţi. Eu sunt dispus să mai aştept încă 30 de ani berea aceea de alinare, promisă!

 

PS În loc de EPILOG!

Am spus mai sus că “sunt dispus să mai aştept încă 30 de ani berea aceea de alinare, promisă!“ Din păcate, “timpul nu a mai avut răbdare“, cum se spune. Colegul şi prietenul meu, locotenentul Geo Ionescu (gazda mea din povestire) ne-a părăsit pentru totdeauna şi a plecat să bea o bere acolo sus, într-un loc cu verdeaţă, probabil la iarbă verde, aşa cum îi plăcea lui să fie cu prietenii săi, la Bărbuleţu-Riul Alb, în judeţul Dâmboviţa. Geo, dâmboviţean de-al meu drag, cu care am fost şi acasă la părinţii mei, în Vulcana-Pandele, judeţul Dâmboviţa a murit fulgerător, acum un an si ceva! Cu două săptămâni înainte de tristul eveniment, l-am sunat şi am stabilit să ne întâlnim la Cercul Militar Naţional să-i ofer cartea mea Amurgul coloneilor, despre care-i spusesem. S-a bucurat că este unul dintre personaje! N-am mai apucat să ne întâlnim!!! De fiecare dată când mă gândesc la bunul meu coleg şi prieten, Domnu’ Geo, picături din paharul meu ajung pe podea, iar un gind bun si frumos se îndreaptă cu pioşenie şi recunoştinţă către el. Dumnezeu să te odihnească în liniste si pace, Domnu’ Geo!!! Bucura-te ca nu ai apucat sa-ti vezi pensia recalculata sau, ma rog, revizuita…

 

(Povestire de Dorel Pietrareanu)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: