Primul pluton instruit

 

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

Regimentul 48 Transmisiuni de la Otopeni, unde am fost repartizat, nu îmi era străin. Mai fusesem acolo, în stagiu, cu câteva luni în urmă, împreună cu câţiva colegi de şcoală militară, pentru a ne pregăti practic şi metodic pentru funcţia de comandant de pluton. Mă bucuram că aveam să reîntâlnesc persoane pe care le cunoscusem, şi care, într-un fel sau altul, îmi predaseră “abc-ul vieţii de ofiţer”. Nu aveam, însă, de unde să ştiu că, voi fi repartizat chiar la plutonul radio, unde fusesem în stagiu şi că voi regăsi şi o parte dintre militarii în termen, deveniţi între timp – “veterani”.

La companie, am avut şansa de a lucra cu nişte oameni de excepţie, ofiţeri şi subofiţeri, profesionişti în adevăratul înţeles al cuvântului, dar şi caractere puternice. Cu astfel de oameni, am deprins cu uşurinţă lucrul cu staţiile radio, am descoperit “fascinaţia” traficului radio în cod Morse, am învăţat “să văd” şi “să lucrez” cu “oamenii” aflaţi în uniforma de soldaţi, am descifrat multiplele nuanţe ale vieţii şi activităţii de ofiţer de transmisiuni. Pe unii dintre colegii mei ofiţeri şi subofiţeri aveam să-i reîntâlnesc peste ani în Statul Major General, iar pe alţii la diversele acţiuni organizate (tot peste ani!) de către Regiment, la un poligon la Mogoşoaia (aşa cum a fost şi “serbarea câmpenească” de sâmbătă, 25 iunie 2011!).

Soldaţii, băieţii pe care îi cunoscusem când am fost în stagiu şi erau de ciclul întâi, erau de nerecunoscut. I-am văzut cum îşi dădeau coate şi zâmbeau, atunci când am venit în faţa formaţiei, împreună cu comandantul de companie, şi mi-am luat plutonul în primire. Nu am intenţia de a vă impresiona, dar, asemenea momente nu se uită. Şoni (Sandu), subofiţerul care dusese plutonul până atunci şi cu care mă împrietenisem din stagiu, zâmbind şi el, mi-a dat raportul şi, apoi, predându-mi comanda, mi-a şoptit pe sub mustaţa-i deasă (şi el, vizibil emoţionat): “Curaj, Dorele şi succes!!!”

Îmi face plăcere să amintesc faptul că, timp de două săptămâni, de la data prezentării la unitate, pentru tinerii locotenenţi din promoţie („locotenenţii speranţelor”!)a fost organizată o intensă perioadă de pregătire, prilej cu care am fost familiarizaţi cu specificul unităţii şi cu tehnica de transmisiuni de acolo.

La vreo două-trei luni după ce primul pluton de soldaţi instruiţi de mine a trecut în rezervă, am primit un telefon, la gazda unde stăteam. Surpriză mare: fostul sergent al plutonului mă suna să mă invite la Predeal, peste două săptămâni, sâmbăta, unde urmau să se întâlnească toţi băieţii din pluton pentru a sărbători trecerea în rezervă. Tatăl unuia dintre ei lucra în turism şi răspundea de acea zonă. Zis şi făcut.

Am ajuns la Predeal. Atunci am înţeles de ce sergentul insistase, cu o seară înainte, tot la telefon, să-i spun la ce vagon am biletul. Cînd trenul a oprit, “plutonul meu” era aliniat şi comandat de sergent cu onorul spre uşa vagonului pe care urma să cobor. Era în primăvara anului 1980! Vă daţi seama că lumea era ciorchine la geamuri, să afle ce se întâmplase. Pricepând că cineva “important” urma să coboare din vagon, lumea comenta în fel şi chip. Cineva deja aflase de la un ceferist de pe peron că băieţii, frumos aliniaţi, îşi aşteaptă fostul comandant. “Am trăit s-o văd şi pe-asta!” zise un om, cam între două vârste. ”Auzi, vorbă, să iasă ei din armată de două-trei luni şi să-l aştepte pe comandantul de pluton în poziţie drepţi, pe peron…!” Cu destulă greutate, mi-am făcut drum printre călătorii-spectatori.

Nu mică le-a fost mirarea când au văzut că, tânărul în bugi (generaţia în blugi!!!) care călătorise cu ei în vagon era comandantul aşteptat de băieţi şi că… era cam de-o seamă cu foştii soldaţi.

-Tovarăşe locotenent, plutonul instruit de dumneavoastră vă prezintă onorul şi este pregătit să înceapă petrecerea. Sunt sergentul în rezervă Mihai.

În liniştea care se lăsase pe peronul gării din Predeal, m-am simţit cel mai mare comandant de oşti şi m-am auzit spunând tare: “Bună ziua!”

-Să trăiţi tovarăşe locotenent! au răsunat Bucegii de bucuria revederii unor tineri.

Trenul se punea uşor în mişcare, intrând în tunel, în timp ce eu şi băieţii mei, ne îmbrăţişam şi ne bucuram de revedere.

Sincer, nu cred că aş fi în stare să descriu petrecerea care a urmat, la o vilă din Predeal, cu soldaţii mei din primul pluton instruit ca ofiţer, “locotenent al speranţelor”.

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: