BUCOVINA: MINI-CARTEA ALBÃ A TRATATULUI DE BAZÃ CU UCRAINA SEMNAT LA NEPTUN, LA 2 IUNIE 1997

„Eu, ca presedinte, trebuie sã vorbesc cu foarte mare grijã, nu am voie sã deranjez tãrile din jur”

Emil CONSTANTINESCU

 

 

Neinspirate ca Tratatul de cativa ani incoace – mai precis de la data intrarii in vigoare a Tratatului cu privire la relatiile de buna vecinatate si cooperare dintre Romania si Ucraina, semnat impreuna cu Acordul conex la acesta la 2 iunie 1997, la Neptun1) – in cercurile politice si diplomatice de la Bucuresti circula o expresie, „neinspirate ca Tratatul”, un calificativ deloc magulitor pentru initiativele diplomatice ale Romaniei din ultimul timp, demersuri care dupa cum se stie, cel putin pana in prezent, n-au impresionat pe nimeni in mod serios. Din surse apropiate specialistilor care s-au aplecat asupra acestei sintagme, cuvantul „neinspirate” se refera, din pacate, la lipsa de realism si de suport material a ofertelor diplomatice romanesti, lansate in mod vadit de supralicitarea interesului Vestului, in special al SUA. Desigur, nu e deloc condamnabil sa „iesi la rampa”, cum se zice, cu proiecte credibile. Ba din contra. Dar ce fel de importanta sa se acorde, sa zicem, ofertei Romaniei de a participa la pacificarea Balcanilor, in speta a zonei Kosovo, teritoriu situat in proximitatea granitelor tarii si care se confrunta cu probleme specifice izbitor de asemanatoare cu cele ale unor regiuni din propria noastra tara? Ca gest politic, un astfel de demers poate este apreciabil, dar sa nu ne imbatam cu apa rece! Cancelariile diplomatice ale Europei si cea a SUA stiu bine, in orice caz mai bine decat noi, ca in realitate urmarim un captatio benevolentiae lipsit de orice consecinte in plan concret, din cauza lipsurilor marcante ce afecteaza potentialul nostru militar si, economic si pe cale de consecinta, eficienta contingentului militar – cat de mic – pe care ne-am hotari sa-l trimitem in Kosovopolie (Campia Mierlei). NATO, si cand spunem NATO intelegem ineluctabil SUA, are inca ezitari in legatura cu utilitatea unei interventii in forta in zona. Dovada negocierile albano-sarbe care au avut loc la castelul Rambouillet sub stricta monitorizare a SUA, Angliei si Frantei, adica a NATO. Numai Romania nu are. Ungaria, Cehia si Polonia, de acum membre ale NATO, nu stiu cum sa se fofileze de la o asemenea obligatie. Numai diplomatia pluseaza. Am mai putea adauga multe alte propuneri la fel de „valoroase” care au ramas pe hartie; gen trilaterale cu parteneri din vestul si estul granitelor tarii, programe ambitioase de prevenire si combatere a coruptiei, traficului de droguri, a altor componente ale crimei organizate, pe care autoritatile romane nu au nici dorinta si nici posibilitatea reala sa le tina sub control in propria tara, daramite sa coopereze cu altii, contribuind efectiv la lichidarea acestor racile ale contemporaneitatii. Toate acestea nu-i descurajeaza pe promotorii unei astfel de „diplomatii multidisciplinare” si mai ales regionale. Asa se face ca MAE este asfixiat cu tot felul de initiative certate uneori flagrant cu Constitutia si legile tarii si care provin, dupa caz, de la „diplomatia parlamentara” (prilej de deplasari peste granita), diplomatia promovata de Ministerul de Interne si de MApN, demersuri ce ii justifica la maximum in strainatate pe titularii acestor institutii in cadrul asa-ziselor „diplomatii bleu jandarm si, respectiv, kaki” etc. In fata acestui adevarat suvoi de proiecte emanate de la „diplomatiile” sus-mentionate, MAE s-a transformat intr-un „dispecerat” (mai ales dupa ce ministrul de externe si-a pierdut calitatea de ministru de stat) ce transmite constiincios toate aceste proiecte nastrusnice unor sefi de misiuni (ambasadori si consuli generali), facand parte in majoritatea lor din clientela partidelor aflate la putere. (Ex: consulul general de la New York nu are nimic in comun cu problemele juridice complicate cu care e confruntat de dificila legislatie a SUA, fiind inginer constructor de nave, un altul, la München, e… medic, iar pe vremea lui Ion Iliescu puteai intalni ambasadori ingineri de ape, metalurgi si chiar un fost preot, desigur raspopit). Lamurind astfel de ce initiativele acestor „diplomatii si diplomati” sunt gratulate cu calificativul de „neinspirate”, cred ca e timpul sa lamurim de ce sunt comparate cu Tratatul politic de baza cu Ucraina. Explicarea ultimei parti a sintagmei reclama o incursiune in atitudinea duplicitara a regimurilor si guvernelor ce s-au perindat la conducerea Romaniei de la 1989 pana in prezent, fata de teritoriile romanesti cuprinse intre Prut si Nistru. Dar de ce „ca Tratatul”!? Aceleasi cercuri diplomatice de la Bucuresti denumesc, mai in gluma, mai in serios, perioada de dupa 1989 drept perioada „celei de-a III-a Republici” (prima Republica fiind in vremea lui Dej, iar cea de-a II-a in vremea lui Ceausescu), cand guvernantii fortati de entuziasmul popular din stanga si din dreapta Prutului (gen Podul de flori) au mimat cu dibacie disponibilitatea pentru stabilirea unor relatii speciale, denumite „de fratietate”, cu Republica Moldova, stat care aparuse pe ruinele fostei URSS; s-a procedat si la trimiterea de semnale platonice romanilor din nordul Bucovinei, din Herta si Basarabia de sud (Bugeacul), zone incorporate la Ucraina de tatucul Stalin, in vara fierbinte a anului 1940, si pe care Kievul le-a privit, in buna traditie sovietica, ca parti inseparabile ale noului stat ucrainean, deci ca o „succesiune legitima” de la fosta URSS. In realitate, guvernantii de la Bucuresti, Kiev si Moscova s-au inteles tacit si au actionat uneori pe fata2) pentru destramarea acestui deziderat la care au indraznit sa aspire milioane de romani din aceste nefericite stravechi teritorii ale tarii. Culmea cinismului si a concesiei pe care Bucurestiul le-a facut in dauna a milioane de romani a fost indiscutabil negocierea si incheierea umilitorului Tratat politic de baza cu Ucraina (de baza pentru cine?), proces inceput in anul 1993, in vremea guvernarilor regimului Iliescu, si „desavarsit” in vremea „schimbarii schimbarii”. Capitulare in timp de pace La negocieri, Bucurestiul a facut concesii peste concesii partenerilor ucraineni (unele chiar nesperate de acestia), intr-o incercare originala de supralicitare (pentru a cata oara?) a bunavointei NATO si a SUA in scopul fortarii intrarii Romaniei in aceasta structura politico-militara si al pregatirii terenului pentru admiterea tarii si in alte structuri, in primul rand in Uniunea Europeana. Desi informatii demne de incredere primite de pretutindeni, la care se adaugau declaratii oficiale ale unor inalti demnitari americani si europeni (in special germani), nu acordau sanse reale unui astfel de deziderat (altfel benefic pentru tara), guvernantii algoritmului de la Bucuresti, in majoritatea lor oameni care stiau ceva despre meandrele jocului politic si diplomatie numai de la invatamantul de partid, au jucat totul pe o carte si au… pierdut. Semnand si ratificand Tratatul cu Ucraina, apreciat la Bucuresti ca fiind de natura sa uimeasca Vestul pentru felul in care Romania stie sa „uite” trecutul si sa priveasca cu „incredere” viitorul, ne-am trezit ca am recunoscut irevocabil frontiera „negutata” in 1939 de Ribbentrop si Molotov si trasata pe teren in anul 1940 de Armata Rosie pe baza de „balalaici” cu 72 de focuri si alte instrumente de „percutie”. Prin savarsirea acestui act de instrainare, fara nici un folos real (Romania nu a fost admisa, asa cum era de asteptat, in NATO), guvernantii anilor 1993-1996, care au pornit procesul de cedare fata de Kiev, ca si cei care l-au desavarsit in 1997, la Neptun, si-au asigurat un loc – usor de calificat de viitorime – in istoria nationala. Astfel, daca in anul 1940 guvernul regal al Romaniei a avut taria si profesionalismul sa raspunda celei de-a doua note ultimative a guvernului sovietic ca „se vede silit sa accepte conditiile” de evacuare (si nu de cedare – n.a.) a armatei si administratiei din Basarabia, guvernul postdecembrist „al celei de-a III-a Republici” a gasit ca fiind perfect legal sa inscrie in articolul 2, punctul 1 al Tratatului de baza cu Ucraina faptul ca „reafirma ca frontiera existenta intre ele (cea dictata de Stalin – n.a.) este inviolabila si, de aceea, ele se vor abtine, acum si in viitor, de la orice atentat impotriva acestor frontiere, precum si de la orice cerere sau actiune indreptata spre acapararea si uzurparea unei parti (aluzie clara la Bucovina de nord, Herta si Bugeacul pe care Stalin le-a incorporat cu dibacia-i cunoscuta in Ucraina – n.a.) sau a intregului teritoriu al celeilalte parti contractante”. Nu este neaparat necesar sa fi doctrinar, specialist in drept international, ca sa intelegi ca acest text: 1) recunoaste de jure raptul comis in 1940 si perpetuat de regimul tradator comunist al Romaniei pana in 1989, cand Ceausescu a fost obligat sa plece; 2) acopera si confera deplin drept „viciilor de consimtamant” din 1940 si da astfel consistenta juridica asa-zisului „Acord sovieto-roman din 1940″, inserat ca atare si in Tratatul de pace de la Paris incheiat cu Romania din 10 februarie 1947. Cu ocazia ratificarii Tratatului, negociatori de la MAE au explicat inexplicabilul parlamentului si presedintelui tarii, si aceste institutii au acceptat tacit ca „Acordul sovieto-roman din 1940″ trebuie recunoscut chiar daca: a) Nu a existat fizic, pentru ca in 1940 n-au fost negocieri, negociatori, text scris si ratificarile de rigoare ale parlamentelor roman si sovietic din acel timp; b) Pactul Ribbentrop-Molotov si anexa sa secreta – care au stat la baza incorporarii Basarabiei, nordului Bucovinei si Hertei – au fost condamnate de majoritatea guvernelor europene, inclusiv de guvernul si parlamentul Romaniei in 1991, ba chiar si de Sovietul Suprem al URSS, la 24 decembrie 1989; c) Consecintele Pactului Ribbentrop-Molotov continua sa existe numai in ceea ce priveste Romania, celelalte state afectate de acesta, ca Polonia, tarile baltice si Finlanda, beneficiind, dupa caz, de compensatii teritoriale (Polonia), obtinerea independentei nationale (tarile baltice inca inaintea destramarii URSS) sau daune morale si politice (Finlanda); d) La unison cu Moscova, Kievul si chiar Chisinaul, guvernantii romani din perioada 1990-1997 nu au inteles si nici n-au vrut sa inteleaga ca din moment ce Pactul Ribbentrop-Molotov a fost incheiat in dispretul unor principii fundamentale de drept international din categoria ius congens este nul ab initio nici consecintele sale asupra Romaniei nu mai puteau subzista: quod nullum est nullum product efectum (nu se poate declara nul un act si pastra consecintele lui); Intelegand, in fine, ca „daca consimtamant nu e, nimic nu e”, arhitectii principali ai acestui act de dezinteres national au acoperit cu buna stiinta „viciile de consimtamant ale anului 1940″, incheind in forma prezentata Tratatul in cauza, dar au „uitat”: a) sa supuna textul acestuia referendumului national, astfel incat poporul roman, singurul in masura sa decida asupra renuntarii la unele parti din trupul tarii, sa aiba posibilitatea sa o faca; b) sa supuna, de asemenea, intelepciunii poporului Acordul conex la Tratat, al carui text intra in coliziune chiar cu Tratatul de pace de la Paris din 1947, document ce, asa cum se stie, restabilea frontiera Romaniei cu Rusia pe Chilia, pe aliniamentele hotarate la Congresul de la Berlin de la 1878, lasand totodata Insula Serpilor Romaniei (anexa 6 la Tratat). In Acordul conex se stipuleaza insa clar, in context, „Insula Serpilor apartine Ucrainei”. Astfel, dintr-un condei, negociatorii romani scoliti (atentie!) nu la Moscova, ci la Geneva, la Institutul de Inalte Studii Politice, au lasat „posibilitatea” generatiilor viitoare de guvernanti si diplomati sa se „distinga” in cadrul unor negocieri anevoioase cu partenerii ucraineni, care au inceput deja in legatura cu frontiera pe bratul Chilia, delimitarea platoului continental si a zonelor economice exclusive ale celor doua tari in Marea Neagra. Ironia care insoteste mai intotdeauna istoria este ca in acest caz guvernantii care si-au dat obolul la realizarea acestui act insolit – ca sa fim eleganti -, reprezentati stralucit de „grupul celor trei C”, adica de presedintele tarii, seful guvernului din acea vreme si negociatorul principal al Tratatului, au asistat neputinciosi la prestatia previzibila a opozitiei, adica a PDSR, PRM, PUNR etc, care au votat impotriva ratificarii Tratatului desi textul acestuia a fost initiat si negociat in mare masura cand aceste partide au fost la putere. Cu toate acestea este de necontestat ca opozitia a fost singura forta politica care s-a opus in parlament acestui document ce afecteaza grav si ireversibil interesul national. Intr-o maniera asemanatoare au procedat si unii membri ai puterii, care, in calitatea lor de parlamentari, au votat impotriva ratificarii Tratatului, incalcand astfel disciplina de partid. Un obuz de hartie Astfel, Tratatul s-a constituit intr-un veritabil obuz de hartie, care o data lansat de venerabilii reprezentanti ai puterii: 1) A distrus orice posibilitate a Romaniei de redeschidere a dosarului frontierelor de est in fata oricarei instante internationale a viitorimii, intrucat Romania anului 1997, care a ratificat acest document, spre deosebire de Romania comunista aflata sub supravegherea si controlul Armatei Rosii, a acceptat libera si nesilita de nimeni, printr-un act suveran, sa acopere „viciile de consimtamant ale anului 1940″; pe scurt, Romania si-a dat consimtamantul, dupa 57 de ani, asupra unei frontiere stabilite prin dictatul sovietic din 1940. Acest fapt se regaseste in dreptul international sub denumirea de ESTOPEL si are drept efect imposibilitatea deschiderii oricarei discutii pe aceasta tema; 2) A anihilat ceea ce diplomatia romana a anului 1993 a facut – profitand de ocazia destramarii URSS – prin declararea Tratatului privind regimul frontierei de stat cu URSS, incheiat in anul 1961, drept caduc, si creand prin aceasta posibilitatea redeschiderii, in conditii noi, in baza Actului final de la Helsinki, a problemei frontierei de stat cu Ucraina, succesorul fostei URSS. Pe scurt, diplomatii Bucurestiului au procedat la un act insolit in doctrina si practica diplomatica, si anume au dezavuat o actiune a propriului lor guvern (cea din 1993) si au repus, ipso facto, in vigoare vetustul Tratat din 1961, care conserva – in conditiile atotputernicului control sovietic – frontiera dictata de Stalin in anii 1945 si 1948 cu sprijinul entuziast al lui Petru Groza, Ana Pauker sau Eduard Mezincescu, adjunct al Anei Pauker, care a predat Insula Serpilor fostei URSS pe baza unui simplu proces-verbal. Prin aceasta, „urmasii” lui Titulescu, Iorga, Bratianu si Mihalache au ignorat testamentul acestor inaintasi, potrivit caruia „granitele nu se discuta, se apara”, si, imprudenti in perspectiva istoriei, si-au asigurat un loc nedorit la cosul de gunoi al acesteia. 3) Aceiasi diplomati, profitand de diletantismul agresiv al unor guvernanti, precum si de varsta inaintata a unor factori de decizie, au prezentat in parlament Tratatul ca pe un act modern, care priveste in viitor (viitorul cui? al Ucrainei?) si care este in stricta consonanta cu Actul final de la Helsinki, document care, dupa cum se stie, da posibilitatea redeschiderii problemelor de frontiera si chiar de modificare a frontierelor pe baza de negocieri. Numai ca la analiza mai atenta a prevederilor art. 2 pct. 1 din Tratat, formulat prin preluarea cvasiselectiva a textului similar al Actului final de la Helsinki, textul rezultat din aceasta simbioza nu permite, sub sanctionarea calificarii drept „acaparare” sau „uzurpare”, punerea in discutie „acum si in viitor” a netemeiniciei si nedreptatii prin care aceste teritorii ale romanilor au fost incorporate si apoi „daruite” lumii slavilor din Est. Cu alte cuvinte, ceea ce Actul final lasa deschis, Tratatul politic de baza inchide deplin si definitiv. In fine, dupa intrarea in vigoare a Tratatului, relatiile cu Ucraina sunt departe de a se imbunatati. A crescut suprafata fasiilor arate la granita, controlul graniceresc si vamal e cel din vremea „glorioasei URSS”, iar scolile cu limba de predare romaneasca se inchid pe motiv ca numarul mic de copii ai etniei romane nu justifica mentinerea lor. Aceste aspecte deloc incurajatoare, larg mediatizate, dupa cum se stie, in presa din tara noastra, pun in cauza deci faimoasele euroregiuni ale Prutului de sus si Dunarii de jos, forme de cooperare prevazute in Tratatul politic de baza, care au in vedere cooperarea transfrontaliera, in primul rand protectia minoritatilor. Fata de „realizarile” obtinute de Romania prin acest „instrument juridic de exceptie”, cum a caracterizat Tratatul dl Alexandru Paleologu, fost ambasador al Romaniei la Paris, orice comentariu pare de prisos, cu exceptia, poate, a remarcii ca avem de-a face cu o capitulare, o capitulare in timp de pace! In loc de concluzii Sintagma „neinspirate ca Tratatul” are in vedere caracterizarea arhicunoscuta in diplomatia clasica sub numele de „proasta ca pacea”. Aceasta expresie care a facut epoca in diplomatie se refera la pacea de la Aix-la-Chapelle (azi Aachen), un orasel situat la granita germano- belgiana, unde, in anul 1748, Franta victorioasa in razboiul cu Anglia (1740-1748) a obtinut satisfactii nesemnificative, de fapt „mai nimic”, cum le-a caracterizat mai tarziu Talleyrand. Cauza esecului a constat in incompetenta tinerilor diplomati francezi, promovati din camarila regelui Ludovic al XV-lea, care s-a debarasat de „baronii” diplomatiei tatalui sau, Ludovic al XIV-lea – Regele Soare -, pe motiv ca se „targuiesc” prea mult cu partenerii de negocieri. Incercand sa diminueze acest veritabil esec diplomatic, monarhul francez a declarat ca el a actionat, in context, la Aix-la- Chapelle, „non pas en marchand, mais en Roi”. Nici macar aceasta scuza n-ar putea, in timp, sa fie retinuta pentru ai nostri guvernanti si diplomati, care s-au dovedit slabi „negustori” si veritabili diletanti. Sintagma „neinspirate ca Tratatul” se dovedeste, din nefericire, reala si arunca o umbra nedorita asupra unei diplomatii cu traditie, cum este diplomatia romana, dar care, in prezent, se situeaza in derizoriul unei politici interne debusolate si egoiste, indiferenta la interesele perene ale tarii, o politica intrata insa definitiv in concasorul istoriei si care va atarna ca un obuz, de data aceasta real, de picioarele celor care au gandit-o si infaptuit-o! 1) Din motive politice usor de inteles, in comunicatul de presa privind semnarea Tratatului, precum si in legea nr. 129 din 14 iulie 1997 de ratificare a acestuia, in loc de Neptun apare Constanta, ca localitate unde s-ar fi semnat Tratatul. 2) De pilda, la ceremonia proclamarii Republicii Moldova, la 27 august 1991, cand s-a adoptat Declaratia de independenta a acesteia, in conditiile existentei inca a URSS, Bucurestiul a fost reprezentat de un obscur consilier din MAE, care la urma urmei putea fi usor dezavuat.