Arhiva

Semnificatii istorice

Scris de : Marius Bâtcă     2012-06-04

Colegiul Militar Liceal “Dimitrie Cantemir”, continuatorul tradiţiilor Liceului Militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, aniversează100 de ani de existenţă.

 

Liceu Militar: Mănăstirea Dealu Breaza, 100 de ani armata 2

Liceu Militar: Mănăstirea Dealu-Breaza, 100 de ani

Luni, 4 iunie, începând cu ora 10.00, la sediul colegiului din localitatea Breaza, judeţul Prahova, Drapelul de luptă al instituţiei de învăţământ a fostdecorat cu Ordinul “Virtutea Militară” în grad de Cavaler, cu însemn pentru militari, de pace, au fost dezvelite plăcile aniversare şi a fost inaugurată “Sala de Excelenţă Educaţională”.

La eveniment au participat ministrul Apărării NaţionaleCorneliuDobriţoiu, alţi reprezentanţi ai conducerii Ministerului Apărării Naţionale şi ai administraţiei centrale şi locale, absolvenţi, elevi şi rudele acestora..

LiceuMilitar de la Mănăstirea Dealu, instituţie de învăţământ de elită pentru Armata Română, a fost înfiinţat la 4 iunie 1912. În septembrie1940 s-a mutat la Predeal, unde a funcţionat până în 1948. Pe 25 noiembrie 1949 a fost înfiinţat, la Roman, LiceuMilitar care îl avea pe Dimitrie Cantemir ca patron spiritual. După mai multe transformări, instituţia militară de învăţământ a fost mutată în oraşul Breaza, în anul 1957. La 1 decembrie 1999, instituţia şi-a schimbat denumirea în Colegiul Militar Liceal “Dimitrie Cantemir“.

13.000 de absolvenţi

 

Liceu Militar: Mănăstirea Dealu Breaza, 100 de ani armata 2

Liceu Militar: Mănăstirea Dealu-Breaza, 100 de ani

Până în prezent colegiul a fost absolvit de 13.000 de cantemirişti. Ideea înfiinţării acestui liceu militar – unic în felul său în ţara noastră în acea vreme – a fost a lui Nicolae Filipescu (1862-1916). Pe timpul cât a fost ministru de război (29 decembrie 1910 / 11 ianuarie 1911 – 28 martie 1912 / 10 aprilie 1912) în guvernul lui P.P. Carp, Nicolae Filipescu a însărcinat pe colonelul Lupescu, directorul şcolilor militare de pe lângă Ministerul de Război să studieze, în marile ţări industrializate (Germania, Franţa, Marea Britanie), unde existau câte un liceu militar modern, felul de organizare al acestora, rezultatele educative, fizice şi morale ale acestor instituţii.

Alături de directorul superior al şcolilor militare, Nicolae Filipescu a cutreierat ţara în căutarea unei localităţi apropiate de cerinţele modelului şcolii active, care dădea o egală dezvoltare educaţiei morale, fizice şi intelectuale, în aer liber, în afara aglomeraţiei oraşelor. Într-un târziu în martie – aprilie 1912 s-a oprit la ideea înfiinţării acestui liceu în nord-vestul oraşului Târgovişte pe un platou de pe malul Ialomiţei, unde era ridicată de mai bine de 450 de ani unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură medievală din Ţara Românească –Mănăstirea Dealu.

Prin raportul nr. 418 din 1 iunie 1912 al ministrului de război către şeful statului s-a cerut înfiinţarea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu. Piatra fundamentală a acestui liceu s-a pus în ziua de luni, 4 iunie 1912 în prezenţa autorităţilor centrale şi locale ale vremii. Pentru buna funcţionare a acestei şcoli, prin Înaltul Decret nr. 3056 din 9 iunie 1912 s-a aprobat Regulamentului Liceului Militar de laMănăstirea Dealu. În iunie 1915 liceul a dat prima sa promoţie alcătuită din 24 de absolvenţi.

În conformitate cu Ordinul 3530 al Subsecretariatului de Stat pentru armata de uscat din 13 noiembrie 1940 transmis cu Ordinul Direcţiilor Liceelor Militare nr. 10156 din 13 decembrie 1940, Colegiul Naţional “Nicolae Filipescu” de laMănăstirea Dealu s-a mutat în garnizoana Predeal, în localul “Frăţiilor de Cruce”, fost Straja Ţării.

Scurtă istorie cantemiristă

După 23 august 1944, liceul s-a adaptat noilor condiţii, inclusiv a schimbat planul de învăţământ în conformitate cu noile cerinţe ale noului regim. În 1 iulie 1948 au fost desfiinţate toate liceele militare din România.

La data de 25 noiembrie 1949 s-a înfiinţat în Roman prima instituţie liceală de învăţământ militar postbelic: LiceuMilitar nr.1. Prin Ordinul Marelui Stat Major din 21 noiembrie 1949 se reglementează activitatea noului liceu, iar patronul spiritual al institutuţiei de învăţamânt se hotărăşte să devină Dimitrie Cantemir. Şcoala îşi deschide cursurile la 20 decembrie 1949, cu un număr de 51 de elevi.

La data de 10 octombrie 1950 în baza Ordinului D.S.P.A. nr. 10167 din 28 septembrie 1950 Şcoala Militară Medie “Dimitrie Cantemir” se dizlocă din garnizoana Roman în garnizoana Predeal, în localul din Valea Râşnoavei, pe 11 octombrie a aceluiaşi an deschizându-se cursurile cu clasele a VIII-a si a IX-a. În ziua de 20 octombrie 1954 a fost terminată operaţiunea de mutare a şcolii din garnizoana Predeal în oraşul Breaza, în localul fostei Şcoli Politice nr. 1.

Începând de la data de 1 februarie 1957 se schimbă denumirea Şcolii Militare Medii “Dimitrie Cantemir” în LiceuMilitar “Dimitrie Cantemir”. În perioada 1949 – 1960 liceul a fost absolvit de 1062 elevi. Între anii 1960 – 1962liceul a fost desfiinţat.

Începând de la data de 1 iulie 1962, LiceuMilitar “Dimitrie Cantemir” a fost reînfiinţat, urmând ca, între anii 1962 – 1968, liceul să funcţioneze cu o durată a învăţământului de doi ani, cursurile desfăşurându-se pentru clasele a X-a si a XI-a.

Începând cu anul şcolar 1968 – 1969 liceul se organizează pe patru ani, selecţionând elevi începând cu clasa a IX-a. După evenimentele din decembrie 1989, învăţământul militar a cunoscut importante restructurări şi reorientări, la data de 1 decembrie 1999, LiceuMilitar “Dimitrie Cantemir” dobândind statutul de Colegiu Militar Liceal.

Continuitate: Mănăstirea Dealu – Breaza

Liceu Militar: Mănăstirea Dealu Breaza, 100 de ani armata 2 Având în vedere numeroasele similitudini educaţionale existente între cele două instituţii liceale militare, concretizate în formarea unor personalităţi autentice s-a iniţiat încă din anul 1994 un program complex de acţiuni care să pună în valoare activitatea şi continuitatea spirituală a acestei instituţiimilitare de învăţământ în perspectiva aniversării din acest an.

În zilele de 14 şi 15 iunie 1995 a avut loc festivitatea solemnă şi oficială de transmitere de către “mănăstireni” a Registrului Istoric şi a ştafetei simbolice a glorioaselor tradiţii ale Liceului Militar “Nicolae Filipescu” către “cantemirişti”, către LiceuMilitar “Dimitrie Cantemir“. Pentru imortalizarea acestui moment istoric şi pentru veşnica cinstire a celor peste o sută de eroi mănăstireni din cele două războaie mondiale a fost ctitorit şi dezvelit Monumentul continuităţii.

În data de 4 decembrie 1996, la Cercul Militar Naţional, în sala “Alba Iulia” s-a desfăşurat Forumul inaugural al Fundaţiei “Amicii Liceului Militar DimitrieCantemir“, care este continuatoarea de drept a Asociaţiei “Amicii LiceuluiMilitar Nicolae Filipescu“, denumită de către ctitorul ei Cuib de Şoimi cu ocazia punerii pietrei de temelie a liceului. La această adunare de constituire – mult mediatizată – au participat personalităţi militare şi civile, foşti cantemirişti cât şi reprezentanţi în viaţă care au înfiinţat şi au lucrat în Asociaţia “Amicii LiceuluiMilitar Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. Cu această ocazie s-au ales organele conducătoare ale fundaţiei şi s-au aprobat Statutul şi Regulamentul Fundaţiei.

Pe această linie a continuităţii, ultimul act ce urmează a încheia preluarea tradiţiilor nobile ale Liceului Militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu trebuie să fie şi revenirea la statutul / denumirea de Colegiu NaţionalMilitar “Dimitrie Cantemir“.

Personalităţi

 Regele Mihai I;

• Generali şi amirali: Arambaşa Constantin, Bârloiu Viorel, Bănuţă Nicolae, Boncu Simion, Buliga Raul, Cioflină Dumitru, Costache Tiberiu, Crăciunescu Marcel, Degeratu Constantin, Diaconescu Marcel, Dobrescu Dumitru, DobriţoiuCorneliu, Ferderber Boris, Gâdiuţă Ion, Gheorghe Gheorghiu, Iliescu Dumitru, Lungu Cornel, Magdalena Aurel, Marin Ilie, Mihai Traian Augustin, Paraniac Cornel, Piati Eugen, Popa Constantin, Popescu Mihai, Rotaru Gheorghe, Sterian Dumitru, Zapan Grigore, Zinca Vasile;

• Scriitori: Cârjan Constantin, Cârje Ion, Gheorghe Vasile, Giugariu Mihai, Golianu Alexandru, Lilă Ion, Radu Tudoran, Romanescu Marcel;

• Artişti: Băieşu Dan, Ciutac Ştefan Octavian, Coman Gheorghe, Grigorescu Sorin, Nasta Dan, Nicolaescu Sergiu, Pruncu Nicolae, Rebengiuc Victor;

• Academicieni: Berciu Dumitru, Carafoli Ilie, Georgescu Titu, Sorescu Marin, Ştefănescu Ştefan;

• Profesori univ. dr.: Constantinescu Gheorghe, Corduneanu Constantin, Gogorici Alexandru , Iamandi Constantin, Ilie Gheorghe, Postelnicescu Mircea.

Dintre personalităţile care au fost profesori şi comandanţi îi amintim pe: acad. Nicolae Bănescu, acad. Octav Onicescu, acad. Romulus Vulcănescu, generalii: Ilie Dragomir, Grigore Nicolaide, Marcel Olteanu, Neculai Stoina, Cristache Ştefănescu, Aurelian Vişan şi profesorii: Băghină Vasile, Butoi Dumitrache, Costaş Alexandru, Gheorghiade Constantin, Hadârcă Iacob, Manoliu Constantin, Marinescu Ştefan, Mihăilescu Ştefan, Onosă Hristache, Szabo Tiberiu, Toma Viorica, Ungureanu Constantin ş.a.

 Un tânăr arhitect român propune un proiect ce poate servi la vindecarea Bucureştiului haotic şi spune că în secolul XIX Capitala era cu un pas înaintea marilor metropole europene. Istoricul Neagu Djuvara crede că „românul a pierdut simţul stilului”.

Bogdan Andrei Fezi, doctor în arhitectură al Universităţii „Ion Mincu”, propune soluţii de ameliorare urbană a Bucureştiului, lansând un SOS edililor oraşului. Calea care ar trebui urmată este, potrivit tânărului arhitect, cea a tradiţiilor europene, astfel încât visul întrerupt al arhitectului Marcel Iancu să devină realitate. Marcel Iancu, care a marcat avangarda în arhitectura din România, îşi dorea ca în 50 de ani Bucureştiul refăcut să fie „un oraş fericit şi sănătos, un oraş-grădină, cu parcuri şi palate”.

Interzicerea derogărilor de la Planul Urbanistic General

Albumul „Bucureştiul european”, scris de Bogdan Andrei Fezi (pe baza unei cercetări a Universităţii din Bucureşti) şi apărut recent la Editura Curtea Veche îşi propune analizarea din perspectiva istoriei a arhitecturii şi urbanismului Capitalei, raportând situaţia actuală cu practicile şi obligaţiile europene. Scopul lui este de „a ne scoate din tânguirea perpetuă în legătură cu starea în care se află”, a declarat autorul la lansare. Tânărul arhitect impune şapte condiţii de salvare, printre care interzicerea derogărilor de la Planul Urbanistic General, dreptul de consultare publică a cetăţenilor, proiecte atribuite prin concursuri sau întărirea sistemului de control
.

Bucureşti, model de urbanism

Pornind de la 1806, cartea bogat ilustrată ajunge la perioada în care Bucureştiul îşi câştigatitulatura de „micul Paris”, Bucureştiul european de odinioară, avangardist din mai multe puncte de vedere. La 1834 oraşul era într-o vervă urbanistică, uimind vizitatorii străini. Se porneşte un lung proces de restructurare după modelul european, schimbându-se în primul rând legislaţia. A devansat o serie de metropole ale lumii prin modificarea totală a cursului Dâmboviţei, care inunda frecvent oraşul, s-au creat bulevarde largi, s-au făcut noi parcelări şi au apărut remarcabile lucrări de arhitectură.

Fezi susţine cu optimism reabilitarea capitalei şi dă câteva exemple din perioada în care Bucureştiul era un model european în arhitectură: „Ştiţi că la 1865 Bucureştiul făcea prima străpungere de tip osmanian, în Bulevardul Academiei, cu câţiva ani înaintea Romei sau înaintea altor oraşe, ca Bruxelles sau Madrid, care abia la 1900 fac aşa ceva? Ştiţi că Bucureştiul realiza primul său concurs
internaţional de urbanism cu participarea prestigioasă în 1906, cu 2 ani înaintea Berlinului, cu 13 înaintea Parisului sau a altor metropole? Ştiaţi că în 1939, la Expoziţia Internaţională de la Liege, Bucureştiul lua Medalia de Aur pentru Canalizare şi premiul mare al întregii expoziţii pentru lucrări edilitare”.

Djuvara: „Românul dărâmă ce a clădit taică-său”

Unul din martorii perioadei interbelice, istoricul Neagu Djuvara, a acordat un interviu autorului, publicat în volum în loc de prefaţă, în care a vorbit despre evoluţiile urbanistice ale oraşului pe care le-a văzut şi le-a trăit. Întrebat la un moment dat, în Paris, de ce nu sunt vestigii arhitecturale sau monumente civile ale Bucureştiului mai vechi de jumătatea secolului XIX-lea, a fost nevoit rapid să găsească răspunsuri. A invocat lipsa pietrei în Câmpia Munteană, cutremurele şi incendiile, dar crede că argumentul valabil este acela că „românul dărâmă întotdeauna ceea ce a clădit taică-său sau bunicu-său”.

Prezent la lansarea volumului şi la dezbaterea pe marginea acestui subiect, istoricul explică: „Ce deosebiri de fond sunt între Bucureşti şi Paris? Bucureştiul este clădit pe o mlaştină şi nu a fost înconjurat niciodată cu ziduri. Cetatea Bucureşti din Evul Mediu era apărată de lacuri şi de păduri. E dificilă urbanizarea pe o întindere mare faţă de oraşele cu ziduri şi străzi strâmte. Nici acum nu am scăpat de imaginea străinilor de acum 150 de ani”, mai spune Djuvara, adăugând că „numele de mic Paris, dacă nu a fost cumva inventat de un român, a fost câştigat de luxul admirat de cei care veneau de la Constantinopol, Sofia sau Belgrad, de eleganţa femeilor şi a bărbaţilor din veacul al XIX‑lea. Nu frapa prin arhitectură, ci prin viaţa oraşului”.

În ce priveşte epoca modernă, Neagu Djuvara spune: „Nu ne respectăm trecutul în nici un fel. Asta e ţara. Acum, în veacul al XXI-lea, avem construcţii care ar sta mai bine lângă Casa Presei, dar nu să ne omoare mica clădire superbă în stil franţuzesc care este CEC-ul. Banca clădită lângă CEC omoară clădirea cea veche, clădirea enormă care s-a făcut lângă Biserica Armenească, cât pe-aci să o dărâme, cea enormă care s-a făcut lângă Biserica Catolică… De ce? Toate astea, iertaţi-mă, sunt din cauza corupţiei, care face ca nici o lege să nu fie respectată în România, e întotdeauna ocolită că, gata, vine şperţul. E un adevăr trist, care trebuie spus. (…) Astăzi, periferia Bucureştiului este urâtă, dar urâtă! Românul şi-a pierdut simţul stilului”.

“Ştiţi că Bucureştiul realiza primul său concurs internaţional de urbanism cu participarea prestigioasă în 1906, cu 2 ani înaintea Berlinului, cu 13 înaintea Parisului sau a altor metropole?” BOGDAN ANDREI FEZI

http://www.stiri.com.ro/stire-2999/cum-a-iesit-bucurestiul-din-avangarda-arhitecturii.html

Neagu Djuvara crede că fostul suveran al României nu trebuia să accepte restituirea proprietăţilor regale, naţionalizate de comunişti, prin mijlocirea fostului preşedinte Ion Iliescu

După cum am anunţat în ediţia din 16 februarie a ziarului nostru, astăzi vă oferim spre lecturare partea a doua a dialogului cu profesorul Neagu Djuvara (95 de ani). Venerabilul istoric vorbeşte, printre altele, despre rolul monarhiei, despre Regele Mihai şi nu ezită să amintească nemulţumirile sale faţă de anumite acţiuni, mai vechi sau mai recente, ale fostului suveran al României. Cu o sinceritate debordantă, Neagu Djuvara sfărâmă tabuurile şi orgoliile prost gestionate din spaţiul public, supunând analizei românilor teme fundamentale privind viitorul lor. Nu lipsesc, desigur, micile relatări hazlii care dau atâta farmec situaţiilor descrise de Neagu Djuvara.

CARTE DE VIZITĂ

Neagu Djuvara s-a născut la 18 august 1916, la Bucureşti.
– Aparţine, pe linie maternă, familiei Grădişteanu, neam de mari boieri munteni.
– Participă la campaniile din Basarabia şi Transnistria ale Armatei Române (1941), fiind rănit.
– Licenţiat în litere la Sorbona (1937), doctor în drept la Paris (1940), doctor docent cu o teză de filosofie a istoriei.
– Din 1947 şi până în 1989 trăieşte în exil, în Franţa şi în Niger (1961-1984).

„Continuăm să avem incompetenţi la putere”

„Adevărul”: Am suferit lipsuri majore o lungă bucată de vreme, cam din anii ’45 şi până în prezent, cu mici intervale de calm aparent…

Neagu Djuvara: Da, dar asta poate să fie şi din cauză că ne guvernăm prost. Fiindcă vecinii noştri s-au descurcat mai bine, mulţi dintre ei. Nu ştiu cum e cu Bulgaria, dar bulgarii şi cu noi suntem cam codaşi, suntem ultimele vagoane.

Care ar fi soluţia pentru schimbarea mentalităţii românului?

Ce vreţi să spuneţi prin chestia asta?

Adică mulţi pleacă din ţară convinşi fiind că aici nu se va mai schimba nimic, niciodată, şi că noi suntem profund viciaţi la nivel colectiv. Lucrurile vor rămâne aşa sau se va mai întâmpla şi câte ceva bun în viaţa noastră?

Cred că se va întâmpla… Mai întâi faptul că au început să iasă mii şi, din păcate, milioane de oameni din România – cei care se întorc vin cu o atitudine total diferită şi cred că vom începe să avem un tineret mai învăţat, mai inteligent.

Credeţi că se mai întorc în ţară tinerii care au apucat să plece de aici?

Deocamdată mi se pare că se întoarce cam 1%, dar acel 1% e preţios. Şi să vă mai spun un lucru pe care l-am experimentat în mod întâmplător şi aproape caraghios. Acum vreo şapte ani, a venit să mă vadă, fără s-o cunosc, o tânără foarte simpatică, foarte deşteaptă, care era deja angajată într-o filială a City Bank de la Paris. Ea, în momentul acela, îşi isprăvea un doctorat în Finanţe la Paris, dar, patrioată, voia să intre la Banca Naţională. Şi a venit să mă roage pe mine să o introduc la domnul Isărescu. Eu îl cunoşteam pe domnul Isărescu, fără ca să fim intimi. În orice caz, pe vremea când făceam politică liberală şi el era prim-ministru, ne-am cunoscut, ne-am strâns mâna, deci el ştia cine e Neagu Djuvara. Îi fac o scrisoare, însă comit eroarea să precizez pentru ce vreau să-l văd, anume ca să-i prezint o tânără doctorandă în Finanţe, care lucra în Franţa, la banca cutare. Tânăra respectivă mi-a spus că după 10-15 zile trebuie să plece neapărat în Franţa. Eu am rămas niţel vexat că domnul Isărescu nu m-a primit sau că n-a pus pe secretara lui să-mi spună că n-are absolut nicio „fereastră” în care să mă primească. Doi ani mai târziu, vine să mă vadă fostul ministru Nicolae Noica. Stă la mine aici câteva minute şi pleacă, spunându-mi că are întâlnire cu domnul Isărescu. Îi spun: „Ascultă, dacă ai întâlnire cu domnul Isărescu, spune-i că Neagu Djuvara e cam vexat că nu i-a răspuns la scrisoare”. Mi-a telefonat a doua zi dimineaţa Noica şi îmi zice: „Domnul Isărescu zice că n-a primit niciodată nicio scrisoare a dumitale”. Aţi înţeles ce s-a întâmplat? Secretariatul lui, când a văzut că vreau să aduc pe cineva competent, nu i-a dat scrisoarea.

Credeţi?

Sunt convins! Că nu minte Isărescu în chestiunea asta. Ar fi putut să spună că n-a putut să mă primească în ziua aia. „N-am primit nicio scrisoare!” Este un sabotaj. Şi e foarte generalizată chestia asta. Mulţi tineri cu studii în străinătate au venit în România, au stat câteva luni aici şi s-au întors disperaţi pentru că au găsit uşile închise peste tot. Adică incompetenţii, care ocupă mii de locuri în România, când văd venind pe unul care ar putea să le ia locul, mult mai competent, fac pe dracul în patru ca ăla să fie descurajat şi să plece înapoi în străinătate.

Conjuraţia nulităţilor…

Să ştiţi că lucru ăsta este foarte generalizat la noi în ţară. Deci, continuăm să avem incompetenţi la putere până în pânzele albe.

Cineva trebuie să ia decizia de a tăia nodul gordian.

Ar trebui…

Îl vedeţi în stare pe preşedintele Traian Băsescu să facă chestiunea asta sau doar o clamează?

Dragul meu, e foarte greu să spui, fiindcă astea sunt cazuri care se întâmplă ici şi colo. Nu poţi să dibuieşti asemenea viclenii decât cu vremea. Dar asta înseamnă că există o asemenea mentalitate dramatic de rea…

Incompetenţii, care ocupă mii de locuri în România, când văd venind pe unul care ar putea să le ia locul, mult mai competent, fac pe dracul în patru ca ăla să fie descurajat şi să plece înapoi în străinătate.
„Mai înjurau chiar şi boierii noştri”

Foarte multă lume resimte „mitocanizarea societăţii româneşti”. Aţi constat o astfel de involuţie?

Dar bineînţeles, este un adevăr! Înjurătura la români o observa până şi secretarul italian al lui Constantin Brâncoveanu, în cartea lui despre ultimele evenimente din Ţara Românească. Anton-Maria Del Chiaro îşi aducea aminte că a văzut un copil de vreo 12 ani care aducea un cal îndărăt, de la adăpat. Calul îi scapă şi atunci aleargă după el cu o cascadă de înjurături – şi ştii că era popă acest Del Chiaro! Culmea e că era evreu convertit. Evreii convertiţi sunt foarte habotnici şi Del Chiaro a fost îngrozit de cum înjura de lucruri sfinte copilul acela de 12 ani.

Oare, la români, s-a înjurat dintotdeauna aşa cum se înjură azi?

Obiceiul ăsta de a înjura, la noi, e foarte dezvoltat… Dar, să ne înţelegem!, în trecut era ocazional, pe când acum a devenit limbajul de fiecare zi. Am îndrăznit să păstrez în cartea mea de amintiri relatarea unui fapt: urcându-mă într-un tren, prin ’90 sau ’92, între Curtea de Argeş şi Merişani, am văzut doi vlăjgani care mergeau la pescuit şi care, la fiecare trei cuvinte, spuneau „p… mea!” Dar vorbeau ca şi cum acolo era virgula – la trei cuvinte ziceau „p… mea!”, „p… mea!”, tot timpul. Trecând zilnic pe lângă liceul „Spiru Haret”, în apropierea căruia locuiam, vedeam ieşind băieţi şi fete care nu încetau a spune „p… mea!”, la fiecare pas. Asta nu exista acum 70 de ani, când eram eu copil.

Nu exista nici acum 22 de ani…

Cu vreme în urmă, dacă auzeai înjurături îl considerai pe ăla că e grobian, că e un prost crescut. Acum, tinerilor parcă nu le pasă, înjură şi în salon.

Francezii nu înjură?

Ei sunt săraci în înjurături, nu au aşa ceva. Consideră înjurătură – acum, iertaţi-mă! – când te tratează spunându-ţi că eşti un sex feminin. Şi te întrebi de ce sexul feminin e prost… Nu ştiu, dar, oricum, spui pe franţuzeşte că unul „e un prost”, ca şi cum ai spune pe româneşte „e o p…”. Asta e cea mai puternică înjurătură în limba franceză, dar a devenit aşa de curentă încât cucoanele o folosesc şi nici nu-şi mai dau seama de conotaţia ei. După cum şi cuvântul pe care-l avem noi pentru, mă rog…, coit, e acelaşi cuvânt latin „futere”, din care se trage franţuzescul „futre”. Dar a devenit aşa de comun în Franţa că sunt convins că lumea, cucoanele mai cu seamă, habar n-au de sensul originar al cuvântului, care înseamnă acelaşi lucru ca pe româneşte. Deci, nu se pot compara înjurăturile noastre cu ale francezilor, care sunt foarte săraci. Se pare că, în Europa, „campionii” sunt ungurii. Asta am auzit…

Şi noi îi urmăm îndeaproape…

Înjurăturile ungureşti sunt fantastice. Cu toate că se pretind a fi foarte catolici, înjurăturile lor abundă de lucruri sfinte… Totul e băgat în înjurătură. Şi românul înjură foarte mult, iar un lucru amuzant este că înjurau şi boierii.

Înjurau şi boierii?

Da, înjurau şi boierii, ba chiar şi boieroaicele.

Vă amintiţi vreo astfel de scenă?

Asta o ştiu din familie: sora mai mare a mamei mele era căsătorită cu baronul de Rainech. El provenea dintr-o familie de origine germană, trecută prin Grecia în momentul revoluţiei greceşti, dar cum în Grecia era sărăcie, a venit în România. Mama acestui unchi al meu – s-a povestit şi în ziarele epocii, pe la 1880 – baroneasa de Rainech, îl insultă, o dată, pe logofătul ei şi îi spune pe româneşte: „Futu-ţi mama ta!” Şi ăla, în loc să se supere, îi spune: „Cu ce coniţă?” Cum chestia asta a fost relatată prin ziarele vremii, s-a spus că şi baronesele înjură. Se putea întâmpla, dar mai rar. În cazurile familiilor pe care le-am cunoscut eu, n-am pomenit aşa ceva niciodată. Astăzi, este o degradare continuă, o generalizare a obiceiurilor mahalageşti.

Asta are consecinţe pe termen lung…

Absolut! E clar că societatea s-a schimbat în rău, de când eram eu tânăr şi până acum.

Care vor fi consecinţele la nivel social?

E curios să vezi, în ziare, cum unii domni tineri, care au făcut avere, încearcă să se îmbrace frumos şi spun că iau exemplu după domnul cutare sau chiar după Neagu Djuvara. Deci, ar exista o tendinţă către eleganţă, dar, pe de altă parte, aceasta e în contradicţie cu limbajul. Gândiţi-vă doar la tinerii aceştia îmbogăţiţi peste noapte, care conduc o maşină cu 200 de kilometri la oră. Din păcate – există şi o dreptate a Lui Dumnezeu! -, se omoară pe capete. E o tragedie.

Baroneasa de Rainech, îl insultă, o dată, pe logofătul ei şi îi spune pe româneşte: „Futu-ţi mama ta!” Şi ăla, în loc să se supere, îi spune: „Cu ce coniţă?
„De 80 de ani, am fost guvernaţi cât se poate de prost”

Ce nu vă place la presa românească de astăzi?

De la o vreme încoace, vă spun cinstit, nu mai citesc ziare. Mai întâi de toate, ziarele au început să dispară, or, ca să le iau de pe internet, nu-mi mai dau osteneala. Îmi pare foarte rău, dar o spun categoric, conţinutul e întotdeauna acelaşi. Şi, în plus, presa este foarte partinică. Vă dau un exemplu recent: un ziar favorabil domnului preşedinte Băsescu a publicat, acum câteva luni, pe patru pagini, nişte neadevăruri grosolane privitoare la 23 August 1944. Nici măcar eu n-am văzut articolul, mi l-a dat cineva după două luni. Dar, ţinând cont că sunt ultimul supravieţuitor al acelei epoci, cunoscând şi anumite secrete, ca să zic aşa, adică explicaţia anumitor secrete, am făcut un răspuns.

Ideea era că Antonescu urma să încheie pace cu sovieticii. Nu este adevărat?

Nu, nu este adevărat. Adică ceea ce nu este adevărat este să fi venit în ziua de 23 august o telegramă de la Stockholm care să-i fi dat dreptate lui Antonescu. Adică să-i fi acceptat condiţiile pe care el le punea. Această acceptare venise deja de trei luni şi nu avea ce să mai vină la 23 august. Dimpotrivă, guvernul lui Antonescu nu a răspuns acestei condiţii favorabile pe care o făceau sovieticii. Între noi fie zis, ambele chestiuni pe care le ceruse Antonescu erau stupide. Cerea, pe de o parte, să i se dea 15 zile ca să plece nemţii de bunăvoie din ţară, ceea ce nu s-a întâmplat în Ungaria. După câteva luni, când Horthy i-a spus lui Hitler că „nu mai poate”, tot guvernul lui a fost arestat şi înlocuit cu echivalenţii Gărzii de Fier în Ungaria. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi în România. A doua condiţie pe care o pusese Antonescu era şi mai stupidă, că, odată ocupată toată ţara de sovietici, să rămână un judeţ în Vestul ţării neocupat, pentru ca guvernul să n-aibă soldaţi sovietici în jurul lui. Ce însemna asta, când jumătate din Europa era ocupată de sovietici, că ai un judeţ neocupat? Deci, aceste condiţii sovieticii le-au găsit atât de stupide încât au răspuns imediat favorabil. Şi acest răspuns a venit la Bucureşti la 30 mai, or Antonescu n-a reacţionat. Timp de două luni şi 23 de zile nu s-a decis.

E o întreagă dezbatere în jurul personalităţii mareşalului Antonescu, foarte multă lume rămânând ataşată de el…

Să vă spun ceva: e firesc, fiindcă, de 80 de ani, am fost conduşi de oameni aşa de puţin simpatici sau aşa de puţin… cum să spun… Am avut în guvernul ţării nişte…

…oameni asupra cărora planau diferite suspiciuni.

Am fost guvernaţi cât se poate de prost. Nu vreau să mă pronunţ prea tare fiindcă risc să-i vexez pe cei care sunt acum la putere, dar e clar că imaginea lui Ion Antonescu, un ofiţer capabil, dârz, cinstit, apare ca o figură luminoasă. Asta o înţeleg. Dar dacă din punct de vedere politic a fost catastrofal, asta iarăşi trebuie s-o spunem. Tot ce-a făcut a fost greşit. Mai întâi, încă din tinereţe, era de o ambiţie uriaşă. El voia guvernul ţării chiar din anii ’30. Îşi dădea seama că Regele Carol al II-lea guverna prost, că era venal şi de ceva ani aştepta cu nerăbdare să i se dea puterea. Dar când a avut-o, a exersat-o într-un mod mult mai prost decât alt dictator.

De pildă, decât Franco…

…care l-a luat pe viitorul rege Juan Carlos, l-a crescut lângă el, ca să-nveţe „meseria”. Pe când Antonescu l-a ţinut pe Mihai I în necunoaştere totală a guvernării, ceea ce este inadmisibil. Tânărul acela era, totuşi, capul statului.

Vreme de 80 de ani, am fost conduşi de oameni puţin simpatici.
„Regele Mihai trebuia să rămână sărac şi curat”

Mai are vreo şansă monarhia în România de astăzi?

Ar fi avut în ’90, dar de atunci s-au mai stricat lucrurile. Am mai spus-o – şi asta m-a stricat, din cauza dumitale!, cu familia regală (n.a. aluzie la volumul de dialoguri „Un secol cu Neagu Djuvara”, Editura Adevărul, 2010) – ce gândesc despre felul cum ginerele Regelui l-a învrăjbit. Regele n-ar fi trebuit să accepte să fie în termeni atât de buni cu Ion Iliescu. Culmea culmilor este că, puţin timp după ce Ion Iliescu a fost ales pentru al treilea său mandat, deci în anul 2000, m-am aflat în audienţă la Rege. Îţi spun drept că nu mai ţin minte pentru ce mă dusesem să-l văd. Am avut curajul, pentru că eu sunt îndrăzneţ în chestiile astea, şi i-am spus: „Majestate, daţi-mi voie să vă spun că n-ar trebui să fiţi mereu văzut în prezenţa lui Ion Iliescu, pe care eu îl consider vinovat de crime şi care va trebui, o dată şi o dată, să fie judecat şi nu se cuvine ca…” Regele mi-a tăiat cuvântul: „Da, dar uite că domnul Emil Constantinescu mi-a făgăduit o grămadă de lucruri şi nu s-a ţinut de cuvânt, pe când Ion Iliescu îmi restituie”. Carevasăzică, Ion Iliescu a avut dibăcia, prin intermediul lui Duda, „să-l cumpere pe Rege”. I-a restituit Săvârşinul, pe urmă a pregătit restituirea Palatului Peleş. Asta e părerea mea, Regele Mihai ar fi trebuit să rămână sărac şi curat. Ion Iliescu i-a restituit lucruri care, într-adevăr, sunt ale lui, dar trebuia să le accepte mai târziu şi nu de la acest om.

Domnule profesor, s-a vorbit în ultima vreme, după discursul Regelui în Parlament, din octombrie 2011, despre reinstaurarea monarhiei. S-a avansat şi ideea unei monarhii cu principe străin, pentru că Regele Mihai este în vârstă, iar succesiunea principesei Margareta nu e văzută de toţi cu ochi buni. Asta deşi legea salică a fost abrogată – ca să spunem aşa – în cadrul familiei regale româneşti.

Păi, a fost abrogată numai prin voinţa Regelui. El nu poate să facă aşa ceva. Aici găsesc că, din punct de vedere juridic, Majestatea Sa a greşit. Ştiţi ce este legea salică? Mi se pare că în România majoritatea populaţiei nu ştie ce înseamnă. În 1326 – ca să vedeţi, suntem pe vremea lui Basarab Întemeietorul! – s-a stins linia directă a familiei regale franceze din dinastia Capeţienilor. Dar s-a stins linia iniţială, ca să zic aşa, şi a venit la moştenire, imediat, un văr al regelui defunct, care a fost Henric al VI-lea. Dar regele Angliei, Eduard al III-lea, era fiul unei fete a regelui Franţei, Philippe cel Frumos, şi atunci, marea nobilime franceză din jurul tronului, care n-avea chef să vadă un rege englez pe tron, fiindcă deja fuseseră războaie între ei, a născocit o lege a francilor vechi, adică cei care au cucerit Franţa în secolul al IV-lea şi al V-lea, şi care erau franci salieni. Au descoperit că acolo legea era să nu se transmită regalitatea prin femei. Dar e foarte interesant cum această lege, născocită de jurişti francezi din veacul al XIV-lea, s-a răspândit în mai toată Europa. Pe urmă, cu vremea, a fost stricată de dinastii care au spus că vor să fie continuată regalitatea şi prin femei. Dar, lucru interesant, asta s-a întâmplat numai în ţările nordice, care au devenit protestante. În ţările catolice nu s-a admis. Nici în Franţa, nici în Spania, nici în Italia. Şi noi am moştenit această lege salică. Ce vreau să spun? Majestatea Sa Regele Mihai nu are puterea să schimbe ceva care a fost stabilit în Constituţia din 1923 şi, mai înainte, în Statutul Familiei Regale, care s-a votat în 1866. Deci, dacă ar vrea ca să-i succeadă principesa Margareta, ar trebui, mai întâi, ca poporul nostru să voteze reîntoarcerea monarhiei. Deci, timp de o zi, două, să spunem, să fie Regele Mihai din nou Rege al României. El ar genera un vot pentru un nou Parlament care să schimbe Constituţia din 1923, iar în acea Constituţie să se spună că pot să urmeze la tron şi femeile. Dar nu poţi să pui căruţa înaintea boilor.

Prin urmare, decizia Regelui n-are acoperire juridică…

Majestatea Sa Regele nu are puterea să schimbe o lege constituţională şi un statut al Casei Regale Române. Încă ceva: eu nu l-am aprobat când a făcut un fel de declaraţie cum că nu mai are nimic de-a face cu familia Hohenzollern. Cum poţi să spui aşa ceva? Când te gândeşti că primul nostru Rege, Carol I, a rămas „foarte Hohenzollern” în tot comportamentul lui. De pildă, castelul Peleş l-a făcut ca un castel german renascentist, nu s-a „jucat”, ca să zic aşa, ca să facă o Mogoşoaie mai mare, să facă ceva care să fie în stil brâncovenesc. El a făcut un castel Hohenzollern. Cum poţi să vii tu acum, nepotul, să spui că nu vrei să ai nimic de-a face cu neamul tău? Eu consider că nu se justifică această condamnare a unei moşteniri de familie. El e Hohenzollern de origine, dar nu mai poartă numele fiindcă, în 1916, ei au dezmoştenit ramura Hohenzollern din România. Dar noi nu avem să adăugăm ceva la chestia asta.

Găsiţi viabilă ideea unei monarhii ca la 1866 în România?

Dar de ce să schimbăm dinastia? Nu, aici nu înţeleg care e motivul. De ce să schimbăm dinastia?

De pildă, din pricina reţinerilor sau rezervelor pe care le au unii faţă de succesiunea la tron şi faţă de anumite gesturi istorice ale Regelui Mihai…

Dar, dacă au reţineri faţă de venirea unei femei pe tron, trebuia să-l „înfieze” pe tânărul Nicolae. Nu văd de ce să schimbăm dinastia. Şi, în orice caz, monarhia în sine eu o găsesc mai valabilă decât republica, chiar dacă ai câteodată un rege slab, cum a fost şi Carol al II-lea, care n-a fost un rege bun, dar n-a fost nici catastrofal. Uitaţi-vă în Europa de astăzi, puţinele ţări care au mai păstrat monarhia sunt cele mai calme, cele mai civilizate – Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Marea Britanie. Mai sunt şi altele, cum este Spania sau Belgia, care s-ar rupe în bucăţi dacă n-ar fi monarhie. Carevasăzică, monarhia, în sine, este cea mai cuminte formulă de guvernare. Monarhia constituţională lasă guvernul să fie ales de popor, dar partea absolut suverană şi care poate să spună un cuvânt decisiv, la un moment dat, rămâne regalitatea.

Ion Iliescu i-a restituit Regelui lucruri care, într-adevăr, sunt ale lui, dar Regele trebuia să le accepte mai târziu şi nu de la acest om.
„La noi, educaţia cinstei nu s-a făcut încă”

Domnule profesor, ce vă nemulţumeşte cel mai mult în societatea românească de astăzi?

Of, Doamne! Am impresia, să spun drept, că cei 50 de ani de comunism au schimbat comportamentul românilor în mod absolut… Nu pot să vă spun cum. Eu am mai spus chestiunea asta, că, întorcându-mă după 45 de ani în ţară, am găsit că românul de rând şi-a schimbat profilul, nu mai este acelaşi, nu mai judecă la fel. Ţăranul nostru umbla în straie curate, albe, cu broderii frumoase şi avea un profil de oarecare nobleţe. Mă întorc în ţară şi văd ţăranul român îmbrăcat ca Mao Zedong. Ani de-a rândul m-am dus la ţară, acolo unde avusesem moşia. Am mai văzut un lucru: pe vremea copilărie mele, ţăranul nu se îmbăta, iar cei care se îmbătau se îmbătau duminica. Acum se îmbată în fiecare zi. Am găsit, aşadar, nişte moravuri stricate. În plus de asta, în comunism, ţăranul român nu a putut supravieţui decât furând. La noi, educaţia cinstei nu s-a făcut încă. Eu cred că unul dintre lucrurile pe care le-aş fi făcut, dacă aş fi fost preşedinte, era să-i adun pe învăţători şi să le spun: „De acum înainte, punctul principal al educaţiei copiilor este să le spuneţi că furtul este unul dintre cele zece păcate lăsate de Moise”.

I-aţi spus preşedintelui Băsescu treaba asta, ce aţi fi făcut ca şef al statului?

Acum, eu nu pot să-l schimb. Am să-i repet. Ştiţi că i-am scris o scrisoare deschisă. La ultima confruntare televizată de la alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, mă luase Crin Antonescu ca pe un vas cu flori de pus pe masă. Dar în seara când a văzut că n-a ieşit el al doilea, nu m-a mai consultat, că i-aş fi spus să nu se alieze cu Geoană. Dar, ce vreau să spun este că eram în sală, acolo, la cinci, şase metri în spatele candidatului Traian Băsescu. După o oră de discuţii, la un moment dat, l-am auzit zicând că nu e admisibil faptul că nu s-a făcut încă procesul cu „teroriştii lui Ceauşescu”. Mi-a bătut inima în piept şi am zis că o să-l pornească, că o să-i dea drumul procesului. Nu e vorba de o intervenţie a Executivului în Justiţie, ci, dimpotrivă, e o intervenţie a preşedintelui către primul său ministru pentru a nu împiedica să se facă Justiţia. Că asta se întâmplă de 20 de ani – este împiedicată justiţia să-şi facă treaba. Dovadă că Ion Iliescu avusese dibăcia să împăneze cele trei mari instituţii judiciare cu oameni de-ai lui.

Acum i se reproşează asta preşedintelui Traian Băsescu…

Ce să facă? A făcut bine că a schimbat majoritatea… Să se termine cu „majoritatea iliesciană”, cum era la Curtea Constituţională!

Suntem cumva blestemaţi să avem mereu aceeaşi abordare în privinţa intervenţiilor politice în Justiţiei?

Da, e grav. În orice caz, ce a făcut preşedintele Băsescu e un lucru care a înlăturat un rău mai mare. Fiindcă, în momentul acela, procurorul Voinea adunase un dosar copleşitor împotriva lui Ion Iliescu şi a acoliţilor lui, că sunt o grămadă.

Domnule profesor, dar de unde provine aversiunea dumneavoastră faţă de Ion Iliescu?

Să nu credeţi că este o aversiune personală. Este o aversiune împotriva unei enormităţi criminale care rămâne nepedepsită.

Revenind în actualitate, credeţi că vom ieşi cu bine din anul 2012?

Nu sunt Mafalda, nu pot să vă spun. Dar am încredere în guvernarea lui Mihai Răzvan Ungureanu. Cu asta termin.

Ţăranul nostru umbla în straie curate, albe, cu broderii frumoase şi avea un profil de oarecare nobleţe.
Două volume de colecţie

Biblioteca „Adevărul” a scos pe piaţa cărţii, în anii 2010 şi 2011, două volume de dialoguri semnate de jurnalistul George Rădulescu – „Un secol cu Neagu Djuvara” şi „În căutarea României pierdute”. Ambele lucrări conţin aprecieri ale profesorului Neagu Djuvara despre viaţa socială, politică şi economică din România de ieri şi de azi. Mai mult, volumul „În căutarea României pierdute” reuneşte 14 dialoguri cu personalităţi din varii domenii de activitate, precum Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici, Tudor Gheorghe, Oana Pellea şi Dan Puric. „Un secol cu Neagu Djuvara” şi „În căutarea României pierdute” sunt disponibile în toate librăriile „Adevărul”, precum şi pehttp://www.adevarulshop.

http://www.stiri.com.ro/stire-22282/regele-mihai-trebuia-sa-ramana-sarac-si-curat.html

 

Neagu Djuvara a ţinut să lămurească, special prin intermediul ziarului „Adevărul“, un moment decisiv din istoria recentă: 23 august 1944.

Neagu Djuvara a scris acest articol după ce într-un cotidian central (al cărui nume profesorul l-a trecut, cu delicateţe, sub tăcere) au apărut articole în care se prezenta „telegrama de la Stockholm” într-o lumină falsă. Concret: prin respectiva misivă, Moscova ar fi anunţat în dimineaţa lui 23 august 1944 că e gata să încheie armistiţiul cu mareşalul Antonescu, dar Bucureştiul a nesocotit telegrama şi mareşalul a fost arestat. Neagu Djuvara e ultimul martor ocular în viaţă al poveştii „telegrama de la Stockholm”. El a fost mesagerul trimis în Suedia pentru reluarea negocierilor de armistiţiu şi arată că intenţia mareşalului Antonescu de a semna armistiţiul cu sovieticii era profund neserioasă. Intertitlurile şi structurarea acestui material aparţin redacţiei.

De zeci de ani se vântură informaţia că ar fi existat o telegramă sosită în dimineaţa lui 23 august 1944 care ar fi acceptat condiţiile mareşalului Antonescu şi l-ar fi încuviinţat să semneze armistiţiul cu Uniunea ­Sovietică. Informaţia e cu totul eronată. Acceptarea celor două condiţii de ameliorare cerute de mareşal fusese transmisă la Bucureşti din 30 mai 1944. Deci cu aproape trei luni înainte de 23 august.

1. Telegrama sosită de la Stockholm în dimineaţa lui 23 august nu anunţa, ­nicicum, un acord cu mareşalul Antonescu, după cum voi dovedi mai jos.

2. A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 august s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi. Iar rezistenţa unităţilor române s-a arătat atunci pentru prima oară extrem de slabă, prefăcându-se într-o adevărată derută. (Voi arăta mai jos propriile cuvinte pe care mi le-a spus mie Mihai Antonescu, chiar în noaptea de 22 către 23 august, când m-a trimis la Stockholm cu instrucţiuni pentru ministrul nostru Fred Nanu, ca să se reia negocierile cu doamna ­Kolontay, ambasadoarea sovietică.)

3. Din cele două ameliorări cerute de Antonescu la „capitularea necondiţionată”,  zona neocupată de armata sovietică în cazul ocupării întregului teritoriu naţional ar fi fost un judeţ din extremul vest al ţării unde  să se menţină guvernul ţării şi nu „o zonă neutră pe frontul din Moldova”!

La Direcţia Cifrului şi Cabinetului

Cititorii ziarului dumneavoastră trebuie să afle din capul locului că informaţiile pe care ţin să le dau în prezenta scrisoare se întemeiază pe faptul că, intrat la Ministerul de Externe prin concurs, în primăvara lui 1943 (după ce fusesem mobilizat aproape trei ani pe front din prima zi a războiului şi până la căderea Odessei), fusesem repartizat la Direcţia Cifrului şi Cabinetului.

După 23 august 1944, Partidul Comunist Român a devenit tot mai vizibil   Foto: afp

Datorită încrederii pe care am inspirat-o superiorilor mei – îi citez în ordine ierarhică crescândă: Camil Demetrescu, Victor Rădulescu-Pogoreanu, Grigore Niculescu-Buzeşti – am fost curând admis în foarte strâmtul grup care a fost pus la curent cu telegramele cifrate care erau schimbate cu câteva posturi diplomatice neutre, în numele Opoziţiei, în neştirea secretarului general al ministerului şi al ministrului Mihai Antonescu.

Într-adevăr capii celor trei partide politice istorice, în înţelegere cu Regele, convinşi de felul dictatorial cu care Antonescu guverna ţara în război, refuzând toate sfaturile pe care ei i le sugeraseră şi ţinând pe tânărul rege în totală ignoranţă faţă de dezbaterile din guvern şi de hotărârile luate (Regele ­Mihai, şeful constituţional al Statului, a aflat de intrarea noastră în război înpotriva URSS, prin radio BBC! (lucru mai scandalos nici că se poate închipui), luaseră iniţiativa ca, prin înalţi funcţionari ai Ministerului de Externe care împărtăşeau părerea lor că trebuie căutată neapărat o grabnică ieşire din război, să înceapă tatonări cu reprezentanţi ai Aliaţilor în mai multe capitale neutre ca Ankara, Berna, Lisabona, Stockholm. Aceasta a început după intrarea în război a Statelor Unite şi, mai cu seamă, după catastrofa de la Stalingrad, când pentru orice minte politică luminată, victoria finală a Germaniei apărea mai mult decât improbabilă.

La Lisabona, în această conjunctură, a activat consilierul de Legaţie Brutus Coste; la Berna, consilierul George Anastasiu; la Stockholm, consilierul George Duca (fiul lui I.G. Duca); la Ankara, în sfârşit, ministrul Alexandru Cretzianu, de curând numit în post. În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi ­URSS.  A plecat cu ştiinţa mareşalului Antonescu, care a ţinut să-l vadă înainte, ca să-i comunice  condiţiile în care el, Conducătorul Statului, ar fi acceptat acordul la care ar fi ajuns reprezentantul Opoziţiei cu puterile Aliate.

Călătoria lui Vişoianu

La puţine săptămâni după plecarea lui Ştirbei, Maniu, principala personalitate din Opoziţie, a impus să plece la Cairo alături de Ştirbei şi diplomatul de carieră Constantin Vişoianu, om de încredere al Partidului Naţional Ţărănesc. (Călătoria lui Vişoianu a fost mai dramatică, deoarece a străbătut Bulgaria şi Turcia cu paşaport pe un alt nume.)

La propunerile părţii române, care cerea unele uşurări la teribila condiţie de „Capitulare necondiţionată” (impusă, trebuie reamintit, de SUA), Marea Britanie şi Statele Unite au dat un răspuns în termen de vreo opt zile. URSS n-a răspuns niciodată la Cairo.

Samsarul bulgar

În schimb, chiar din decembrie 1943, pe căi lăturalnice, adică prin intermediul unui samsar bulgar, a propus reprezentantului României, ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu, ca ţara noastră să înceapă imediat negocieri  directe cu URSS, prin ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, Alexandra Kolontay.

Nanu a transmis îndată propunerea la Bucureşti, prin telegramă cifrată. Guvernul Antonescu, răspunzând favorabil, întâlnirile Nanu-Kolontay au început. Din prima şedinţă, ­URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.

Cu toată această surprinzătoare condiţie, care tindea să ne lipsească de sprijinul eventual al „inamicilor” noştri probabil cei mai indulgenţi, guvernul Antonescu l-a autorizat pe Nanu să înceapă tratativele cu ambasada sovietică.

“În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi URSS.”

“A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare.”

“Din prima şedinţă, URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.”

Cine e Djuvara

Neagu Djuvara s-a născut în august 1916 la Bucureşti, într-o familie de aristocraţi. Şi-a făcut studiile la Paris, fiind licenţiat în Litere şi în Drept. În Al Doilea Război Mondial a luat parte la campania din Basarabia şi Transnistria şi a fost rănit, în apropiere de Odessa. A intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943 şi este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944 în legătură cu negocierile de pace cu URSS, reprezentată de ambasadoarea Alexandra Kolontay.

A fost numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu şi a rămas în Suedia până în septembrie 1947. După preluarea totală a puterii de către comunişti a hotărât să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale exilului românesc. În 1961 a plecat în Republica Niger, unde a stat 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Afacerilor Străine.

A fost, de asemenea, profesor de drept internaţional şi istorie economică. Şi-a reluat şi studiile la Sorbona şi în 1972 a obţinut doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub coordonarea lui Raymond Aron. După decembrie 1989 s-a întors în România, unde a fost profesor-asociat al Universităţii din Bucureşti şi a publicat mai multe cărţi bine primite de public. În anul 2010, la Editura Adevărul a apărut volumul-interviu „Un secol cu Neagu Djuvara”, semnat de jurnalistul George Rădulescu.

Ordinul tânărului rege constituţional

Partea cu adevărat extraordinară a situaţiei este că, la puţine săptămâni după începerea acestor contacte „oficiale”, consilierul de Legaţie  George Duca, printr-o telegramă cifrată, cu un semn iniţial deosebit, era însărcinat de Opoziţie (să-i zicem grupul de la Buftea, deoarece acolo se întruneau izolat, în conacul Ştirbei, şefii partidelor „istorice” cu cei doi sau trei tineri diplomaţi de la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului care erau în măsură să trimită şi să primească telegrame supracifrate cu un sistem extrem de simplu, dar eficace, care n-a fost niciodată descifrat nici de serviciile speciale ale lui Antonescu, nici de germani) să ia şi dânsul în taină contact cu sovieticii.

Aceasta deoarece şefii Opoziţiei intuiau că Antonescu, obstinat în credinţa lui că trebuie aşteptat un moment mai prielnic din punct de vedere militar, pentru eventuala semnare a unui armistiţiu, după toate discuţiile cu partea sovietică, în cele din urmă nu va face pasul necesar către ieşirea din alianţă cu Germania; deci era indispensabil să se prevadă şi o alternativă, adică înlăturarea „Conducătorului” şi semnarea mai grabnică a unui armistiţiu de către un nou guvern numit de Rege, şeful Statului. Se bănuia însă că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată  şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.

În plus, îşi închipuiau – prost cunoscători ai tradiţiilor româneşti – că armata nu va asculta decât de ordinul generalului dictator şi nu de ordinul tânărului rege constituţional. Se va vedea că la 23 august, după destituirea mareşalului, nicio unitate a armatei române  nu a fost neascultătoare a ordinului dat de Regele ţării.

Condiţiile cerute de Ion Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu

Trebuie precizat acum care erau condiţiile de uşurare a „Capitulării necondiţonate” pe care le dorea Antonescu, cu toate că putuse constata din precedentul capitulării Italiei (8 septembrie 1943) că nici acea mare putere nu obţinuse nicio derogare de la capitularea necondiţionată (vom vedea ulterior că nici cele mai mari puteri ale Axei, Germania şi Japonia, nu vor primi derogări de la draconica condiţie).

Antonescu însă credea morţiş că România, putere relativ mică, putea încă discuta despre condiţii mai uşoare. Şi iată ce a cerut el la Stockholm prin Fred Nanu. Ţin să subliniez, încă o dată, că informaţiile pe care le dau aici le am direct de la cei doi negociatori români, Nanu şi Duca, cu care am fost în contact timp de trei ani (1944-1947):

1. Cerea să i se lase 15 zile ca să-i convingă pe germani să părăsească tot teritoriul românesc înainte de semnarea unui armistiţiu şi de ocuparea ţării de către armata sovietică.

2. Cerea, de asemenea, ca după ocuparea ţării de către sovietici în înaintarea lor, un judeţ din vestul ţării să rămână fără prezenţă militară sovietică pentru ca acolo să funcţioneze nestingherite guvernul şi toate organele administrative centrale ale ţării.

Cine nu vede astăzi că ambele cerinţe erau cu totul iluzorii?

A. Dacă guvernul român înştiinţa partea germană că intenţiona să semneze un armistiţiu, germanii cu forţele lor din ţară (de pildă, forţele antiaeriene de la Ploieşti) ­i-ar fi arestat pe Antonescu şi pe toţi membrii guvernului şi i-ar fi înlocuit îndată cu Horia Sima şi cu legionarii „ţinuţi în rezervă”. Este exact scenariul ce se va desfăşura peste câteva luni la Budapesta.

B. A-şi închipui că păstrarea unei zone (limitate) fără prezenţă de trupe sovietice, în jurul sediilor guvernului român, prezenta vreun interes, când jumătate din Europa ar fi fost ocupată de forţele sovietice, era o naivitate care ilustrează dramatic nenorocirea pentru ţară, ca un ofiţer, valoros pe plan militar, să se prefacă în om politic nepriceput, dar atotputernic şi stăpânit de un orgoliu nemăsurat.

Armistiţiul în numele unui nou guvern

Dau aici, pe baza surselor celor mai autentice, întreaga lămurire privitor la pretinsa „taină”. A sosit într-adevăr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm. Cel care a expediat-o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. Cum am spus mai sus, el e cel care, de luni de zile, ducea cu ambasada sovietică negocieri în numele Opoziţiei, paralel cu ale ministrului  Nanu şi fără ştirea lui.

Or, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând că în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile,  să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie. În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice Opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de Rege, după demiterea lui Antonescu.

Regele Mihai (primul din dreapta) l-a însoţit pe Ion Antonescu (în centru) pe front, în 1941  Foto: corbis

Telegrama fără obiect 

Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de ­Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul supracifrat de care am vorbit mai sus. Telegrama va fi fost aşadar descifrată la minister la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, de vreunul dintre tinerii care erau admişi în „complot” şi comunicat numai lui Grigore ­Niculescu-Buzeşti. Întrucât acesta s-a aflat alături de Regele Mihai, împreună cu alţi doi-trei consilieri ai regelui, ca de pildă diplomatul Ioan Mocsony-Stârcea, la dramatica întâlnire cu mareşalul în după amiaza aceleiaşi zile, e de presupus că a păstrat cu el acea telegramă devenită fără obiect după arestarea mareşalului şi formarea noului guvern în care el devenea ministru de Externe.

Exemplarul raportului, la Stanford

După elucidarea „tainei”, mai am datoria să raportez aici, pe scurt, şi scopul trimiterii mele la Stockholm de către guvernul Antonescu, în dimineaţa lui 23 august 1944, şi cuprinsul instrucţiunilor pe care mi le-a dat Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe, în noaptea de 22 către 23 august 1944.

S-ar putea ca rezumatul prezent să nu mai fie atât de amănunţit ca raportul pe care l-am redactat la Stockholm la sosirea mea la 24 august 1944, din care am dat o copie ministrului Fred Nanu (rechemat în dimineaţa lui 24 august) şi alta lui George Duca, numit de noul guvern, tot atunci, însărcinat cu afaceri. În aceeaşi telegramă, eu eram numit secretar de legaţie la Stockholm, deoarece întoarcerea mea în ţară devenise deocamdată imposibilă, din pricina „răsturnării alianţelor”. Exemplarul raportului meu încredinţat lui Duca a fost depus de acesta când, după rechemarea lui de către guvernul comunist, s-a refugiat în SUA, la un fond român la Universitatea Stanford, unde acum poate fi oricând consultat, pentru confirmarea declaraţiilor mele actuale – după 67 de ani.

Tânărul curier

Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august (stătuse o zi şi jumătate în Bucureşti), de a răspunde în sfârşit, după o şovăire de trei luni, propunerii sovietice din 30 mai. Faptul însă că, în loc de a trimite îndată o telegramă cifrată ministrului Nanu cu instrucţiunea de a relua legătura cu doamna Kolontay, operaţie care ar fi cerut – la minister şi apoi la legaţia din Stockholm – cel mult o oră, se lua riscul de a trimite mesajul printr-un tânăr curier care pleca, regulamentar, a doua zi, cu valizele de curier diplomatic, consider că e de o gravitate excepţională.

Acea călătorie lungă se făcea în condiţii extrem de riscante de bombardamente aliate şi de nesosire a curierului la Stockholm. Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul. Amănuntele tragicomice ale călătoriei mele de 36 de ceasuri, de la Bucureşti la Stockholm, vor dovedi din plin că riscul de nesosire era real.

Minciuna din „Oglinda”

În filmul „Oglinda” al lui Sergiu Nicolaescu există o minciună: se spune că a existat o telegramă cu un răspuns favorabil de la Soviete! Asta e o legendă care s-a răspândit foarte repede.

“Se bănuia că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.”

“Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august, de a răspunde în sfârşit propunerii sovietice din 30 mai.”

“Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul.”

Instrucţiunile primite de Neagu Djuvara în noaptea de 22 spre 23 august 1944

Raportez, de asemenea, pe scurt, instrucţiunile pe care mi le-a dat în noaptea de 22 către 23 august 1944 Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe. Era aproape miezul nopţii şi trebuia, înainte de a lua avionul, să mă întorc la Snagov, unde direcţiunea noastră era evacuată de la începutul lui mai, după primele mari bombardamente americane şi britanice asupra Bucureştilor, ca să preiau valizele de curier.

Alexandra Kolontay, ambasadoarea URSS la Stockholm

Calitatea mea era doar de ataşat de legaţie (primul rang în ierarhia diplomatică; voi avea 28 de ani o lună mai târziu). Eram desemnat de Piki Pogoneanu, în împrejurări pe care nu mai e cazul să le povestesc aici, ca să fiu, eu, a doua zi, „curierul diplomatic” către Stockholm.

Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate. Faptul că, în acel caz, curierul era, pe deasupra, însărcinat cu misiunea neobişnuită şi gravă de a transmite noi instrucţiuni pentru reluarea negocierilor de armistiţiu, era cu totul excepţional.

Mihai Antonescu, nervos şi obosit

De aceea, cu doar câteva ceasuri înainte, Mihai Antonescu ordonase să nu mai plece în diversele direcţii curierii dinainte întâmplător orânduiţi. Făcuse însă două excepţii, fiindcă tinerii desemnaţi îi inspirau încredere: Emil Ciurea pentru Ankara şi eu pentru Stockholm. Mă primeşte aşadar în toiul nopţii. L-am găsit – era firesc – foarte nervos şi obosit. Mi-a spus că, din pricina situaţiei dezastruoase de pe front, domnul mareşal se hotărâse să reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea sovietică la Stockholm.

Reamintind insistenţele pe care de săptămâni de zile le făcea, în telegramele sale, ministrul Nanu, ca guvernul nostru să dea, în fine, un răspuns sovieticilor care, de trei luni de zile, cum am spus mai sus, acceptaseră acele condiţii puse de mareşal, a vrut să-mi explice mai întâi, spre a le comunica domnului Nanu, motivele pentru care s-a ezitat până atunci. Discursul mi s-a părut confuz. Reţin doar două dintre motive: 1. speranţa păstrată încontinuu de mareşal, să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu; 2. un zvon care fusese raportat, că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice.

În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în postură falsă. Mărturisesc că, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam să fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu zvon – lansat, fără îndoială, intenţionat, de unul sau de celălalt dintre cei doi mari adversari. A adăugat însă că situaţia creată de spargerea frontului germano-român în zilele de 19-20 august l-au convins pe mareşal de necesitatea reluării negocierilor de la Stockholm. În acest scop, domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay: 1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul; 2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.

Soldaţii nu s-au mai bătut bine

Mi-a spus apoi un lucru atât de extraordinar, încât mă tem să nu fiu crezut pe cuvânt: domnul Nanu trebuia să dea părţii sovietice ca nou argument că România doreşte sincer pacea faptul că soldaţii români, în faţa ultimei ofensive sovietice, nu s-au mai bătut bine.

Argumentul mi s-a părut, pe loc, atât de insolit încât, cu toată vârsta mea şi scurta mea experienţă diplomatică, am îndrăznit să-l întrerup pe ministru, chiar pe un ton vehement, rugându-l să mă ierte că mă încumet să-l contrazic, zicându-i că un asemenea argument nu trebuia în niciun caz înaintat la deschiderea unor negocieri finale, căci implicau renunţarea dinainte a continuării rezistenţei, în cazul în care am fi constatat, la urma urmei, imposibilitatea de a încheia armistiţiul în condiţiile impuse.

Mihai Antonescu a acceptat întâmpinarea mea şi mi-a zis: „Ai dreptate! Mai bine să nu spună asta!”. Am plecat de la acea memorabilă audienţă cu dramatica impresie că „număru’ doi” al regimului era, în acel moment tragic, cu totul descumpănit şi cu un singur gând, să scape cel puţin el. Am dedus-o pe loc când, înainte de despărţire, mi-a spus că intenţiona să plece a doua zi la Ankara, ca să vadă el, acolo, ce-am mai putea aştepta de la Turcia şi de la anglo-americani…

“Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate.”

“Domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay: 1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul; 2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.”

Intenţia mareşalului Antonescu, neserioasă

Peripeţiile drumului de la Băneasa la Stockholm via Viena-Berlin (cu o noapte la Berlin) le-am povestit în cartea mea „Amintiri din pribegie” (Albatros, 2002; Humanitas, 2005, 2006, 2010). Voi spune aici doar foarte pe scurt: 1. a fost cât pe-aci să nu fiu acceptat la Viena, la schimbarea de avion, din cauza excesului meu de valize; 2. la Berlin nu m-a aşteptat nimeni din partea ambasadei române, evacuate la 70 de kilometri de Berlin; 3. marele hotel Adlon la care am ajuns, după ce îndrăznisem să cer telefonic la Auswärtiges-Amt (Ministerul de Externe), o maşină specială „pentru a duce curierul român la Stockholm, de la aeroport la hotel”, nici pomeneală să aibă loc în acea noapte pentru mine; după ore de aşteptare înfrigurată la poarta hotelului am întâlnit, în fine, ca prin minune, trei tineri români de o inconştienţă incredibilă, care mi-au găsit loc în alt hotel şi m-au luat la cină împreună cu o tânără aristocrată nemţoaică cu care doreau să mă ia în acea seară la un club să dansăm!

Tragi-comedia

Unii cititori vor crede că spun braşoave, ca să-mi bat joc de ei. E, din păcate, adevărul greu de închipuit, privitor la drumul pe care l-a făcut mesagerul mareşalului Antonescu la Stockholm pentru reluarea negocierilor de armistiţiu. Să mai adăugăm că această tragi-comedie suprarealistă avea loc câteva ceasuri după ce mareşalul Antonescu fusese demis şi arestat. Tinerii români m-au dus totuşi la noul hotel. N-a fost bombardament în acea noapte.

La cinci dimineaţa, tinerii, după o noapte de chef, au venit la vreme să mă ducă la aeroport. Am rămas în pană de benzină pe drum… dar, alergând tuspatru cu geamantanele în ­mâini, am sosit la vreme să găsesc un ultim loc liber în micul avion de Stockholm şi să sosesc, evident degeaba, la legaţiunea română, unde iarăşi nu eram aşteptat. E totuşi bine să se ştie barem azi, de la un martor ocular, ce neserioasă a fost intenţia mareşalului Antonescu de a negocia la vreme condiţii acceptabile cu sovieticii.

Şi să se termine odată cu „povestea telegramei de la Stockholm de la 23 august, prin care URSS acceptă condiţiile de armistiţiu ale mareşalului Antonescu”! E scandalos că unele organe de presă şi chiar unii „istorici de meserie” refuză în continuare mărturia a, pesemne, ultimului martor ocular al evenimentului de acum 67 de ani.

28 de ani avea Neagu Djuvara în august 1944, când a fost trimis la Stockholm.

http://www.stiri.com.ro/stire-21030/neagu-djuvara-misterul-telegramei-de-la-stockholm.html

 

Era o vreme când saşii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică regiunea celor şapte cetăţi: Braşov , Bistriţa, Sebeş, Sibiu , Sighişoara, Mediaş şi Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale şi ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin.
Ofereau la schimb articole de meşteşugărie, pe care saşii le produceau de o calitate recunoscută în toată Europa.
Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii saşi. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum saşii nu erau obişnuiţi cu băutura (ei erau obişnuiţi cu munca), se
“ameţeau” repede, iar când începeau negocierile pentru preţul produselor, erau aproape beţi şi nu mai reuşeau să vândă la preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla… şi imediat negustorii saşi se “pileau” la loc.
Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preţ mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel.
Când au ajuns în “cele 7 cetăţi”, adică în Transilvania, Burgermeisterul (adică primarul) şi-a dat seama că negustorii saşi au fost păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate şi au cumpărat scump vin prost. I-a întrebat cum au decurs negocierile şi şi-a dat seama de strategia oltenilor:
îi îmbătau pe saşi apoi negociau cum vroiau ei.
În anul următor au pornit din nou negustorii saşi spre podgoria Drăgăşani pentru a face schimb de produse şi pentru a aduce vin în Transilvania. Şi, la fel ca şi anul precedent, negustorii au fost ospătaţi şi au băut cot lacot cu oltenii, din vinul cel mai tare. Apoi, când abia se mai ţineau pe picioare, au început să negocieze şi să facă afaceri. Oltenii îşi frecau mâinile că iară i-au păcălit pe saşi. Pe când saşii îşi arătau produsele şi oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc: “Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică “cel care gustă”.
Toţi îl respectau şi nici unul nu-i ieşea din vorbă. Dintre toţi el era singurul care nu a pus strop de băutură în gură. El a fixat preţul de vânzare a produselor meşteşugăreşti, el a gustat vinul şi a fixat preţul de cumpărare şi a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruţe.
Astfel saşii, numai după ce au adus cu ei un Der Schmecker, au putut face un comerţ cinstit cu oltenii.
Aceasta este originea adevărată a cuvântului “şmecher”, chiar dacă acum înseamnă  altceva.
TOT DESPRE ORIGINEA CUVINTELOR

Prietenul Dan Gheban mi-a trimis pe mail un material despre originea cuvântului șmecher în limba română. Am făcut o scurtă cercetare și vin cu câteva completări, zic eu, necesare. “Şmecher”, vine cu o explicaţie Eftimiu vine de la faptul că boierii olteni care aveau podgorii au angajat câte un specialist în degustarea vinurilor. Cum în germană cuvântul “schmecken” înseamnă a avea gust, a fi bun la gust, s-a ajuns ca specialistul respectiv, pe care nu îl puteai păcăli cu vin prost, să fie numit “şmecher”… adică un individ isteţ, imposibil de fraierit.

Eftimiu, care se născuse în Bobostita din Epirul albanez și n-a știut, până la șapte ani, nici o boabă din limba română, era pasionat să descopere originea unor cuvinte și deținea secretul multor etimologii neașteptate. De pildă, cuvântul “săndulie”, cu care oltenii numesc covorașul de lângă pat, vine de la franțuzescul “descente du lit”. Cine și-ar fi închipuit că atât de neaoșul “mujdei” vine tot din franceză: “mousse d’ail” (adică “spumă de usturoi”)? Cuvântul “mișto”, revendicat de țigani, derivă, dupa Eftimiu, de la sintagma nemțească “mit stock”, adica “cu baston”, ceea  ce înseamna cineva de condiție bună. Un tip cu baston e un tip mișto.

Cu totul neașteptată este originea cuvântului „pațachină”. Dicționarul ne spune că

“pațachina” =e planta numită în latinește Rubia tinctorum, dar ne arată că „pațachină” se spune și unei femei de moravuri ușoare. Deci, care este “rădăcina” (ca să zic așa) acestui cuvânt? În București, exista pe vremuri un vestit  mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis in România un “șantan” pe bulevardul Elisabeta, importând de la Viena niște fete “vesele” care circulau seara pe bulevard în fața “instituției”, ca să atragă clientela. Acestea erau “fetele lui Patac”, adică, zicea Eftimiu, “pațachinele”…

http://sareinochi.com/2011/08/01/nu-i-smecher-pentru-cine-se-nimereste-ci-schmecken-pentru-cine-se-pregateste/

Scriitorul Victor Eftimiu a propus o serie de explicaţii etimologice savuroase, uneori chiar fanteziste. Acestea nu sunt întotdeauna explicaţiile reale, multe neputând fi confirmate cu adevărat, însă merită menţionate datorită ingeniozităţii lor:

Mişto- derivă din nemţescul “mit stock” (cu baston), din vremurile în care un bărbat cu baston avea un aer distins, elegant, de condiţie bună… “cool”… “mişto”… (În realitate cuvântul mişto aparţine lexicului de bază al limbii rrome şi nu a fost preluat din limba germană).

Mujdei- provine din franţuzescul “mousse d’ail” (spumă de usturoi).

Joben- cuvânt inedit în limba română, prin faptul că nu se aseamănă cu termenul folosit în franceză “haut-de-forme”, engleză “top hat”, germană “zylinder” sau italiană “cilindro”, a fost explicat de Eftimiu prin faptul că cel care a introdus acest articol în Bucureşti era un negustor francez care se numea Jobin (se pare că avea magazin pe Calea Victorie).

Fraier- nu este sigur dacă explicaţia etimologică a fost dată tot de Victor Eftimiu, însă se pare că provine din nemţescul “frai herr” ce se referea la un bărbat liber, necăsătorit, taman bun de făcut soţ…

Timocul sau Valea Timocului este o regiune situata in nordul Peninsulei Balcanice (in estul Serbiei si nord-vestul Bulgariei), de-a lungul vaii raului Timoc si in zonele montane adiacente acesteia. Este formata din judetele sarbesti Branicevo, Morava de Est, Bor si Zajecar, precum si din regiunea bulgara Vidin. In antichitate, regiunea era numita Tribalia (dupa tribali, o ramura a dacilor, care a trait in nord-vestul Bulgariei de azi). In aceasta regiune traieste astazi o importanta populatie romaneasca, numita de catre slavi vlasi, valahi, vlahi. Potrivit ziarului comunist “Borba”, din anii ’80, ca si unui periodic belgradean de acum un deceniu,

“Nasa Reci”, intr-un articol semnat de istoricul sarb Dapcevic, se spune ca romanii din Timoc numarau circa un milion de persoane.
Este vorba de 200 de comune pur romanesti si 200 de comune mixte, plus cateva orase cu populatie majoritar romaneasca. Intrucat in secolul al IV-lea d.Hr., Valea Timocului facea parte din Dioceza Dacia, respectiv din provincia Dacia Ripensis, estul de astazi al Serbiei este, practic, o parte a vetrei straromane, ocupate prin forta de-a lungul istoriei. Mai multe informatii despre Timocul Sarbesc, fost, in vremea Imperiului Otoman, “Regiunea Autonoma Marginea”, ne ofera venerabilul scriitor, jurnalist si diplomat Cristea Sandu Timoc, in varsta de 96 de ani, nascut in satul Zlocutea, de pe malul drept al raului Timoc. Mare patriot roman, refugiat astazi la Timisoara, domnul Cristea Sandu Timoc a lucrat, in timpul razboiului mondial, la ambasada Romaniei din Belgrad, trimis de Maresalul Antonescu, la recomandarea lui Iuliu Maniu.

“Timocul a fost parte a Daciei Aureliene, numit Valahia Mica, unde s-a vorbit si se vorbeste aceeasi limba ca la Calafat sau ca la Timisoara”

- Istoria oficiala, elaborata la Bucuresti, vorbeste putin sau deloc despre romanii din Peninsula Balcanica. Care este, pe scurt, istoria romanilor timoceni, aflati, deopotriva, in Serbia si Bulgaria?

- Asa cum am mai spus, timp de cel putin sapte secole dupa Hristos, nu exista nici o urma de indoiala ca o “mare romaneasca”, un imens teritoriu traco-dac latinizat, se intindea de la Marea Egee, la Marea Adriatica, din Muntii Pindului in Dalmatia, de la Marea Neagra la Nistru si dincolo de Tisa. Invazia slava din secolele al VII-lea si al VIII-lea a gasit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limba romanica; un popor de pastori si agricultori, de comercianti, mestesugari, prelucratori de metale si constructori bogati. Inca de la inceputuri, neamurile sosite din stepe au privit cu ochi rai populatia bastinasa. Asezandu-se intre Muntenegru si Albania, sarbii si-au dat seama ca au ales un loc sarac, fara resurse, si de aceea au pornit expansiunea pe pamanturile bastinasilor de neam latin. La randul lui, neamul grec, dornic de expansiune spre nord, s-a impiedicat si el de “ciotul” latin din Pind si Macedonia, incercand, de aproape doua mii de ani, sa-l grecizeze. Vorbind despre Timoc, amintim ca a fost parte a Daciei Aureliene, unde s-a vorbit si se vorbeste aceeasi limba ca la Calafat sau ca la Timisoara, adica daco-romana. Impartit intre sarbi si bulgari, acest teritoriu, numit si “Valahia Mica”, are in spate o istorie bimilenara.

- Se stie ca tot Balcanul a fost romanesc. Cum s-a ajuns la dispersarea de astazi?

- Timpurile se schimba… Dupa inca sapte sute de ani de la navalirea slavilor, vin turcii (1453), apoi, in partile de apus, coboara austriecii, iar poporul roman se imprastie, se imputineaza, in unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru si Bosnia-Hertegovina. Pe langa aromanii din Macedonia si Pind, din Albania si Bulgaria, raman sa reziste compact, pana in ziua de azi, daco-romanii din Timoc. Ei au avut parte de domnia a cel putin cinci voievozi romani, incepand cu Basarab I Intemeietorul, in secolul al XIV-lea, pana la Matei Basarab, in secolul al XVI-lea. Acesti domnitori au construit mai multe manastiri si biserici romanesti in sudul Dunarii, decat in nord, deoarece romanii stapaneau acel tinut din timpuri stravechi, Dunarea nefiind niciodata, pana la 1918, granita intre frati. Daca ne gandim la marele Basarab I, el a ridicat o manastire la Cladova, pe raul Saina (azi in ruine), una la Manastirita (tot in ruine) si una la Vradna (care exista si acum, fiind ocupata de calugarite sarboaice).

- Ati evocat candva bisericuta din Coroglasi, cea cu guri de ulcioare in ferestre. Mai exista aceasta minune romaneasca?- Exista, a fost renovata de belgieni, dar sarbii au pus stapanire pe ea, spunand ca stramosii lor au ridicat-o. Anii trecuti i-au alungat cu politia pe romanii care venisera acolo sa tina un parastas, pentru toti eroii cazuti in lupta de la “Rovine II”, cum i se spune bataliei in care s-a luptat Mircea cel Batran cu Baiazid, in 1395. De data asta, turcii s-au aliat cu sarbii. Acolo a pierit, sub sabia lui Mircea, eroul sarb Kralevic Marko, macedonean din mama romanca, dar au pierit in lupta si multi turci si romani. In memoria tuturor, fara deosebire de credinta si natie, milostivul Mircea cel Batran a ridicat o bisericuta din piatra, in ale carei ferestre au fost montate capete de ulcior, intr-o anumita geometrie, care, de cate ori batea vantul dinspre Tara Romaneasca, scoteau o melodie de dor si jale, ca un oftat prelung al unui cor de eroi… Nu stiu daca astazi se mai aude acel sunet ceresc, dar romanii, generatie dupa generatie, au facut acolo parastas in fiecare luna mai. Pana acum vreo patru ani, cand un grup de timoceni, in frunte cu liderul lor, Dusan Parvulovici, au fost arestati de politia sarba, sub pretextul ca n-au aprobare sa intinda mesele pe iarba. De fapt, dupa cum le este obiceiul, sarbii au dorit sa le fure romanilor si acest simbol al identitatii si trecutului lor istoric, declarand bisericuta ca fiind inchinata eroului lor, Kralevic Marko. Dupa cum nu se prea stie pe la noi, sarbii, din clipa navalirii lor pe pamanturile romanilor, la sfarsitul secolului al VI-lea d.Hr., au tot furat de la gazdele lor, la inceput bunuri, apoi nume, credinta, identitate. Un istoric al lor recunostea: “Inca din vechime, in perioada migratiunii lor, stramosii nostri slavi au inceput cu hotia, furand altora vitele si stupii… Iar cand, in cele din urma, au sosit in aceste parti pe unde traim astazi, stramosii acestia ai nostri au furat pamanturile saracilor iliri, celti si traci”. Adica a unei populatii deja romanizate.

“Toti, si grecul, si bulgarul, si albanezul, si sarbul vor sa ne zdrobeasca, vazand cat suntem de moi, cat de mult induram…”

- Ce pierderi considerati ca sunt cele mai dureroase?

- Autonomia si dreptul valah cel vechi, limba romana, numele si bisericile. Dupa navalirile din stepele rasaritene, slavii s-au facut stapani cu silnicie pe plaiuri si peste bastinasi. Un profesor de istorie sarb, aratand elevilor sai pe un roman localnic trecand pe strada, zice: “Il vedeti pe batranul acela, ce original e imbracat si cum merge drept pe mijlocul strazii? Are cioareci de lana alba, zabun negru lung, caciula mare de oaie, incaltat cu obiele si opinci, cu straita imbaierata pe umar. Acesta e unul ce-i reprezinta pe locuitorii cei vechi, bastinasi ai acestui pamant, pe care stramosii nostri, veniti aici din tinuturile lor din rasarit, i-au gasit aici, pe loc. Numai ca el nu stie aceasta, si e bine asa”. Batranul muntean mergea in treaba lui, pesemne sa procure din oras grunzi de sare pentru mioarele de la tarla.

CRISTEA SANDU TIMOC -

Era, zicea profesorul mai departe, “o aparitie exotica, desi frecventa”. El, bastinas ante-slav al pamantului, care, iata, nu stia aceasta. Mandria o avea insa pastrata.

- De ce credeti ca manifesta bulgarii, grecii si sarbii atata ura impotriva romanilor sud-dunareni?

- Asta ma intreb si eu… Cred ca se poarta astfel cu noi, fiindca au vazut ca suntem o natie moale. Toti, si grecul, si bulgarul, si albanezul, si sarbul, vor sa ne zdrobeasca, vazand cat suntem de moi, cat de mult induram… O natie adormita. Apoi, ar mai fi si alte motive. Spre exemplu, grecii. Cum sa nu ne urasca? Ganditi-va ca, pana la Cuza, o sesime din averile manastiresti era in mana grecilor. Prin secularizarea averilor manastiresti, grecii au pierdut totul. Pe de alta parte, ei urasc bogatia si vrednicia aromanilor, partinirea de care s-au bucurat acestia din partea turcilor, in timp ce pe dansii i-au oropsit din oropsit din greu; urasc inteligenta, marinimia, spiritul liberal al multor intelectuali si magnati aromani. Vorbind de sarbi, ei ne urasc pentru ca le-am luat Banatul in 1918. Socotesc ca au fost stapani acolo si au pierdut din pricina vicisitudinilor istorice, care pe romani i-ar fi favorizat (insusi generalul Berthelot le-a alungat armata din Timisoara). Ne mai urasc si pentru bogatia pastorilor asa-zisi vlahi, pentru ca noi am detinut cele mai bune pamanturi, pentru ca suntem diferiti, suntem latini, apartinem unei mari familii de popoare vest-europene. De curand, au declansat o campanie condusa de asa-zisi istorici, pentru a demonstra ca Vlad Tepes a fost sarb. Pe vremea cand nu aveau stat, nu aveau nimic, l-ar fi avut, chipurile, pe Tepes, un domnitor viteaz, vizionar, european. Mi se pare de tot rasul o asemenea pretentie. Pe de alta parte, deoarece Constantin cel Mare s-a nascut in localitatea Nis de astazi, ei sunt in stare sa lase impresia ca si marele imparat bizantin a fost tot sarb. In fine, bulgarii ne urasc pentru acelasi lucru, dar si pentru ca le-am luat Dobrogea. Ar fi dorit-o toata, pana la Constanta, nu doar cele doua judete. S-au batut mult pentru asta.
“Cred ca politicienilor romani le e frica de romanii din sudul Dunarii”

- Romanii din sudul Dunarii sunt inca o necunoscuta in patria lor de obarsie, Romania. Au facut oare tot ce era normal sa faca politicienii de dupa 1989, pentru a-i ajuta sa supravietuiasca, sa-si faca glasul cunoscut in Europa?- Doar vag si doar din intamplare. Cred ca singurii guvernanti care ar intelege drama noastra ar fi aromanii. Ei sa vina la putere in Bucuresti, si ne-ar fi mult mai bine! Am impresia ca, in instinctul majoritatii romanilor, sentimentul national a adormit de tot. Mai dainuie putin in Transilvania si in Banat, dar in rest ii mort. Cred ca politicienilor romani le e frica de romanii din sudul Dunarii, de romanii de pe pamantul lui Decebal si Traian. Ei nu-i cunosc pe timoceni. Timocenii inca n-au fost sarbizati sau bulgarizati. Au constiinta etnica, dar poate n-o au pe cea politica necesara, cu unele exceptii, care au scos capul in ultima vreme. Romanii timoceni au un tata adoptiv aspru si sunt “streini de mama”, orfani. Sunt ca niste puisori in cuibar, cu ochii inca negri, nedeschisi, si ridica si ei capsorul, cascand ciocul la hrana si la aer. “Ama, nu sa da!”. Adica nu li se da, pentru ca fratii din Tara Mama, Romania, mai cu seama cei din politica, nu-i cunosc si nu-i ajuta.

Revista “Dacia Aureliana” este editata online de Cristea Sandu Timoc, caruia ii puteti scrie la email: astra_romana_timisoara@yahoo.com
Pentru donatii: Cont BCR Timisoara: RO33 RNCB 0249022489120001 Cod fiscal: 3981842, Timiso

Acum vreo doua saptamani am facut o vizita la CUGIR.In program am avut planificata si vizita la bunii mei prieteni MATEI si RAMPE din SALISTEA /ALBA (sau CIOARA cum spun cei de prin partea locului.Ca sa ajung la ei ,trec prin TARTARIA ,locul unde s-au descoperit placutele cu cea mai veche scriere din lume.

Am vazut putin mirat un santier.Nu m-am oprit crezand ca se lucreaza la autostrada pe care a inceput-o BOCsi a inaugurat-o de vreo zece ori.

Am aflat de la doamna VIORICA, pe care sunt onorat ca am cunoscut-o ,este adevarat întâmplator, pe blog ca este vorba despre un sit arheologic.Cu multa amabilitate ne-a trimis aceste poze de la fata locului despre care am sa va spun ce reprezinta.Pana una alta, prima din stanga sus este locul exact unde s-au gasit plăcuțele buclucașe.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 71 other followers