Mărturia unui român din infernul japonez

Mărturia unui român din infernul japonez: Mă uit în sus şi văd casa liftului. Flutură.

Florin Grancea, un român născut în Transilvania, trăieşte de mai mulţi ani în Japonia, unde a şi studiat la Universitatea Tokio. În ţara natală, a lucrat pentru un timp în presă, iar în ultima perioadă a publicat două cărţi, „Crescuţi pentru Asahi Shimbun: Japonezii pe Patul lui Procust” şi „The Pigs’ Slaughter”.

La trei zile după cutremurul care a devastat Japonia, Florin Grancea povesteşte cum a trăit în clipele în care totul se mişca în jurul său şi care este atmosfera la aproape 100 de ore distanţă de la cel mai mare dezastru japonez postbelic.


„Vineri, 11 martie, a fost prima mea zi de concediu din anul acesta, aşa că de dimineaţă am spălat cearşafuri, am făcut curat, am pushainele

uscate în dulapuri… La prânz am mâncat o pâine proaspătă franţuzească, cu ulei extra-virgin de măsline, stafide, măsline şi am băut un pahar mare de lapte, apoi am zis că e vremea să mă relaxez, şi pentru siestă am ales o carte din bibliotecă şi am trecut pe canapea.

Cutremurul a venit înainte de ora 15.00. Deşi se spune 14.46, undele seismice au totuşi nevoie de ceva timp să se propage, aşa că înainte de ora 15.00 canapeaua a început să mă legene. Nu am dat atenţie. Cu o două zile înainte am avut un cutremur de peste 6M pe la prânz, iar joi de dimineaţa în jurul orei 6:30, unul la fel de mare.

Trei sute de cutremure au loc în fiecare zi în Japonia şi multe dintre ele se simt. Să sari în sus la toate este stresant, sau măcar este pierdere de vreme.

Aşa că am continuat să citesc. Am dat pagina, am mai citit câteva rânduri şi mi-am dat seama într-un final că ceva nu e în regulă.

De obicei cutremurele care ne lovesc zilnic nu ţin mai mult de 1-2 minute, însă cel care tocmai mă legăna nu dădea semne că o să se oprească. Am sărit în picioare şi eu şi pisicile şi am început să alergăm.

Prima dată am alergat la balcon şi am deschis uşa. Câteva secunde după, am deschis uşa de la intrare. Este foarte important să deschizi uşile. În cazul în care structura clădirii este afectată de cutremur, rişti să nu mai poţi ieşi din apartament. Am pus apoi mâna pe telecomandă şi am dat drumul la TV. Asta este iarăşi esenţial. Alarmă de tsunami. Cutremur uriaş. Cuvintele cheie mi-au intrat ca nişte suliţi în creier. M-am încălţat şi am ieşit pe uşă, Cheile de maşină în buzunar. Uşa în urma mea deschisă.

Locuiesc într-un bloc cu 18 niveluri, la al treilea nivel. Românii ar spune etajul 2… Blocurile japoneze pot fi asemănate cu hotelurile de la mare. Nu au HOL. Uşile apartamentelor sunt aliniate de-a lungul unei verande, aşa că ieşi direct afară. Aşa e mai sigur şi în cazul incendiilor. Mă uit în sus şi văd casa liftului. Flutura. Scările fluturau şi ele, iar parcarea supraetajată cu 5 niveluri parcă dansa.

Înaintez încet. Abia mă pot ţine pe picioare. Dau să mă apropii de zid, însă zidul îmi explodează efectiv în faţă. Gresia cu care este parcat se sparge pe alocuri cu zgomot infernal, iar cioburi zboară în toate direcţiile.
După 30 de metri de chin ajung într-un final la scări.
Acum, ştiu că românii spun că e o mare prostie să o iei pe scări la incendiu. „Casa scărilor cade prima”, îmi răsună în cap sfaturile unor atotştiutori bucureşteni.
Ei bine nu, în Japonia scările sunt pentru situaţii limită şi nu cad. Flutură, dar nu cad. Sunt din oţel inoxidabil, nu din ciment şi nu au cum să se prăbuşească. Încrezător în inginerii care le-au proiectat, cobor cele 2 niveluri împleticit. Sunt deja la 15 m de parcare. Deschid uşa şi urc pe scări un etaj. Liftul scoate sunete îngrozitoare. O crăpătură adâncă apare la baza uşii lui.

Mă uit în faţă şi îmi văd maşina. Se legăna, dar nu mă mai interesează. Deschid uşa, îmi pun centura, piciorul pe frână, contact, schimbătorul de viteză in drive şi apăs acceleraţia. Senzaţia e aiurea, parcarea încă mişcă, alarmele a zeci de maşini se adună în corul de zgomote teribile şi enervante şi parcă mă alungă, parcă mă fac să plec mai repede.
Pe stradă văd oameni împietriţi. Maşini pline de spumă ies din parcările supermarket-urilor. Unii oameni arată uzi. Probabil că instalaţiile de incendiu sunt de vină. Îngrijorare pe feţele tuturor. Prima la stânga, încă un semafor apoi la dreapta. Conduc înainte, 40km/h, vreme de 3 semafoare şi 1,2 km.

După ultimul semafor îmi lungesc gâtul şi răsuflu uşurat. Grădiniţa lui Mihai (4 ani) şi a Angelei (2 ani) este în picioare. Opresc brusc, sar în maşină, şi-i văd în curte, aliniaţi, cuminţi, cu perne în cap, ca în timpul exerciţiilor de evacuare pe care le fac în mod regulat.

Fericit, plâng.

***

La 3 zile de la cutremur nu mai este benzină. Sau nu mai este benzină în staţiile unde alimentez de obicei. Oamenii golesc sistematicmagazinele

. Cumpără orez, ceai, apă, tăieţei instant, conserve. Replicile mari de peste 6 grade încă continuă. Totuşi nu atât de dese. Majoritatea magazinelor sunt închise, însă în cele care şi-au rezumat activitatea se cumpără civilizat. Cozi pot fi mari, de 3 – 400 persoane, însă sunt pe un singur rând, iar oamenii nu se împing. Nu se bat la raft pe ultima sticlă de lapte. Toată lumea este obosită, însă decentă, civilizată. Excesele verbale sau fizice nu-şi au rostul. Nu se vorbeşte la coadă. După două ore ţi-a venit rândul, ţi se zâmbeşte, plăteşti.

Gătesc. Deodată aud „pin-pon-kan-kon”. Este semnalul că va urma un anunţ important. Deschid uşa de la balcon şi ascult. Toate oraşele japoneze au sisteme similare de difuzoare. Un angajat al primăriei, probabil foarte aproape de 60 de ani, citeşte sacadat un comunicat. Anunţata tăiere de curent nu va mai avea loc. Mă bucur. Închid uşa şi termin de tăiat ceapa. Înainte să o pun în tigaie ciulesc încă o dată urechile. Cel de-al doilea reactor de la Fukushima 1 a explodat. Mai degrabă clădirea care-l adăpostea a explodat. Nu mă îngrijorez deloc. Tehnologia japoneză nu este cu bare de grafit ca cea de la Cernobîl. Chiar dacă reacţia de fisiune va deveni necontrolată, combustibilul topit va cădea în bazinul de colectare. Eventualele gaze radioactive care ar ieşi nu ar afecta mai mult de 10km pătraţi, m-a asigurat un prieten specialist în energie nucleară. Am încredere în prietenii mei, aşa că mă reîntorc la tigaie. Viaţa trebuie să continue. Trebuie să reconstruim. Momentan sunt aproape 4 mii de morţi. În două săptămâni vor fi peste 20 de mii. Distrugerile sunt imense. Dar autorităţile lucrează. Opoziţia a renunţat să-l dea jos pe premierul Khan. S-au amânat alegerile parlamentare. Bugetul care era în pericol să nu treacă prin parlament va fi adoptat cu 100% din voturi. „Vom face totul pentru a sprijini PM şi Partidul Democrat” spun liberalii. Toată lumea face totul. S-a spus la ştiri că oamenii dintr-un anumit adăpost au rezerve de mâncare doar pentru o zi, iar la 3 ore după cetăţeni simpli, sau companii mici deja împărţeau provizii.

„Guvernul, persoanele juridice şi cetăţenii” lucrează pentru a depăşi această criză gravă, se anunţă la TV. Deci toată lumea. Înţeleg într-un final de ce nu merge nimic în România, dar îmi alung gândul.
Mă gândesc mai bine să donez bani la Crucea Roşie Japoneză şi să adăpostesc cel puţin doi copii sinistraţi până la toamnă. Cu urechile spre televizor mă ocup în continuare de mâncare. Copiilor le va fi foame la 18.00, când mă duc să-i iau.”

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: