AMINTIRI CU LAMPAS ROŞU

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

Prima reîntâlnire a colegilor din clasa noastră, de la Liceul Militar “Dimitrie Cantemir”, de la Breaza, a avut loc în septembrie 1996, când am aniversat 20 de ani de la absolvire.La întâlnirea din 2001 nu am putut participa, fiind la post la Bruxelles. Ne-am revăzut cu mare bucurie, în septembrie 2006, într-o zonă montană, la o cabană din Rîul Sadului, din judeţul Sibiu, la aniversarea a 30 de ani de la absolvire. Am început, gospodăreşte, petrecerea joi şi am terminat-o duminică după-amiază, când am plecat pe la casele noastre, din diferitele garnizoane ale ţării, aşa cum ne împrăştiase soarta noastră kaki.

În ultimii ani, cei mai mulţi dintre colegii mei de clasă, “cantemirişti”, au trecut în rezervă, pe măsură ce procesul de reformă în domeniul militar ajungea pe la porţile cazărmilor, unde ei îşi desfăşurau activitatea.

În ultimul timp, cei care locuim în Bucureşti, am început să ne întâlnim mai des, la un pahar de vorbă. Uneori vin şi soţiile. Alteori, doar noi, băieţii, şi nu este o chestie de misoginism. Inevitabil, ne aducem aminte de fel şi fel de întâmplări din anii liceului, care-de-care mai hazlii, iar dacă faptele nu au fost la vremea lor chiar comice, modul în care sunt povestite şi, poate şi trecerea anilor, aruncă asupra lor o substanţială nuanţă comică.

În luna mai 2007, când s-a organizat pentru prima dată marea sărbătoare “Ziua bărbatului”, Ionel “Olteanu’ ”, fostul nostru şef de clasă, ne-a sunat şi “ne-a dat adunarea”în Parcul Tineretului, să sărbătorim cum se cuvine acel eveniment inedit. Fireşte că ne-am prezentat “la ordin”, cu atât mai mult cu cât omu’ nu ne chemase la… muncă! Au răspuns “prezent” : Dan, Costică, Tibi şi eu.

Olteanu’ a rămas în cuget şi-n simţiri un copil cu sufletul mare cât Băileştiul. A părăsit forţele aeriene acum câţiva ani şi s-a dus cu raniţa sa albastră, plină de amintiri cantemiriste, şi cu tot elanul patriotic, să lucreze într-unul din “milioanele” de birouri de la Palatul Parlamentului, printre demnitarii aleşi de naţiune.

După ce, cu chiu cu vai ne-am regăsit printre miile de participanţi la sărbătoare, cum stam şi ne trăgeam sufletul cu o bere, Geta, soţia lui Dan, aruncă mănuşa :

-Despre liceele militare s-a scris destul de puţin şi se ştiu prea puţine lucruri, cu toate că multă lume a auzit de existenţa lor. De ce nu scrieţi o carte despre voi, colegii din clasa “F”? Să lăsaţi în urmă o carte a voastră: voi despre voi! Cu bune şi cu rele, aşa cum a fost.

Mariana, soţia Olteanului, zâmbind aşa în colţul gurii, ca la Feldioara natală, răsuci şi mai mult cuţitul în rană:

-Vorbiţi mereu cu bucurie şi nostalgie despre întâmplările de atunci, dar le ştiţi doar voi şi noi, soţiile şi copiii voştri. Cu timpul, veţi începe să le uitaţi şi voi, şi ar fi păcat! Aveţi deja sloganul Clasei voastre: „Frumuseţea sufletului ne-a unit pentru totdeauna!”

Ne-am uitat lung, puţin stânjeniţi, dar şi răniţi, cumva, în orgoliul nostru masculin că, vezi Doamne, nouă nu ne venise această idee. Ne era greu să recunoaştem că ne-au mai rămas doar melancolia şi aducerile aminte.

-Probabil, vom reuşi să scriem o carte despre nemaipomenitele întâmplări ale cantemiriştilor Clasei “F”, din anii 1972-1976, zise Dan. Avem ce scrie! (Dan a publicat o superbă carte de poezii, intitulată “Fire de funigei”. Ştia Geta, ce ştia: că nu aruncă mănuşa în deşert! Pe la începutul mileniului III, Dan a plecat din armată şi, de atunci, şi-a plimbat expertiza pe la unii colegi mai secretoşi din fire… În timpul liber, predă un curs de drept, nu de “drepţi”!, la o universitate de prestigiu din Bucureşti. Acum două luni a treut şi el în rezervă. Era “ultimul mohican kaki” al clasei noastre!). Distanţa în timp, în inimi, priviri de oţel, uitarea se plimbă pe străzi şi prin văi, continuă Dan, dar mîine ca şi azi, ne vom gândi la ieri, la prietenii noştri cantemirişti. Colegi simpatici sau antipatici, cum mi-a fost într-un timp Dorel, spre exemplu, iubiri fără perspectivă sau furate de prieteni, tineri plini de vise şi iluzii! Cine le-ar putea uita?! Anii de liceu, cu toate aventurile petrecute, au fost pentru mine, minunaţi!

-În vremurile cantemiriste, spuse Tibi, nu ştiam dacă peste ani îmi voi aminti exact cum arăta liceul: intrarea şi aleea fără sfârşit, scările, clasele, sălile de mese… sau dacă profesorii îmi vor rămâne în minte, aşa de buni sau de răi cum îi vedeam şi îi aveam atunci în suflet. Mă gândeam: oare îmi voi păstra prietenii de acum şi voi aprecia la fel de mult prietenia lor? Sau, anii de liceu se vor contura în jurul lor şi a amintirilor comune, bune şi rele?!… Oare ei vor reprezenta mitul anilor de acum? Nu cumva, distanţa mă va despărţi de ei, colegii mei, alături de care treceam prin aventuri nebune? Peste ani, va mai rămâne ceva din ceea ce sunt astăzi? Este liceul militar locul cel mai potrivit în care să aştept viaţa? Eram bântuit de gânduri şi întrebări. Probabil toţi eram la fel, însă puţini o recunoşteau.

Tibi, acest D´Artagnan de Curcani, a plecat la pensie în pas de manevră, închizând, ca de obicei, cu delicateţe, uşile masive de la conducerea armatei şi intrând în domeniul instructajului auto, cu pedala de acceleraţie apăsată voiniceşte. Frâna de mână i-a fost însă trasă încet, dar ferm, de către Adina, care, apreciindu-i calităţile de muşchetar valah, a oprit maşina direct în faţa ofiţerului stării civile de la primărie, şi i-a făcut rost de pirostrii noi. Plus un copil – o fetiţă, Sofia.

-Oftam, zise Costică, mai ales în anul întâi, când mă trezeam dimineaţa, când nici măcar găinile lu’ mamaie nu se treziseră şi ne scoteau la înviorare pe o vreme pe care nici câinii nu i-ai fi lăsat afară… Şi, apoi, oftam pentru că la şapte dimineaţa eram obligat să mănânc, cu toate că eu nu eram dezmeticit încă. Oftam pentru că aveam pe cap tot felul de oameni maturi, sau cel puţin aşa îi vedeam eu, deşi erau doar cu trei ani mai mari ca noi, elevii gradaţi, care încercau să-mi arate ce să fac, chiar dacă eu nu vroiam şi nici nu le-o cerusem.

Costică, un muntean pur sânge din Muntenii Buzău, venit din câmpiile ialomiţene să jure cu mâna pe cartea de matematică precum ai jura pe “Biblie”, a plecat din armată din zona sectorului “suflete zbuciumate” şi s-a dus “in travesti” să arhiveze şi “să protejeze” prijituri electronice cu nuanţe alb-vişinii.

Ionel, fâţâindu-se, ca de obicei, neliniştit pe scaun, continuă ideea:

-Deşi aveam în familie un model de ambiţie, pe tata care pe atunci era student la facultate, eu oftam pentru orele alea tâmpite de studiu, în care eram obligat să învăţ, chiar dacă eu, atunci, aş fi vrut să joc fotbal şi să învăţ mai târziu.

-Ce vremuri! zise Dan. Atunci am început să scriu poezii pe câte o hârtie răzleaţă, uitată nu-ştiu-cum în sertarul băncii. Eu “oftam”, am văzut că toţi aţi folosit acest termen şi vreau să-l folosesc şi eu din spirit de solidaritate, oftam deci, pentru că la ora zece seara când era “stingerea”, trebuia să stau în pat, chiar dacă eu vroiam să stau afară cu prietenii, să mă uit la cer, să număr stelele din depărtare, undeva către Bucureşti, pe deasupra cartierului “Izvor”… Iubirea de atunci… nu ştiu dacă aş chema-o chiar iubire, era frumoasă, inocentă, simplă. O trăiai, chiar şi platonic, iar uneori te împotmoleai în ea.

-Mai terminaţi cu “oftatul”, zise Tibi. În anul întâi, pe mine mă cam enerva faptul că unii colegi râdeau şi spuneau că sunt un muşchetar mucos şi că trebuie să îndur sau să suport cu tărie privaţiunile serviciului militar.

-Şi eu suportam cu tărie aceste privaţiuni, la juma’ de kil sau la trei sferturi, zise Costică şi uneori le asezonam cu câte un borcan de murături, până am ajuns să ud covoraşul “oficial” din faţa biroului comandantului.

Acum şi aici, nu voi insista asupra întâmplării cu “borcanul de murături”. Probabil, subiectul va fi relatat pe larg de către colegi în cartea “noi despre noi”. La revederea de la Rîul Sadului, târziu, în noaptea de vineri spre sâmbătă, domnul profesor Giurgincă ne-a întrebat: “Vă mai amintiţi prima zi din anul I, de liceu militar?” Doamne, ce discuţii au fost… Pe la patru dimineaţa ne-am dus la culcare, fără a epuiza subiectul.

-La liceul militar, reluă Olteanu’, era, fără exagerare, ca o a doua casă, unde ne întâlneam cu toţii! Când mai mergem la liceu?

-Eu, zise Costică, vin în liceu numai dacă îmi garantaţi că mai fac patru ani în aceleaşi condiţii pe care le-am avut, şi cu aceiaşi colegi. Altfel, nu!

-Imposibil, spuse Tibi. Acei patru ani sunt şi vor fi numai ai Clasei “F”. Dar atât! Au trecut şi au rămas amintiri intitulate „cei patru ani în LM”…

-Eu zic, adăugă Dan, că trebuie să fim mereu mândri că, la un moment dat în viaţă, am fost lemişti cantemirişti şi că asta nu o să poată nimeni să ne-o ia.

-Dirigul, Dumnezeu să-l odihnească, zise Olteanu’, ne spunea că peste ani sufletele noastre vor fi mereu pe coridoarele liceului miliar, retrăind amintirile pentru totdeauna. Nu ştiam atunci dacă va fi aşa… Ceea ce ştiu sigur, este că nu voi regreta acei ani.

-A fost singura perioadă în care nu am avut nici o grijă, adăugă Costică. Totuşi, în ciuda uniformelor, pe care le purtam, făceam şi năzbâtii cu duiumul. Nu aveam libertatea de azi, dar ce conta!? E o chestie pe care nu prea putem să ne-o explicăm. Aşezarea arbitrară de la începutul anului întâi a produs multe prietenii. Aşa s-a nimerit. Acum toţi suntem foarte buni prieteni. Prieteniile legate atunci rezistă peste timp şi distanţă. Cel puţin, mie aşa mi s-a întâmplat.

-În opinia mea, am continuat eu, liceul, fie el şi militar, nu este locul potrivit pentru a întâmpina viaţa cu greutăţile ei… Doar să iei lucrurile frumoase… În rest, trăieşte-ţi viaţa din plin, cu folos, pentru că zilele pentru tine… atât albe cât şi negre urmează să vină… În ultimul timp simţim acut nevoia colegilor, sau a unui coleg. Nu ne plăcea să fim singuri. Băncile însemnau prietenii.

-Viaţa de licean militar e doar o etapă, spuse Dan, frumoasă, de altfel, dar tot etapă rămâne. Cum o să o trăieşti, din plin sau nu, e alegerea ta. Prieteniile legate în acel timp, unele au ţinut, unele s-au dezvoltat pe parcurs, altele s-au cam pierdut în direcţiile diferite pe care paşii fiecăruia dintre noi au apucat.

-Nici distanţele mari nu pot stinge o prietenie, spuse Olteanu’, sentenţios. Îmi este dor de vremea liceului militar, dar timpul curge doar într-un sens. Este timpul să începem pregătirile pentru o nouă revedere. Haideţi să le organizăm mai des, nu doar din cinci în cinci ani, mai ales că şi soţiile noastre vor!

Între timp, la masa noastră, a sosit iniţiatorul şi organizatorul sărbătorii “Ziua bărbatului”, un bun prieten şi fost coleg de serviciu cu Olteanu’. Berea a curs în valuri, iar subiectele de discuţie au plecat de la Breaza ajungând în vremurile prezente. La fel de interesante.

 

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

 

 

 

Anunțuri
5 comentarii
  1. Vasile Teodorescu a spus:

    Felicitari domnule colonel Dorel Pietrareanu!
    Ne regasim in povestirea dumneavoastra.
    Atentie!
    Spiritul “cantemirist” inca mai dainuie in noi, “Cantemiristii”!
    Pe acesta nu ni-l pot distruge, sau recalcula/revizui!!!
    Poate ne vom si intilni in Parcul Tineretului, de Ziua Barbatului, la o bere, domnule Colonel.
    Avem ce povesti.
    Cu stima, col rz Vasile Teodorescu

  2. Mihai Roman a spus:

    Povestirea domnului col Dorel Pietrareanu mi-a placut, dar mi-a si stirnit curiozitatea si invidia.
    Sunt absolvent al LMDC 1974. Clasa mea nu a reusit sa se adune nici macar la aniversarile mari, adica nu mai mult de 3-4 colegi.
    Resimt lipsa unor astfel de reintilniri, motiv pentru care va invidiez!!!
    Cunosc bine doi colegi din clasa F 1976 care sunt in Bucuresti: domnii Bordeanu si Costea (cred ca este “Olteanu” din povestire!).
    Veneam pe la Clasa F (diriginte dl prof Onosa) la un amic.
    Cred ca ii pot recunoaste si pe domnii Burtescu, Comanescu si Pietrareanu, precum si pe domnii Filipescu, Raiciu si Iordache. Nu sunt insa sigur. Memoria este de genul feminin…
    Intrebare: Va veti aduna si in acest an de Ziua Barbatului?
    Ar fi frumos.
    M-as bucura sa bem o bere impreuna si sa depanam amintiri!
    Cu stima, Mihai Roman, lt col rz
    PS 1 Mesajul meu l-am postat si pe InfoMondo Militar ca sa stie Cantemiristii ce clasa frumoasa aveti!
    PS2 Felicitari dlui col Galateanu pentru acest excelent blog!!!

  3. Dorel scrie frumos! Merita citit!Iar atunci cand vorbeste si despre cea mai frumoasa perioada din viata noastra desi a fost grea , departe de casa si de toti cei dragi atunci randurile lui acapareaza cu adevrat.
    Multumesc pentru frumoasele cuvinte!
    La randul meu , va doresc multa sanatate si sa treceti cu bine de…BOC!

  4. Mihai Roman a spus:

    Sa va auda Dumnezeu, domnule col Galateanu!
    Voi urmari cu mare placere blogul dumneavoastra!
    Cu stima, Mihai

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: