De vorba cu domnul Lae Pecu

Din vremuri stravechi,painea, vinul si untdelemnul, au format triada sacra a omenirii.

Nu intamplator, de 2000 de ani, generatiile crestine isi capata hrana vietii spirituale prin impartasire cu paine si vin. In acest context si nu numai, cand spunem paine, stim cu totii ca ne referim la mai multe feluri de paine. Este vorba despre painea fizica sau „painea cea de toate zilele”pe care o clamam toti zilnic atunci cand spunem rugaciunea „Tatal nostru”, painea spirituala sau aceea de care are nevoie zilnic sufletul nostru pentru a dainui si a razbate mai usor prin tot ceea ce inseamna „material”. O astfel de paine este literatura, arta , muzica si tot ceeea ce in general reprezinta frumosul si sensibilul din noi. Ar mai fi si o alta paine simbol, slujba sau serviciul nostru (alta „paine de ros”) pe care fiecare le indeplinim cum putem noi mai bine. Pacat ca unii dintre noi nu au o slujba sau serviciu permanente si astfel nu pot oferi familiei un trai decent.

In cele ce urmeaza am sa ma refer in cateva randuri la painea intretinatoare de viata, painea „fizica” fara de care cea spirituala nu ar insemna nimic.

Si mai precis, am sa va spun cateva cuvinte despre cel care m-a inspirat, atunci cand am intrat in curtea lui, ca sa cumpar o paine, sa va propun sa deschidem acest capitol pe site-ul nostru. Este vorba despre un cugerean de toata isprava care toata viata lui a facut paine. Si a inceput sa faca paine de prin anii 1950 cand el avea 14 ani.

Domnul Lae Pecu intr-o frumoasa zi de Septembrie a anului 2009

Asa era pe vremuri. Tinerii isi „zdrobeau” bratele de mici nu ca in zilele noastre cand tocesc bancile facultatilor pana pe la vreo 25 de ani pentru ca apoi sa caute cu infrigurare un loc de munca. Bineinteles ca nu e vina lor ca aceasta este situatia. De vina este sistemul educational de la aceasta data.

Domnul Nicolae Henegar sau Lae Pecu (brutar in limba engleza) cum il stie toata lumea , caci despre el este vorba,a trudit si mai trudeste si astazi in fata cuptorului de paine, astazi cand are 73 de ani si cand puterile au inceput sa il mai lase.

Aici, alaturi de” reporter”

Dar nu se da batut.Pentru ca asa a invatat de la mama si de la tatal lui .Pana nu va invata pe cineva tainele mestesugului ,nu se va lasa . Dar vine ea si vremea odihnei cand , tetea Lae va trece numai asa „in vizita” pe la cuptor si va mustaci asa, incet, cate ceva ce nu-i va conveni, astfel incat “urmasul”, cel care va mosteni porecla de Pecu, sa-si dea seama ca mai are mult pana va atinge perfectiunea la care el a ajuns. Si a demonstrat-o atat in vremea comunistilor (cand, uneori, painea se dadea pe cartela) dar si pe vremea capitalismului salbatic din zilele noastre.

Alaturi de „bijuteria „sa ,fabricata prin anii 50-60,astazi inca in functiune.

Eu cred ca nu este nimeni din Cugir care sa nu fi mancat macar odata „pita boamfa” de la Lae Pecu. Ba vestea lui de maestru in ale aluatului s-a dus de-a lungul si de-a latul tarii.

Daca ar vorbi scaunele cate fete frumoase s-au plimbat cu masina asta…

Sudoarea pe care Lae Pecu a varsat-o zilnic, in caldura din fata cuptorului din curtea sa , a insemnat felia de paine (este foarte adevarat, platita) de la masa fiecaruia, din pachetul pe care l-am avut la zavoi sau la fabrica. A insemnat , atunci cand a fost nevoie ,colacul si prescura cu care am cinstit memoria inaintasilor nostri, atunci cand s-a-mplinit sorocul sau dulceata si aroma unui cozonac sau alta „prajitura” pe care Lae le-a facut cum i-am comandat noi.

Nu stiu daca am facut bine ca am inceput cu Lae Pecu cand am deschis acest capitol dar, asa cum v-am spus si mai-nainte, vazandu-l pe el mi-a venit ideea. Si din aceasta cauza, dar si a celor scrise despre dansul, chiar daca unii dintre voi ma vor blama, va rog sa-mi respectati ideea. Daca toti romanii ar munci cum a muncit Lae Pecu, viata pentru noi toti ar fi mai frumoasa. Viata asta in care painea are locul ei de cinste si in zilele obisnuite dar si in zilele de sarbatoare cand oferim oaspetilor de seama dar si celor de rand, la sosire, paine si sare, conform obiceiului stramosesc.

In fata dumitale domnule Lae Pecu nu putem spune decat :”Jos palaria”
Costel Galateanu