Etnogeneza romaneasca Unde? Cand? In ce imprejurari?

Etnogeneza romaneasca

1. Unde? Cand? In ce imprejurari?

 

 

Problema etnogenezei romanilor ocupa un loc important prin complexitatea sa. Ea a devenit o problema politica din secolul al XVIII-lea, odata cu afirmarea miscarii de emancipare nationala a romanilor din Transilvania. Este necesar sa amintim aici intrebarile retorice ale lui Constantin C. Giurescu despre formarea poporului roman: ,, I-a trecut cuiva prin minte sa nege sau sa conteste continuitatea poporului francez in Galia, a celui spaniol si portughez in peninsula Iberica, ori a celui italian in Italia? A admis oare vreun istoric ca galo-romanii si-au parasit locuintele plecand din Galia,  peste Alpi sau peste Pirinei, pentru a se intoarce mai tarziu, dupa secole, indarat acasa? Sau ca spaniolii au trecut stramtoarea Gibraltar, in Africa, pentru a reveni, dupa 252c29c sute de ani, in vechiul teritoriu? Simpla formulare a unei asemenea intrebari arata lipsa de temei?”.

ROMA este eterna prin mostenirea pe care a lasat-o lumii: popoarele neolatine. Nasterea acestor popoare neolatine este rezultatul romanizarii , a unui proces istoric universal. Romanizarea s-a infaptuit in conditiile impactului pe care l-a avut civilizatia romana superioara asupra teritoriilor cucerite. Statul roman a schimbat soarta multor popoare antice, care, dupa cum afirma Nicolae Iorga, vor purta ,,sigiliul Romei. Destinul poporului nostru este legat, indisolubil, de acela al Romei imperiale.

Cu mult inainte de razboaiele dintre romani si daci, s-au exercitat unele influente romane in Dacia prin comert, prin armatele care pazeau drumul in aval pe Dunare, prin meseriasii romani, care lucrau si in Dacia. In anul 102, dacii i-au trimis lui Traian un mesaj scris cu litere latine in limba daca, inscriptionat pe o ciuperca uriasa, indemnandu-l „sa se intoarca inapoi si sa faca pace”. Acestea demonstreaza ca a existat un alfabet dac cu semne proprii si posibilitate de a transpune mesaje in limba daca, cu ajutorul literelor apartinand alfabetului latin. Acest fapt este confirmat de existenta celei mai cunoscute dintre inscriptiile dacice cu litere latine, descoperita pe un vas de lut la  Sarmizegetusa: Decebalus per Scorilo – insemnand Decebal fiul lui Scorilo.

Cucerirea dacilor (condusi de Decebal) de catre romani in urma razboiului din 105-106 este ilustrata de scenele de pe Columna lui Traian. Informatii despre razboaiele daco – romane sunt pastrate de basoreliefurile unui monument aflat la Roma – Columna lui Traian. Este un monument ridicat in anul 113, in forul omonim din cetatea eterna. Acest monument a fost numit sicolumna centenaria, caci el avea aproximativ 100 de picioare romane, adica aproximativ 40 de metri, fiind considerat o adevarata mina de aur in privinta informatiilor oferite posteritatii cu privire la vitejia, curajul si lupta populatiei autohtone pentru apararea propriului teritoriu, un poem figurativ sau o cronica ideala care povestea lumii intregi victoria romanilor in confruntarea lor cu dacii.

Dupa cucerire, Dacia a fost integrata lumii romane. Prin cucerirea acestei provincii se urmareau doua scopuri: in primul rand – militar, iar in al doilea rand – economic pentru a lega Dacia cu Drobeta si regiunea invecinata si pentru a exploata bogatiile miniere ale Daciei. Astfel ca, s-au produs schimbari radicale din punct de vedere politic, cultural si demografic. (VEZI ANEXA 1). Consecinta acestor schimbari este crearea poporului roman. Romanii s-au impus prin realizari remarcabile: reteaua de drumuri; podul de la Drobeta - Turnu Severin, creatie a arhitectului Apollodor din Damasc, a constituit un mijloc principal de racordare a Daciei la Imperiul Roman. Acest pod este simbolul inceputului penetratiei civilizatiei latine in Europa Centrala. Orasele au fost un focar de romanizare, de raspandire a culturii si a civilizatiei romane, deoarece erau organizate dupa modelul Romei. Afirmarea oraselor dovedeste cresterea numarului de cetateni romani. Dinspre orase, elementele de civilizatie migreaza spre lumea rurala.

Izvoarele narative si arheologice demonstreaza ca intregul spatiu carpato – dunareano – pontic este locuit inainte si dupa cucerirea romana de o numeroasa populatie autohtona, geto-dacii. Mircea Eliade afirma: „anonimi ai istoriei, tracii au urcat in lumea civilizata a Antichitatii prin cea mai remarcabila semintie a sa:« dacii» ”, pe care parintele istoriei Herodot ii socotea „cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci”. Tot el ne spune ca dupa indieni, familia neamurilor trace a fost cea mai numeroasa in Antichitate, ocupand o suprafata foarte mare. Pe vremea unor regi ilustri, intelepti si viteji, dacii au intrat in orizontul lumii civilizate.

Izvoarele arheologice, epigrafice, de toponimie si hidronimie sunt dovezi ale continuitatii dacice: izvoare arheologice – asezari dacice: Capidava (Constanta), Obreja (Alba), Sura Mica (Sibiu), cimitire dacice: Soporu de Campie (Cluj); izvoare epigrafice – prezenta dacilor in unitati militare auxiliare romane: Cohors I Ulpia Dacorum (Syria); izvoare toponimice – mentinerea toponimiei dacice si in timpul administratiei romane: Apulum, Napoca, Drobeta; izvoare hidronimice – numele  de rauri sunt folosite si de romani: Maris (Mures), Alutus (Olt).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2. Desfasurarea procesului de romanizare

Etnogeneza romaneasca are doua componente: cea dacica (substratul) si cea romana (stratul). Etapele romanizarii sunt:

a) etapa preliminara: secolul I i. Hr. –  secolul I d. Hr.;

b) romanizarea intensa – stapanirea romana in Dacia ( 106 – 275 );

c) extinderea romanizarii in conditiile marilor migratii ( 275 – secolul VII ).

a) Prima etapa corespunde primelor contacte dintre daco-geti si romani, familiarizarea acestora cu elementele civilizatiei romane, predominand imprumuturile materiale si spirituale in arhitectura, armament, ceramica, obiecte de podoaba, monede, mod de viata.

b) Procesul de romanizare[1] este elementul fundamental pentru formarea limbii si a poporului roman. Factorii romanizarii sunt: armata, administratia, colonistii, veteranii, urbanizarea, economia, dreptul, viata religioasa si culturala.

Multimea militarilor activi si veteranii[2] stabiliti in Dacia erau propagatori ai civilizatiei romane. Veteranii aveau functii municipale si administrative. Astfel ca, ei au transmis modul de viata roman si au imprastiat samanta roditoare a limbii latine. Deoarece serviciul militar dura douazeci si cinci de ani li se permitea legionarilor apropierea familiei. Sotiile si copiii aveau voie sa locuiasca in apropierea taberei. Este evident ca multe dintre sotiile soldatilor vor fi fost autohtone, dace. Romanii cuceritori au intrat in multiple relatii cu populatia cucerita. Din dacii romanizati si din romanii veniti aici, ne tragem noi cu toate trasaturile noastre specifice.La eliberare, legionarul purta numele de veteranus si capata dreptul de cetatenie pentru el si intreaga lui familie, precum si o bucata de pamant pentru a o cultiva. Copiii veteranilor stiau si limba daca – limba mamei. Dar, nepotii veteranilor erau, de obicei, deplin romanizati. Dupa cateva generatii se uita limba bastinasilor. Putem afirma ca numarul veteranilor asezati in Dacia era foarte mare, pentru ca, in limba romana, notiunea de om in varsta este exprimata de acest cuvant: batran este veteranus , modificat dupa regulile limbii noastre. In celelalte limbi romanice se folosesc cuvinte care deriva din vetus ( vieux, in franceza ) pentru a exprima notiunea debatran. Si orasenii erau numerosi pentru ca un cuvant de-al lor pavimentum (pavaj, podea) il folosim pentru a exprima notiunea rurala, pamantul. Un alt exemplu este cuvantul romanesccetate, din latinescul civitas. Pentru a numi un loc sau o asezare intarita, stramosii nostri nu au folosit un termen militar ( arx, castellum), ci au folosit cuvantul care insemna asezarea urbana, orasul.

Transformarea Daciei intr-o colonie romana presupunea intensa ei colonizare cu populatii aduse ,,din toate partile imperiului roman” (ex toto orbe romano). Au venit colonisti din provinciile vecine Daciei, adica din Moesia, la sud de Dunare, din Illyricum deci vestul Peninsulei Balcanice, din Panonia (unde e Ungaria de astazi), din Noricum (unde e Austria), dar si din provincii mai indepartate – din Galia, din Spania, din Asia Mica, din nordul Africii, din Siria; mai putini din Italia.

Scenele de pe Columna lui Traian ne arata ca o parte dintre daci s-au supus romanilor la inceputul celui de-al doilea razboi, dar au ramas totusi femeile lor si copiii. EUTROPIUS, insa, vorbeste despre situatia Daciei astfel: ,,Traianus, dupa cucerirea Daciei, a adus o multime foarte mare de oameni din toate colturile lumii romane pentru popularea oraselor si cultivarea ogoarelor; caci Dacia fusese secatuita de barbati in urma lungului razboi al lui Decibalus…”. Pasajul lui Eutropius (,,Dacia enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta[3]) este  tradus  ad litteram , ceea ce inseamna ca nu era complet lipsita de populatie (desertum absolut), caci, in acest caz, cronicarul s-ar fi exprimat nu prin cuvantul viris. Din barbatii demni sa poarte arme – unii au murit in razboi, altii au fost luati prizonieri de romani. Populatia Daciei suferise pierderi in morti, raniti, dezertori. Spre a umple golurile au fost adusi colonisti. Toti acesti colonisti, de origini diferite, vorbeau limba latina si o intrebuintau ca limba a raporturilor zilnice. Deci, intrebuintarea limbii latine apare ca o necesitate; iar raspandirea ei printre daci se explica prin nevoia de a avea un mijloc de comunicare intre oamenii ce vorbeau limbi diferite. Din contopirea elementului autohton cu cel roman se constituie populatia daco – romana, vorbitoare a limbii latine populare, care a evoluat si din care s-au dezvoltat protoromana si romana.  Pentru unii din autohtoni, a vorbi latineste a inceput a fi si un semn de distinctie, astfel ca in centrele urbane procesul de romanizare s-a produs mai repede. La sate procesul a fost mai lent, caci dacii formau majoritatea populatiei. Dar, cu vremea, s-au asezat si romanii la sat. Colonistul isi facea o asezare (villa), imprejurul ei se ridicau alte asezari, ale copiilor, ale muncitorilor, pana ce se ajungea la un adevarat vicus (pagus), adica un sat care lua numele celui care l-a infiintat. Exemplu: satul lui Casius (vicus Casianus), comuna Targusor; satul lui Verobrittius (vicus Verobrittianus), langa Harsova, amandoua in judetul Constanta. Muncitorii daci care lucrau pe mosiile colonistilor (sau le luau in arenda) au invatat latineste. Le era folositor pentru a comunica cu functionarii administrativi, cu cei care reprezentau statul. Putem afirma ca autohtonii spatiului daco – moesian se integreaza in lumea romana prin exercitarea drepturilor in limba latina.

Daca punem intrebarea: ,,ce a mai favorizat recrutarea de noi colonisti?”, raspunsul e urmatorul: vestea ca in Dacia se gasea aur. Regii daci isi trageau averea si puterea din minele de aur ale Muntilor Apuseni. Decebal adunase un tezaur urias, dar nu se stia unde este ascuns. Un ostas dac a fost luat prizonier. Ca sa scape de captivitate sau de pedeapsa cu moartea, a dezvaluit comandantilor romani unde era ingropata comoara: in apropiere de Sarmizegetusa, sub albia unui rau. Cu ajutorul captivilor, armata romana a schimbat cursul raului si a gasit tezaurul lui Decebal. Astfel ca, Traian a reusit sa reevalueze moneda de aur a Romei si sa construiasca monumente superbe la Roma. Aceasta veste s-a raspandit foarte repede, indemnandu-i pe multi sa colonizeze Dacia, o tara in raurile careia curgea aur! Descoperirile arheologice de la Alburnus Maior (tablitele cerate) si Ruda-Barza atesta exploatarea aurului, activitatea fiind coordonata de un procurator aurarium.  Adaugandu-se acesti colonisti la populatia bastinasa, Dacia a ajuns sa aiba in scurta vreme un numar considerabil de locuitori. Aceasta a necesitat si o organizare administrativa mai complexa.

In afara de exploatarea minelor (nu numai de aur, ci si de argint, arama, sare), romanii au contribuit si la dezvoltarea vietii economice. Deci, erau foarte priceputi. Marturii osteologice de lahomo sapiens s-au gasit la noi in pestera de la Ohaba – Ponor. Aceasta a cunoscut o dezvoltare deosebita, fiind un factor ce demonstreaza continuitatea daco-romana. Ocupatiile sunt cele traditionale: agricultura si cresterea vitelor. La orase se practicau mestesugurile, iar mestesugarii erau grupati in colegii (asociatii ale unor persoane de aceeasi meserie, sau acelasi loc de origine etnica, sau aceeasi religie). S-a dezvoltat comertul, Dacia oferind Imperiului produse agricole, miniere, mestesugaresti.

A contribuit la romanizare si viata religioasa prin folosirea limbii latine, dar si prin preluarea zeitelor romane de catre autohtoni. Predomina zeitele romane: Jupiter, Minerva, Venus, Iunona etc..

Sincretismul[4] religios, dar si interpretatio romana[5] reprezinta premise reale ale romanizarii dacilor.

c) In conditiile marilor migratii s-a desfasurat ultima etapa a procesului de romanizare. Si dupa anul 275 pe teritoriul fostei provincii au continuat sa traiasca daco-romanii si colonistii adusi in timpul administratiei romane. Stapanirea romanilor dureaza 165 de ani (106 – 271), pana ce migratori germani, veniti din partile nordice ale Europei, ii silesc sa paraseasca provincia. Continuitatea daco – romana in Dacia este dovedita si de faptul ca popoarele migratoare nu puteau trai la noi fara contributia unei populatii sedentare agricole si pastoresti. Migratorii care treceau prin Dacia sau chiar se asezau temporar n-au influentat procesul de romanizare. Ei erau separati de bastinasi prin limba, norme juridice, chiar religie. E foarte important de amintit ca poarele migratoare care s-au perindat pe aici (gotii, hunii, gepizii, avarii) au reprezentat o minoritate razboinica. Dupa retragerea armatei si a administratiei romane din Dacia in vremea imparatului Aurelian (271-175), care a insemnat un eveniment cu numeroase modificari de ordin economic (dupa 275, in fosta provincie romana de la nordul Dunarii, disparand orice urma de autoritate statala, populatia daco – romana s-a organizat, din punct de vedere politic si militar, in obsti satesti; asa, are loc fenomenul de mutare a centrului vietii sociale de la oras la sat – fenomenul de ruralizare), demografic, social-politic, pe teritoriul fostei provincii vin si se aseaza grupuri de daci liberi.[6] Fenomenul daco – roman, sub aspectul sau etnic si cel al civilizatiei, se cere considerat ca facand parte si din viata istorico – culturala a dacilor liberi. Dupa 271, acest fond larg daco – roman, acoperind fosta Dacie romana si Dacia libera, reprezinta persistenta si continuitatea etno – culturala locala, iar dezvoltarea acestui fond are loc de – a lungul epocii mariolr migratii ale popoarelor. Sunt identificate asezarile dacice de la Cipau (Mures), Sebes(Alba), Mugeni (Harghita) etc.. Intre secolele al III – lea si al IV – lea, cultura locala este in continua transformare. Aceasta este baza pe care va lua nastere cultura timpurie romaneasca. Deci, inainte de venirea slavilor se produce uniformizarea culturii.

Aceasta cultura este numita dupa variante regionale: Ipotesti – Candesti (Muntenia),Costisa – Botosana – Hansca (Moldova si Basarabia), Bratei – Moresti (Transilvania).

Din secolul VI, limesul[7] nord – dunarean este strapuns si-si fac aparitia slavii. Unii se stabilesc la noi, altii in Bulgaria de astazi.

Natura, dimensiunile si semnificatia elementului slavon, a componentei sale lingvistice, culturale si social-etnice in structura limbii si a comunitatii populare romanesti (cuvinte si sufixe in limba, toponimia, formele de organizare bisericeasca, politica, etc.), inca din perioada convietuirii cu slavii, au fost semnalate de istorici si filologi. Perioada simbiozei slavo-romane, lipsita de documente scrise, cand s-a produs procesul de sinteza etnic-sociala si de incrucisare lingvistica, a fost decisiva in fenomenul etnogenezei romane.

Marile migratii au avut consecinte importante: a) prabusirea Romei; b) separarea romanitatii occidentale de cea orientala; c) constituirea adstratului lingvistic in etnogeneza popoarelor neolatine. Are loc o separare in romanitatea rasariteana (orientala):

-         la nordul Dunarii, migratorii sunt asimilati si se pastreaza caracterul romanic. Acest proces a durat secole: in 896, cand navalesc ungurii, asimilarea nu se terminase; in Transilvania erau slavi pe cale de asimilare. El se va termina la sfarsitul secolului X. Daco-romanii au convietuit cu slavii, s-au casatorit si, astfel, au ramas in limba romana foarte multe cuvinte slave. Vom aminti componentele de baza ale limbii romane:

  • substratul lingvistic traco-dacic (10% din lexicul romanesc);
  • stratul lingvistic latin (60% din vocabularul limbii romane);
  • adstratul[8] – influente slave (20% din vocabular);
  • 10% reprezinta cuvinte imprumutate din alte limbi, in epoca medievala si moderna.

-         la sudul Dunarii, migratorii asimileaza[9] in mare parte populatia locala; daco-romanii se retrag in zonele muntoase, sub numele de aromani sau vlahi. Iata ce spunea despre latinitatea limbii romane, Sextil Puscariu, in lucrarea Etudes de lingvistique roumaine: ,, Istoria ne invata ca in rasaritul european al Imperiului Roman, in primele veacuri ale erei noastre, imensul spatiu ce se intinde intre Adriatica si Marea Neagra, pe cele doua maluri ale Savei si Dunarii cu prelungiri care patrund pe alocuri adanc spre nord si spre sud, era locuit de o populatie de limba latina. Astazi, in tot rasaritul Europei – cu exceptia coastei dalmate – singurii care vorbesc limba romanica, atat de raspandita odinioara, sunt romanii, si se stie ca romanii nu se intindeau spre est atat de departe ca astazi.  Romana pare a fi, asadar, o laguna care, spre deosebire de vechea            limba romanica din rasarit, si-a pierdut din extindere in sudul Dunarii, ceea ce este firesc, de altfel, daca ne gandim ca latinii orientali erau un popor nu de cuceritori, ci de cuceriti”.

Procesul de formare al poporului roman se incheie in secolele VII-VIII, avand drept componente pe daci si pe romani. Transformarea limbii latine, vorbita in provinciile orientale ale Imperiului, in limba romana, a fost un proces complex si indelungat. Bizantinii isi atribuisera timp de 1000 de ani numele de romani. In veacul de declin al Bizantului, istoriografia bizantina abandoneaza termenul de roman si descopera termenul de elin. Cu acest prilej se reafirma romanitatea romanilor. (VEZI ANEXA 2)

In limba romana nu s-au pastrat decat putine cuvinte din slava veche (secolele VI-VII). Multe au patruns tarziu, in secolele IX-X. daca aceste cuvinte si influente slave tarzii din limba romana sunt de origine sudica si formate la sfarsitul primului mileniu rezulta ca limba romana era deja formata in momentul in care aceste adaosuri slave au putut fi receptate.

Teritoriul de formare a limbii romane este spatiul Daciei, rasaritul Moesiei Superior, Moesia Inferior, Tracia de N-V. limba romana s-a separat in doua grupuri: nord-dunarean (daco-roman) si sud-dunarean (aroman). Exista dialectul istro – roman al celui daco-roman, iar dialectul megleno – roman este o varianta a celui aroman.

Limba latina vorbita evolueaza spre o limba romanica de factura orientala – limba romana comuna (straromana sau protoromana). Deci, in secolele VII-VIII, in linii generale procesul de formare a limbii romane era incheiat.

Limba romana si poporul roman s-au format in spatiul aflat la nord si la sud de Dunare. Etnogeneza romaneasca nu poate fi socotita o ,,enigma” si nici un ,,miracol”. Acest proces este atestat cu izvoare istorice, in principal arheologice si lingvistice.

Prin romanizarea geto-dacilor, in secolele VII-VIII a aparut un nou popor: POPORUL ROMAN.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3. Crestinismul – factor al romanizarii

„…Intreaga noastra viata nationala si bisericeasca trebuie privita ca o sinteza de latinitate si ortodoxie, in sensul ca poporul roman s-a mentinut prin latinitate neconfundat cu lumea slava, iar, prin ortodoxie, neconfundat cu lumea nationalitatilor catolice din vecinatatea apuseana.”

Dumitru Staniloaie

 

„Crestinismul nostru, asa cum il practica si il traieste taranul, ascunde intr-insul toate fazele si peripetiile istoriei poporului roman, intocmai ca si limba romaneasca.”

Liviu Rebreanu

 

 

Crestinismul face parte organica din etnogeneza noastra; filosoful Nae Ionescu scria ca „el face parte integranta din fiinta noastra nationala”; din el ivindu-se valorile noastre culturale. Limba literara, creatiile populare, plastice, arhitecturale, muzicale, principiile de drept din primele Pravilis-au ridicat din crestinismul ortodox.  Romanii „s-au nascut crestini”, iar dupa „marea schisma” din 1054 ei s-au integrat spatiului ortodox, de rit bizantin.

Comunitatea de religie, limba, structura psihica, traditiile seculare, constiinta apartinerii la acelasi grup, ocupatiile identice, suferintele comune si aspiratiile la viata libera erau cimentate cu o inepuizabila tarie de durata milenara. Religia era mai mult decat o ceremonie oarecare. Inca din vremea stapanirii romane existau in Dacia crestini. Era religia saracilor, a celor aflati in suferinta. Morala dacilor, cultura lor spirituala, unitatea lor religioasa si statala, credinta in viata de apoi au constituit un excelent pat germinativ pentru samanta religiei crestine.

In Dobrogea si la nordul Dunarii  crestinismul s-a raspandit in limba latina. Contactele populatiei din aceste regiuni cu romanitatea orientala erau permanente, dovada facand-o descoperirea unor obiecte paleo-crestine pe teritoriul tarii noastre. Imparatii romani – pagani – ii persecutau pe cei care nu li se inchinau. Procesul de formare uman – crestina s-a intensificat dupa retragerea administratiei si armatei imparatului Aurelian in sudul Dunari. Dupa edictul din Milan, din anul 313 (edict care a dat voie propagarii crestinismului; religia crestina a fost recunoscuta ca religie de stat) a inceput crestinarea in masa a daco-romanilor. Au existat crestini si inainte de 275, dar majoritatea populatiei era pagana. Acest cuvant – pagan – deriva din latinescul paganus, care inseamna ,,locuitor al satului”. Prin urmare, populatia rurala a continuat sa se inchine vechilor divinitati, in timp ce orasenii deja imbratisau credinta cea noua.

Crestinismul este un factor al romanizarii. In acest sens exista dovezi: terminologia bisericeasca din limba romana; la inceput limba bisericii era latina. Exemple: Domine Deus – Dumnezeu; Angelus – inger; Paschae – Pasti; Christianus – crestin; Dies Dominica (ziua domneasca a lui Dumnezeu) – duminca; rogatio – rugaciune; rogare – a se ruga; crux – cruce;altarium – altar; caelum – cer; credo, -ere – a crede; legem – lege; sanctus – sfant; peccatum – pacat; parens, -ntis – parinte (preot). Latinescul basilica (denumirea lacasului de cult in epoca lui Constantin cel Mare) s-a pastrat numai in limba romana: biserica. In italiana (chiesa), in franceza (eglise) s-au pastrat cuvinte ce deriva din termenul grecesc ecclesia.

Romanii au avut un crestinism apostolic. In Scytia Minor (Dobrogea) a propovaduit Sfantul Apostol Andrei. Pe linia Dunarii existau episcopii: basilica de la Slaveni, Sucidava. Legaturile dintre nordul si sudul Dunarii n-au fost niciodata intrerupte. Toate popoarele vecine cu noi au fost crestinate mai tarziu. Intr-o vreme, cand toti vecinii nostri traiau inca in paganitate, inchinandu-se la idoli, noi eram crestini. Biserica romaneasca – sustine Simion Mehedinti (in lucrarea Apropiere de Iisus prin biserica noastra) – e mai veche decat a tuturor vecinilor. Bulgarii au fost crestinati in anul 865 de catre calugarii Kiril si Metodie, rusii in 988 sub cneazul Vladimir Sveatoslavici, ungurii aproximativ in anul 1000, de catre Stefan supranumit cel Sfant.

Religia strabunilor daci era aplecata spre cumpatare, deoarece unii dintre ei nu mancau carne, ci numai legume, poame si miere, iar uneori se retrageau chiar in singuratate, precum calugarii de mai tarziu.  Ei credeau intr-o viata vesnica, de dupa moarte, considerand ca „sufletele mortilor se intorc iarasi pe pamant, iar daca nu se mai intorc, ele totusi nu pier, ci trec intr-o lume mai buna, deoarece ei doresc sa moara, au chiar pofta de moarte”.

Biserica Romaneasca Ortodoxa a fost si este, in continuare, toleranta fata de alte confesiuni. Dupa cum este romanul l-a lasat pe „fiecare cu legea lui”: romanii „i-au lasat pe toti in plata Domnului”. N-a dus razboaie religioase si de cotropire.  Mihai Eminescu, care i-a cunoscut atat de bine pe romani scria: „Singure, tarile romanesti sunt acelea in care, din vremi stravechi fiecare a avut voie sa se inchine la orice Dumnezeu a voit si sa vorbeasca in ce limba i-a placut. Nu se va mai gasi o tara in care sa nu se fi incercat de a se face prozeliti din conlocuitori de alta lege ori de alta limba; hughenotii in Franta, maurii in Spania, polonii fata cu rutenii, ungurii cu romanii – toti au incercat a castiga pentru cercul lor de idei populatiile conlocuitoare si aceasta prin presiune, cu de-a sila; Romanul priveste cu un stoicism neschimbat biserica catolica, atat de veche in Moldova si nu i-a venit in minte sa sileasca pe catolici de a deveni orientali; Lipovenii fug din Rusia si traiesc nesuparati in cultul lor pe pamantul romanesc. Armenii, calvinii, protestantii, evreii toti sunt de fasa si pot spune daca guvernele romanesti au oprit vreo biserica sau vreo scoala armeneasca, protestanta sau evreiasca. Nici una.       Ni se pare deci ca pe pamanturile noastre stramosesti, pe care nimeni nu le stapaneste jure belli, am avea dreptul sa cerem sa ni se respecte limba si Biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor”. [10]

Istoria Bisericii Ortodoxe Romane s-a impletit cu istoria poporului si statului roman, cu istoria limbii si a culturii romanesti, cu intreaga noastra spiritualitate. Biserica Ortodoxa Romana a pastrat o legatura permanenta cu scolile intemeiate, prin cartile traduse si tiparite, prin lucrari originale, care au aparat, de-a lungul istoriei, interesele fundamentale ale neamului romanesc. Parintele Staniloaie afirma: „Ortodoxia face parte din maduva sufletului si a culturii romanesti. Fara ea ne pierdem identitatea si continuitatea spirituala in timp, ne pierdem ce avem aparte…El (romanul) este legat de ortodoxie, intrucat este legat de sine, de identitate si de trecutul sau”.

Organizarea Bisericii s-a constituit intr-un puternic factor de afirmare si mentinere a fiintei nationale, de dezvoltare a limbii si a culturii, de consolidare a statelor feudale romanesti, formate in secolul al XIV – lea si amenintate de tendintele hegemonice ale unor imperii si confesiuni intolerante. Tarile Romane, Biserica Ortodoxa Romana au contribuit, o jumatate de mileniu, material si spiritual, la supravietuirea patriarhatelor apostolice si a comunitatilor crestine de la Muntele Athos, din Grecia si insulele Marii Egee, din Anatolia, de la Ierusalim si Muntele Sinai, din Siria si Egipt, din alte zone ale fostului Imperiu Bizantin. De-aici, ne-au venit mai tarziu, dupa caderea Constantinopolului[11] (1453), oameni de cultura.

In jurul bisericilor si al manastirilor s-au dezvoltat adevarate focare de cultura; in ele s-au format si au activat scoli pentru traducatori, copisti, miniaturisti, ferecatori de carti, cantareti bisericesti.  Contributia Bisericii Ortodoxe Romane a marcat cele mai semnificative momente din formarea si evolutia limbii romane literare, creand adevarate monumente de cultura. Calugari, diaconi, preoti, ierarhi au scris, au tiparit carti care au circulat in toate provinciile romanesti si in tot spatiul crestin ortodox.  In trecut, in biserici, copiii neamului nostru au invatat primele buchii; la flacara lumanarii din linistea chiliilor, din manastirile focare de cultura s-au scris cronicile si s-a tradus cuvantul Sfintelor Scripturi. In provinciile romanesti (Transilvania, Bucovina, Basarabia), unde suferinta romanilor crestini a fost mai mare, unde tentativele de rapite a credintei stramosesti si de deznationalizare au fost mai violente si mai agresive, acolo si rezistenta Bisericii Romane a fost mai staruitoare. Biserica romaneasca din Transilvania nu a reprezentat numai lacasul credintei, ci si o cetate de aparare a identitatii noastre nationale. Biserica nu era doar centrul vietii sociale si culturale, ci si un scut, in spatele caruia romanii isi pastrau traditiile si limba. Ortodoxia a fost un element de sinteza culturala intre Occident si Orient. Prin aceasta sinteza, Bizantul a ramas in istoria culturii universale.

Istoria romanilor este si religioasa si profana – voievozii sunt si martiri si sfinti, dar si eroi nationali. Deci, literatura romana e receptiva la sentimentul religios. In acest spatiu geografic mioritic, in timp de doua milenii, poporul roman si-a definit fiinta si atributele culturii sale. Crestinismul nostru reflecta in el toate fazele, zbuciumarile poporului roman, etapele formarii limbii literare si a profilului sau etnopsihologic. Din pricina unor conditii istorice vitrege, in care ce construiam in timp de pace era ars si daramat in vreme de razboaie, mitul Manastirii Argesului este cel mai reprezentativ dintre toate miturile fundamentale pentru istoria, arhitectura religioasa si cultura romaneasca, in general.

 

 

 

 

 

4. Constituirea statelor medievale romanesti (VEZI ANEXA 3)

In primul mileniu al erei crestine, istoria romanilor evolueaza intre Imperiul Noii Rome si populatiile migratoare. La sfarsitul acestui prim mileniu, Imperiul Bizantin[12] a oferit romanilor (nu numai romanilor, ci si celorlaltor popoare din aceasta arie geografica) modelul structurilor de stat si de civilizatie. Izvoarele arheologice atesta locuirea permanenta a romanilor in spatiul vechii Dacii, in ciuda celor ce sustin teoria imigrationista – cum ca romanii au venit din sudul Dunarii in secolele X – XIII. Exista izvoare narative care mentioneaza prezenta romanilor la sfarsitul secolului al IX-lea la venirea ungurilor: cronica lui Anonymus – „Si se lauda pamantul Pannoniei ca fiind extraordinar de bun. Caci spuneau ca acolo curg cele mai renumite izvoare de ape, Dunarea si Tisa si alte prea vestite ape pline de peste bun. Ca aceasta tara o locuiesc slavii, bulgarii si blachii, adica pastorii romanilor. Fiindca, dupa moartea regelui Athila, pamantul Pannoniei  romanii ziceau ca este pasune, fiindca turmele lor paseau in tara Pannoniei. Si cu drept cuvant se spunea ca pamantul Pannoniei ar fi pasunile romanilor, fiindca si acum romanii pasc pe mosiile Ungariei”.  Dar, Paulus Orosius (cronicar din secolele IV – V) scrie despre Dacia ca realitate contemporana: „Incepe de la muntii Riphei, de la fluviul Tanais si de la locul Moeotis, care se afla spre rasarit, coboara de-a lungul tarmului oceanului septentrional pana in Gallia Belgica si pana la fluviul Rhin, care se afla la apus, apoi pana la Danubius, numit si Hister, care se afla la miazazi si care, indreptandu-se spre rasarit se varsa in Pontus. La rasarit se gaseste Alania, la mijloc Dacia unde e si Gothia, apoi se afla Germania, din care cea mai mare parte este ocupata de suebi”.

Mileniul I al erei crestine se caracterizeaza prin dezvoltarea si consolidarea obstilor satesti daco-romane si vechi romanesti, cu organizare interna proprie, diferita de alte popoare.

Existau multe asezari – in secolele VIII – XI au fost cercetate mai mult de 1000 de locuinte. Un factor incontestabil de continuitate a vietii romanesti este obstea sateasca – o comunitate de oameni cu organizare social-economica proprie si cu un teritoriu foarte bine definit. Mai intai a fost obstea sateasca bazata pe relatii de rudenie, dar apoi aceasta va capata un caracter teritorial, indeplinind functie social-economica, politica, religioasa, culturala, cu numele de obste teritoriala. Mai multe obsti formau uniuni de obsti pe care Nicolae Iorga le-a numit romanii populare sau autonomii.[13] Aveau mai multe denumiri: tari (Sipenitului, Fagarasului, Maramuresului), codri (Codrii Hertei, Codrii Cosminului), campuri (Campul lui Dragos, Campul lui Vlad) sau ocoale (Campulung, Vrancea). Aceste uniuni de obsti, in fruntea carora se aflau lideri vor sta la baza formarii cnezatelor si voievodatelor (conduse de cnezi sau voievozi). Apar formatiuni politice in diverse zone ale teritoriului, in secolele IX –XIII.

Voi enumera cativa factori care au dus la aparitia statelor medievale romanesti:

* evolutia demografica, fiind determinata de darnicia pamantului romanesc, de bogatiile solului si subsolului, de configuratia reliefului, de prezenta padurilor, acestea asigurand protectia romanilor;

* progresul in plan economic: schimburi comerciale, circulatia monedei;

* prezenta in zona de est a cumanilor si a tatarilor, fapt care a impiedicat expansiunea maghiara in zonele extracarpatice.

Coroana maghiara era si ea confruntata cu dificultati: stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) si declansarea luptelor pentru tron.

Deci, amenintate sa dispara, ele au reactionat, marcand prin efortul lor de aparare, trecerea de la „tara”, cadrul politic traditional, la stat.

Constituirea statelor medievale romanesti a fost un proces care s-a intins pe o durata mare de timp, realizandu-se in doua mari etape:

* unificarea formatiunilor politice sub o autoritate centrala; (VEZI ANEXA 4)

* crearea institutiilor interne necesare afirmarii si apararii statului.

 

 

VOIEVODATUL TRANSILVANIEI

 

 

Pentru secolele IX – XI, cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei, Gesta Hungarorum – Faptele ungurilor – (furnizeaza cea mai bogata si completa relatare medievala despre starile de lucruri gasite de unguri la patrunderea lor in teritoriile locuite de romani) aminteste formatiunile:

-    voievodatul lui Glad, in Banat, cu centrul in cetatea Cuvin;

-  voievodatul lui Gelu, in zona centrala a Transilvaniei, cu resedinta la Dabaca;

-    voievodatul lui Menumorut, in Crisana, cu centrul in cetatea Biharea.

Expansiunea Imperiului Bizantin si a Regatului Ungariei au determinat formatiunile romanesti sa evolueze spre formula statului independent. Este atestat un tarat condus de fratii Petru si Asan, dar acesta a avut o existenta scurta – in anul 1185, profitand de tulburari interne in imparatia Bizantului , doi frati vlahi din regiunea Tarnovo (in nordul Bulgariei) Petru si Asan, care aveau acolo o cetate, s-au razvratit impotriva stapanirii bizantine si au strans o oaste intreaga de vlahi si bulgari pentru a tine piept armatelor imperiale. Atunci cand soarta armelor le-a devenit potrivnica, acestia s-au retras la nord de Dunare si au revenit, fiind sprijiniti de cumani. Victoriosi in fata armatelor bizantine, rasculatii pun bazele unui stat propriu, Petru si Asan proclamandu-se „tari ai bulgarilor si vlahilor” (1187). Dupa ei urmeaza la domnie Ionita cel Frumos. El se orienteaza spre Roma pontificala, caci Constantinopolul a refuzat sa-i recunoasca titlul si statul; fiind proclamat de papa ca „rege al bulgarilor si vlahilor”, in schimbul acceptarii catolicismului (1204). Succesorul principal al lui Ionita cel Frumos a fost Ioan Asan al II – lea (1218-1241), cea mai mare personalitate a dinastiei Asanestilor. Dupa moartea sa, taratul intra in declin, iar in 1257 se stinge si dinastia vlaha.

Statele medievale romanesti – Transilvania, Tara Romaneasca, Moldova si Dobrogea – sunt rezultatul unui proces istoric complex, desfasurat in conditiile progreselor inregistrate in plan demografic, economic, social si politic. Ca si alte popoare europene – italienii, germanii, spaniolii – romanii s-au organizat in mai multe state. Permanentele legaturi de natura economica si mai ales culturala, unitatea de actiune in fata pericolului extern, au facut ca, in timp, romanii sa manifeste o tendinta de unire, in cadrul unui stat, care se va materializa in epoca moderna.

Inainte de anul 900, in marea campie care exista si astazi in centrul Ungariei, apare un nou popor de calareti nomazi: ungurii, numiti si maghiari. Conducatorul care i-a adus in Pannonia se numea Arpad. In anul 1000, ungurii au avut un conducator intelept pe care Papa l-a incoronat rege – Sfantul Stefan (Stefan I). Fiindca el a infiintat un regat puternic si i-a intins marginile peste mai multe popoare, ungurii au ravnit incontinuu sa reconstituie „Coroana Sfantului Stefan” (Regele Stefan cel Sfant al Ungariei a primit de la imparatul bizantin, cu ocazia crestinarii sale, simbolurile puterii lumesti: coroana, sceptrul si globul. In prezent, coroana Ungariei, devenita relicva si simbol national pentru maghiari, este singura coroana bizantina ce s-a pastrat pana in zilele noastre). De atunci, ungurii au organizat cucerirea Transilvaniei, trecand prin paduri dese si adanci. De aceea, clericii lor, care stiau latineste, au numit provincia Trans – sylvania: tara de peste paduri (latinescul silva care inseamna padure). Aici, procesul de organizare statala era in plina desfasurare. Expansiunea maghiara a avut un caracter organizat si eficace. Ei au incercat sa-si impuna institutiile proprii, chiar au inlocuit institutiile statale romanesti in curs de formare cu institutiile statului maghiar. Comitatul[14] a fost instalat peste vechile autonomii romanesti. Deci, modalitatile prin care cuceresc Transilvania sunt multiple. I-au atras sau chiar le-au impus romanilor catolicismul. Putem spune ca aceasta expansiune maghiara a fost insotita de o adevarata cruciada, pentru ca regii unguri erau sprijiniti de papalitate pentru expansiunea catolicismului spre rasarit, ei fiind regi apostolici.

Modalitatea cea mai crunta pentru cucerirea Transilvaniei au fost actiunile militare, ungurii fiind un popor razboinic. Dupa Anonymus, in Banat, Crisana si Transilvania s-au lovit de trei voievodate locuite de valahi (romani) si slavi. Pe cei trei voievozi ii chema Glad, Menumorut si – cel din centrul Transilvaniei – Gelu. Cel din urma avea un nume care trebuie sa fi fost vechi romanesc: probabil, in romaneste, numele lui era Ghelau. Primul teritoriu cucerit este voievodatul lui Menumorut. Toti trei au fost invinsi si Regatul Ungar s-a intins peste aceste trei tinuturi: Banatul, Crisana si Transilvania. Anonymus scria despre ostasii voievodului Gelu, care cad in lupta, ca erau saraci, inarmati doar cu arcuri si sageti. Nu apucasera sa fie imbracati in zale si echipati cu arme grele, ca in Apus.

In fata ungurilor, romanii au rezistat. Dovada o face incercarea lor de a-si pastra institutiile – in  1176 exista voievodul Leustachiu, iar documentele afirma acest lucru. Primul carmuitor al Transilvaniei amintit in documente este un ,,Mercurius  princeps Ultrasilvanus” care poarta titlul de ,,principe” in 1103 si apoi intre 1111 si 1113.  Au fost infiintate comitate: Bihor, Crasna, Dabaca, Cluj, Alba, Timis, Satu – Mare, Caras etc. (secolul XII). In secolul urmator apar Aradul, Zarandul si Tarnava.

 

 

O parte din romani s-au retras in zonele marginase ale Transilvaniei si au constituit asa – zise tari (de la latinescul terra – pamant)  care se bucurau de autonomie: Tara Hategului, Tara Amlasului, Tara Lapusului, Tara Maramuresului, Tara Barsei etc.. Asa se explica si de ce, cand au fost intemeiate primele state feudale romanesti, li s-a zis: Tara Romaneasca, Tara Moldovei. Ortodoxismul era practicat de majoritatea populatiei Transilvaniei, desi nu era recunoscuta oficial.

Regatul Ungar si-a consolidat puterea si a adus in partile transilvane si colonistiSasii(dupa provincia Saxa din Germania) si secuii (trib inrudit cu maghiarii) au fost colonizati de regii Ungariei, pe baza unor largi privilegii (libertati de organizare si auto-administrare), incepand cu a doua jumatate a secolului al XII-lea. Acestia sunt cei care au intemeiat marile orase din Transilvania, pline de belsug si splendoare: Brasov, Sibiu, Sighisoara. In aceasta perioada soarta romanilor s-a inrautatit: unii au trecut muntii catre miazazi (Muntenia si Moldova), iar cei mai multi au decazut la rangul de tarani si, cu vremea, chiar de tarani serbi, carora li s-a zis pe unguresteiobagi.

In 1211 regele Andrei al II-lea a instalat Ordinul Cavalerilor Teutoni, avand un dublu scop: crearea premiselor expansiunii maghiare in tinuturile extracarpatice si stavilirea invaziei cumanilor. Cumanii au fost ultimii stapani barbari de la noi si, foarte important, romanii s-au putut intovarasi cu ei, influentandu-se unii pe altii.  Primul stat roman s-a intemeiat la putin timp dupa plecarea cumanilor, chiar pe locul pe care strainii il numeau Cumania.

Nicolae Iorga a folosit formula ,,simbioza romano – cumana” – aceasta simbolizand legatura, intelegerea, amestecul dintre cumani si romani.

Pe munca si darile taranimii romane din Transilvania, dar si a taranimii secuiesti si a mestesugarilor sasi s-a sprijinit intreaga suprastructura oficiala a voievodatului, cu comitii si cu aparatul lor administrativ.

 

 

INTEMEIEREA TARII ROMANESTI

 

Exista un document foarte important  - Diploma Ioanitilor din 1247 – care aminteste cinci formatiuni prestatale intre Carpati si Dunare: Tara Severinului (estul Banatului si vestul Olteniei), voievodatul lui Litovoi (intre Olt si Jiu), voievodatul lui Seneslau (stanga Oltului, in zona Argesului), cnezatul lui Ioan (sudul Olteniei) si cnezatul lui Farcas (nordul Olteniei). Dintre acestea, cnezatele lui Ioan si Farcas au fost anexate Ungariei, iar voievodatele lui Litovoi si Seneslau au fost lasate romanilor in conditii de dependenta fata de puterea suzerana.

In anul 1241, o mare invazie a mongolilor pustieste toata Europa rasariteana si centrala. In Mongolia, in primii ani ai secolului al XIII – lea, apare un sef de trib genial, caruia i se va da porecla de Genghis – Han – „Foarte Marele Imparat”. El uneste toate triburile de razboinici mongoli, apoi i se alatura multe neamuri turce. Pornesc sa cucereasca lumea, avand o organizare militara eficace: China, Afganistanul, Azerbaidjanul, Rusia, Georgia, etc.. Erau de o cruzime nemaiintalnita: in China, taie capetele a 150 de mii de oameni si fac din ele o piramida uriasa. In 1241, uriasa armata a mongolilor a pornit spre Apus sub comanda lui Batu Han. Regele ungar ii colonizeaza pe cumani in Ungaria. Toate puterile crestine care incearca sa tina calea mongolilor sunt nimicite: rusii, polonezii, germanii, cehii. In Muntenia invinge un sef valah. Regele Ungariei este invins si el si-si gaseste scaparea pe o insula din Marea Adriatica. Valul mongol a fost oprit de Dumnezeu. Marele Han a murit, iar fiii imparatului si capeteniile ostirii se intorc in Mongolia pentru a participa la alegerea noului han. O mare parte din armata se retrage spre Rasarit. O alta parte se aseaza la gurile Volgai, neparasind Europa. Aceasta asezare se numea Hoarda de aur. De-acolo ei se intind pana in Crimeea, ajungand la gurile Nistrului. Ei vor fi o adevarata primejdie pentru tara noastra si pentru stramosii nostri. Dupa numele unuia dintre triburile venite cu armata mongola, acestora li se va zice tatari.

Dupa aceasta invazie mongola, voievodatul romanesc din stanga Oltului iese de sub tutela Ungariei. De altfel, si romanii din dreapta Oltului, din Tara Severinului se rascoala impotriva suzeranitatii ungare.

Deci, invazia mongola n-a avut numai urmari dramatice, ci si fericite, oprind pentru un timp mersul inainte al Regatului Ungar. Au avut timp, micile formatiuni romanesti, sa se intareasca si sa se uneasca in tinutul dintre Carpatii Meridionali si Dunare – Muntenia de astazi. A fost o continua trecere a unor populatii din Transilvania in Muntenia: romani, unguri, sasi veniti sa gaseasca pamanturi mia bune sau sa faca negot , caci comertul intre porturile de la Marea Neagra si orasele sasesti din Transilvania se facea prin Muntenia. Se stie ca inainte de anul 1300, orasul Campulung era deja infiintat de negustorii sasi. Exista acolo mormantul (pastrat pana azi) a unuicomite Laurentius. Cand contextul este favorabil (lupte interne in Regatul Ungariei – la 14 ianuarie 1301 murea regele Ungariei si cu el se stingea in linie barbateasca dinastia arpadiana; se formeaza doua partide, abia la 10 octombrie 1307, Carol Robert de Anjou este recunoscut ca rege al Ungariei de ambele partide), romanii se revolta cu armele impotriva ungurilor. VoievodulLitovoi si fratele sau Barbat refuza plata tributului. Au avut loc lupe intre anii 1277 – 1279 in care Litovoi moare, iar fratele sau este nevoit sa recunoasca din nou suzeranitatea Ungariei. Momentul decisiv al constituirii statelor extra – carpatice a fost inlaturarea dominatiei teritoriale a Regatului Ungar.

Unirea tuturor cnezilor si voievozilor sub un singur MARE VOIEVOD nu se stie cine a realizat-o. Dar, exista o legenda care a dainuit peste veacuri, fiind consemnata in cronici dupa anul 1600 – la 300 de ani dupa eveniment – care aminteste de un anume Negru – Voda, care a coborat cu ceata din munti, din Tara Fagarasului in anul 1290. El intemeiaza statul Tara Romaneasca avand capitala la Campulung. Istoricul Gh. I. Bratianu aprecia ca descalecatul[15] la Campulung a fost urmat de „intemeierea tarii”, adica unificarea cnezatelor si voievodatelor. Unificarea in stanga Oltului a pornit din Campulung, a cuprins Argesul, iar Curtea de Argesdevenea al doilea scaun al domniei, iar apoi tara s-a intins pana la Dunare si Siret si spre gurile fluviului.

Desavarsirea intemeierii Tarii Romanesti (Ungro – Vlahia) se realizeaza sub Basarab I(1310 – 1352). Noul rege al Ungariei, Carol Robert de Anjou (de origine franceza) a socotit ca Basarab se emancipase in fata suzeranitatii lui, aliindu-se cu bulgarii si ducand razboaie in afara granitelor. Astfel ca, doreste sa-l sileasca sa se supuna si vine din Ungaria cu oaste mare spre Basarab. Dar acesta il infrange intre 9 si 12 noiembrie 1330 la Posada (nu se stie locul sigur – „Multimea nenumarata a vlahilor sus pe rape a alergat din toate partile si a aruncat sageti asupra oastei regelui, care se gasea in fundul unei vai adanci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curand un fel de corabie stramta, unde din pricina inghesuielii cei mai sprinteni cai si ostasi cadeau din toate partile in lupta. Caci din pricina urcusului prapastios din acea vale nu se putea sui in contra vlahilor pe nici una din rapile de pe amandoua laturile drumului, nici nu puteau merge inainte, nici nu aveau loc de fuga, fiind facute acolo prisaci, ci erau cu totul prinsi ostasii regelui ca niste pesti in varse ori in mreje”), iar batalia de la Posada este considerata actul de nastere al Tarii Romanesti. Aceasta victorie consfintea independenta politica a Tarii Romanesti, cuprinzand Banatul de Severin, Muntenia pana la Dunare si teritoriul smuls tatarilor (care ia numele eliberatorului – Basarabia). Acesta reprezenta o fasie de pamant la nord de Delta Dunarii. Acest nume – Basarabia – il va folosi Rusia tarista extinzandu-l in secolul al XIX – lea la toata Moldova dintre Prut si Nistru, de la Hotin pana la Marea Neagra. Se stie ca nu singur Basarab a cucerit acest teritoriu, ci impreuna cu suzeranul sau; in 1324 statul se afla in bune relatii cu regatul ungar.

Pana la moartea sa, in 1352, la Campulung, Basarab I, intemeietorul dinastiei muntene, a fost SINGUR STAPANITOR, cum se va spune in documentele privind pe fiul sau Nicolae Alexandru. Tara Romaneasca se va consolida in vremea acestuia (1352 – 1364) si in vremea lui Vladislav Vlaicu (1364 – 1377). Nicolae Alexandru intemeiaza Mitropolia Tarii Romanesti, dependenta de Patriarhia de la Constantinopol, consolidandu-si independenta. In 1359, Nicolae Alexandru isi asuma titlul de domn autocrat. Vladislav Vlaicu respinge tendinta Regatului Ungar de a supune Tara Romaneasca (1368), dobandind titlul de ban[16] de Severin.

Tara Romaneasca se va dezvolta din punct de vedere economic, politic, cultural si va dobandi prestigiu international in timpul lui Mircea cel Batran: titulatura lui Mircea cel Batran – „Io Mircea, mare voievod si domn, cu mila lui Dumnezeu stapanind toata Tara Ungro – Vlahiei si partile de peste munti, inca si spre partile tataresti si herteg al Amlasului si Fagarasului si domn al Banatului Severinului si de amandoua partile peste toata Podunavia, inca pana la Marea cea Mare si singur stapanitor al cetatii Darstor”.

 

 

INTEMEIEREA MOLDOVEI

La est de Carpati s-a nascut al doilea stat medieval al romanilor – statul independent Moldova – „cea de-a doua libertate romaneasca” (Nicolae Iorga). Si aici, au existat formatiuni politice prestatale. Cronicile rusesti consemneaza o „tara a berladnicilor” (secolul XII – centrul Moldovei) si o „tara a bolohovenilor” (secolul XIII – nordul Moldovei). Documentele papale (cele emise de cancelaria Ungariei) amintesc de „tara brodnicilor” si de „tara volohilor” (romanilor).

Ungurii (regele Ludovic I), din dorinta de a anihila prezenta tatarilor, intemeiaza o marca[17]in fruntea careia il aseaza pe voievodul maramuresean Dragos. (Exista o legenda despre Dragos – Voda: un voievod din Maramures trece muntii cu ceata lui de voinici, urmarind un bour. Cainele de vanatoare al lui Dragos, Molda, urmarind bourul, se ineaca intr-o apa. El ii da acelui rau numele de Moldova. Pe acele meleaguri a gasit Dragos o tara frumoasa si putin locuita. S-a asezat acolo impreuna cu ceata lui. Acea tara se va numi Moldova, iar pe stema ei va fi un cap de bour).

In anul 1359, impotriva Ungariei s-a produs o mare revolta, iar in fruntea miscarii se afla un alt cneaz din Maramures, Bogdan (ii alunga pe urmasii lui Dragos, supusi Regatului Ungar). Acesta creeaza „statul independent Moldova”. Deci, infiinteaza o dinastie a Bogdanestilor, zisi mai tarziu Musatini. Ei vor lati cu timpul granitele Moldovei pana la Nistru si Marea Neagra, cautand suzeranitatea regilor Poloniei cu dublu scop: pentru a favoriza comertul de la Marea Neagra spre centrul Europei si pentru a se feri de o eventuala razbunare a regilor Ungariei.

Desavarsirea teritoriala a Moldovei se va realiza sub domnia lui Roman I (1392 – 1394), cel care se va intitula „stapanitor al Tarii Moldovei de la munte pana la mare”. Din punct de vedere institutional, economic si cultural, Moldova se va dezvolta in vremea lui Alexandru cel Bun (1400 – 1432). In anul 1401 a fost recunoscuta Mitropolia Moldovei, cu scaunul la Suceava, de catre patriarhul Constantinopolului.

 

 

 

 

 

 

INTEMEIEREA DOBROGEI

Izvoarele fac urmatoarele mentionari. In lucrarea Anei Comnena Alexiada – se amintesc formatiunile politice ale lui Tatos, Sestlav si Satza; inscriptia de la Basarabi – Murfatlar – formatiunea lui Gheorghe; inscriptia de la Mircea Voda – formatiunea lui jupan Dimitrie (in 943, in regiunea dintre Cernavoda si Constanta). Deci, si in spatiul dintre Dunare si Mare se produce procesul de unificare a acestor formatiuni politice din secolele X – XI. Un teritoriu – Tara Carvunei (Cavarna) – a constituit nucleul viitorului stat Dobrogea. Tara Carvunei era situata intre Mangalia si Varna. In fruntea statului se afla Balica, in mijlocul secolului XIV. Urmasul sau, Dobrotici unifica toate tarile, intemeind un nou stat – Dobrogea.

 

 

Constituirea Munteniei si Moldovei ca state independente, individualizarea voievodatului Transilvaniei, a Maramuresului, a Dobrogei, au avut loc numai pe teritoriile de formare si continua vietuire ale poporului roman. Tarile romane nu au dus o politica de cuceriri si anexiuni pe seama altor popoare; efortul lor maxim a fost indreptat spre apararea pamanturilor proprii.

 

 


[1] romanizare – proces complex si indelungat prin care civilizatia romana patrunde in toate compartimentele vietii unei provincii, incat duce la inlocuirea limbii proprii cu limba latina si adoptarea unui nou mod de viata;

[2] veterani – ostasi romani care dupa satisfacerea serviciului militar aveau o serie de drepturi si privilegii;

[3] Russu, I., Etnogeneza romanilor, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, pag. 172;

[4] sincretism – fenomen religios de contopire a unor divinitati asemanatoare, dar de origini diferite, intr-una singura; contopirea unor elemente apartinand diferitelor domenii artistice, doctrine filosofice, religii; la inceput, artele nu erau diferentiate una de alta; sincretismul era forma lor de existenta, adica imbinarea mai multor arte in acelasi timp; forme de sincretism exista si astazi: dans asociat cu muzica, spectacol teatral care valorifica textul dramatic cu ajutorul interpretarii actorilor, cu ajutorul regiei; in folclor – poeziile sunt cantate sau recitate cu acompaniament muzical;

[5] interpretatio romana – fenomen de adoptare a unor divinitati dacice sub nume romane (Bendis, Zalmoxis);

[6] daci liberi – ei sunt numiti si ,,marginasi”, vecini cu provincia, cunoscuti pentru actiunile lor razboinice in cursul secolelor II-III. Nu se cunoaste soarta dacilor liberi dupa secolul IV. Se stie doar ca o mare parte dintre ei au patruns in fosta provincie Dacia dupa evacuarea acesteia de catre romani si s-au amestecat cu dacii romanizati ori pe cale de romanizare, contribuind la fortificarea puternicului nucleu daco-getic romanizat din stanga Dunarii de Jos;

[7] limes – sistem de aparare folosit de romani, care consta dintr-un zid de piatra sau dintr-un val de pamant construit la granitele provinciilor;

[8] adstrat – totalitatea elementelor straine care se adauga unui idiom (limba, dialect) dupa constituirea lui;

[9] asimilare – in numar foarte mare, slavii isi impun treptat propria lor civilizatie;

[10] Eminescu, Mihai; Romanii si Austro – Ungarii, volumul II, editie ingrijita de Ion Cretu, pag. 100-101;

[11] Constantinopol – crestinismul a devenit religie de stat in Imperiul Roman in secolul al IV-lea, sub imparatul Constantin cel Mare, al carui nume a fost dat Bizantului, capitala Imperiului Roman de Rasarit fiind numita de atunci si Constantinopol;

[12] Imperiul Bizantin – veche colonie greaca – Bizant – a trait pana in 1453, odata cu cucerirea Constantinopolului;

[13] autonomii romanesti – grupari de sate si catune modelate in general dupa cadrul geografic in care se alcatuisera: vaile unor rauri, depresiuni intramontane, zone protejate de munti si paduri; purtau diferite denumiri: tari, codri, campuri, ocoale, etc.;

[14] comitat – unitate administrativ – teritoriala in Evul Mediu, condusa de un comite si introdusa de regalitatea maghiara si in Transilvania dupa cucerirea acesteia de catre unguri;

[15] descalecat – termen folosit de cronicari spre a descrie nasterea statelor medievale romanesti si asezarea statornica intr-un loc; intemeiere;

[16] ban – titlu mostenit de slavi de la avari;

[17] marca – unitate teritoriala politica si militara creata de regalitatea maghiara pentru stavilirea atacurilor tatarilor;

http://www.scritube.com/istorie/Etnogeneza-romaneasca95225.php

 

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 68 other followers

%d bloggers like this: