Arhiva

Istorie

(adevăruri din documentele anului 1945)

– fragment din volumul “Privire sub Coroană “-

Cu cât omul s-a îndepărtat mai mult de Dumnezeu cu atât dorinţa lui de a domina viaţa semenilor săi a fost mai puternică, mai plină de diabolice porniri de rupere a ordinii fireşti sociale

Legităţile ce ajung să definească mediul social sunt determinate de modul în care omul îşi poate impune propria ierahie valorică în contextul cumului de valori ale semenilor săi.

Atunci când acest cumul este rezultanta aceloraşi principii valorice oglindind preceptele morale ale vieţuirii întru Sfânta Treime în comuniune cu semenii săi cu care formează un Neam şi o perioadă istorică, omul trăieşte bucuria unei vieţi caracterizată prin stabilitate spirituală şi de aici rezultă şanse sporite de a–şi crea şi stabilitatea socială.

Cu cât omul modern este mai chinuit în încercarea de a–şi înţelege propria Libertate pierzând adevărata raportare la valorile credinţei creştine, cu atât mai rafinată este ştiinţa lui în a transforma libertatea în cea mai complexă armă contemporană, MANIPULAREA.

Ce poate fi mai greu de definit decât ştiinţa cu care, cel viclean, ştie să manipuleze conştiinţa semenilor, făcându-i să creadă că sunt liberi să înţeleagă, să acţioneze şi chiar să se sacrifice pentru < adevăruri> construite cu grijă, în laboratoare ce rămân adesea necunoscute istoriei perioade lungi de timp, iar unele chiar pentru totdeauna.

Tot mai grăbiţi şi mai preocupaţi cu problemele deloc simple existenţiale, suntem asaltaţi de informaţii servite cu grijă pentru a ne convinge să acceptăm, graţie propriei noastre analize obiective, o << poveste>> mai mult sau mai puţin elaborată de cei interesaţi. Şi dacă sunt suficient de buni, povestea se va transforma destul de repede într-un MIT greu de ucis chiar şi de către cei ce vor aduce suficiente dovezi în sprijinul adevărului.

Pentru că ADEVARUL nu este numai greu de aflat dar este şi mai greu de acceptat!

Cum să accepţi că ai fost atât de bine minţit încât ai acceptat să-ţi sacrifici tinereţea petrecută în temniţele comuniste, să mori puţin cu fiecare camarad devorat de ciuma roşie, cum să accepţi că ţi-ai dăruit, în numele onoarei şi a demnităţii întreaga ta fiinţă doar pentru a putea face posibilă punerea în scenă a unei mari minciuni.

M-am hotărât să scriu aceste rânduri, ca un meritat gest de respect făţă de cel ce a fost, Emil Dumitru Şteanţă, secretarul general al Sumanelor Negre, care în ultimele trei luni ale anului trecut- a pornit pe calea veşniciei în acord de colinde ce vesteau Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos – în lungile discuţii purtate lăsa moştenire un profund testament de totală dăruire a unei întregi generaţii ce se sacrificase pentru Neam, Ţară şi Rege.

Aveam la dispoziţie şi atunci suficiente dovezi pentru a-l face pe acest minunat român să înţeleagă, din cumulul de documente ale vremii, că fuseseră doar părţi necesare ale unui scenariu ce urma să conducă la obţinerea de către Casa Regală a României a scoaterii din ţără a unei părţi cât mai mari din propria avere, alta decât geamantanul cu care descălecase strămoşul Carol I adus de valurile bătrânului Danubiu !

Puteam să-i spun că cei aproape 19 ani de temniţă comunistă îndurată se datorau doar necesităţii de a-l compromite pe Iuliu Maniu şi că cel care primea suprema onoare şi încredere, nimeni altul decât Unsul lui Dumnezeu pe pamânt, regele Mihai era principalul vinovat de suferinţa lui ?

Prietenul meu, asemeni multor români, a plecat pe drumul mântuirii  complet dezamăgit de faptul că fuseseră predaţi sovieticilor şi apoi părăsiţi de cei îndelung aşteptaţi , aliaţii americani şi englezi. Ba mai mult, mărturia Domniei Sale, ce mi-a rămas pe suport video, afirmă că arestarea grupului lor de rezistenţă avusese loc după o întâlnire cu înalţi ofiţeri americani, într-o anumită casă conspirativă graţie probabil unei acţiuni de predare a lor către sovietici.

Românii au primit în dar după decembrie 1989 multe “ adevăruri “ atent elaborate. Bolşevizarea României şi preluarea puterii de către fantomaticul Partid Comunist din România era normal să devină subiectul dezbătut de o aşa-zisă societate democratică, mult prea dornică să-şi afirme rapid propriile valori.

Şi dacă eram dornici să aflăm adevărul, chiar dacă accesul la documentele epocii era anevoios să nu spunem chiar imposibil, l-am primit cadou superb garnisit cu <declaraţii> ale celor implicaţi.În primul rând abila propagandă rămasă pe poziţii trebuia să ne explice că cei, către care alergam în ’90, nu erau alţii decât cei care ne < livraseră > sovieticilor, părăsindu-ne şi trădându-ne fără să ţină cont de cumplitul deznodământ pentru neamul românesc.

Nu era mai înţelept să lăsăm motoarele ceva mai puţin ambalate şi să ne gândim bine dacă nu cumva tot de la răsărit nu ar fi mai bine să primim noua lumină pentru proaspăta noastră democraţie ?

Şi dacă tot vroiam democraţie, partide politice şi un parlament de ce să nu primim şansa să avem şi o monarhie, că doar nu de pomană se sacrificase luptându-se cu verii englezi trei ani să-i convingă câtă nevoie era ca neamul românesc să nu fie lăsat în afara lumii civilizate. Nereuşind, sărmanul rege pribeag, dezmoştenit de nemiloşii cotropitori luase “forţat” drumul pribegiei , crescând găini  în palatul ce-l deţinea la Florenţa ( a se vedea mărturia arhiepiscopului Victor-Vasile Leu în volumul “ Cartea Episcopilor Martiri “, Corneliu Leu, Editura Realitatea 2001 ), găini care miloase din fire făcuseră 42 de tablouri ce zburaseră din patrimoniul naţional ( evaluate la peste 500 milioane dolari ),sau disputatele 18  milioane de franci elveţieni aur depus de negraţiabilul Antonescu pentru un eventual Guvern în exil sau moştenirea lăsată în Banca României, de care nu se prea vorbeşte nici astăzi –

<<S-au găsit 40 de vagoane de aur, când România, în toţi anii de pace, abia adunase 16. Da, în 1944, Banca Naţională a României avea în seif 40 de vagoane de aur! România nu a dat nimic şi a primit totul pe bază de acorduri: petrol, bumbac, cereale>>. (Gh. Buzatu -România cu şi fără Antonescu ,p.335)-sau alte câteva “nimicuri” cu care fioroşii comunişti îl lăsaseră în cei trei ani de rodnică colaborare să le asigure spaţii de depozitare dincolo de cortina de fier că doar nu de pomană  muncise să tragă de sfori dovedind un talent duplicitar greu de egalat în istoria neamului românesc, atât de iubit mai ales de regina –mamă Elena, care-l şi ajutase cei drept, fiind un adevărat geniu negociator.

Acum, când mânat doar de “profunda” dragoste de ţără, după atâţia ani de cumplite <nevoi > suportate pe meleaguri străine, alinate doar parţial de renta asigurată de statul comunist român,de 300 000 de dolari pe an, retrasă de nerecunoscătorul şi rebelul Ceauşescu prin anii ’80, dorea să se întoarcă acasă, nu putea să revină liniştit decît dacă <dăruia> în sfârşit, iubitului său popor, ADEVARUL: cine îl trădase făcând posibilă sovietizarea necondiţionată a ţării?

Şi uite aşa românul a devenit peste noapte mai deştept, mai puţin iubitor de <imperialiştii> aceia, care ne-au părăsit la greu pe noi şi pe regele nostru !

Profesorului universitar dr. Ioan Scurtu, eminentă personalitate a istoriografiei româneşti,directorul general al Arhivelor Statutului din România între anii 1991-1996, îi datorăm apariţia începând cu anul 1994, a unei serii de colecţii de documente puse cu deosebit profesionalim la dispoziţia celor interesaţi de desfăşurarea evenimentelor ce au urmat loviturii de stat de la 23 august 1944 uşurând astfel accesul la informaţie atât a cetăţeanului dornic să cunoască, cât şi a istoricului al cărui efort este mult diminuat.

Odată cu arestarea Mareşalului Ion Antonescu înaintea semnării unui armistiţiu care să poată fi invocat măcar dacă nu respectat, prin actul de înaltă trădare a intereselor româneşti de la 23 august 1944, 180 000 de soldaţi români lăsaţi la dispoziţia  << educaţilor>> soldaţi sovietici fusese preţul cu care regele < patriot> , Mihai I de România îşi plătise visul de a ajunge  actorul principal  pe scena politică a ţării. Soldaţii români au fost luaţi prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de rege,şi au fost trimişi pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică; aproximativ o treime dintre ei murind pe drum.

Spre onoarea Bisericii Ortodoxe Române este cert astăzi că nu a ştiut şi nu participat la organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944. Cu toate că după următoarea lovitură de stat, din decembrie 1989, reprezentanţii înviatelor partide istorice s-au grăbit să afirme că au argumente prin care pot dovedi că nu luaseră parte la pregătirea actului de trădare a intereselor naţionale în august 1944,o serie de documente, pe care le vom supune dezbaterii în alt studiu, sunt de natură a mă face să mă îndoiesc, în acest moment, de aceste afirmaţii.Este cert însă că lovitura de stat fusese pregătită graţie unui complot pus la cale de fantomaticul Partid Comunist ( format 80% din agenţi sovietici ) şi de Palatul regal, printr-un grup de ofiţeri necombatanţi din jurul regelui, care în timp ce soldaţii români dădeau suprema jertfă pentru apărarea pământului sacru al Basarabiei şi Bucovinei, ei puneau la cale predarea necondiţionată a ţării şi a Comandantului lor Suprem, adversarului sovietic.

Românii, aduseseră pe tronul multimilenar un prinţ străin în anul 1866 tocmai din nevoia de a-şi asigura o alianţă puternică şi mai ales de durată şi prin < glasul sângelui > cu celelalte Case regale europene.

România, era în anul 1944 o ţară ce făcea parte pe merit din elita naţiunilor europene, a cărei contribuţie la crearea şi mai ales la păstrarea valorilor identitare ale civilizaţiei europene nu putea fi ignorată. Era o ţară cu tradiţie democratică, pe care doar neşansa unui rege cu grave carenţe psihice şi educaţionale, Carol al II-lea, o împinsese către tăvălugul totalitarismului monarhic, dar care nu reuşise să desfinţeze rădăcinile viguroase ale legilor strămoşeşti ce guvernau încă în mediul rural, predominant. Dar mai ales, România anului 1944, avea, prima dată în istoria ei, o elită intelectuală fără precedent graţie atât numărului mare de personalităţi din toate domeniile vieţii economice, ştiinţifice şi culturale, cât şi nivelului de recunoaştere pe plan mondial, a multora dintre ei.

Îşi puteau permite democraţiile europene, Casele regale surori, dar mai ales, deja în curs de afirmare în postura de garant al democraţiei planetare, SUA cedarea României necondiţionat aliatului sovietic, aşa cum afirmă cu atâta convingere ex-regele Mihai şi întreaga propagandă pro-monarhică?

Oare România devenise dintr-o dată neinteresantă pentru americanii care-şi vedeau pierdute propriile investiţii de pe Valea Prahovei ?

Nu cumva trebuie să căutăm adevărul ascuns în documentele vremii pentru a vedea dincolo de < miturile> arhicunoscute Yalta, Crimeea, Postdam sau Moscova ?

Nu mă voi opri de astă dată la pregătirea şi realizarea loviturii de stat de la 23 august 1944 ci doar la unul dintre primele decrete regale, cel din 20 ianuarie 1945.

Mareşalul Ion Antonescu adresa lui Mihai I de pe front, la 23 iunie 1941, ca răspuns la telegrama din ajun a suveranului următorul mesaj : “Multumesc respectuos Majestatii Voastre pentru cuvintele de îmbărbatare şi de apreciere cu care aţi cinstit Armata şi pe mine. Fiţi sigur, Majestate, de devotamentul nostru. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastra ne batem. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastră trebuie să învingem”.

La 28 iulie 1941, Mihai I de România transmitea celui care îi datora nu numai Coroana dar şi o poziţie de onoare şi autoritatea faţă de supuşii săi, Mareşalului Ion  Antonescu un mesaj de felicitare,  imediat dupa ce “vitezele trupe româno-germane au alungat peste Nistru armatele comuniste şi au reîntregit pe vecie ţara Moldovei “

La referendumul naţional de la 9 noiembrie 1941,  3 481 311 de români votaseră pentru susţinerea programului de guvernare antonescian şi doar 74 voturi fuseseră contra, naţiunea  exprimându-şi aprobarea pentru tot ce înfaptuise până atunci “guvernarea dezrobitoare a Mareşalului Antonescu”.

S-a spus că odiosul decret promulgat de Mihai I la data de 20 ianuarie 1945 sub o <patriotică> mască- DECRET- LEGE -Pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării( anexa 1) -fusese acceptat doar pentru a le face pe plac sovieticilor care doreau astfel să se răzbune pentru înfrângerile suferite în prima parte a războiului. Decretul convenea însă, perfect şi celui care îl promulgase cu atâta rapiditate,regelui, pentru că îi permitea astfel să <purifice> atmosfera atât de plină de indignare a celor ce asistaseră neputincioşi la predarea necondiţionată a ţării în mâna sovieticilor şi la masacrarea bravei armate române de către <aliatul> sovietic datorită lipsei unui armistiţiu semnat.

Mare parte din cei cărora le era <adresat> decretul luptau încă pe front şi chiar se întâmpla să şi moară uneori respectându-şi jurământul de credinţă făţă de rege !

Cel care avea să refuze cererile de graţiere ale ofiţerilor eroi ce dezrobiseră Basarabia şi Bucovina, nu s-a gândit că ar fi fost o supremă onoare ca primul judecat şi condamnat pentru că luptase pentru o Românie democratică, cu toţi românii uniţi, să fie chiar el, regele, sau adevăratul vinovat pentru pierderea Transilvaniei, nimeni altul decăt tăticul Carol al II-lea ?

Odată cu promulgarea acestui decret, România intra în cumplita epocă a terorii şi mistificării ajunse politică de guvernare. Putea în orice moment să se descopere de către un <binevoitor> că erai unul din cei care luptase pe frontul de răsărit sau chiar numai votaseşi cu Mareşalul ! Justiţia se transforma deja într-o mascaradă cu iz de tribunal popular, fără discermânt ci doar aservit intereselor celor ce, folosind singurul simbol al puterii ce exista la acea dată, regele, se instalau în forţă la putere. Decretul devenea operant în timpul guvernului Rădescu, unul din artizanii loviturii de stat şi care împreună cu Constantin Vişoianu, la acea dată ministru de externe avea să conducă, o altă interesantă temă de dezbatere, peste puţin timp una din mişcările de rezistenţă a Românilor din exil.

Ciudat, pentru cel curios şi dornic să înţeleagă, este faptul că întotdeauna în discursul său, cel ce cu îngăduinţa Domnului se numeşte încă Mihai I, se plânge că “ a fost nevoit să accepte” sau “să facă “. Actele sale, întreaga sa guvernare nu-i aparţin niciodată! Lipsa asumării răspunderii este caracteristica definitorie a acestei personalităţi a istoriei româneşti. Sau asta s-a dorit să credem, pentru că lipsa de curaj, dacă mai adaugi şi faptul că nu întotdeauna înţelepciunea face casă bună cu curajul, poate să ducă la un iertător sentiment de resemnare care sfârşeşte aproape sigur, cu un “ aşa a fost să fie, ce era să facă ?!”.

Oare chiar nu ar fi putut face nimic mai mult ?

La 24 februarie 1945, domnul general de corp de armată, adjutant Nicolae Rădescu, preşedintele Consiliului de Miniştri , adresa la radio un apel către poporul român, din care redăm un fragment:

“ Fraţi români,/ Cei fără neam şi fără Dumnezeu, aşa cum i-a botezat poporul, au pornit să aprindă focul în ţără şi s-o înece în sânge. O mână de inşi,conduşi de doi venetici ANA PAUKER şi ungurul LUCA, caută prin teroare să supună neamul. Vor cădea striviţi.

Acest neam care a ştiut întotdeauna să-şi apere fiinţa, nu de câţiva neisprăviţi se va lăsa acum îngenunchiat.

Sub masca democraţiei, democraţie pe care la fiecare pas o calcă în picioare, aceste fioroase hiene nedăjduiesc să ajungă în stăpânirea ţării.Sunt nenumărate blestematele lor fapte, pe tot cuprinsul ţării.Voi avea în curând prilejul să vă vorbesc de toate.

……..

Criminalii care săvârşesc aceste nelegiuiri nu au măcar curajul faptelor lor. Vor căuta să arunce vina asupra armatei care după spusele lor, ar fi provocatoare.Afirm cu toată tăria că nu poate fi insinuare mai infamă.Armata a avut ordinul meu categoric să nu atace decât dacă este atacată şi ea a făcut ceva mai mult, peste tot unde armata a fost atacată, a tras în aer numai în scop de intimidare…

Putem însă să ne mulţumim numai să constatăm acest lucru, fără ca să ne vină atunci pedeapsa de la Dumnezeu ?

Fără îndoială că nu; ca un singur om trebuie să ne ridicăm şi să facem faţă primejdiei.

Eu şi armata ne vom face datoria până la capăt.

Fiţi şi voi cu toţii la posturile voastre.

Ora 22

Bucureşti, sâmbătă 24 februarie 1945 “

( Arhivele Statului Bucureşti, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 17/1945, f.223-225)

Era , la acea dată generalul Rădescu , ca şef al executivului românesc un inconştient , gata să lupte cu sovieticii, forţa de ocupaţie ?

ADEVARUL ştiut de generalul Rădescu atunci era altul decât cel pe care îl invocă întotdeauna Mihai I de România atunci când îşi motivează comportamentul ?

Răspunsul îl găsim în telegrama secretarului de stat interimar al S.U.A. , Grew către reprezentantul american în România, Burton Y. Berry, privind unele puncte de vedere ale Departamentului de Stat, potrivit cărora poporul român trebuie să fie asigurat că România va rămâne independentă. Telegrama poartă data de 24 februarie 1945, ora 10 p.m., fiind deci un suport real pentru şeful Guvernului Român, generalul Rădescu în acţiunea de eliminare a factorilor ce puteau duce la bolşevizarea ţării. Consider extrem de important documentul pe care îl redau integral în anexa 2.

Am putea crede, obişnuiţi cu modul balcanic de a face politică, că lucrurile arătau bine doar pe hârtie.Telegrama din data de 1 martie 1945, trimisă de reprezentantul S.U.A. în Comisia Aliată de Control pentru România, C.V. Schuyler, Ministerului de Război al S.U.A. în legătură cu demisia guvernului Rădescu demonstrează că România nu fusese < dăruită> sovieticilor niciodată de ceilalţi doi aliaţi, Anglia şi S.U.A. , aşa cum am fost făcuţi să credem noi, românii! ( anexa 3)

Ceea ce nu ştiau aliaţii occidentali, era faptul că suveranul român, era cel care moştenise posibil genetic –moralitatea “mamelor” din Casa regală românească este cunoscută ! – dar mai sigur prin educaţie un mod “realist” de a vedea guvernarea: “ totul pentru tine, ceilalţi îţi datorează supunere”.Este binecunoscută scena, relatată în memoriile celor prezenţi, despărţirii dintre tatăl, Carol al II-lea şi fiul, Mihai I. La cererea fiului de a nu fi lăsat < aici> , tatăl <responsabil> îi aduce aminte că are o misiune de îndeplinit ! Înălţător, veţi spune !

Să încercăm să aflăm la ce misiune făcea referire declaratul admirator al doctrinei totalitare, bolşevice, Carol al II-lea.

Să ne oprim mai întâi la telefonograma lui A.I.Vâşinski, adresată lui V.M.Molotov , pe data de 1 martie 1945, după ce se pare că primise de la regele Mihai I cel mai scump mărţişor plătit de poporul român, Guvernul Roşu :

“  SECRET

Prin telefon, din Bucureşti

Tovarăşului Molotov,

La 10 seara am fost la palat. Am vorbit cu regele.Încă o dată i-am repetat cererea mea referitoare la Petru Groza, insistând asupra faptului că însărcinarea i-a fost dată lui, ca unei persoane care corespunde tuturor condiţiilor menţionate de mine anterior, în conformitate cu directiva.

Regele a răspuns că el s-a informat cu atenţie asupra punctului de vedere al guvernului sovietic şi speră că va putea lua o hotărâre în conformitate cu indicaţia Guvernului sovietic. A promis că va da răspunsul în dimineaţa zilei de 2 martie, deoarece trebuie să îndeplinească toate procedurile constituţionale.

Regele a subliniat în repetate rânduri dorinţa sa de a păstra pe deplin cele mai bune relaţii cu Guvernul sovietic.

Vâşinski

A transmis, prin Vîşinski / A primit:Podţerob, la 1 martie 1945, ora 23,58

S-a expediat tovarăşilor: Stalin, Molotov, Mikoian,Beria,Malenkov,Dekanozov, Secţia a IV-a Europa “

(Arhivele Statutului Bucureşti, colecţia Xerocopii Rusia, pachetul XIII, doc.5,f.21;Arhiva MAE al Federaţiei Ruse, Moscova, Fondul 0125- Referentura România, opis 33,mapa128, dosar 5 )

Agitată zi trebuie să fi avut tovarăşul Vâşinski dacă era nevoit să se întâlnească cu regele României în miez de noapte !

Ne certifică acest lucru şi telegrama expediată de Burton Y.Berry, reprezentantul SUA în România, către Secretarul de stat american , în aceeaşi seară de 1 martie 1945, din care alegem doar un fragment:

Bucureşti, 1 martie 1945,ora 8 p.m.

( primită ora 9,12 p.m.)

Dl.Vâşinski mi-a cerut să-l vizitez astă seară la ora 6.

…….

Răspunzând la întrebarea mea dacă noul prim ministru fusese ales, el a spus că regele va face alegerea după consultări cu liderii partidelor. Am spus că presupun că liderii de partid vor desemna pe candidaţii propriilor lor partide care intrau în guvern.Dl.Vâşinski mi-a răspuns că existau numeroase clici în vechile partide, că existau fascişti şi că, desigur, reprezentanţii unor astfel de grupări nu-şi aveau locul într-un guvern destinat să combată fascismul.

……..

Impresia mea generală de la întâlnire este aceea de confirmare a rapoartelor, recent înaintate Departamentului. Dl. Vâşinski acţionează pe baza unor instrucţiuni directe.Speranţa sa este să reuşească a salva aparenţele de procedură constituţională, dar dacă este necesar , el o va sacrifica pentru o soluţie rapidă.

Repetată la Moscova sub nr.33.

Berry

( Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers,1945, vol.V, Europe, pp.489-490;publ. în Ioan Chiper, Florian Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane ( 1944-1947), Bucureşti, p.113 )

Să remarcăm că Vâşinski procedase inteligent întâlnindu-se mai întâi cu < aliatul > pentru a verifica dacă regele român ceruse sprijin sau informase despre presiunile ce se făceau asupra sa. Total liniştit şi mulţumit plecase la sfatul de taină cu Mihai I care se dovedea un loial colaborator, demn de toată încrederea. Scenariul nu avea de ce să capete note precipitate pentru a declanşa o posibilă reacţie a lumii democratice.

La 2 martie 1945, Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza cu formarea noului guvern, fără a ţine cont de solicitarea lui Iuliu Maniu de a forma un guvern “de colaborare” şi făcându-se că nu înţelege de ce gestul său “…echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România”. Regele îi sugera proaspătului şef de guvern, să solicite şi celor două partide istorice, Naţional-Ţărănesc şi Naţional- Liberal să desemneze membri în viitorul guvern, pentru că aşa era înţelegerea cu ceilalţi doi garanţi ai democraţiei în România, SUA şi Anglia.

Partidele istorice însă aveau convingerea că dacă vor protesta pentru alegerea omului Moscovei în suprema funcţie în stat şi nu  vor accepta să facă parte dintr-un asemenea grosolan fals, regele , garantul democraţiei nu va investi noul guvern.

A fost probabil greşeala cea mai gravă a lor în aprecierea corectă a aliaţilor şi mai ales, a adversarilor momentului.

Iar pentru ochii democraţiilor occidentale soluţia era gata încă de ceva timp: apariţia unor <grupări rebele> ale îmbătrânitelor partide româneşti, coapte peste noapte de soarele roşu al Moscovei, tocmai apte să guverneze conduse de <liberalul> Gheorghe Tătărescu şi de < ţărănistul > Anton Alexandrescu.

Datorită trecerii timpului, chiar puternic marcaţi de cunoaşterea cumplitului holocaust declanşat prin gestul regelui Mihai I de a preda destinele ţării în mâinile unui guvern comunist, gest liber consimţit aşa cum cred că s-a înţeles în acest moment, reacţia guvernelor britanic şi american la aflarea ştirii că în România este un guvern roşu este de-a dreptul demnă de o analiză aprofundată asupra imposibilităţii diplomatului de carieră de a crede că un rege poate să-şi trădeze propriul popor.

“ Extras din a 26-a (45) Decizie a Cabinetului de Război

Minuta 5. Anexă confidenţială

Marţi, 6 martie 1945, 5,30 p.m.

Secretarul de stat pentru Afacerile  Externe a informat Cabinetul de Război că tocmai a sosit o telegramă de la vicemareşalul aerului Stevenson,care era şeful elementului britanic din Comisia de Control în Romînia, indicând că el poate fi confruntat în orice moment cu o cerere de la regele Mihai şi regina –mamă pentru refugiu în ambasada britanică şi cerînd instrucţiuni. Secretarul de stat pentru Afacerile Externe a spus că era foarte preocupat de modul în care ruşii tratau poziţia României şi de dezvăluirea atitudinii lor, reprezentată de acest mod. Poziţia regelui în ţară fusese bună şi el tratase situaţia cu precauţie. Dacă el era acum constrâns să se refugieze în faţa presiunii aliatului nostru, efectul asupra opiniei publice şi a relaţiilor anglo-ruse putea fi foarte penibil.

În orice caz, el crede că, aşa cum noi am acordat deja adăpost generalului Rădescu, ambasada Statelor Unite putea acorda adăpost regelui şi reginei-mame, dacă apărea necesitatea. ….

( Public Record Office, Londra PREM, 3/374/9, f.178-179;publ.în Ioan Chiper, Florian Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane ( 1944-1947), Bucureşti,1993 p.124 )

Aşa cum se cunoaşte astăzi, nu a apărut “necesitatea” !

Misiunea micuţului rege abia începea !

Şi reuşea să creeze mari frământări experimentaţilor politicieni ai vremii, care nu aveau de unde să ştie că destinul Europei de est continua să fie scris de un adolescent sau de ce nu, de o femeie, regina-mamă Elena, al cărui rol în istorie este aproape necunoscut.

Extrem de importantă este cu siguranţă telegrama trimisă de W. Churchill, primul ministrul al Marii Britanii, preşedintelui SUA, F. Roosevelt pe data de 8 martie 1945, privind interesele Marii Britanii  în Grecia, Polonia şi România, care lămureşte o serie de probleme extrem de comentate după căderea regimurilor comuniste în Europa Centrala şi de Est.Din păcate, de cele mai multe ori, comentariile sunt tributare propagandei încă puternică pro-rusă şi mai puţin realităţilor reliefate de documente, la care se ajunge  încă destul de greu.Redau integral documentul în anexa 4.

Aşa cum se afirmă în  finalul penultimului aliniat, ceea ce avea să se numească “ Sindromul Yalta”  purificarea elementelor politice oponente constituia o problemă luată în calcul atât de americani cât şi de britanici.

Algoritmul pe care ei îl credeau capabil să rezolve problema riscului eliminarii unei opoziţii democratice de către o minoritate, chiar susţinută de sovietici, s-a dovedit greşit.Sovieticii au ştiut să-şi asigure totala colaborare a celui aflat în vârful piramidei prin cointeresare materială, astfel încât operaţiunea de sovietizare în România a decurs sigur, cu riscuri minime şi mai ales le-a oferit o reală victorie în faţa aliaţilor, care nu au putut intervenii în sprijinul păstrării democraţiei de tip occidental pentru simplu motiv că singurul autorizat să reprezinte legal România,regele,  nu a avut nimic de obiectat faţă de evoluţia evenimentelor din ţară. Cei drept, ceilalţi politicieni au făcut nenumărate memorii, au solicitat sprijin dar acţiunile lor au fost departe de a se ridica la nivelul cerinţelor momentului, lipsa unui lider real al opoziţiei a fost până la urmă fatală şi farsa sinistră a continuat.Uzanţele diplomatice şi mai ales, legile internaţionale nu permiteau intervenţii acolo unde puterea supremă se exercita legal, iar regele Mihai I era legal investit !

Sovieticii ştiiau că România prezintă un interes enorm pentru aliaţi, şi că opinia publică din aceste state era un factor de mare presiune dacă Mihai I ar fi făcut şi cel mai mic gest de revoltă faţă de modul cum se purtau cu el.

Iar teama premierului Churchill avea să se adeverească mult prea rapid, la 30 martie când regele promulga Decretul –Lege pentru purificarea administraţiei publice,

permiţând astfel ca întregul aparat de stat să treacă sub controlul comunist, ba mai mult punând şantajul şi teroarea la temelia întregii administraţii de stat.Legea aceasta, prin înşăşi textul ei este un atac odios la cele mai elementare drepturi ale unui om, ca să nu mai vorbim de dispariţia totală a posibilităţii de a reacţiona dacă eşti nedreptăţit. Conform prevederilor legii, la 1 iunie 1945 , România se putea mândrii deja cu o administraţie publică epurată.

Atâtea realizări < măreţe> ale regelui Mihai I nu aveau să treacă neobservate la Moscova, aşa că trebuia evidenţiat acest lucru pentru ca nimeni să nu aibă motive să creadă că < fratele> sovietic ne forţează în vreun fel să învăţăm democraţia de tip nou, comunist.  La 6 iulie 1945, Prezidiul Suprem al URSS îi conferă lui Mihai I ordinul “ Victoria “, printr-un decret al cărui text exprima un mare adevăr ca de altfel şi cuvântarea mareşalului Tolbuhin cu acest prilej :

“ DECRET

AL PREZIDIULUI SOVIETULUI SUPREM AL U.R.S.S.

DE DECORARE CU ORDINUL “ VICTORIA”

A REGELUI MIHAI I AL ROMÂNIEI

Pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei Majestatea sa, MIHAI I, regele României, se decorează cu : ORDINUL “ VICTORIA “

Preşedintele Prezidiumului Sovietului

Suprem al U.R.S.S.

M. KALININ

Secretarul Prezidiumului Sovietului

Suprem al U.R.S.S.

A. GORKIN

Moscova, Kremlin, 6 iulie 1945 “

( Arhivele Statului Bucureşti, fond Casa Regală, dosar 19/1945, f.1)

“Cuvântarea mareşalului Tolbuhin

Majestate !

În numele Guvernului Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste sunt împuternicit a înmâna Majestăţii voastre ordinul suprem al Uniunii Sovietice, ordinul

“ VICTORIEI”.

…..

Aceasta decorare este recunoaşterea aportului personal al Majestăţii voastre în înţeleapta şi brusca întorsătură de la 23 august.

Lucrul acesta nu-l va uita istoria. Această decorare este simbolul care subliniază eterna prietenie între popoarele noastre.

Politica stabilită după 23 august, relaţiile prieteneşti şi colaborarea cu Uniunea Sovietică, vor aduce poporului român la fericire, la înflorire, la o prosperitate nemaivăzută în istoria sa, în toate domeniile.

La aceasta stă ca garanţie Marea uniune Sovietică, marele popor rus.

Eu, Majestatea voastră, îmi exprim convingerea că relaţiile prieteneşti ale României cu marele ei vecin Uniunea Sovietică, se vor întării şi se vor dezvolta, pentru binele popoarelor ambelor ţări.

…..

( “Universul “ nr. 153 din 9 iulie 1945 )

Ce ar fi trebuit să înţeleagă oamenii politici români este reliefat în fragmentul următor dintr-o notă informativă a Serviciului  Special de Informaţii,proaspăt epurat de elemente “ reacţionare” pentru următorii 45 de ani sigur, datată 30 iulie, dar doar spre atenţionarea celor care urmăreau realizarea scenariului sovietizării României :

“ Notă informativă a Serviciului Special de Informaţii privind situaţia politică a Partidului Naţional-Tărănist şi a legăturii acestuia cu alte forţe politice din ţară şi străinătate

30 iulie 1945

…..

8. Legăturile cu Palatul

Maniu a  ţinut totdeauna personal legătura cu Palatul Regal, exprimându-şi în nenumărate rânduri regretul că suveranul a pus girul consimţământului său pe actul de la 6 martie 1945.

În ultima vreme, se pare că în audienţele solicitate la suveran, cei doi preşedinţi de partide ( Maniu şi Dinu Brătianu ), au fost sfătuiţi să înceteze orice fel de acţiune care ar putea dăuna intereselor ţării şi care ar privi raporturile de sinceră prietenie şi bună colaborare cu U.R.S.S..

Faptul acesta, conjugat cu împrejurarea atenţiunei deosebite pe care Uniunea Sovietică a acordat-o factorului nostru constituţional, prin decorarea regelui şi predarea cu solemnitate a celor două avioane, precum şi lipsa de invitaţie la aceste solemnităţi a domnilor Maniu şi Dinu Brătianu, a făcut ca cei doi şefi de partide să caute a descifra în aceste elemente alte sensuri decât acelea a unor protocoale obişnuite.

…..  “

(Arhivele Statului Bucureşti, fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Serviciul Special de Informaţii, dosar 9/1945, p.10-21)

Situaţia din România, graţie perfectei colaborări dintre regele Mihai şi Guvernul sovietic, era extrem de îngrijorătoare şi pentru cele două forţe democratice, SUA şi Marea Britanie, care, spre deosebire de politicienii românii cărora era evident că le lipsea liderul real care să dea consistenţă şi unitate luptei de rezistenţă în faţa pericolului sovietizării forţate, trec la acţiuni energice menite să blocheze procesul de preluare de către comunişti a puterii politice în România.

Yalta a exprimat categoric dispoziţiile sigure ale superputerilor de după cel de-al doilea război mondial; delimitând „sfere de interese şi de influenţă”. În cursul reuniunilor celor „Trei Mari” din Februarie  1945, României i-a revenit un loc distinct. Comunicatul dat publicităţii la 11 Februarie 1945, reliefa „Voinţa semnatarilor” de a ajuta statele eliberate de sub ocupaţia fascistă, ori forţe „satelite” ale axei Berlin-Roma-Tokyo, de a reveni ele însele, libere, independente şi suverane, democrate şi pe plan economic restabilite, susţinerea statelor de a-şi alege guverne reprezentând voinţa naţională, organizarea de alegeri libere.

Să ne oprim atenţia asupra telegramelor expediate din România de Roy M. Melbourn Secretarului de Stat american la data de 19 august şi reacţia ce avea să o declanşeze concretizată în telegrama Departamentului de Stat american din data de 21 august , redate în anexele 5 şi 6.

Este evident că, cel căruia îi plăcea să i se spună <dr> Petru Groza ştia că pot lătra oricât câinii, ursul roşu descoperise mierea iar albinele erau deja puse la păstrat graţie legilor promulgate.Sinteza situaţiei de moment o aflăm chiar din relatarea Domniei Sale, extrasă din Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din data de 24 august privind << greva regală>> , anexa 7.

Ceea ce avea să rămână în istorie drept << greva regală>> din vara anului 1945 a regelui Mihai I este pentru mine, unul din puţinele motive de admiraţie reală faţă de fostul suveran !

Dar nu pentru ceea ce s-ar crede la prima vedere: patriotism, grija faţă de soarta ţării, remuşcării pentru deja greşelile făcute etc.

Ci pentru că a avut inteligenţa să accepte – nu pot crede că ideea i-a aparţinut !- şi să pună în scenă un asemenea scenariu !

Să încerc să mă explic.

Sovieticii erau avertizaţi că aveau de-a face cu un negociator viclean, conştient că este în avantaj şi că înţelege perfect cât valorează. Deosebita atenţie cu care era onorat de strategii sovietici este evident motivul discuţiei dintre Vâşinski şi Tătărăscu, încercând fiecare în parte să < aşeze> corect piesele pe tabla de şah pentru viitoarea rundă: recunoaşterea Guvernului roşu românesc. ( anexa

Nu afirm o noutate pentru nimeni că tânărul rege Mihai nu avea faţă de români nici cel mai elementar simţ de respect sau de simpatie, cu atât mai greu de crezut că în noua conjunctură ar fi dorit chiar şi un singur minut să rămână într-o ţară aflată în situaţia României, riscând un conflict cu deloc glumeţii agenţi sovietici ai KGB-ului despre care se ştia că te pot găsii oriunde atunci când vor.Sarcina unui monarh era extrem de dificilă într-o ţară în care nu mai exista efectiv o clasă politică capabilă să guverneze situaţia de criză prin care trecea România după ce două dictaturi succesive aproape exterminaseră personalităţile reale ale vieţii politice.Avea alături, sprijin şi sfătuitor pe regina-mamă Elena a cărei reală antipatie- nu vreau să folosesc un cuvânt mai urât – faţă de români era binecunoscută şi care se considera în permanenţă o prizonieră în România. Şederea în România îi adusese Reginei Elena numai durere şi dezamăgire , viaţa alături de un soţ adulterin fusese un calvar.Domnul Rene a de Flers prin intermediul într-un fragmant din  manuscrisul

,, Europa liberă şi exilul român – O istorie încă nescrisă ,,publicat în anul 2003 în Romanian Roots Almanah ne lasă mărturie :<<Se ştie că regina-mamă n-a avut niciodată preţuire şi respect pentru poporul român.îl ura din tot sufletul şi asta mă  face să mă reîntorc la anul 1940 , în luna octombrie , când generalul Antonescu o invitase să revină în ţară , ca să fie alături de fiul ei . Pe peronul gării din Veneţia unde se despărţea de ducele de Spoleto, prietenul ei intim, fără să se simtă incomodată de prezenţa unor români pe peron, spusese pe italieneşte cu voce tare:mă îngrozeşte gândul să mă întorc în această ţară pe care o detest şi să văd mutrele românilor pe care îi urăsc …>>

Poate că aprofundând într-un studiu viitor modul cum a decurs negocierea contractului de colaborare dintre Casa Regală a României şi Guvernul Sovietic vor apare aspecte noi.În acest moment poate fi dovedit că acest contract a existat prin analiza documentelor şi care, dacă analizăm ultimii ani, prin prisma evenimentelor publice referitoare la cele două părţi, putem afirma că el acţionează şi în acest moment, dacă ar fi să ţinem cont de următorul comunicat de presă din anul 2005:

<< Fostul suveran al României se află printre cei şase veterani de război care au fost decoraţi, ieri, la Moscova, de preşedintele Vladimir Putin, în cadrul manifestaţiilor dedicate celei de-a 60-a aniversari de la victoria împotriva nazismului, informeaza Rompres.

Alături de Mihai I au fost decoraţi pentru participarea în cel de-al doilea război mondial fostul preşedinte cipriot Glafcos Clerides, preşedintele Greciei, Karolos Papoulias, preşedintele Albaniei, Alfred Moisiu, preşedintele Croaţiei, Stjepan Mesic, şi fostul preşedinte polonez Wojciech Jaruzelski. Regele Mihai, unicul supravieţuitor dintre şefii de stat direct implicaţi în evenimentele de acum 60 de ani, este unul dintre cei şapte lideri ai vremii care au fost distinşi şi cu ,,Ordinul Victoria”, acordat de URSS şi înmânat personal de către Stalin.>>

Deloc întâmplător ar putea să fie faptul că prinţesa Greciei –Elena se va ocupa personal de negocierea abdicării fiului său şi instalarea unui guvern comunist în România, timp în care sovieticii sunt foarte <corecţi> în a-şi trăda aliaţii comunişti greci şi a lăsa Grecia în sfera de influenţă occidentală şi  monarhică până în 1973.

Dar ceea ce se va putea cu siguranţă  înţelege este dorinţa Casei Regale româneşti de a nu pleca din România <săracă>, de a-şi vinde cât mai scump avantajul poziţiei extrem de importante faţă de cei trei actori principali ai momentului: SUA, Marea Britanie şi URSS.

Ce putea obţine Casa Regală – pentru că beneficiarii acestui < contract> au fost şi ceilalţi membrii ai familiei, rămaşi fideli tânărului rege – de la fiecare “negociator “ în parte ?

SUA şi Marea Britanie, mari puteri democratice, a căror diplomaţie era tributară corectitudinii şi respectării legimităţilor nu putea oferii decât ajutorul pentru păstrarea unui regim monarhic în România,  păstrarea pluralismului politic, acordarea unui statut de forţă beligerantă şi drepturile ce i se cuveneau României. Dar mai ales, erau garanţii unei evoluţii democratice în ţara chiar aflată sub ocupaţie sovietică.

Ceea ce nu s-a dorit a se cunoaşte de către români este tocmai acest aspect.

Sovieticii primiseră dreptul  să-şi strângă < birurile> din România, dar toate înţelegerile existente între <<cei trei >> la acea dată , aşa cum am văzut că se reflectau în documentele deja prezentate în acest studiu, prevedeau asigurarea unui climat propice pentru toate statele aflate în situaţia României, şi în mod expres pentru ea, de a-şi alege singure regimul politic fără amestecul nici unuia dintre cei trei.

Comisia Aliată de Control tocmai acest rol avea.

Acceptarea de către Mihai I a unei loiale colaborări cu puterile occidentale însemna, în primul rând, acceptarea că va continua să conducă o ţară zguduită de lupte politice interne, fără o clasă politică coerentă şi mai ales cu < duşmanul > sovietic prezent fizic oriunde întorceai privirea.Această perspectivă, să recunoaştem, nu era deloc îmbietoare pentru un tânăr pe care nu-l puteai impresiona cu un sentimentalism născut din dragostea de neam, tradiţii democratice şi alte … balcanisme !

Ce avea el comun cu neamul românesc ? Nici un gram de sânge, dar o avere enormă, pe care o putea recupera, măcar în parte, dacă se dovedea inteligent.

Sovieticii în ceea ce priveşte România aveau de îndeplinit un testament istoric dar mai ales aveau de răzbunat înfrângerile  ultimilor o sută de ani. Primiseră, mare parte din teritoriul românesc <pe tavă> la 23 august şi pentru asta îi purtau recunoştinţă regelui Mihai. Se delectaseră cu dezarmarea şi dezonorarea a peste 180 000 de ofiţeri şi soldaţi români deportaţi în Siberia şi se instalaseră deja confortabil la festinul asigurat de România ca dezpăgubire de război chiar din anul 1945, dovadă că nenorocita ţară săracă mai putea fi sărăcită.

Dar visul muscalului dintotdeauna era să nu mai plece !

Prezenţa <aliaţilor> , convenţiile încheiate nu-i permiteau acest lucru şi nu era dispus să rişte un nou conflict !

Muncise şi investise enorm în ultimii treizeci de ani la infiltrarea propriilor agenţi în România, dar comunismul nu se prea prindea de românul iubitor de Dumnezeu şi  de ogorul lui,dar mai ales loial domnitorului său, cel dăruit de Dumnezeu să-i apere

“ sărăcia şi nevoile şi neamul “ aşa încât numărul comuniştilor nu permitea să viseze la instalarea unui regim comunist în România în urma unor alegeri corecte.

Meritul sovieticilor este acela că au ştiut să-l evalueze corect pe tânărul rege Mihai I. Era soluţia problemei lor şi era inbatabilă. Ambele părţi primeau ce-şi doreau:

Mihai I obţinea dreptul să-şi transfere mare parte din avere în lumea democratică, ba chiar şi destul din ceea ce nu-i aparţinea, dar cum şi ruşilor le  rămânea suficient s-au făcut că nu văd.Importantă a fost şi veşnica prietenie şi recunoştinţă pe care URSS-ul i-a purtat-o ex-regelui Mihai şi nu era puţin, mai ales atunci : să dormi liniştit că nu eşti vânat de KGB ! Amănuntul legat de salvarea imaginii în faţa occidentului s-a rezolvat magistral graţie scenariului bine conceput şi mai ales magistral pus în practică, cu răbdare timp de trei ani.

Chiar dacă au fost voci care au încercat să spună câte ceva despre acest odios contract, ele au sfârşit prin a nu fi luate în serios sau au fost cu grijă scufundate în trecerea timpului.

Regele Mihai fusese pus în faţa unui refuz categoric al guvernelor american şi englez de a recunoaşte Guvernul roşu, Groza. O privire avizată, parcurgând prevederile constituţionale valabile la acea dată constată următoarele: prin DECRETUL REGAL nr.1.626 din 31 august 1944 pentru fixarea drepturilor românilor în cadrele Constituţiunii din 1866 şi cu modificările Constituţiunii din 29 martie 1923( M.Of. 202/2 sept.1944) se revenise la Constituţia României din 1923 care prevedea clar că “Art. 88. – Regele numeşte şi revoacă pe miniştrii săi. El sancţionează şi promulgă legile. El poate refuza sancţiunea sa. El are dreptul de a ierta sau micşora pedepsele, în materii criminale, afară de ceea ce se statorniceşte în privinţa miniştrilor. El nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii, nici a interveni prin nici un mod în administraţia justiţiei. El numeşte sau confirmă în funcţiunile publice potrivit legilor. El nu poate crea o nuoa funcţiune fără o lege specială. El face regulamente necesare pentru executarea legilor, fără să poată vreodată modifica sau suspenda legile şi nu poate scuti pe nimeni de executarea lor. El este capul puterii armate. El conferă gradele militare în conformitate cu legea. El va conferi decoraţiunile române conform unei legi speciale. El are dreptul de a bate moneda conform unei anumite legi. El încheie cu Statele străine convenţiunile necesare pentru comerţ, navigaţiune şi alte asemenea ; însă pentru ca aceste acte să aibă autoritate îndatoritoare, treuie mai întâiu a fi supuse Puterii legislative şi aprobate de ea.”

Cine putea în aceste condiţii să-l oblige pe regele Mihai să nu ţină cont de ceea ce-i ceruseră atât puterile occidentale cât şi toate forţele politice real democratice din ţară şi să demită Guvernul Groza ?

Dacă investirea lui Groza fusese făcută de regele Mihai,în virtutea acestui articol din Constituţie, demiterea aceluiaşi guvern de ce trebuia să se facă cu aprobarea celor trei mari puteri ?Ele, puteau cel mult < recomanda> şi sancţiona prin nerecunoaştere dar nu puteau impune.

Regele Mihai, prin simularea unei < greve regale> nu făcea alceva decât să tragă de timp, ceea ce avantaja enorm pe sovietici care îşi vedeau în continuare de planul propriu de eliminare a opoziţiei în România.Au fost lunile hotărâtoare pentru <<micuţul monstru roşu>>, Partidul Comunist din România, care reuşea să-şi consolideze puterea prin şantaj şi teroare şi îşi permitea să  declare public în Rezoluţia Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist din România desfăşurată în zilele de 16-21 octombrie 1945: “ De la 23 august până la 6 martie, Partidul Comunist, în colaborare cu toate forţele democratice, a avut un rol important la înlăturarea guvernelor în care predominau elementele reacţionare. Forţele democratice coalizate au adus la cârma ţării guvernul de largă concentrare democratică,dr.Petru Groza … “

( “Scânteia “nr.367 din 1 noiembrie 1945 )

Să înţelegem deci, că cel care făcuse de fapt atât demiterea “ reacţionarilor” cât şi numirea “democraţilor “ roşii , nimeni altul decât regele Mihai, era prezent în textul precedent sub numele de cod << forţele democratice >> ?

Greva regală <dăduse bine> în ochii tuturor astfel încât dacă regele ar fi citit telegrama reprezentantului politic american în România, Burton Y. Berry, adresată secretarului de stat al SUA, la final de an , 26 noiembrie 1945 , conţinând primele concluzii ale emisarului american Mark Ethridge asupra situaţiei din România ( anexa 9 ) ar fi avut motive să zâmbească liniştit.

Nu aş vrea să se creadă că sunt tributar unui concept anti-monarhic ! Consider că monarhia constituţională a fost pentru România anilor 1944-1945 şansa ce i se oferea pentru salvarea sa de pericolul sovietizării. Concentrarea puterii în mâna unui suveran patriot ar fi fost cu siguranţă extrem de greu de învins, chiar şi de experimentata forţă roşie a sovietelor. Bătălia s-ar fi dat oricum şi nu ar fi fost uşoară, dar trebuie să acceptăm că erau şanse să învingem, spre salvarea milioanelor de victime ale holocaustului roşu.

Ceea ce este incredibil însă este modul în care, imediat după 1990 s-a reuşit propagarea rapidă a ideii că România a fost trădată şi lăsată la cheremul sovieticilor chiar de americani şi englezi !

Mulţi s-au grăbit să explice lumii că < Sindromul Yalta > a fost mortal pentru poporul român şi  că vinovăţia pentru marea năpastă roşie trebuie căutată la yankei ! Mai că erai tentat să uiţi că rusului îi datoram modelul !

Si trebuie să recunoaştem că românul a servit şi acest < adevăr> şi a devenit un pic mai atent la modul cum îşi împarte simpatiile !

Dureros este că < marele actor> al vremii, simţind că nu prea le arde oamenilor să se prăfuiască prin arhive, a reapărut pe scenă!

Dacă am putea să facem abstracţie de milioanele de români condamnaţi de el acum şaizeci de ani la calvarul ciumei roşii, am zămbi îngăduitori şi, împrumutând graiul ardeleanului i-am spune : “ No , amu nu mai ţine ! ne-om deşteptat ! “

Dar se pare că nu avem dreptul să glumim şi cu prezentul.

De ce şi mai  ales cine a lansat, după 1990,  teoria abandonării României în favoarea Uniunii Sovietice de către SUA şi Marea Britanie începând cu august 1944 este un subiect extrem de important nu numai din necesitatea de restabilire a adevărului istoric dar şi ca studiu de caz, referitor la modul cum poate fi manevrată opinia publică, chiar şi cea care se consideră cunoscătoare.

( va urma)

Anexa 1.   DECRET- LEGE

Pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de

dezastrul ţării

Art.1.- Sunt vinovaţi de dezastrul ţării :

a. Acei care au instaurat regimul de dictatură şi având răspunderea politică efectivă, au pus în primejdie securitatea statului, prin încheierea de tratate de alinţă politică cu Germania hitleristă, prin permiterea intrării armatelor operative germane pe teritoriul ţării sau prin pornirea războiului împotriva U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite.

b. Acei care militând printr-o activitate susţinută pentru o politică externă alături de Germania hitleristă, au consimţit la cedarea Transilvaniei de Nord ;

c. Acei care prin ameninţări, prin acte de teroare sau orice acţiuneilegală au urmărit să impună României o orientare politică alături de Germania hitleristă;

d. Acei care interesat s-au pus în slujba organelor de propagandă germană, activând în scopul de a înlătura şi a  aservi România germaniei hitleriste.

Art.2.- Pentru faptele prevăzute la art.1 se va pronunţa una din următoarele pedepse:

a. Munca silnică pe viaţă ;

b. Munca silnică pe timp de 5-20 ani;

c. Temniţă grea de la 3-20 ani;

d. Închisoare corecţionară de la 5-10 ani.

Odată cu pdeapsa pronunţată, instanţa va putea pronunţa faţă de cel condamnat, ca despăgubiri în favoarea Statului, şi confiscarea totală sau parţială a averii acestuia, cum şi degraţiunea  civică sau pierderea drepturilor politice de la 3 la 10 ani

Art.3. – Cercetarea şi instruirea vinovaţilor prevăzuţi de prezenta lege se va face de acuzatori publici, instituiţi conform legii pentru urmărirea şi sancţionarea criminalilor de război, fiind aplicabile toate dispoziţiile articolelor 4,5,6,7,8,9 şi 10 din această lege.

Art.4. Judecarea faptelor prevăzute de prezenta lege se va face de o instanţă denumită Tribunalul special pentru cei vinovaţi de dezastrul ţării.

……..

Art. 11. – Acei ce vor ascunde sau vor da ajutor să fugă celor prevăzuţi în prezenta lege, vor fi pedepsiţi de acceaşi instanţă cu închisoare corecţională de la 3-5 ani.

Art. 12. – Urmărirea în baza acestei legi va trebui să se producă într-un termen de cel mult 6 luni de la publicarea legii.

Dat în Bucureşti la 20 ianuarie 1945.

MIHAI

Ministrul justiţiei,

Lucreţiu Pătrăşcanu

( “ Monitorul Oficial “ , nr. 17, din 27 ianuarie 1945, p.418-419 )

Anexa 2-Telegrama secretarului de stat interimar al SUA, Grew către reprezentantul american în România, Burton Y. Berry, privind unele puncte de vedere ale Departamentului de Stat, potrivit cărora poporul român trebuie asigurat că România va Rămâne independentă

Washington, 24 februarie 1945, ora 10 p.m.

Departamentul a observat factorii de nelinişte din situaţia politică din România,astfel cum au fost raportaţi în telegramele dumneavoastră şi mesajele lui Schuyler.Considerăm că este de dorit,mai ales în lumina Confererinţei din Crimeea, să prezentăm guvernelor sovietic şi britanic propuneri concrete pentru consultări tripartide şi acţiuni în problemele politice majore în ţările foste satelite ale Axei, în perioada de armistiţiu, cu dorinţa de a asigura o mai mare stabilitate politică în aceste ţări şi de a stabilii condiţii care să facă posibilă alegerea liberă de către aceste popoare a formelor de guvernământ, sub care vor să trăiască.

Credem că vă poate fi folositor atât dumneavoastră cât şi lui Schuyler de a fi informaţi asupra vederilor Departamentului asupra câtorva dintre problemele mai urgente pentru a putea face cunoscută poziţia americană în diverse locuri şi prin diverse mijloace considerate de dumneavoastră ca potrivite. Sperăm să ţineţi, mai ales, seama de următoarele:

1. Poporul român nu trebuie lăsat să se îndoiască de existenţa viitoare a ţării ca un stat independent.

2. Un guvern de coaliţie, reprezentând toate grupările politice şi clasele sociale este, credem noi, cel mai potrivit mijloc de a permite o administraţie reprezentativă în actuala perioadă.Nu dorim să vedem un guvern exclusiv naţional-ţărănesc sau exclusiv al F.N-D., şi vom deplânge, mai ales, folosirea ori demonstraţia de forţă sau orice altă şicană politică pentru a aduce orice grup la putere.

3. Încercările de a efectua schimbări administrative prin mijloace de dezordine sau prin utilizarea forţei sau a intimidării nu trebuie tolerate, ci trebuie încurajat orice efort,care urmăreşte stabilirea procedurilor prin care alegerile locale şi generale vor putea fi ţinute pe baza votului liber şi secret sau prin alte mijloace democratice.

4. Nici unei grupări politice, fie comunişti sau alte elemente, nu trebuie să i se permită să poarte arme, toate instrumentele de forţă fiind lăsate doar la dispoziţia autorităţilor guvernamentale şi luându-se toate măsurile pentru a se asigura că aceste autorităţi au la dispoziţia lor forţe şi echimapent adecvat prntru a menţine ordinea internă.

5. Întrucât nu există nici un motiv pentru a crede că regele nu ar servi loial interesele ţării sale şi ale cauzei aliate, şi, mai ales în ceea ce priveşte rolul său în trecerea României de la nazişti în tabăra aliată, este greu să se găsească vreo justificare pentru atacurile împotriva lui, mai ales într-o perioadă când procedurile pentru asigurarea voinţei naţionale nu au fost încă determinate.

6. Fără a uita încurajările date românilor în privinţa statutului de cobeligeranţă de către reprezentanţii aliaţi la Moscova în timpul negocierilor de armistiţiu şi apreciind, în acelaşi timp, contribuţia României în război, credem că dorinţa României de a avea statut de cobeligeranţă trebuie luată în consideraţie cu simpatie.

7. Înţelegem dorinţa românilor de a extinde administraţia lor asupra nordului Transilvaniei, dar speranţa că realizează aceasta prin agitaţia lor în perioada operaţiilor militare active nu este nici în propriul lor avantaj, nici nu contribuie la dezvoltarea colaborării şi încrederii reciproce.

8. Deoarece este de dorit ca opinia publică americană şi, în general, mondială, să fie pe deplin informată despre desfăşurările din România, ca şi de pretutindeni, este important să fie admişi liber în ţară corespondenţii americani şi rapoartele lor să fie cenzurate numai pe baza considerentelor militare.

9. O libertate reală a presei, limitată numai de cenzura motivată militar, trebuie să fie stabilită ca acces la materialele şi înlesnirile necesare.

10. Este de dorit ca România să fie autorizată să reia comerţul cu străinătatea de îndată ce condiţiile o vor permite.

11. Înstrucţiunile şi directivele privind problemele politice nu trebuie emise în numele Comisiei Aliate de Control fără consultarea cu membri americani şi englezi ai comisiei.

Este, desigur, de dorit ca o regulă generală, ca atitudinea americană în probleme ca cele tratate mai sus să fie făcută cunoscută, cel puţin, în primul rând, autorităţilor sovietice decât românilor. Veţi fi, desigur, călăuzit de cursul evenimentelor în fixarea accentului sau momentului discuţiilor dumneavoastră fie cu ruşii, fie cu românii, dar problemele de mai sus ni se par a reprezenta cea mai bună bază pentru realizarea unei politici aliate, comune în problemele româneşti.

Trimisă la Bucureşti ;repetată pentru informare la Moscova şi Caserta

( Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers, 1945, vol V, Europe, pp.478-480;publ.  în Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane , 1944-1947, Bucureşti, 1993,p.107)

Anexa 3 Telegrama reprezentantului SUA în Comisia Aliată de Control pentru România, C.V.Schuyler, trimisă Ministerului de Război al SUA în legătură cu demisia guvernului Rădescu,

Traducere

De la reprezentanţa SUA în Comisia Aliată de Control pentru România

Către: Departamentul de război   1 martie 1945

Generalul Vinogradov a convocat aseară o şedinţă comună a principalilor reprezentanţi în Comisia Aliată de Control pentru România. El a declarat că scopul şedinţei este doar de a ni-l prezenta pe noul vicepreşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, general colonel  Susaikov. El a spus că el fusese schimbat din funcţie din cauza sănătăţii sale subrede.

Eu am subliniat strigenta necesitate de a se da imediat o explicaţie delegaţiei SUA privind acţiunile din ultimele câteva zile ale autorităţilor ruseşti din România.Susaikov a refuzat categoric o discuţie în legătură cu aceste probleme, spunând că el doar în dimineaţa aceasta sosise de pe front şi nu putea încă să analizeze situaţia locală.Eu mi-am manifestat apoi dorinţa de a pune unele întrebări privind activitatea autorităţilor ruseşti cu rugămintea să mi se răspundă la ele cât mai curând posibil.

Susaikov a acceptat să primească întrebările. Ele sunt următoarele :

1. Aş dori să mi se confirme o ştire pe care am primt-o potrivit căreia domnul Vâşinski s-ar fi aflat aici ieri şi astăzi într-o convorbire sau mai multe cu regele, el a cerut demiterea actualului guvern Rădescu ?

2. Domnul Vâşinski a formulat în cadrul acestor convorbiri vreo propunere în ceea ce priveşte o variantă pentru un nou guvern ?

3. Dacă s-au făcut propuneri, acestea au fost prezentate în numele Comisiei Aliate de Control sau în numele Uniunii Sovietice ?

4. Ce motive pot eu prezenta Guvernului meu pentru luarea acestor măsuri fără consultarea prealabilă a reprezentanţilor guvernelor britanic şi american ?

Am subliniat că dată fiind importanţa evenimentelor ce au loc sunt obligat să informez imediat Guvernul SUA despre refuzul vicepreşedintelui de a discuta acum această problemă.

Vicemareşalul aerului, Stevenson, a sprijinit poziţia mea. El a atras, de asemenea, atenţia asupra unei scrisori adresate domnului Vâşinski, cerând ca acesta să amâne orice acţiune până când vicemareşalul vă primii instrucţiuni de la Londra.Stevenson a atras totodată atenţia supra scrisorii sale de protest de săptămâna trecută în problema libertăţii presei şi suspendării ziarului << Viitorul >>.El a spus că acest protest a fost cu desăvârşire ignorat de Comisia Aliată de Control şi că “ este foarte afectat de acest lucru “.

( Arhivele Statului Bucureşti, colecţia Microfilme SUA, r.693, c.472-473; The National Arhives of the United States, Franklin D. Roosevel Library, Hyde Park, New York, Presidenţial Secret Folder, Map Room Box 77.)

Anexa 4- Telegrama primului ministru al Marii Britanii, W.

Churchill, către preşedintele SUA F. Roosevelt, privind

interesele Marii Britanii în Grecia, Polonia şi România.

Personal şi strict secret

Nr. 9058.3.45

1. Sunt convins că şi dumneavoastră veţi fi la fel de mâhnit ca şi mine de recentele evenimente din România. Ruşii au izbutit să stabilească conducerea unei minorităţi comuniste prin forţă şi prin false declaraţii. Am fost stânjeniţi în protestele noastre împotriva acestor desfăşurări de faptul că, în scopul de a avea libertatea de a salva Grecia, Eden şi cu mine am recunoscut la Moscova, în octombrie că Rusia va avea o voce larg prepodenrentă în România şi Bulgaria, în timp ce noi vom conduce Grecia.Stalin a aderat foarte strict la această înţelegere în cursul celor treizeci de zile ale luptelor împotriva comuniştilor şi E.L.A.S. în oraşul Atena, în ciuda faptului că toate acestea îi erau neplăcute lui şi celor din jurul său. Acum pacea a fost restabilită în Grecia şi, deşi în faţa noastră se mai află multe dificultăţi, sper că vom putea organiza în următoarele luni alegeri libere, de preferat sub supravegherea britanică, americană şi rusă şi că apoi o constituţie şi un guvern vor fi instituite prin voinţa poporului grec care rămâne supremul şi ultimul nostru obiectiv în toate împrejurările şi cu care ştiu că simpatizaţi.

2. Stalin urmează acum o orientare opusă în două ţări ponto-balcanice/ Black Seea – Balkan countries / o orientare ce este absolut contrară  tuturor ideilor democratice. După conversaţiile anglo-ruse din octombie de la Moscova, Stalin a semnat pe hârtie principiile de la Yalta, care au fost călcate în picioare de România. Cu toate acestea am fost foarte doritor să nu stărui asupra acestui fapt până într-atât încât Stalin să spună : “ Nu m-am amestecat în acţiunea voastră din Grecia, de ce nu-mi lăsaţi şi mie aceeaşi latitudine şi mie în România ?” Aceasta ar fi dus din nou la comparaţii între obiectivele acţiunii sale şi cele ale noastre. În această privinţă nici o parte nu ar fi convins-o pe cealaltă.Tinând seama de relaţiile mele personale cu Stalin, sunt sigur că ar fi o greşeală ca în această fază, să mă angajez într-o discuţie pe această problemă.

3. Sunt de asemenea foarte conştient că avem în mâinile noastre problema mult mai importantă a Poloniei şi, prin urmare, nu doresc să fac nimic în privinţa României care ar putea prejudicia perspectivele noastre de a ajunge la un acord pentru Polonia. Cu toate acestea cred că el ( Stalin ) ar fi trebui informat despre mâhnirea noastră faţă de evenimentele care au dus la instalarea prin forţă a unui guvern al minorităţilor comuniste în România, deoarece aceasta se află în conflict cu concluziile Declaraţiei privind Europa elibarată, asupra căreia am fost de acord la Conferinţa din Crimeea.

Mi-e teamă, mai ales, că instaurarea acestui guvern comunist poate să ducă la epurarea

fără discernământ a românilor anticomunişti care vor fi acuzaţi de fascism, în acelaşi

fel în care s-a întâmplat în Bulgaria. Este ceea ce prevesteşte emisiunea de ieri a

postului de radio Moscova, al cărei text, l-am telegrafiat ambasadei noastre. Aş sugera,

deci să-i ceară lui Stalin să vegheze ca noul guvern ( român) să nu înceapă imediat o

epurare a tuturor elementelor politice care se opun vederilor sale pe motiv că au fost

încurajate să acţioneze astfel de Declaraţia de Yalta.

Vă vom sprijini, desigur, şi dacă îmi veţi arăta textul oricărui mesaj, pe care sunteţi

înclinat să-l trimiteţi lui Stalin, Voi trimite şi eu unul pentru a-l sprijini.Există, evident,

un acord total între reprezentanţii noştri şi ai DVS, la faţa locului ./…/

( Public Record Office PREM 3/374/9, f.124-125; publ.în Roosvelt and Churchill. Their Secret Wartime Correspondence, pp.660-662 – publ.în Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, 1993, p.139 )

Anexa 5  Raportul lui Roy M. Melbourne,funcţionar diplomatic la Reprezentanţa SUA din Bucureşti, adresat secretarului de stat al SUA  la 19 august 1945

TELEGRAMA PRIMITA DEPARTAMENTUL DE STAT

Bucureşti

Datată : 19 august 1945

Primită: 12:45 p.m.

20 august

SECRET

Secretarului de Stat

Washington 563, 19 august,11 p.m.( Secţiunea 1 )

La ora 1 p.m. secretarul personal al regelui mi-a spus că puţin după ora 9 azi dimineaţă şi-a făcut apariţia la palat premierul Groza, conform procedurii pe care am înfăţişat-o în telegrama mea nr.561 din 18 august.

Regele l-a anunţat pe Groza că va iniţia convorbiri separate cu liderii de partide pentru a discuta oportunitatea schimbării guvernului, şi a pus că le consideră necesare având în vedere atitudinea formulată de Guvernul american faţă de guvernul Groza şi pentru că un tratat de pace nu se poate încheia decât cu un regim democratic recunoscut. Regele a adăugat că şi serioasele probleme interne cu care se confruntă cabinetul,potrivit informaţiilor pe care el le deţine din partea unor surse avizate, au contribuit la luarea acestei hotărâri. ( Repetată cu destinaţia Moscova , cu nr.161).

Groza a răspuns că guvernul său nu a fost niciodată mai puternic ca acum şi se bucură de tot sprijinul din partea sovieticilor.El a adăugat că problema recunoaşterii guvernului său de către americani este de mică importanţă, şi că Uniunea Sovietică ar putea obţine, eventual, acordul anglo-americanilor pentru un tratat de pace care să protejeze interesele României. El a încercat să denatureze faptele spunându-i regelui că el consideră că punctele de vedere exprimate de mine secretarului general din Ministerul de Externe au fost comunicate de “ persoane prea neînsemnate “ şi că ele ar reprezenta pur şi simplu punctul meu de vedere. A omis însă să spună că secretarul general, ca persoană de rang secund din Ministerul de Externe, a cerut în mod expres informaţii despre atitudinea americanilor faţă de regimul său ; şi că acest punct de vedere a fost pe deplin explicat

( referire la telegrama mea nr.557 din 17 august)

I-a repetat şi regelui părerea sa, pe care am redat-o în telegrama mea nr.561 din 18 august, că România nu are nevoie să încheie un tratat de pace având în vedere aranjamentele cu vecinii săi şi care urmează să capete formă definitivă cu Polonia şi Uniunea Sovietică. Ba mai mult, el şi Petrescu, la invitaţia părţii ruse, vor pleca săptămâna aceasta la Moscova.

Ministrul de externe Tătărăscu i-a declarat azi dimineaţă mareşalului Curţii, Negel, că ruşii sunt foarte indignaţi de poziţia oficială a americanilor, făcută cunoscută în România şi că mâine ei vor cere explicaţii generalului Schuyler şi mie, având în vedere că oficialităţile americane de aici sunt subordonate generalului Susaikov.S-a înţeles, de asemenea, că generalul Schuyler a adresat o scrisoare generalului român din Comisia Română pentru Armistiţiu în care a arătat că el se aşteaptă ca ceremonia consacrată loviturii de stat de la 23 august, să aibă un caracter exclusiv militar, dat fiind că generalul Susaikov intenţionează să transforme această zi într-o ceremonie absolut politică şi îi va ordona generalului Schuyler să participe.

Este limpede că Groza şi Tătărăscu minimalizând lucrurile încearcă să provoace îndoieli şi ezitări în privinţa felului în care au fost planificate lucrurile.

…….

Din convorbirile cu secretarul regelui a reieşit clar că mareşalul Negel şi alţi consilieri au fost afectaţi în oarecare măsură de încrederea aparent neclintită a lui Groza şi Tătărăscu şi de interpretarea pe care au dat-o aceştia punctului de vedere al guvernului britanic, exprimat la cerea secretarului şi pentru informarea regelui. Mi-am revăzut în detaliu instrucţiunile şi,  aşa cum v-am raportat anterior în telegrama mea nr.553 din 14 august, i-am arătat textul radiodifuzat al notei adresate de Guvernul american Guvernului bulgar. Am mai spus în continuare că discursul preşedintelui SUA din 9 august, în referirile sale la România, a indicat clar intenţia noastră de a ajunge la o poziţie de egalitate cu ruşii. Am adăugat doar pentru informarea regelui că generalul Schuyler a primit instrucţiuni să negocieze de pe poziţii tripartide egale revizuirea statutului Comisiei de Control a Aliaţilor.

MELBOURNE

( Arhivele Statului Bucureşti, colecţia Microfilme SUA, r. 667, c.382-385 ; The National Archives of The United states, Washington D.C., Department of State, R.G. 59, Roll 10, Division of European Affairs, 1945-1949.)

Anexa 6 – Washington, 21 august 1945 – Nota secretarului de stat al SUA, James F. Byrnes, adresată miniştrilor de externe englez şi sovietic, propunând consultări urgente în vederea formulării unui răspuns la comunicarea regelui Mihai I privind situaţia creată în România în urma refuzului lui Petru Groza de a demisiona.

Vi se cere să adresaţi o notă Foreign Office – ului pe marginea celor prezentate mai jos:

Reprezentantul Statelor Unite în Comisia De Control al Aliaţilor din Bucureşti a transmis guvernului său un comunicat al regelui României, cu menţiunea că note similare au fost trimise şi vicemareşalului forţelor aeriene, Stevenson, pentru guvernul Marii Britanii şi generalului Susaikov, pentru guvernul URSS. În comunicatul regelui se afirmă că, luând în considerare raportul Conferinţei de la Berlin, potrivit căruia un guvern democratic, recunoscut constituie o condiţie pentru ca România să poată încheia tratatele de pace necesare cu cele trei principale puteri Aliate şi pentru ca România să poată obţine sprijinul acestor puteri spre a fi admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite; apoi, că au luat cunoştinţă de poziţia guvernelor Statelor Unite şi Marii Briatnii cu privire la actuala compoziţie a Guvernului român. Regele declară în continuare că, în conformitate cu normele constituţionale ale României el a trecut la consultări cu liderii politici privind actuala situaţie politică din România, cei mai mulţi dintre ei pronunţându-se în favoarea formării unui guvern în condiţii care să-i permită recunoaşterea  de către principalele puteri Aliate, încheierea tratatelor care se impun şi admiterea României ca membru în Organizaţia Naţiunilor Unite. Regele adaugă în continuare că, în consecinţă

i-a cerut primului ministru să contribuie la găsirea unei soluţii în acest sens, prin demisia actualului cabinet. Se pare că formarea acestui guvern nu este posibilă pentru că primul ministru nu a răspuns acestei invitaţii. Regele a cerut, de aceea, guvernelor URSS, Statelor Unite şi Marii Britanii, ca, în conformitate cu hotărârile luate la Conferinţa din Crimeea şi potrivit răspunderilor pe care acestea şi le-au asumat să acorde asistenţă României în vederea formării unui guvern care, potrivit raportului Conferinţei de la Berlin, să poată fi recunoscut de cele trei principale puteri aliate, ceea ce va permite României să încheie tratatele de pace şi să fie admisă în ONU.

Guvernul SUA şi-a exprimat deja speranţa că situaţia politică din România va evolua în direcţia care să permită stabilirea de relaţii diplomatice cu aceasta ceea ce nu este posibil în prezent datorită nereprezentativităţii guvernului Groza ( trimis la Londra şi Moscova ; repetat la Bucureşti )

Raportul Conferinţei din Crimeea din 11 februarie 1945 prevede că “ Stabilirea noii oridini în Europa şi reclădirea economiilor naţionale trebuie să se facă printr-un proces care să permită statelor eliberate să distrugă ultimele vestigii ele nazismului şi fascismului şi să-şi creeze instituţii democratice potrivit voinţei proprii.Pentru a stimula condiţiile în care popoarele eliberate să-şi poată exercita aceste drepturi, cele trei guverne vor acorda asistenţă împreună poparelor din oricare stat eliberat al Europei sau din oricare stat european fost satelit al Axei, unde după părerea lor, împrejurările impun :

(A) realizarea condiţiilor necesare pentru pace în interiorul ţării ;… (C) formarea unor guverne interimare care să reprezinte, în general, toate elementele democratice din ţară , angajându-se ca în cel mai scurt timp să organizeze alegeri libere care să aibă ca rezultat formarea unor guverne reprezentând voinţa poporului … “

În conformitate cu hotărârea Conferinţei că în perioada de instabilitate temporară din Europa eliberată cele trei guverne să acţioneze concertat, guvernul nostru având în vedere situaţia din România este pregătit să se consulte cu guvernele Marii Britanii şi URSS-ului referitor la măsurile ce trebuie luate pentru a se achita de obligaţiile stabilite în Declaraţia citată mai sus. Aceste consultări vor avea loc cât mai curând posibil, la momentul convenabil celorlalte două guverne şi oriunde acestea vor socoti de cuviinţă.

În aşteptarea rezultatelor unor astefel de consultări, guvernul nostru este convins că vor fi trimise instrucţiunile necesare reprezentanţilor celor trei guverne din Comisia de Control pentru a împiedica producerea unor nereguli care ar împiedica soluţionarea problemei. O exprimare cât mai promtă a poziţiei Guvernului britanic ( sovietic) va fi apreciată. O comunicare similară se trimite şi guvernului URSS ( Marii Britanii ).

(Arhivele Statului Bucureşti, colecţia Microfilme SUA, r. 665, c.216-219 ; The National Archives of The United States,Washington D.C. , Departament of State, R.G. 59, Roll 8, Division of European Affairs, 1945-1946 )

Anexa 7 – Bucureşti, 24 august 1945- Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri privind “greva regală” şi hotărârea guvernului de a nu demisiona
Şedinţa se deschide la ora 11,55, sub preşedinţia domnului dr. P.Groza, preşedintele Consiliului…..

Domnul dr. Petru Groza : S-a deschis o fază de discuţii politice, conversaţii şi consultaţii la locurile competente, prin faptul că sâmbăta trecută… domnului ministru de externe i s-a comunicat o notă verbală din partea domnului Roy Melbourne, locţiitorul reprezentantului Statelor Unite în România, notă pe care am să v-o citesc…

“Notă asupra convorbirii avute în ziua de 17 aigust 1945 ora 8 seara de către domnul ministru Vasile Stoica cu domnul Roy Melbourne , locţiitorul reprezentantului Statelor Unite în România.

Domnul Roy Melbourne, locţiitorul reprezentantului SUA în România, a venit să mă vadă din ordinul guvernului său, astăzi 17 august la ora 8 p.m. Domnia sa mi-a declarat că are instrucţiuni să-mi comunice, cu rugămintea de a transmite forurilor competente, că atitudinea Americii faţă de Guvernul român este cea care rezultă în mod categoric din comunicatul de la Potsdam, din 3 august şi din discursul Preşedintelui Truman, adresat naţiunii americane din ziua de 10 august.

Guvernul american nu are nici o obiecţiune de făcut reluării raporturilor diplomatice între URSS şi România, fiecare dintre cele trei guverne aliate fiind liber a hotărâ , conform vederilor sale, în această privinţă.Reluarea acestor raporturi însă nu constituie, cu toată alianţa existentă între cele trei mari puteri, nici o obligaţiune pentru Guvernul american de a urma aceeaşi cale.

Guvernul american a declarat încă în februarie şi martie a.c., cu ocazia crizei guvernamentale din România, că doreşte în această ţară instituirea unui regim reprezentativ al opiniunii publice română, constituit din toate grupările democratice ale ţării şi a arătat că nu poate considera ca atare actualul nostru guvern şi astfel nu-l poate recunoaşte.

Evenimentele petrecute de atunci până azi dovedesc că Guvernul american n-a greşit în aprecierile sale şi că actualul guvern într-adevăr nu reprezintă opiniunea publică democratică a ţării.

Astfel fiind, Guvernul american nu poate recunoaşte nici azi acest guvern şi nu poate relua raporturile diplomatice cu România cât timp el se găseşte în fruntea ţării.

Urmează de aci, fireşte, anumite dificultăţi în ce priveşte viitoarele tratative pentru încheierea păcii: guvernul SUA nu admite să aibă tratative şi nici să semneze un tratat de pace final româno-american, decât cu un Guvern român reprezentativ democratic, deplin recunoscut de către Casa Albă.”

……….

Maiestatea sa, regele, a fost informat de mine şi de domnul ministru de externe. Am avut conversaţii- duminică dimineaţa o conversaţie – , din care a rezultat că suntem de perfect acord cu M.S. regele şi în care considerăm această notă – cu greşită formă- ca nulă şi neavenită. Incidentul îl considerăm închis.Între timp au început consultaţiuni fără ştirea mea. Maiestatea sa poate consulta factorii politici când doreşte.După aceste consultaţii incidentul a fost încheiat.

Luni am fost din nou chemat la Maiestatea sa şi mi s-a arătat o notă cam cu acelaşi conţinut cu aceea pe care v-am citit-o, mult mai atenuată însă şi mai scurtă- o notă verbală, transmisă Maiestăţii Sale din partea reprezentantului Angliei notă în care şi Anglia comunica că nu recunoaşte guvernul ca organ reprezentativ al forţelor democratice ; făcea această comunicare fără să adauge vreun comentariu la nota americană.

Am avut o lungă conversaţie cu Maiestatea sa luni la amiază, de vreo oră şi jumătate, de la 12 la 13, 30, şi ne-am despărţit prin a cădea de acord că şi această notă a Angliei a parvenit pe o cale pe care nu suntem obligaţi de a o înregistra oficial, fiindcă Maiestatea sa, regele, domneşte, iar noi guvernăm.Există un guvern şi există şi un ministru de externe.Deci, luarea de contact direct de către o putere străină, cu Maiestatea Sa, nu este calea obişnuită.

Sigur că puterile respective vor găsi calea potrivită să ne comunice ceea ce doresc să ne comunice şi noi le vom răspunde pe cale legală, conform cu uzanţele internaţionale şi textele Convenţiei de armistiţiu : vom înregistra şi vom aviza.

Deci, m-am despărţit luni cu învoiala că şi nota americană rămâne înregistrată de Maiestatea Sa, la fel şi cea engleză, însă noi guvernăm înainte.

Noi n-avem nimic de spus în materie, decât eventual noi, guvernul, să ne adresăm Comisiei Interaliate de Control, arătându-i că ne-au parvenit pe căi laterale note verbale adresate la instanţe necompetente, din care reiese că suntem în situaţia de a fi informaţi că Statele Unite şi Anglia, două din puterile semnatare adică, nu ne recunosc pe când una ne recunoaşte şi că rugăm onorata Comisie de control să comunice locurilor competente că noi aşteptăm ca cei trei semnatari să cadă de acord în această problemă şi să facă ceea ce cred semnatarii că este bine de făcut…

Pe la orele unu  şi jumătate şi apoi la orele cinci domnul mareşal al Palatului a venit la locuinţa mea particulară, unde întâmplător se afla şi domnul ministru de justiţie, care mi-a comunicat însărcinarea pe care o avea din partea M.S. regelui.

Domnul mareşal mi-a comunicat că Maiestatea sa, regele, revine asupra celor stabilite în conversaţia anterioară, fiind de credinţă că nu poate lua o atitudine absolută, rigidă, faţă de notele primite, cu deosebire faţă de nota primită din partea Angliei, de a le considera nule şi neavenite şi că a aflat că este necesar să se adreseze M.S. regele, direct acestor mari puteri, cu rugămintea de a arăta soluţiunea acestei chestiuni. Nu mi-a spus că este vorba de o notă scrisă.

Ceea ce m-a făcut să arăt că s-a omis din nou o greşeală, că situaţiunea era mai uşoară dacă întâi ne consulta pe noi, sfetnicii M.sale, pe primul sfetnic, pe ministrul de externe, pentru ca să găsim calea de urmat. Dar lucrul s-a consumat.Eu nu am fost consultat.Domnul mareşal a adăugat: dumneavoastră guvernaţi înainte. Eu m-am despărţit foarte senin. Domnul ministru Pătrăşcanu s-a retras puţin, căruia i s-a făcut aceeaşi comunicare s-a retras puţin, şi d-sa a spus că trebuie să se comunice Maiestăţii sale că este o nepotrivire de formă.Totuşi lucrurile aşa s-au petrecut.Maiestatea sa a crezut că aşa este bine. Noi nu avem nimic de zis. Ne-a spus să nu ne indispunem. Nici o indispoziţie.

Pe la orele şase şi ceva mi s-a comunicat în acelaşi timp că domnul mareşal al Palatului s-a prezentat domnului general Susaicov şi Pavlov, cărora le-a înmânat o scrisoare nesemnată, care conţinea o comunicare făcută de către cei trei mari aliaţi. Eu, nota aceasta, am văzut-o mai târziu. Am fost puţin mirat că nu mi s-a spus nimic de această notă scrisă de domnul mareşal al Palatului.

Domnul ministru de justiţie a fost pe la orele şapte la Maiestatea Sa, care i-a prezentat această notă.Această notă conţine următoarele : “-Având în vedere că preşedintele de consiliu Groza refuză să-şi dea demisia, rog să interveniţi !” . …

M-am prezentat marţi dimineaţa M.S. regelui, şi am întrebat pe M.S. când mi s-a cerut demisia şi eu am refuzat-o. Am spus că am aflat acest lucru dar că mareşalul curţii nu mi-a spus. Mareşalul curţii după ce a plecat de la mine a fost la domnul Maniu. Mareşalul curţii a fost la domnul Maniu luni după-amiază la orele cinci şi jumătate. Deci, de la mine s-a dus la domnul Maniu şi un domn care există, care trăieşte, care este apropiat de domnul Maniu dar şi de mine, mi-a spus că mareşalul curţii a fost în ziua aceea la domnul Maniu şi că i-a spus că mi s-a cerut demisia, iar eu am răspuns că nu plec pentru că am un mandat din partea poporului.

Când am fost la M.Sa regele, i-am spus : ‘ Maiestate, eu sunt om în vârstă şi vă rog să-mi ajutaţi memoria ca să stabilim când mi-aţi cerut demisia? “

Maiestatea Sa a răspuns că nu mi-a spus acest lucru. Eu am susţinut ca domnul mareşal al curţii a spus acest lucru domnului Maniu. Mi-a spus că nici mareşalul şi nici el nu a putut să spună acest lucru. Domnul Maniu şi domnul mareşal să aranjeze această chestiune. Dar eu n-am mai insistat asupra acestui lucru.Am revenit asupra demisiei spunând: “ Maiestate, nu –mi amintesc în care parte a conversaţiei mi s-a spus de demisie.

“ Te-am rugat să mă ajuţi “ .

Eu am fost la M.S. luni la orele 12.M-am aşezat în scaun. Maiestatea sa mi-a spus : am primit o notă de la englezi, situaţiunea a devenit foarte grea.Te rog să mă ajuţi să ies din această situaţie.În felul acesta m-am introdus în conversaţie şi am încercat să-l conving pe M.S. că trebuie să tratăm această notă exact cum am tratat-o şi pe cealaltă.

La sfârşitul conversaţiunii am avut impresia că noi am căzut de acord, căci Maiestatea sa a spus că va încheia seria conversaţiilor.S-a pronunţat cuvântul de demisie ? Maiestatea sa mi-a spus că nu. Poate, s-a întrebuinţat cuvântul de retragere a încrederii. Am primit acelaşi răspuns negativ.

“ Dar am înţeles să mă ajuţi şi să mă laşi să constitui un alt guvern care va fi recunoscut “

Am spus că nu am ştiut că a da ajutor înseamnă să demisionez. Eu nu am ştiut acest lucru şi nici prin gând nu mi-a trecut că Maiestatea Sa va avea această dorinţă.

Astfel s-a epuizat conversaţia. Maiestatea sa mai doreşte ceva?

Maiestatea sa nu mi-a spus absolut nimic. Eu am stat şi m-am gândit: poate îmi cere acum demisia. Nu mi-a cerut-o.

Am spus : Maiestatea Voastră a scris că eu refuz să demisionez. Astfel sunt pus într-o situaţiune foarte grea, în postura unui rebel şi faţă de opinia publică a ţării româneşti şi faţă de ambii aliaţi, care au aflat astăzi că eu refuz să demisionez în urma unei cereri formale a suveranului meu. Lucrul este consumat, Sire. Primesc şi această sarcină. Eu nu pot să spun că nu este adevărat, pentru că mă obligă realitatea într-un stat constituţional.

Dacă Maiestatea Voastră admitea soluţia propusă de mine se evitau complicaţii inutile şi convulsiuni interne. Maiestatea Voastră se putea adresa celor Trei Mari cu următoarea adresă:

Mi s-a comunicat o notă verbală din partea Angliei printr-un funcţionar, pe cale indirectă, s-au am primit o notă directă verbală din partea reprezentantului Angliei, în care se spune că cele două Mari Puteri nu recunosc guvernul actual.Acest guvern însă a fost recunoscut de una dintre cele Trei Mari Puteri.Vă rog să mă ajutaţi.  Adică cei Trei Mari să-l ajute să iasă din acestă situaţiune. Astfel nu era nevoie de povestea cu demisia, cu refuzul demisiei mele.

Totuşi, aşa s-au petrecut lucrurile Sire, aici începe intriga perfidă. E clar şi pentru un orb că se urmărea altceva. S-a urmărit ruptura politică, să se dea un pumnal guvernului, o lovitură politică faţă de mine, lovindu-mă pe nedrept…Maiestatea Sa a stat pe gânduri şi eu am plecat…

Noi păstrăm atitudinea de linişte şi loialitate faţă de Maiestatea sa , cum s-a dovedit şi în cursul zilei de ieri, când aţi fost martori…

Fapt este că ieri dimineaţă am primit o notă  de la Moscova, pe care o cunoaşteţi, fiindcă v-am comunicat-o, o notă semnată de domnul Molotov şi care mi-a fost comunicată de domnul general Susaikov, la şapte şi un sfert şi am comunicat-o Maiestăţii sale…..

Guvernul Uniunii Sovietice se opune categoric demiterii guvernului Groza şi a notificat acest lucru şi la Londra şi la Washington…

…….

( Arhivele Statului Bucureşti, Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Stenograme, dosare 8/1945, f.42-56 )

Anexa 8- Fragment din jurnalul lui A. I. Vâşinski

SECRET Din jurnalul lui A. I. Vâşinski

Ex.nr.6 16 septembrie 1945

Nr.561-V

Primirea ministrului afacerilor

Externe al româniei, Tătărăscu    10 sept.1945
Astăzi , 10 sept. , la ora 2,30 l-am primit pe Tătărăscu.

1. I-am propus lui Tătărăscu să continuam discuţia începută aseară la teatru, îl legătură cu propunerea privind mesajul tov. Stalin către regele Mihai.

Tătărăscu şi-a expus amănunţit semnificaţia propunerii sale.

Regele acum se găseşte într-o situaţie dificilă şi este necesar, după cum arată Tătărăscu, să se încerce găsirea unei căi pentru a-l ajuta să iasă din acestă situaţie. Regele gândeşte acum cam în felul următor: prin declaraţia sa privind demisia guvernului Groza el a stricat relaţiile cu Uniunea Sovietică şi, ca să zicem aşa, a pierdut prietenia URSS-ului. În această situaţie nu i-a mai rămas de făcut decât să continuie să meargă pe drumul pe care a pornit, sprijinindu-se pe sfătuitorii anglo-americani. La aceasta se mai adaugă şi considerentul că regele aşteaptă hotărârile celor trei Puteri. Tătărăscu consideră că transmiterea mesajului prietenesc- se înţelege, verbal- al generalisimului Stalin către rege poate influenţa hotărâtor pe rege şi îl poate determina să-şi schimbe poziţia actuală.

La întrebarea mea: care ar fi conţinutul mesajului gândit de Tătărăscu el a răspuns că i se pare posibil ca în mesaj să se spună că Guvernul Sovietic consideră acţiunea regelui ca pe un gest formal, datorat amestecului englezilor şi americanilor, că Guvernul Sovietic îl consideră ca nutrind sentimente prieteneşti faţă de Uniunea Sovietică, că încrederea Guvernului Sovietic în rege nu s-a zdruncinat şi că Guvernul Sovietic speră că regele, având în vedere atitudinea prietenescă a Uniunii Sovietice faţă de România, va lua la rîndul său măsuri pentru normalizarea situaţiei create.

Tătărăscu a adăugat că un astfel de mesaj îl consideră ca fiind un ultim mijloc de a acţiona asupra regelui şi de care se va face uz numai în cazul în care toate celelalte mijloace rămân fără rezultat. Tătărăscu consideră că un astfel de mesaj, verbal, de la generalisimul Stalin ar putea fi transmis regelui de către Groza sau de el, Tătărăscu. L-a întrebarea mea, dacă Tătărăscu este convins că regele va fi dispus să-l primească după întoarcerea de la Moscova, Tătărăscu a confirmat că în ceea ce-l priveşte el este absolut sigur de aceasta.

……..

( Arhivele Statului Bucureşti, colecţia Xerocopii Rusia, pachetul XIII, doc.3, fila 53;Arhiva MAE al Federaţiei Ruse, Moscova, fondul 0125- Referentura România, opis 33, mapa 127, dosar 5.)

Anexa 9 – Telegrama reprezentantului politic american în România, Burton V. Berry, adresată secretarului de stat al SUA, conţinând primele concluzii ale emisarului american Mark Ethridge asupra situaţiei politice din România

DEPARTAMENTUL DE STAT TELEGRAMA PRIMITA

Bucureşti, via Varşovia

Datată: 26 noiembrie 1945

Primită: 3:39 a.m.

27 noiembrie

Secretariatul de stat

Washington

FOARTE URGENT

917, 26 noiembrie, ora 1 p.m.

SECRET, PENTRU SECRETAR, DE LA ETHRIDGE
Cu toare că marţi, plec de aici spre casă, vă trimit această telegramă la sfârşitul unei săptămâni foarte pline la Bucureşti din pricina unei situaţii presante. Poziţia democraţiilor vest-europene îşi pierde coeziunea cu rapiditate, poziţia Rusiei devenind din ce în ce mai puternică, şi dacă acum nu acţionăm ferm şi eficace în România, în curând va fi prea târziu.Periclităm în acest fapt încrederea poporului român în intenţia şi în capacitatea noastră de a îndeplinii angajamentele pe care le-am făcut în faţa lumii întregi. ( acesta este textul telegramei 917,domnul Ethridge sugerează ca Secretarul de Stat să repete acest text cu destinaţia Moscovei pentru Harriman). Săptămâna trecută am discutat cu cea mai mare parte dintre oamenii politici, inclusiv cu reprezentanţii britanic şi sovietic, cu regele, cu membri ai conducerii partidelor din coaliţia guvernamentală a lui Groza, cu lideri ai opoziţiei şi cu numeroase persoane reprezentând grupări ale muncitorilor şi industriaşilor. Astăzi, înainte de a pleca în provincie pentru două zile, aş vrea să rezum pe scurt,  pentru informarea dvs. , impresiile mele privind situaţia din România.

Deşi modalitatea de a ajunge la putere este foarte asemănătoare celei pe care am constat-o în Bulgaria,pe care semnatarii Tratatului de la Yalta să o poată accepta ca numitor comun. În al doilea rând, refuzul lui Groza de a demisiona la cererea regelui în luna august a creat din punct de vedere constituţional un impas care a dus la situaţia de acum.Ambele părţi pretind că sunt nerăbdătoare să găsească o soluţie, dar între timp situaţia politică se îndreaptă spre haos şi trebuie luată o hotărâre.În al treilea rând, problema alegerilor parlamentare este doar în stadiu de discuţii pentru că actualul guvern argumentează că în acest caz, sunt necesare pregătiri în plus.Convingerea mea este că guvernul nu se va adresa încă poporului,pentru că nu vrea să-şi riste poziţia în alegeri libere şi pentru că are nevoie de timp să-şi consolideze puterea.

Sunt ferm convins că guvernul Groza nu este reprezentativ în niciun fel în sensul formulei stabilite de Yalta, pentru că cele două grupuri politice care se bucură de sprijină vastei majorităţi a populaţiei României nu numai că nu fac parte din guvern, dar liderii lor au fost hărţuiţi de guvern, grupurile lor politic au fost în cea mai mare parte marginalizate, ziarele au fost în întregime suprimate şi toate întâlnirile publice ale opoziţiei au fost împiedicate.Partidele ţărănesc şi liberal sunt reprezentate  în guvern doar de câţiva lideri dizidenţi aflaţi sub control sovietic.Partidul Social Democrat care participă la coaliţie este foarte nemulţumit de politica guvernului şi declară că aşteaptă momentul potrivit să iasă din coaliţie.

Dintre partidele care formează coaliţia Groza numai Partidul Socialist poate fi considerat cu adevărat independent de directa donaţie rusească. Partidul Comunist este aproape în întregime creaţie rusească, spre deosebire de partidul din Bulgaria. Este condus de persoane de etnie neromânească şi duce o politică ce nu-şi află baza în tradiţia românească ceea ce sporeşte aici tensiunea şi rezistenţa.Frontul Plugarilor şi Uniunea Patrioţilor sunt grupuri nou create de comunişti pentru a câştiga aderenţi printre ţărani şi meşteşugari.Tătărăscu, care pare a fi samsarul care vinde complet România ruşilor a fost atât de mult discreditat de guvernarea sa anterioară, încât el este acum întru totul dependent de protecţia ruşilor.

Numai Partidul Socialist îşi extrage rădăcinile din istoria României şi a câştigat evidentă popularitate în ultimii ani, deşi liderii lui admit că liderii comunişti au depus eforturi susţinute pentru a-I dezbina şi a le slăbi puterea.

Politica guvernului Groza, supravegheată îndeaproape, este concepută numai cu scopul ca în continuare Uniunea Sovietică să poată exploata în voie resursele ţării, fără a ţine seama de termenii armistiţiunlui, rezultatul fiind controlul sovietic într-un  grad pe care nu l-am văzut în Bulgaria.Acest lucru este firesc, bineînţeles, pentru că România este în prezent bogată, iar convenţia de armistiţiu la care au subscris şi Aliaţi a fost ocolită printr-o serie întreagă de înţelegeri de punere în aplicare a prevederilor.Rusia a pretins deja 700 de fabrici preluate de la nemţi, este foarte interesată chiar şi în privinţa băncilor, a devenit coproprietar al întreprinderilor petroliere româneşti, al companiilor de navigaţie şi aeriene şi a evaluat în aşa fel bunurile pe care România le are de plătit ca reparaţii de război,încât aceasta plăteşte aproximativ de trei ori mai mult decât anticipase când a semnat armistiţiu.În plus, prezenţa a peste 600 000 de militari ca trupe ruseşti care trebuie hrănite, îmbrăcate şi plătite pe cheltuiala României, reprezintă un efort pe care ţara nu şi-l mai poate permite.Cinci şeptimi din cheltuielile curente referitoare la armistiţiu reprezintă întreţinerea armatei ruseşti.Companiile străine, inclusiv cele la care americanii au interese, au fost într-atât încorsetate, încât vor fi nevoite să părăsească ţara dacă nu se schimbă direcţia în care evoluează lucrurile.Peste câteva luni, Rusia va domina complet economia românească, dar modul de guvernare a ţării nu va suferii decât mici schimbări.

Groza şi Tătărăscu sunt complet aserviţi Rusiei în acţiunea de predare a României în mâinile unei armate care dictează, ceea ce este mai rău, în opinia tuturor decât chiar ocupaţia germană.

În privinţa celor două mari grupări de opoziţie, ambele sunt împiedicate să se exprime public oral sau în scris- în timp ce oricine  poate critica politica conservatoare din trecut a Partidului Liberal al lui Brătianu şi manevrele sterile ale lui Maniu ; aceştia, personal, reprezintă în mod cert segmentele importante, dacă nu majoritatea absolută a opiniei democratice româneşti.Maniu, în mod special, rămâne simbolul necontestat al democraţiei româneşti şi al sentimentului tradiţional democratic românesc, iar în cazul unor alegeri libere partidul lui ar câştiga cu siguranţă cel mai mare număr de voturi.Totuşi, 27 dintre liderii regionali ai partidului lui Maniu au fost închişi. Doi dintre liderii regionali ai partidului lui Brătianu sunt în închisoare şi alţi doi se ascund. Totuşi, securitatea personală a liderilor importanţi nu este încă ameninţată. Atunci nu se poate vorbi despre vărsări de sânge ca în cazul Bulgariei, dar domneşte totuşi un regim de extraordinară teroare şi reprimare a oponenţilor politici, prin arestări la miezul nopţii, bătăi în arestul poliţiei secrete, dispariţii şi orice alte mijloace menite să-I facă pe oameni să se supună.

O consecinţă a cererii din august a regelui ca Groza să demisioneze, precum şi a refuzului său de a semna orice decret începând din acel moment, ori de a primi vreun ministru din guvern a fost creşterea propriului său prestigiu politic şi al popularităţii.El a devenit simbolul rezistenţei împotriva comuniştilor şi a Rusiei.Chiar şi comuniştii au fost de acord că el se bucură de o mare popularitate, iar şase dintre ei i-au spus că speră ca americanii vor fi în stare să găsească o soluţie a impasului constituţional dintre rege şi guvern.Bineînţeles că ei îşi doresc ca el, eventual să plece, dar n-ar îndrăznii acum să încerce să abolească monarhia.Toţi comuniştii care au încercat să găsească o soluţie impasului constituţional au subliniat că şi ei, ruşii, doresc acest lucru.Indiferent dacă Rusia doreşte ori nu o soluţionare, românii nu doresc în mod cert.Având în vedere marele prestigiu de care se bucură regele, este, totuşi posibil ca Guvernul Sovietic să accepte să facă unele concesii pe tărâm politic.Însă numai în măsura în care ele nu ar apărea că fiind făcute sub presiunea anglo-americanilor.Îl  voi întâlnii pe Susaikov miercuri seara şi este posibil ca el să abordeze această problemă.Dacă nu va fi aşa, mă voi raporta, bineînţeles, la cum au decurs lucrurile.Comuniştii doresc soluţionarea, pentru că deşi sunt conduşi de ruşi, mulţi dintre ei simt româneşte şi îi sperie cele ce se întâmplă.Inflaţia creşte cu rapiditate, trasportul se înrăutăţeşte, fabricile nu mai pot obţine materii prime şi se închid, pentru că acestea ar trebui importate, iar ruşii fac asemenea stocuri de alimente încât populaţia se teme de o micşorare a raţiilor stabilite în luna februarie.

Pentru mine este limpede că aici nu se mai poate face nimic, decât dacă se va menţine presiunea spre a salva, atât cât mai este posibil, independenţa politică şi economică.Răspunsul la aceste probleme se află, ca şi în cazul Bulgariei, în intenţiile Rusiei şi în eforturile Guvernului american de a-şi rezolva toate problemele cu Rusia. S-ar putea face multe dacă noi am insista asupra transformării  Comisiei Aliate de Control într-una cu un real caracter tripartit, faţă de ceea ce este ea acum, adică o autoritate sovietică, rolul nostru fiind acum doar acela de a protesta tot timpul inutil.

Nu pot recomanda acum o soluţie. Poate convorbirea cu Susaikov îmi va sugera una.

Acum încerc doar să subliniez gravitatea situaţiei României şi faptul că ţara a fost înghiţită din punct de vedere economic, că poporul este din ce în ce mai deziluzionat, moralul lui este tot mai scăzut şi că, dacă noi nu trecem la aplicarea principiilor pe care le-am enunţat deja, singurul rezultat este împingerea acestor oameni spre comunism, care le repugnă.

Berry

( Arhivele Statului Bucureşti, colecţia Microfilme SUA, r.667, c.689-697;The National Archives of The United States, Washington D.C., Departament of State, R.G. 59, Roll 10, Division of European Affairs,1945-1949 )

„With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania”

„Cu prieteni ca aceştia… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”

Ziaristi Online.ro publica fragmente din „With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” („Cu prieteni ca aceştia… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”), noua lucrare a istoricului american dr. Larry L Watts, un excepţional cunoscător al realităţilor româneşti ante şi post-decembriste. Este o carte-document, care va vedea curând lumina tiparului la Edituira Rao, dezvăluind publicului autohton, dar şi observatorilor internaţionali, amănunte absolut senzaţionale din culisele politicii şi ale spionajului, care au precedat revoluţia din decembrie ‘89 şi manevrele care i-au urmat. Bazat pe o serie de documente extraordinare din arhivele serviciilor speciale americane si nu numai, studiul lui Larry Watts oferă o perspectivă cu tentă explozivă asupra unor evenimente şi persoane privite până acum din cu totul alte unghiuri. Fragmentele sunt obtinute in exclusivitate de Civic Media.ro

Fost consultant RAND, Larry Watts a absolvit cu master Universităţile din Washington, Seattle şi UCLA, având şi un doctorat la Umea University din Suedia. Intre 1990 şi 1991 a fost conducătorul Biroului IREX din Bucureşti , pînă în 1997 a fost Senior consultant al Project on Ethnic Relation şi director al Biroului PER din România.Din 1990, dl.Watts a fost consilierul mai multor autorităţi române, în probleme de reformă democrată şi control asupra instituţiilor statului. A fost implicat direct în înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a Consiliului pentru Minorităţi Naţionale. A semnat numeroase cărţi şi studii de istorie, între care “Reforma militară românească şi integrarea în NATO”, “O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918-1941”- volum considerat drept cea mai bună biografie politică a Mareşalului Antonescu, co-editor la “Globalization of Civil-Military Relations: Democratization, Reform and Security” etc. Articolelele şi studiile sale au apărut frecvent în publicaţii precum “Studies in Intelligence”, “Problems of Post-Communism”, “Armed Forces & Society”, “World Policy Journal”, “ European Security” s.a.m.d.

Prima parte a studiului examinează geneza transformării României din aliat în inamic al blocului sovietic, a eforturilor sale de a ieşi de sub dominaţia sovietică în domeniul spionajului şi ameninţarea pe care o reprezenta pentru Moscova. Din demersul publicistic al lui Larry Watts putem trage concluzii privin operatiunea de reocuparea a institutiilor statului roman prin aceleasi modalitati ca si kominternistii bolsevici Valter Roman, Leonte Tismaneanu, Leonte Rautu, Gizela Wass sau Dionis Patapievici. Printr-o coincidenta, aceste nume importante de agenti kominternisti si NKVD-isti din perioada ocupatiei sovietice se afla astazi pe aceleasi firmamente politico-institutionale prin urmasii lor directi.

Capitolul I

Îi asigurăm pe cetăţenii României de sentimentele noastre tradiţionale de prietenie şi bună-vecinătate şi confirmăm eforturile noastre reale pentru o strânsă cooperare în interesul socialismului şi al păcii.

Mihail Gorbaciov – 1989

În toiul revoluţiei române din 1989, autorităţile sovietice îşi anunţau dorinţa şi intenţia de a asigura o „asistenţă” masivă statului „vecin prieten” şi aliatului din Tratatul de la Varşovia. Moscova anunţa că Crucea Roşie sovietică trimisese la frontieră „aproximativ 60 de echipe mobile” de chirurgi şi personal medical, multe dintre acestea trecuseră deja graniţa în teritoriul românesc şi îşi coordonau eforturile cu cele ale altor membrii ai Pactului. De asemenea, liderii comunişti de la Budapesta anunţau că „un grup de lucru din cadrul pactului de la Varşovia care este în contact permanent” urma să se întâlnească la Moscova pentru a discuta situaţia din România.

Aceste declaraţii de prietenie şi preocupare binevoitoare se situau în totală contradicţie cu unul dintre cele mai bine păzite secrete ale operaţiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la Varşovia şi erau contrare uneia dintre cele mai surprinzătoare descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Războiului Rece. În perioada Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiunilor de dezinformare şi timp de mai bine de două decenii, ţintă a „măsurilor active”. Din 1962, Kremlinul a început să trateze România ca pe un stat ostil, atunci când Hrusciov a ordonat statelor membre „aflate în strânsă cooperare” – RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia – să restricţioneze cooperarea în materie de spionaj cu aceasta. În 1963, această animozitate a motivat o tentativă de asasinat împotriva conducătorului român Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securităţii de Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru ostilitatea faţă de Bucureşti, deoarece acesta refuzase să recunoască divizarea permanentă a Germaniei şi încheiase un acord, negociat în secret, cu Germania de Vest, la sfârşitul anului 1963. Între 1962-1964, Departamentul Securităţii Statului din România (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformări, asistate de sovietici, ale serviciilor de informaţii, prin care au fost introduse departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria şi Cehoslovacia (precum şi în Bulgaria şi Polonia, la scurt timp după aceea) şi le-a modificat rolul din servicii satelit, în principal pasive, în operaţiuni active. În 1965, DSS a fost din nou pierdută din vedere atunci când Centrala KGB a introdus „relaţiile operaţionale regulate şi directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzându-l din operaţiunile blocului de „măsuri active” (propagandă, dezinformare şi provocare). La mijlocul anului 1965, România a fost „brusc” eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varşovia.

Arhivele KGB confirmă că, în 1967, Moscova desfăşura „măsuri active” pentru izolarea României pe plan internaţional şi pentru divizarea conducerii interne. Condamnarea clară a intervenţiei din Cehoslovacia, condusă de sovietici, şi încercările permanente de a ajuta Praga au pus capăt până şi aparenţei de politeţe dintre serviciile de informaţii ale aliaţilor oficiali. Leonid Brejnev, Janos Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov şi Gustav Husak au acuzat în mod repetat trădarea conducerii din România pe care nu l-au mai numit stat „frăţesc”. În perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit „rezidenţe cu acoperire legală” pe teritoriul românesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care se bucura de o asemenea „atenţie ostilă”.

România devenise atât de inacceptabilă încât celelalte servicii din Pactul de la Varşovia o încadraseră nu numai la categoria statelor socialiste „deviaţioniste”, precum Iugoslavia, Albania şi China, cât chiar alături de adversarii din NATO.

Centrala KGB şi serviciile est-europene subordonate culegeau informaţii referitoare la sprijinul internaţional pentru România (din partea S.U.A. şi China), la nemulţumirile interne ale muncitorilor şi ale minorităţilor, precum şi la opoziţia din cadrul partidului comunist şi au început să recruteze agresiv elite româneşti influente pentru a înlătura conducerea „naţionalistă”. Această ofensivă clandestină nu s-a limitat numai pe planul serviciilor de spionaj. În 1971, Brejnev şi alţi conducători ai Pactului au considerat că este necesar „să fie identificate acum acele persoane din România pe care ne vom putea baza în viitor” şi recrutate prin intermediul „ambasadelor de acolo şi prin alte contacte”, pentru „a exercita influenţă asupra evenimentelor din ţară”. Pentru a evita atragerea atenţiei opiniei publice asupra dizidenţei româneşti, „partenerii apropiaţi vor continua să se informeze reciproc asupra poziţiilor României în problemele de importanţă majoră” şi vor decide în secret cum este mai bine „să rezolve situaţiile”. Liderul sovietic anunţa că secretarii Secţiilor internaţionale ale Comitetelor Centrale respective se vor întâlni cu partenerii din Secţiile ideologice „pentru a coordona activitatea comună”, aşa cum făcuseră deja „spre exemplu, în legătură cu România şi China”.

Brejnev se referea direct la operaţiunea INTERKIT – lansată oficial în 1967 „cu ocazia deliberărilor interne din China”. INTERKIT coordona resursele de propagandă, ideologice, mass-media şi ştiinţifice ale tuturor partenerilor apropiaţi, plus Mongolia (şi mai târziu Cuba) prin Secţiile Internaţionale al C.C., pentru a submina şi discredita regimul maoist şi a menţine izolarea Beijingului. România reprezenta deja o ţintă în cadrul INTERKIT deoarece, aşa după cum formulase liderul bulgar Jivkov, „chinezii se bazau pe România şi românii sprijineau politica Chinei”. „Partenerii apropiaţi” au decis acum să lanseze o operaţiune similară având drept ţintă exclusiv România.

Scala copleşitoare a unui asemenea efort a avut implicaţii devastatoare într-o ţară care nu avea, sub nici o formă, o influenţă strategică asemănătoare Chinei. Spre exemplu, în cadrul INTERKIT, partenerii îşi coordonau „orice referire făcută” la conducerea ţintă, activităţile de spionaj internaţionale şi „activităţile în scopul diminuării influenţei”. „Activităţile de propagandă şi cercetare ştiinţifică ale partidelor frăţeşti”, începând cu „presa, radioul, televiziunea, agenţiile de presă şi editurile” şi până la academiile de ştiinţă şi institutele de cercetare erau coordonate pentru a revigora şi focaliza propaganda împotriva ţintei. Activităţile coordonate includeau de la „propagandă orală”, la articole şi emisiuni radio-TV, până la simpozioane ştiinţifice bine mediatizate şi un plan anual coordonat „pentru publicaţii şi lucrări ştiinţifice” pentru fixarea liniei propagandistice, conform adevărului stabilit academic.

Rezultatul tipărit al acestui efort era apoi tradus „în engleză, franceză, spaniolă şi arabă” şi diseminat „în ţări terţe”- tot prin efortul coordonat al partenerilor – „presei, agenţiilor de informaţii şi altor organe de propagandă străină”. O asemenea operaţiune a copleşit serviciile de spionaj occidentale şi comunităţile academice, insuficient pregătite pentru a face faţă, în primul rând, unei dezinformări coordonate şi neobişnuite cu dezinformarea la o asemenea scală. Logica sintezelor de spionaj şi a analizelor, în general vorbind, a metodologiei de cercetare ştiinţifică occidentală, au condus la concluzia că o asemenea multitudine de resurse coordonate, ajungându-se chiar la câteva sute vor conduce, inevitabil, la atenuarea vocii singulare a României.

„Falsa” independenţă şi „insignifianţa” strategică

Necesitatea de a explica de ce a constituit România o asemenea ţintă este ea însăşi elocventă pentru eficacitatea dezinformării coordonate de sovietici. Spre finalul războiului rece se crease consensul că regimul din România era „un cal troian sovietic”, care îşi proclama zgomotos aura de independenţă, în timp ce alţii – în special, conducerea din Polonia şi Ungaria – erau angajate tăcut în forme mai substanţiale de dizidenţă. Această presupusă dependenţă secretă, combinată cu aserţiuni repetate referitoare la lipsa de importanţă strategică a ţării pentru politica sovietică şi conflictul est-vest, şi-au dovedit succesul în relevarea insignifianţei României pentru URSS (şi pentru vest) în percepţia occidentală din anii ’80.

Descoperirile din arhive, ulterioare războiului rece, au scos la iveală o poveste diferită. Opoziţia României la preferinţele sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimată şi, cu excepţia Primăverii de la Praga, destul de singulară după 1956, în timp ce dizidenţa altor state membre ale Pactului a fost mult exagerată, daca nu cumva întru-totul fabricată. La consiliile miniştrilor de externe ai Pactului, toţi ceilalţi membri „au fost constant de acord cu analizele şi cu propunerile sovietice” pe toată perioada Războiului Rece, în timp ce România a fost excepţia, în permanentă opoziţie, care a afectat „aproape toate subiectele de pe agendă”. De asemenea, românii au fost singulari, printre conducătorii militari ai Pactului, în contestarea dominaţiei şi controlului sovietic, în timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria au continuat să se alinieze „fără rezerve, în spatele sovieticilor”.

Opoziţia ne-românească la politica Kremlinului era aproape absentă. „Partenerii apropiaţi” au acţionat deseori ca mandatari ai sovieticilor în atacarea României pentru dizidenţă, în timp ce concurau între ei pentru a stabili „cea mai specială relaţie” cu Moscova. Ca o regulă generală, „dizidenţa” raportată de alţi membri ai Tratatului şi aparenta simpatie pentru poziţia României erau pre-stabilite cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de încredere pentru Occident şi pentru a diminua unicitatea opoziţiei româneşti. Aceasta se realiza de multe ori prin atribuirea iniţiativelor României altora – din nou, mai ales, Poloniei şi Ungariei – precum, de exemplu, blocarea aderării Mongoliei la Pactul de la Varşovia în 1963 şi opoziţia la diversele planuri de intervenţie militară ale Moscovei.

Lipsa de importanţă strategică a continuat să fie citată de istoricii Războiului Rece ca fiind, în acelaşi timp, cauză şi efect a presupusei lipsei de consecinţe pentru Moscova, chiar şi după ce strategia „calului troian” a fost demascată drept o mistificare a adevărului. Este semnificativ faptul că rapoartele asupra insignifianţei României ieşeau la iveală în perioadele de vârf ale antagonismului sovieto-român. De exemplu, conceptul „cuartetului” de importanţă strategică din aripa nordică a Pactului, cuprinzând RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia a circulat pentru prima oară în perioada presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej, în 1963. Apoi, conceptul a reapărut în perioada „primului Echelon strategic” de la jumătatea anului 1965, când armata română a fost brusc exclusă din strategia de război a Pactului de la Varşovia.

Cu siguranţă, contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive ale Pactului era lipsită de importanţă strategică. În 1965 ea era, de fapt, inexistentă. În orice caz, nu se poate spune acelaşi lucru despre semnificaţia ţării pentru securitatea sovietică. România fusese considerată o principală ameninţare militară (alături de Polonia) de către liderii armatei si ai serviciilor de informaţii, pe aproape întreaga perioadă interbelică. Ea rămăsese singura cale terestră dintre URSS şi Bulgaria ultra-loială şi Balcanii puternic rusofili: o realitate geografică reamintită atunci când România a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitării ţării pentru exerciţii militare în Bulgaria, după 1963, şi a refuzat forţelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei în 1968. Că Moscova ar fi putut sau ar fi vrut să ignore vreo ţară cu care avea 1000 km de frontieră şi încă 200 km de ţărm la Marea Neagră – controlată de sovietici – e greu de crezut, mai ales după ce, la conducerea ţării, a venit un guvern care se opunea principalelor sale intenţii pe plan internaţional.

De asemenea, Moscova nu putea ignora cele câteva milioane de etnici români din învecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova şi Ucraina, din teritoriile foste româneşti (Basarabia şi Bucovina). Abordând problema într-o manieră asemănătoare cu cea urmată în teritoriile poloneze anexate, Stalin a încercat să schimbe compoziţia etnică a regiunilor, executând mii de conducători ai comunităţilor şi deportând sute de mii de etnici români în Siberia şi Asia Centrală, între anii 1940-1941 şi 1950-1951. Acel efort, împreună cu politicile de asimilare forţată şi „rusificare” pe termen lung nu şi-au dovedit succesul deplin, determinând Moscova să închidă relaţiile româno-moldoveneşti în anii ’60.

La mijlocul anilor ’60, autorităţile sovietice erau intens preocupate de impactul „dăunător” al României asupra acestei regiuni, cauzat de atracţia culturală, modelul independent şi influenţa subversivă activă, prin mass-media sa „antisovietică” şi publicaţiile care treceau peste graniţă. În 1967, conducătorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propagandă care să mobilizeze „cei mai calificaţi intelectuali” şi „oficialităţile din conducerea partidului şi organele economice” pentru a publica în „ziare, emisiuni de radio şi televiziune, cărţi, broşuri şi alte publicaţii” astfel încât „copiii noştri şi generaţiile viitoare” să „ştie că părinţii lor nu şi-au închipuit viaţa în afara graniţelor URSS” şi au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia şi la o reunificare cu statul rus.” În 1968, şeful forţelor KGB din Regiunea Frontierei de Vest a URSS, plasa politica României vis-a-vis de această zonă în aceeaşi categorie cu „activităţile subversive sporite ale serviciilor SUA, RFG şi Anglia contra URSS.” Arhivele KGB au relevat că intenţiile Bucureştiului şi activităţile privitoare la regiune erau încadrate la categoria primă prioritate.”

Acest război clandestin a continuat neabătut până la colapsul comunismului. Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau în mod evident România din descrierea colaborărilor „cu organele de securitate din statele frăţeşti”. Această absenţă era cu atât mai notabilă cu cât, pe lângă KGB, serviciile de informaţii din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi RDG, KDS mai colabora cu „serviciile” frăţeşti din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin şi Angola.

Instrucţiunile KGB către agenţii din România, interceptate de DSS în 1982, au relevat că „România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Ultimul director al puternicei Unităţi 0110 (unitatea anti-KGB) a Securităţii, a declarat în faţa unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat comanda unităţii, în 1983, şi până la dizolvarea sa imediat după revoluţie, poziţia operaţională a KGB faţă de ţara sa era „destul de clară”. KGB considera România o ţintă la fel de ostilă „ca orice stat occidental”.

În contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coaliţie” comunistă conservatoare dintre Ceauşescu şi Honecker contra politicii de perestroika a lui Gorbaciov, în 1989, şeful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintr-o circulară care conţinea „lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizaţia sa coopera. „Pentru a nu crea neînţelegeri” circulara stabilea clar ca „prietene” numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare şi vietnameze. Chiar şi Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate şi militare româneşti. În timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai puţin cooperante, judecând după dimensiunea contramăsurilor Bucureştiului, AVH se plasa imediat după KGB, din punct de vedere al extensiei operaţiunilor anti-româneşti. Pentru a plasa acest lucru într-o perspectivă, în 1989, sub 1% din personalul unităţii anti-KGB a DSS, responsabilă pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat STASI, în ciuda puternicelor operaţiuni anti-româneşti din interiorul ţării. Majoritatea personalului unităţii era destinat pentru contracararea operaţiunilor de spionaj ale sovieticilor şi maghiarilor, care „aveau mereu prioritate”.

Strategia inducerii în eroare

Nu era simplu să poţi ţine ascunsă pentru mult timp adevărata stare de lucruri. Era necesar un efort concertat al Moscovei şi al aliaţilor loiali din pactul de la Varşovia pentru a menţine România în mod formal în cadrul alianţei blocului sovietic şi a masca gradul şi semnificaţia opoziţiei sale la scopurile internaţionale ale sovieticilor. Strategia lor de inducere în eroare era simetrică strategiei adoptate de Hrusciov faţă de Belgrad, la mijlocul anilor ’50, „pentru a evita întărirea legăturilor Iugoslaviei cu Occidentul şi a poziţiilor sale neutre”, simultan cu „izolarea lui Tito” de către serviciile sovietice. Readucerea României în rândurile sale a devenit scopul comun al operaţiunilor din regiune ale serviciilor Blocului, în perioada lui Hrusciov şi a succesorilor acestuia. Aşa după cum explica Hrusciov conducerii cehoslovace, în august 1964, „revenea Partidului responsabilitatea să oprească România să se retragă din Tratat” şi să o reunească cu „familia noastră socialistă”. Un deceniu mai târziu, serviciul de spionaj al Germaniei de Est descria „politica externă convenită, vis-a-vis de România, a statelor din Tratatul de la Varşovia” ca făcând presiuni „pentru o mai mare implicare practică a României în activităţile economice şi politice multilaterale” pentru a crea „elementele de legare a României la comunitatea socialistă” şi pentru a-i îngusta „spaţiul de manevră”. Ca şi Hrusciov, Brejnev a insistat pentru ca „partenerii apropiaţi” să continue „să încerce influenţarea în acest scop a României”. Această politică a rămas constantă în perioada Andropov, ca şi sub conducerea protejatului său, Mihail Gorbaciov. După cum menţiona STASI la începutul anilor 80:

Statele membre ale comunităţii socialiste (SCS) au încercat şi continuă să încerce să atragă România spre politica lor externă, corelată cu politica de securitate. … Utilizarea continuă a tuturor posibilităţilor statelor membre ale comunităţii socialiste pentru a acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul menţinerii şi intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la Varşovia şi CAER, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operaţională-politică.” Strategia inducerii în eroare a fost în final atât de plină de succes în întărirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidenţei regimului din România, în perioada anilor ’80, încât până şi conflictele frontale sovieto-române au trecut neînregistrate de serviciile Occidentale. Totuşi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a eşuat complet în ţinta sa de a modifica comportamentul României în maniera dorită. După cum menţiona acelaşi raport STASI în continuare, politica României continua să contravină „intereselor fundamentale de politică externă a statelor din comunitatea socialistă”, opunându-li-se „în aproape majoritatea problemelor importante ale evoluţiilor internaţionale” (dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum şi colaborarea din cadrul Tratatului de la Varşovia şi CAER.” Bucureştiul s-a angajat „mai intens” în „confruntări publice referitoare la intenţiile” comunităţii şi „s-a aliniat cu politica occidentală, în toate privinţele”, astfel încât ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia puteau anticipa „accentuarea predictibilă a poziţiilor speciale adoptate de România”. Cu alte cuvinte, România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei, îşi apăra poziţiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului şi dădea toate semnele că va continua să procedeze astfel şi pe viitor.

Împreună cu tentativele sale de a evita un conflict deschis şi de re-atragere a României în aranjamentele şi politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice. După 1968, Moscova a făcut rareori publice neînţelegerile majore cu Bucureştiul la şedinţele Pactului de la Varşovia, CAER sau alte întruniri socialiste internaţionale însă, în schimb, şi-a folosit apropiaţii – de obicei Polonia, Germania de Est, Bulgaria sau un stat în curs de dezvoltare – în acest scop. De asemenea, Kremlinul a eliminat consemnările neînţelegerilor fundamentale cu România din rapoartele şi transcriptul şedinţelor, chiar şi atunci când au ajuns la un nivel considerat de miniştrii de externe ai blocului ca fiind „o confruntare directă cu linia de politică externă a URSS şi a celorlalte naţiuni din Tratatul de la Varşovia”.

Dosarele sovietice nu au înregistrat veto-ul Bucureştiului contra utilizării CAER pentru asistarea clienţilor arabi în timpul şi după războiul arabo-israelian, la fel cum au uitat să menţioneze criticile repetate din cadrul reuniunilor comunităţii socialiste, la adresa invaziei „partenerilor apropiaţi” în Cehoslovacia . Atunci când, spre exemplu, România a respins pregătirile Poloniei pentru extinderea pactului de la Varşovia, în primăvara lui 1984, „nici o menţionare a dezbaterilor nu a fost inclusă în procesul verbal”, o omisiune uimitoare a unei obiecţii la însăşi continuitatea Pactului. Conducătorii, începând cu Brejnev şi până la Gorbaciov, au apelat la conducerea României pentru a păstra tăcerea asupra diferendelor „în familie” şi au caracterizat declaraţiile sale periodice drept iraţionale.

Operaţiunile contra ţintei România erau tratate ca fiind extrem de sensibile şi îndeplinite cu un grad de secretizare extraordinar. Cât de secret au acţionat Kremlinul şi „partenerii apropiaţi” poate fi judecat după faptul că, cu toate că operaţiunile au durat peste douăzeci de ani şi au implicat servicii din cel puţin şase ţări, nimic nu a răsuflat până când nu au fost refăcute parţial bazele de date ale dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate Germaniei de către SUA la începutul mileniului.

Strădania extraordinară a Moscovei pentru a menţine această acoperire este reflectată prin ordinul din 1983, de extindere a operaţiunilor Pactului împotriva României. Semnificativ, în RDG acest ordin a fost transmis ca venind direct de la şeful STASI, Ernst Mielke, prin intermediul şefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs- und Informationsgruppe), departamentul de analiză cu 1000 de persoane, care furniza serviciului est-german „puterea de motivare”. Şeful ZAIG a dat instrucţiuni personalului operaţional al HVA să se asigure că „vor fi folosite numai surse de absolută încredere” şi că asupra acestora „se vor impune măsuri de severe de păstrare a secretului şi a caracterului conspirativ”. De asemenea, a subliniat că „în nici un caz nu trebuie să se observe că Ministerul Securităţii de Stat a luat măsuri specifice” împotriva ţintei România şi a avertizat că „sursele nu trebuie să ia nici un fel de măsuri specifice de spionaj care ar putea permite altor persoane sau organe să descopere sau să recunoască scopurile finale pe care ni le propunem.” Operaţiunea de inducere în eroare era considerată necesară nu numai – sau în primul rând – pentru a evita contramăsuri tactice. Descoperirea unei operaţiuni coordonate a Pactului împotriva României, membră a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanţă acordată ţării decât cea pe care campania de dezinformare publică a Moscovei dorea să o recunoască şi ar fi indicat adevăratul grad de ostilitate dintre România şi Pact , aspecte care până atunci fuseseră atât de bine ascunse. O astfel de dezvăluire ar fi năruit legendele „calul Troian” şi „dependenţa ascunsă”, probabil ar fi împins România şi mai mult spre tabăra occidentală şi, posibil, ar fi încurajat un mai mare angajament într-o perioadă în care succesul „măsurilor active” impulsionau capitalul vestic să se retragă. Aceasta fusese exact aceeaşi secvenţă de evenimente care a urmat rupturii Tito-Stalin din 1948 şi care avusese drept rezultat o strângere a relaţiilor SUA-Iugoslavia şi o masivă asistenţă politică, economică şi militară acordată de Occident Belgradului. Era de aceea imperativ necesar să se evite o ruptură explicită, care ar fi adus României o asistenţă similară din partea vestului şi i-ar fi garantat independenţa.

În mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes în prezentarea Belgradului, ne-membru al Tratatului de la Varşovia, analiştilor serviciilor americane şi britanice, drept „vaca-sacră” a sfidării anti-sovietice. La mijlocul anilor ’60, Iugoslavia era angajată într-o cooperare militară şi de spionaj mult mai strânsă cu Moscova decât fosta aliată din Tratat, România. În 1962, la un an după ce Bucureştiul stopase această practică, Belgradul a început să-şi trimită ofiţerii la academiile militare sovietice pentru instruire şi le-a interzis piloţilor de luptă să înveţe engleza de teamă să nu „defecteze” cu tot cu MiG-uri. În 1967 şi 1973, când România a refuzat să ofere sprijin militar şi şi-a închis spaţiul aerian pentru forţele sovietice şi membrele Tratatului în încercarea acestora de a acorda ajutor statelor sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a pus la dispoziţia URSS facilităţile Iugoslaviei şi, mai mult, a găzduit chiar un regiment al Diviziei 106 de Asalt Aerian „în aşteptarea intervenţiei în Siria”.

Devierea iugoslavă, observată de Bucureşti, în timp ce comunitatea serviciilor SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei întoarceri către Moscova, a impulsionat, la începutul anilor 80, reorganizarea unităţii româneşti anti-KGB în patru direcţii. Două direcţii se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB şi GRU. Una era destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei, cu acelaşi număr de angajaţi şi resurse care fuseseră dedicate serviciilor maghiare. Ultima direcţie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Germania de Est până la regimurile pro-sovietice din Asia, Africa şi America Latină.

„Relaţia specială” secretă şi arhivele dispărute

Un alt motiv pentru care informaţiile despre relaţia ostilă dintre România şi ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia au rămas atât de limitate a fost natura secretă a „relaţiei speciale” pe care Bucureştiul o stabilise cu Washingtonul, Beijingul şi Bonnul. În combaterea acestei lupte interne contra unor forţe superioare, începând din 1950 şi până la sfârşitul anilor ’70, România a încercat să evite atenţia opiniei publice şi crescânda presiune sovietică, pe care o atrăgea inevitabil. Regulile de bază fuseseră stabilite în 1964, când România a avertizat partenerii din SUA:

….cu cât se va face mai puţină publicitate independenţei României în această perioadă, cu atât mai bine. O atenţie sporită în presa străină ar putea dăuna, mai degrabă decât să ajute, relaţiilor noastre viitoare. Pentru moment, România ar dori să fie plasată în ochii opiniei publice după Iugoslavia şi Polonia, printre ţările est europene. Aspiraţiile noastre de independenţă pot fi mult mai bine atinse nu printr-o publicitate insistentă şi zgomotoasă, ci prin dezvoltarea constructivă şi în linişte a relaţiilor României cu Statele Unite şi Occidentul.

Astfel, cu excepţia unor rare scăpări în presă, foarte puţin din încercările sale de mediere a conflictului din războiul SUA -Vietnam şi, practic, nimic din negocierea relaţiilor Chinei cu Italia, Austria, Germania de Vest şi Suedia, în a doua parte a anilor ’60, nu a fost făcut cunoscut publicului. La sfârşitul anilor ’70, schimbările din conducerea României au condus la o pierdere catastrofală a direcţiei strategice în campania de subminare a controlului şi influenţei sovietice în regiune. Drept rezultat, relaţia specială a Bucureştiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de măsuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalţi membri ai blocului, ca şi prin membrii de facto ai Alianţei, precum Mongolia, Cuba şi Coreea de Nord şi prin grupul de agenţi sovietici şi ai Pactului, de la preşedintele finlandez Urho Kekkonen, până la analista şefă pentru URSS şi Europa de Est a spionajului vest german, Gabrielle Gast.

În al treilea rând, acest văl a continuat să se dovedească foarte rezistent şi pentru că Moscova a reuşit să sorteze arhivele securităţii din toate ţările loiale. Guvernele de tranziţie ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi Bulgariei au încheiat acorduri oficiale cu Moscova, permiţând accesul KGB la dosarele serviciilor de spionaj extern, între 1989-1991, cu specificarea dreptului „de a extrage orice material legat de securitatea Sovietică”. În 1990, personalul KGB a lucrat chiar în paralel cu grupurile cetăţeneşti, sortând arhivele serviciilor de informaţii externe din Cehoslovacia şi Germania de Est. În acelaşi timp, serviciile însele erau angajate în distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor operative).

Acest efort a eşuat în cele din urmă în cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei cu care s-a prăbuşit edificiul statului. În mijlocul colapsului, spionajul SUA care căuta arhivele STASI a dobândit arhivele Rosenholz înainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate prin nenumăratele clădiri ale STASI. Baza de date, reconstruită şi decriptată, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos limpede la iveală relaţia ostilă dintre serviciile României şi ale Tratatului de la Varşovia şi, împreună cu dosarele est-germane care au supravieţuit referitoare la operaţiunea INTERKIT, au oferit un road map care a explicat şi alte informaţii incidentale despre operaţiuni ale KGB asupra României, oferite de foşti ofiţeri de informaţii sovietici, şi au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate din arhivele serviciilor bulgare.

Paradoxal, în ciuda opoziţiei neabătute la dominaţia sovietică în regiune, în anii ’80, chiar şi după ce România îşi pierduse locul strategic, agenţii dubli sovietici din ţară au fost capabili să strângă capital din impopularitatea lui Ceauşescu, să discrediteze toate iniţiativele independente de politică externă şi de securitate ale României şi să exercite controlul temporar asupra instituţiilor de securitate şi de afaceri, în timpul şi imediat după Revoluţia din 1989. Este ilustrativ în acest sens faptul că fostul ambasador în Statele Unite şi agentul dublu sovietic, Silviu Brucan, a propus cu succes alţi cunoscuţi agenţi dubli sovietici în posturi cheie pentru securitatea naţională, în timpul şi după revoluţie, inclusiv pe ministrul apărării Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990), pe fostul director al serviciului de informaţii externe Mihai Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992). Brucan însuşi a devenit principalul consilier al preşedintelui Iliescu până în iunie 1990 şi a rămas alături de primul-ministru Petre Roman până în septembrie 1991. Era greu de aşteptat o transparenţă a arhivelor serviciilor din partea cuiva care, aşa după cum îi declara în decembrie 1989 lui Viktor Zagladin, şeful Secţiei Internaţionale a Comitetului Central Sovietic, „va face totul pentru a combate imperialismul american, chiar dacă aceasta contravenea directivelor ONU şi legilor internaţionale.”

Continuitatea post-1989 a revoluţiei „negociate”

În cele din urmă, spre deosebire de revoluţia din România, care a condus la dezintegrarea instituţiilor, la anularea constituţiei şi la o abruptă şi imediată schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria şi-au negociat schimbarea de guvern. Continuitatea rezultantă a instituţiilor administrative ale statului şi continuitatea virtuală a personalului instituţional a diminuat posibilitatea ca adevăruri surprinzătoare să iasă la suprafaţă din acele sedii, mai ales în condiţiile competiţiei post-comuniste. Ca o ironie, cu toate că fusese singura ţară care îşi dizolvase aparatul de spionaj, desfiinţând direcţii întregi şi concediind peste 60% din personal în timp ce celelalte ţări şi-au asigurat o remarcabilă stabilitate a cadrelor şi aranjamentelor instituţionale, numai despre România s-a spus că tărăgăna reforma serviciilor”. Chiar şi Cehoslovacia a optat pentru continuitate până la sfârşitul anului 1990 când, cu sprijin excepţional din partea Marii Britanii, SUA şi Germaniei a introdus o reformă radicală. Chiar şi acea reformă a lăsat personalul şi structurile serviciilor militare de informaţii practic neatinse şi a menţinut mare parte din personalul din serviciul extern. Situaţia a fost de departe mult mai proastă în Polonia şi Ungaria, unde aceleaşi discuţii de la masa rotundă şi-au atins strălucit scopul de a face o tranziţie paşnică de la sistemul partidului unic la cel pluripartid şi a menţinut o mare parte din conducerea armatei şi a serviciilor instruită de KGB şi GRU.

Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez în februarie 2007, a detaliat modul în care ofiţerii din serviciile militare au continuat să fie instruiţi în taberele GRU şi KGB, nu numai între 1989-1991, ultimii ani ai Uniunii Sovietice – dar şi în perioada 1992-1993, de către serviciile succesoare ruseşti, uşor reformate. Numirile şi promovările au continuat să se facă dintre cadrele „de perspectivă”, aprobate şi instruite de Moscova, incluzând trei dintre şefii şi patru dintre adjuncţii de servicii, până şi după intrarea în noul mileniu. Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/ruşi au activat în serviciul de informaţii militare al Poloniei (WSI) între 1991-2006, iar câteva zeci de absolvenţi activau în „eşalonul superior” al structurilor WSI chiar şi în 2006.

Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB şi GRU, a fost chiar mai mare. Atunci când Ungariei i-a revenit şefia Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal internaţional pentru că şeful serviciului de contraspionaj maghiar – Serviciul de securitate naţională (NBH) – petrecuse şase ani şi jumătate la Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovietică. În acelaşi timp, directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de securitate militară: KBH) şi ofiţeri responsabili cu arhivarea, atât de la KBH cât şi de la serviciul de informaţii externe (Serviciul de Informaţii: IH), erau absolvenţi ai academiei KGB.

Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un câştig, oferind mai multe informaţii asupra serviciilor ruseşti, asupra metodelor şi operaţiunilor acestora. Totuşi, aşa după cum menţiona raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB şi GRU era identificarea dependenţelor şi slăbiciunilor studenţilor şi vulnerabilităţile instituţionale ale serviciilor ţărilor de origine, sugerând mijloace de contracarare. Cel puţin în cazul Bulgariei, reţeaua cooperării clandestine, „construită timp de 45 de ani”, a însemnat că personalul superior „diplomatic, de securitate şi militar şi-a păstrat obiceiurile şi practicile de a-şi coordona atitudinile şi practicile” cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil ca Moscova să fi continuat să-şi exercite influenţa pentru păstrarea secretului asupra operaţiunilor trecute şi să conducă politica curentă, şi în cazul Poloniei şi Ungariei, făcând improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor să se grăbească să dezvăluie ceva ce Moscova ar fi dorit să păstreze secret.

Chestiuni şi Alianţe care au precedat comunismului şi au succedat comunismului. Basarabia

Pe lângă continuitatea structurilor, a personalului şi a atitudinilor partenerilor „apropiaţi”, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au menţinut după colapsul Uniunii Sovietice. În puternic contrast cu relaţia polonezo-rusă, în care problemele frontierelor, identităţii naţionale, opţiunilor politice fuseseră rezolvate în mare măsură înainte de sfârşitul războiului rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovietică şi maghiară împotriva României s-au menţinut în continuare în noul mileniu. În consecinţă, cu toate că chestiunile Basarabiei/Moldovei şi Transilvaniei au rămas ţinte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic încă de la sfârşitul primului război mondial, aproape nimic despre operaţiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat. Legea securităţii naţionale a Ungariei, de exemplu, stipulează clasificarea operaţiunilor de spionaj pentru o perioadă de până la 90 de ani, făcând improbabilă, pe termen mediu, posibilitatea unor revelaţii arhivistice, referitoare la perioada comunistă.

Într-adevăr, structurile tradiţionale de cooperare au fost mult întărite prin similarităţile dintre diaspora maghiară post-imperială şi mult mai numeroasa diasporă rusă „din vecinătate”, după colapsul imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a încheiat un tratat bilateral de ţară, în decembrie 1991, pregătit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova. Moscova şi Budapesta au stabilit atunci relaţionarea oficială a disputelor etnico-teritoriale cu România, semnând în noiembrie 1992 o declaraţie comună de cooperare pentru Asigurarea Drepturilor Naţionale, Etnice, Religioase şi Lingvistice ale Minorităţilor, document desemnat de ambele părţi drept un punct de cotitură în relaţiile ruso-maghiare.

Liderii postcomunişti din Ungaria au susţinut cu insistenţă autonomia teritorială a maghiarilor din Transilvania, reminiscenţă a campaniei revizioniste de decenii, lansată de Budapesta după primul război mondial. Într-adevăr, cei doi care, în 1987, au întemeiat ceea ce urma să devină primul partid conducător al Ungariei post-comuniste – Forumul Democratic Maghiar – au fost Sandor Csoori, preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, înfiinţată în 1927 pentru a forţa pretenţii teritoriale, şi un proeminent iredentist, Istvan Czurka. În orice caz, acuzaţiile exagerate de încălcare a drepturilor minorităţilor, asimilare forţată şi „genocid cultural”, care părea plauzibile în perioada izolării României din timpul Războiului Rece, au făcut loc primelor misiuni de supraveghere din partea instituţiilor europene.

Transparenţa referitoare la aceste aspecte ale relaţiei sale cu România lipsesc în cazul Rusiei. La începutul anilor ’90, Kremlinul era intens preocupat de atracţia pe care o Românie stabilă, orientată spre vest ar fi putut să o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea României ca având „o influenţă primitivă şi negativă asupra identităţii moldoveneşti”, ceea ce impunea protecţia sovietică împotriva „asimilării româneşti” în perioada războiului rece, dezinformarea rusă alimenta acum animozitatea Chişinăului şi Kievului împotriva Bucureştiului, prezentându-l ca având „ambiţii teritoriale faţă de Moldova şi părţi ale Ucrainei pe care le pierduse în favoarea URSS, după cel de-al doilea război mondial”, în timp ce descriau Moscova „ca fiind apărătoarea integrităţii teritoriale a vecinilor din nord ai României”.

La începutul anilor ’90, CIA considera că „presiunile separatiste vor continua să crească” în RSS Moldova şi că:

Sentimentele naţionaliste din Moldova au fost întărite de evenimentele recente din România. E posibil ca ele să se intensifice dacă noul regim român va putea stabiliza ţara şi va începe să introducă un sistem politic democratic, viabil.

Opt luni mai târziu, comunitatea serviciilor de informaţii ale SUA a căzut de acord că, în timp ce Moldova va continua să încerce să obţină independenţa, „o deplasare a României către un mai puternic autoritarism, îi va face, probabil, pe moldoveni să-şi dorească să rămână în Uniune.” Deci, Moldova Sovietică putea fi păstrată şi apropierea Moldova-România putea fi blocată, împiedicând consolidarea autorităţii administrative şi progresul reformelor din România, încurajând turbulenţele, divizarea şi reacţiile autoritare. În cazul în care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evoluţia relaţiei Moldova-România similare cu cele ale CIA, atunci este probabil că acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilităţii din România.

Focalizarea Rusiei pe relaţia Moldova-România a devenit mult mai intensă în 1993, când NATO şi-a deschis oficial uşa pentru noi membri, iar SUA au iniţiat primul program de asistenţă pentru România. O Românie stabilă, prosperă şi sigură ar fi exercitat o atracţie enormă pentru Republica Moldova şi, posibil, chiar şi pentru Ucraina. Evgheni Primakov, director adjunct al KGB şi şef al Primul Directorat – redenumit rapid Sluzba Vneshnei Razvedki: SVR, la începutul lui octombrie 1991- a condus campania împotriva extinderii NATO, insistând că România va emite pretenţii teritorial dacă va fi admisă în Alianţa Nord Atlantică şi îşi va anexa Moldova. Primakov s-a implicat şi în dezinformările privitoare la discreditarea conducerii independente a României, afirmând, de exemplu, că „Ceauşescu a cerut să fie trimise trupe sovietice în România” pentru a-l sprijini în timpul Revoluţiei când, de fapt, conducătorul român protesta energic contra inexplicabilului aflux de „turişti” sovietici din ţară „şi ameninţa cu contramăsuri”.

Kremlinul post comunist a încercat, de asemenea, să exploateze „eşecul” stabilirii de relaţii bune cu vecinii – o cerinţă premergătoare pentru statutul de membru NATO – ca pârghie de manevră a tratatului de alianţă cu România. În efortul său de dezbinare a Chişinăului şi Bucureştiului, de exemplu, chiar şi cel mai dezinteresat ajutor şi asistenţă românească au fost etichetate drept amestec în treburile interne ale Moldovei, ajutând evident, în acelaşi timp, separarea regiunii Transnistria şi exercitând puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova-Transnistria şi a urmărilor acestuia. Emblematică pentru strategia Rusiei a fost condiţionarea tratatului bilateral cu Bucureştiul de includerea unei clauze care să excludă aderarea la alianţa nord-atlantică. Drept rezultat, România a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varşovia cu care Rusia a refuzat să încheie un astfel de tratat de-a lungul anilor ’90. În cele din urmă, Moscova a acceptat să încheie un astfel de tratat, numai după iulie 2003, la aproximativ opt luni după ce NATO a anunţat oficial admiterea României şi la peste un deceniu după ce Rusia încheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria. Insistenţa Rusiei, din 2008, ca SUA să anuleze unilateral acordurile de înfiinţare a unor baze militare în România şi continua sa implicare în problemele Moldovei, într-o manieră care descurajează puternic relaţii mai apropiate cu România, indică persistenţa unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilităţile anterioare ale sovieticilor faţă de România. Ca urmare, în viitorul apropiat, pare a fi redusă posibilitatea unor interese instituţionale care să aducă o clarificare a relaţiilor şi operaţiunilor Moscovei contra României, din perioada războiului rece.

CAPITOLUL II

Ambiţii imperiale, conflicte comuniste

Larry Watts pune acest capitol al lucrării sub un Motto datorat lui…Leon Troţki, din 1921 :

”Aceste fapte fac lumină asupra declaraţiilor ciudate, deplasate şi absolut monstruoase făcute de unii…referitoare la faptul că între România, Rusia şi Ucraina “relaţiile de bună vecinătate” ar fi avut un loc primordial.Dacă am da o interpretare mai largă acestui tip de relaţii de bună vecinătate, diferenţa dintre război şi pace ar dispărea cu totul…” De-a lungul primelor 30 de pagini din acest capitol , reputatul istoric american relatează cronologic, cu date concrete, că, de fapt, „lupta clandestină dintre România şi celelalte state membre ale Tratatului de la Varşovia a fost ecoul unei scheme de comportament cu o durată de peste…un secol”!

„Puterile imperiale , direct implicate în regiune – Imperiul Rus, Monarhia Austro-Ungară sau Imperiul Otoman – nu puteau privi favorabil unificarea şi independenţa Principatelor Române(…) In special Rusia ţaristă şi partea ungară a dualei monarhii se temeau că unirea principatelor ar reprezenta o irezistibilă atracţie pentru majorităţile etnice româneşti din Basarabia şi Transilvania(…)Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind şovinismul extreme al conducătorilor ruşi şi maghiari împotriva locuitorilor români, care fuseseră privaţi de drepturi, în secolele 19 şi 20. Atât St.Petersburgul, cât şi Budapesta se temeau că un stat românesc consolidat va constitui un punct de reper pentru mişcările naţionale ale popoarelor din Europa de Sud-Est”

Cu alte cuvinte, istoricul american demonstrează că strânsa legătură ruso-maghiară a căutat să submineze mai bine de un secol consolidarea statului şi credibilitatea României, ca potenţial partener pentru puterile externe.

Din acest al doilea capitol al lucrării, Ziaristi Online.ro publică fragmentul intitulat

Influenţa asupra politicii Cominternului

De la înfiinţarea sa, la începutul lui martie 1919 şi până la dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mişcării comuniste mondiale şi forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele din statele care urmau să facă parte din Blocul Sovietic, România era cel mai slab situată în definirea unei perspective cu caracter naţional şi, cu atât mai puţin, în apărarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai existenţei Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu era reprezentată la Congres, cu atât mai puţin în forurile de decizie şi în aparatul administrativ. Chiar şi după afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au rămas o prezenţă insignifiantă în comparaţie cu toţi ceilalţi viitori „parteneri apropiaţi” din Tratatul de la Varşovia. Absenţa românească era în contrast flagrant cu prezenţa şi influenţa ungurilor în Comintern. Ei au avut una dintre cele mai largi reprezentări din Europa de Est, formată atât din foşti prizonieri de război recrutaţi de Armata Roşie – un număr de 100.000 adică 33% dintre voluntarii prizonieri de război din Războiul Civil Rus – şi refugiaţi, foşti membri ai guvernului Kun. Astfel, un număr extraordinar de „vechi bolşevici” maghiari cu cetăţenie sovietică – zeci de mii – au devenit elemente de bază ale aparatului Cominternului şi ale altor organe sovietice. Infiltrate larg şi adânc în structurile de putere sovietice, datorită rolului avut în stadiile iniţiale ale revoluţiei şi războiului civil, rolul şi dimensiunea lor le-au oferit o influenţă enormă asupra politicii sovietice şi a Cominternului.

Într-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau 300 de poziţii în aparatul Comintern şi erau prezenţi la cele mai înalte niveluri de decizie, de la management şi până la tâmplari şi instalatori la Hotelul moscovit Lux, care îi găzduia pe membrii din străinătate ai Cominternului. Prezenţa lui Kun, Endre Rudiansky şi Matyas Rakosi în conducerea Comintern arată onoarea cu care erau trataţi la Moscova. Jenö Varga a condus timp de peste două decenii Institutul de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale (IMEMO) – un centru de informaţii şi think-tank. Jenö Landler, succesorul lui Bohm la comanda Armatei Roşii Ungare, în iulie 1919, a fost unul dintre cei şapte străini îngropat la Zidul Kremlinului (şi singurul ne-occidental).???

Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supravieţuire din perioada purificărilor din anii 30, care au eradicat practic etnicii polonezi, români şi germani din Comintern. Stalin i-a tratat, în perioada Ezhovschina, mai degrabă ca pe o naţionalitate sovietică, decât ca pe trădători „străini”. Nikolai Ezhov însuşi a subliniat în diverse ocazii că ţintele sale principale erau „polonezii, românii şi germanii”, în timp ce Stalin stabilea că statele europene implicate în conspiraţia „Zinovevistă-Troţchistă” erau Germania, Polonia, România, Finlanda şi Statele Baltice – nu Ungaria (şi respectiv Cehoslovacia sau Bulgaria). Stalin a intervenit chiar, atunci când Iezhov l-a reprimat pe Directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de necooperantă” şi l-a apărat pe ungur.

Influenţa din cadrul Serviciilor de informaţii sovietice. Cominternul in Romania

Mai important, Cominternul constituia sediul unei reţele clandestine internaţionale de agenţi, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, în serviciul „revoluţiei mondiale” care, prin „centralizarea democratică”, devenise sinonimă cu Moscova. Sarcinile principale ale Cominternului erau finanţarea acoperită, propaganda albă şi neagră şi spionajul direct, toate acestea în scopul construirii unei reţele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revoluţionară” a adversarilor. Operativii Cominternului nu au avut prea multe probleme în realizarea transferului de la conspiraţia politică acoperită, la munca de informaţii oficială. Ei erau deja, în principal, agenţi de informaţii, care operau pentru o putere străină şi foloseau metodele învăţate la Moscova: nume false, documente false, legende, comunicări criptate, căsuţe poştale oarbe, finanţări acoperite, construirea de reţele şi contrafilajul.

Tentativele de a-i exonera pe Cominternişti de a fi fost agenţi sovietici, fãcând deosebirea între aceştia şi ofiţerii de informaţii sovietici, nu ţine cont de aceastã realitate fundamentalã. De exemplu, viitorul conducãtor maghiar Imre Nagy a fost cominternist şi agent NKVD, cu toate cã s-au fãcut încercãri de negare a ambelor afilieri. Eforturi similare au fost fãcute referitor la Valter Roman, Silviu Brucan şi Leon Tismãneanu, ultimul fiind unul dintre primii doi cei mai bine plãtiţi agenţi sovietici din 1945. Toţi cominterniştii trimişi peste hotare erau agenţi sovietici. Nu existau graniţe fixe între munca de partid şi cea de spionaj sau între diversele servicii ale tinerei comunitãţii de informaţii sovietice, iar cominterniştii treceau constant de la o activitate sau organizaţie la alta.

Reţelele de informaţii sovietice erau construite pe scheletul stângii radicale, stabilit mult înainte de fondarea Cominternului în 1919. Cei 300.000 de prizonieri de rãzboi care au trecut la bolşevici şi s-au oferit voluntari în perioada Rãzboiului Civil au furnizat bazinul iniţial de recrutãri pentru serviciile de informaţii şi cele coercitive sovietice. Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de rãzboi s-a oglindit şi în servicii. În Siberia, în anii 1920-1930, ei erau atât de prevalenţi în sistemul de securitate sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka (CEKA).

Bela Kun, tot un agent al Cominternului, a fost probabil cel mai cunoscut, dar au existat de asemenea personaje proeminente în organizaţiile succesoare OGPU, GPU şi NKVD. Karl V. Pauker, de exemplu, a fost şef al Serviciului de Gardã NKVD, responsabil cu paza personalã a lui Stalin (pânã la epurãrile din 1930) şi un intim al dictatorului. Teodor Maly – unul dintre „cei mai mari ilegalişti” al cãrui portret a fost aşezat mai apoi „pe pereţii din Camera memorialã a KGB” – i-a recrutat între 1936-1937 pe membrii grupului de la Cambridge „Cei cinci magnifici” (iar compatriotului sãu Laszlo Dobos – Louis Gibarti i se atribuie recrutarea iniţialã a lui Philby, în 1934).

RU a fost primul şi probabil cel mai frecvent recrutor al „credincioşilor adevãraţi” din Comintern. La începutul lui 1918, la simpla solicitare a RU, Cominternul va hotãrî ca „un mare numãr, uneori sute de comunişti, sã devinã agenţi sovietici secreţi.” Eclipsaţi poate de polonezii şi nemţii din RU, ungurii tot s-au putut mândri cu agenţi precum Bela Vago, şeful operaţiunii „corespondenţii muncitori” (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler şi Sandor (Alexander) Rado de la Red Orchestra. Rado, cu toate cã avea numai 19 ani când a intrat în Armata Roşie a lui Kun, era considerat un membru al „vechii gãrzi” din Moscova, transferat „în cele mai înalte cercuri ale Internaţionalei Comuniste” şi care se bucura de protecţia „preşedintelui Comintern, Zinoviev”. În 1919, Rado a organizat prima agenţie sovieticã de presã (ROSTA) în Haparanda, Suedia, combinând jurnalismul cu munca de informaţii, ceea ce va deveni „o a doua naturã a Rado” şi o specialitate a spionajului maghiar.

Fostul comisar de rãzboi al lui Kun, Vilmos Böhm, operând sub numele de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat în spionajul britanic (şi american) în perioada celui de-al doilea rãzboi mondial. Lucrând în Camera britanicã de analizã a presei din Stocholm (British Press Reading Office), el a influenţat evaluãrile tentativelor aliaţilor lui Hitler de a pãrãsi Axa, poziţionându-se în acelaşi timp ca intermediar pentru ieşirea Ungariei din alianţã. Lui Böhm i se atribuie manipularea operaţiunilor lui Raul Wallenberg şi, apoi, facilitatea arestãrii sale de cãtre autoritãţile sovietice.

Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punct de vedere al legãturii directe la ierarhia sovieticã, era Departamentul de relaţii internaţionale (Otdyel Mezhdunarodnoi Svyazi: OMS) al Cominternului. OMS acţiona ca un centru de coordonare al celorlalte servicii, ducând în acelaşi timp la îndeplinire funcţia de bazã, aceea de conducere a partidelor comuniste strãine. Acesta distribuia ordine, fonduri şi teme de propagandã partidelor „naţionale”; servea drept contact cãtre organizaţiile din ilegalitate; asigura documente false agenţilor Comintern; menţinea contactul cu celelalte organe ale securitãţii sovietice şi conducea operaţiunile de spionaj şi culegere de informaţii din strãinãtate. Fostul şef al operaţiunilor sovietice de spionaj din Europa îl descria drept „inima Cominternului”, care controla liderii „partidelor comuniste autonome din Europa”. Pe lângã celelalte funcţii, OMS conducea falsele organizaţii de front „Prietenii Uniunii Sovietice şi gãzduia organizaţii” umanitare şi pentru drepturi civile aşa-zis non-partizane.

Propaganda OMS şi efortul de dezinformare din Occident erau conduse de Willy Münzenberg şi de mâna sa dreaptã, fostul prizonier de rãzboi sovietic, Lászlo Dobos, mai bine cunoscut sub numele clandestin Louis Gibarti. Münzenberg şi Gibarti au creat o vastã reţea de organizaţii şi camarazi neştiutori care puteau fi mobilizaţi în sprijinul Moscovei, prin ceea ce Münzenberg denumea „Clubul Inocenţilor”. Gibarti-Dobos sunt consideraţi a fi fondatorii tehnicii împletirii „propagandei cu spionajul şi acţiunile sub acoperire” – baza „mãsurilor active – şi având o contribuţie la inventarea frontului „agenţiilor de presã”, care puteau „plasa pentru propagandã poveştile fabricate, dorite de aparat, puteau servi ca acoperire pentru agenţi şi ca acoperire pentru fluxul de informaţii obţinut din spionaj.”

În 1924, când Moscova a anunţat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei – „baza României sovietice” – care în cele din urmã „va elibera fraţii care gemeau sub jugul oligarhiei”, centrele sovietice de informaţii din Odesa şi Tiraspol au condus o „revoltã”, cu centrul în oraşul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înãbuşitã de Siguranţã şi de militarii români. Müntzenberg şi Gibarti au montat apoi o campanie „umanitarã” internaţionalã, împotriva autoritãţilor române pentru eliberarea „ţãranilor şi muncitorilor nevinovaţi” aduşi în faţa tribunalului. Intelectualii Romain Rolland şi Henri Barbusse au fost foarte uşor de înrolat în aceastã campanie, din moment ce colegul lor, secretar la asociaţia Amsterdam-Peyler, Alex Kellerman (Sandor Nogradi) era tot agent OMS. Gibarti şi şeful lui au activat apoi în SUA, creând nenumãrate organizaţii umanitare, producând filme la Hollywood şi adunând semnãturi ale senatorilor şi congresmanilor SUA pe petiţiile lor.

J.Peters (Joszef Peter), veteran al Armatei Roşii maghiare, a condus Departamentul pentru Minoritãţi Naţionale al Partidului Comunist din Statele Unite ale Americii (CPUSA) înainte sã devinã sã devinã şeful „aparatului secret” ilegal al CPUSA, între 1929 şi iunie 1938. Confirmat în funcţie de ofiţerul de legãturã al Cominternului din SUA, John Pepper (fostul comandat în Armata Roşie maghiarã, Joszef Pogany), el a lucrat în principal pentru spionajul Cominternului şi, deci, cu GRU şi NKVD INO. Penetrând Departamentul de Stat al SUA, serviciile armate, Departamentul de Interne etc., Peters a creat reţeaua de spioni care îi includea pe Whittaker Chambers şi Alger Hiss şi a pus bazele masivei infiltrãri a primei agenţii de spionaj americane: Biroul pentru Servicii Strategice (Office of Strategic Services – OSS) din perioada rãzboiului. Penetrarea extensivã a secţiilor balcanicã şi maghiarã din departamentul de analizã şi cercetare al OSS, au permis Moscovei nu numai sã capete o imagine internã inestimabilã asupra percepţiilor şi intenţiilor SUA, dar sã şi influenţeze analizele într-o direcţie favorabilã.

Coaliţiile „naţionale” din Comintern

Dominaţia sovieticã asupra comunismului basarabean şi dobrogean şi directul control maghiar asupra stângii radicale din Transilvania s-au transformat într-o schemã complexã şi unicã de control asupra RCP care s-a menţinut din 1918 pânã mult dupã venirea la putere a comuniştilor, dupã al doilea rãzboi mondial. Situaţia s-a complicat din cauza antagonismului adesea deschis dintre „basarabeni” şi „transilvãneni”, pe de o parte şi comuniştii din Vechiul Regat, pe de altã parte. Conducerea Cominternului, deja iritatã cã singura revoluţie victorioasã dintr-o altã ţarã fusese înfrântã de armata românã, era „furioasã” cã românii, nu numai cã nu duseserã la îndeplinire ordinele specifice „de a-l ajuta pe Kun şi a sabota acţiunile guvernului român”, ci „îi avertizaserã public pe comuniştii unguri „sã scoatã la ivealã ţelurile naţionaliste” şi „sã spunã în faţa opiniei publice cã doresc o Ungarie mare”, în loc sã compromitã idealurile comunismului „prin intenţiile naţionaliste „ascunse în spatele ideilor socialiste”.

Dupã aceea, comuniştilor români li s-a atribuit un statut inferior în mişcarea comunistã, nu mult diferit de marginalizarea şovinistã a etnicilor români din perioada imperiilor. Una dintre primele întrebãri adresate românilor atunci când au solicitat afilierea la Comintern, în noiembrie 1921, a fost: „ce au fãcut în sprijinul Republicii Sovietice Ungare?” „Aripa transilvãneanã”, încã ramurã a Partidului Comunist Ungar, a refuzat cu ostentaţie sã negocieze afilierea pentru nou-înfiinţatul Partid Comunist Român (PCR), în timp ce partidul bulgar şi cel maghiar s-au angajat „într-o campanie pe termen lung împotriva României şi a clasei sale muncitoare, în interiorul Internaţionalei”, acuzând PCR de „deviaţionism social-patriotic”.

Agendele „basarabeanã” şi „transilvãneanã” erau destul de clar reflectate în linia Cominternului pentru cesiunea de teritorii româneşti cu afilierea minoritarã, mai degrabã decât majoritarã la statele vecine. Introdusã oficial la şedinţa Federaţiei Comuniste Balcanice din decembrie 1923 (la care au participat Rakovschi, Dimitrov şi Stepanov), anunţarea acestei linii a coincis cu crearea Organizaţiilor Revoluţionare Dobrogene şi Basarabene „pentru a acţiona ca unitãţi iredentiste revoluţionare”. În iulie 1924, al 5-lea congres al Cominternului a accentuat influenţa maghiarã, considerând ca fiind „esenţiala intensificarea activitãţii comuniste în rândurile populaţiei maghiare din teritoriile anexate la Cehoslovacia, România şi Iugoslavia” şi determinarea „partidelor comuniste din acele ţãri” sã lanseze o campanie care „sã cheme la auto-determinare şi la secesiune de statele care le anexaserã”. Sloganuri similare au fost adoptate pentru separarea Basarabiei şi „a Bucovinei şi a Dobrogei de România.”

Cu PCR obligat acum sã promoveze divizarea ţãrii în baza pretenţiilor teritoriale, mai degrabã decât a componenţei etnice, aripa transilvãneanã condusã de unguri a „re-intrat triumfãtoare în partid”. În 1924, sub mâna conducãtoare a Cominternului, PCR a ţinut al 3-lea Congres la Viena – pe atunci sediul central al operaţiunilor de spionaj sovietice din Balcani – şi l-a ales în frunte pe Elek Koblos, veteran al campaniei din Transilvania a Armatei Roşii Ungare şi membru recent al Partidului Comunist Ungar (PCU).

Avertizându-i pe români cã revoluţia lor şi „adevãrata independenţã” necesitau mai presus de orice „ca eforturile minoritãţilor subjugate sã se sprijine pe principiul auto-determinãrii şi pânã la secesiunea completã de statul existent,” congresul a exprimat totodatã speranţa „muncitorilor şi ţãranilor din Basarabia cã revoluţia lor naţionalã îi va uni cu URSS.” Köblös a condus dupã aceea afacerile PCR de la sediul din Târgu Mureş, folosind numele de cod „Vekas, pânã când anchetele asupra agitaţiei revoluţionare din Chişinãu, Basarabia i-au relevat rolul, în 1925.”

Pentru a se asigura cã PCR va trece la considerarea dezmembrãrii statului român ca fiind prioritarã celei a schimbãrii de regim, la conducerea partidului au fost impuşi, în urmãtorii 20 de ani, cetãţeni strãini, începând cu 1924 şi pânã la lovitura internã a lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi a adepţilor lui, în aprilie 1944. Deşi mulţi au subliniat etnicitatea ne-româneascã a conducãtorilor PCR, în perioada 1924-1944, originea etnicã era de fapt mult mai puţin importantã decât faptul cã toţi erau reprezentanţi ai intereselor de dezmembrare a României, fãrã a ţine cont de vreun principiu umanitar sau etnic. Conducerea PCR a oscilat între aripa transilvãneanã „Ungaria Mare” şi facţiunea anexaţionistã bulgaro-basarabeanã. În 1933, de exemplu, PCR avea 440 de membri maghiari, 380 de membri din aripa basarabeanã (bulgari, ruşi, ucraineni şi moldoveni) şi „numai” 375 de români. Procentul era practic mult mai slab, date fiind categoriile suplimentare cu 300 de membri evrei şi 70 – „alţii” care ascundeau faptul cã aceştia reprezentau în mare mãsurã agendele aripilor transilvãneanã (maghiarã) şi basarabeanã (sovieticã).

Chestiunea teritorialã şi revizionismul asociat acestora au aliniat Rusia sovieticã şi interesele maghiare vis-a-vis de România atât la nivel de partid, cât şi de stat şi s-au dovedit capabile sã motiveze chiar şi elitele extrem de conservatoare din Ungaria sã coopereze cu comuniştii şi sã devinã ei înşişi comunişti. Alinierea în aceastã privinţã a programelor comuniste şi naţionaliste în perioada interbelicã, a facilitat nu numai un nivel de comunicare excepţionalã între cele douã pãrţi, dar şi complicitate şi coordonare cu diverse ocazii. Elek Köblös, de exemplu, a fost înlãturat de Moscova şi aripa basarabeanã din funcţia de conducãtor al PCR, la al 4-lea congres românesc de la Harkov, în 1928 pentru „încercarea de a servi interesele guvernului maghiar din Budapesta şi nu pe cele ale Internaţionalei.”

Înlocuitorul lui Köblös, ucraineanul basarabean Vitali Holoschenco, un protejat al lui Racovschi din Partidul Comunist Ucrainean, a condus PCR din Ucraina, între 1928-1931. El a fost înlocuit de un membru al Partidului Comunist Polonez, ucraineanul polonez Alexander Danieluk-Stefanschi, care a condus PCR de la sediul din Berlin, în perioada 1931-1936. Nepotul lui Racovschi, Boris Stefanov, un secesionist dobrogean, a deţinut funcţia de şef al PCR între 1936-1940, cu toate cã diferiţi membri ai aripii transilvãnene (Bela Brainer, Jenö Iakobovicz şi Miklos Goldberger) au condus practic activitãţile în România, în anii 1938-1940 când Stefanov a lucrat la Moscova. Transilvãneanul Stefan Foris, un alt veteran al Armatei Roşii Maghiare, a preluat conducerea în 1940, pânã în aprilie 1944 când a fost eliminat prin forţã.

Transilvania

Soluţia rãmâne separarea Transilvaniei … fie provizoriu, pânã când vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu România, fie pe termen lung, ţinând cont cã acest mic stat va avea nevoie de un protector, care nu poate fi decât Uniunea Sovieticã… Dependenţa României faţã de noi va fi şi mai mare dacã Transilvania rãmâne un stat de sine stãtãtor, iar viitorul acesteia va depinde de noi.

Comisia Litvinov 1944

Idealul comun nu poate fi realizat decât printr-o propagandã bine direcţionatã… Elementele noastre de încredere trebuie sã se infiltreze în Partidul Comunist Român, pe orice cale posibilã, unde vor trebui sã acţioneze intens şi în manierã disciplinatã pentru a câştiga încredere şi a obţine funcţii importante mai ales în administraţia de stat.

Guvernul Maghiar 1946

La începutul celui de-al doilea rãzboi mondial, chestiunea teritorialã basarabeanã şi cea transilvãneanã erau strâns conexate în concepţia sovieticã. Politica dusã de Comintern, ca România sã cedeze acele teritorii împreunã cu Bucovina şi Dobrogea, a fost revigoratã dupã criza cehoslovacã din 1938, când Moscova a început sã-şi declare sprijinul pentru iredentismul teritorial al guvernului Horthy. Evoluţia a fost predictibilã date fiind interesele comune ale „Ungariei şi Uniunii Sovietice faţã de România, care au împins cele douã ţãri una spre cealaltã,” dupã primul rãzboi mondial. Mesajul nu a trecut nerecepţionat la Budapesta. Încã odatã se prefigura formarea unei coaliţii sovieto-maghiaro-bulgare pentru o ofensivã împotriva României. Paradoxal, Berlinul formase deja o coaliţie cu Ungaria şi Bulgaria, iar, în 1939, va face acelaşi lucru cu URSS, ca parte compinentã a scopului mai larg al lui Hitler de a redesena frontierele europene şi a redefini balanţa de putere.

Coaliţia „roşie-albã” în a doua campanie transilvãneanã

Horthy l-a rechemat imediat pe generalul Henrik Werth de la pensie şi l-a numit şeful statului major al Honved. Werth, un veteran al operaţiunilor Armatei Roşii Maghiare din prima campanie transilvãneanã din 1919, a prezentat planurile unei ofensive militare în Transilvania, prin vãile Someşului şi Mureşului, cu alocarea unui rol semnificativ operaţiunilor de sabotaj ale organizaţiilor paramilitare care se pregãtiserã pentru recuperarea militarã a Transilvaniei de la începutul anilor `30. Spre exemplu, Membrii Asociaţiei Trãgãtorilor de Elitã Maghiari (Országos Magyar Lövész Egyesület) erau antrenaţi în ordinele militare ale celor 22 de contingente militare ungare etnice din cadrul armatei române, cu scopul evident al infiltrãrii şi subversiunii. Între 1938 şi 1939, spionajul maghiar a organizat, din nou, reţele de partizani pentru a sprijini invazia militarã. În toamna lui 1939, Serviciul de Siguranţã Internã al României a descoperit astfel de grupuri care operau în Carei, Cehul Silvaniei, Cluj, Hunedoara, Marghita, Miercurea Ciuc, Odorhei, Satu Mare, Târgu Mureş şi Zalãu. Grupul Satu Mare, unul dintre cele mai mari, cuprindea 130 de persoane şi era condus de clerici catolici şi reformaţi împreunã cu personal militar de la Budapesta, mulţi dintre ei fiind instructori în unitatea paramilitarã Rongyos Gárda (Garda Furioasã). Rongyos Gárda, formatã mai ales din veterani maghiari din Transilvania, şi-a câştigat reputaţia de a fi de o brutalitate excesivã în perioada în care a activat pentru dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Ruteniei, invazia germanã în Polonia şi prin atrocitãţile din Serbia. Pe lângã sarcinile principale de provocare a panicii şi îngreunare a retragerii armatei române, ea avea şi scopul de a crea un pretext plauzibil, în opinia internaţionalã, pentru intervenţia armatã a Ungariei. În acest sens ei au plãnuit „arderea satelor germane (şvabe sau sãseşti)” însoşitã de o campanie de propagandã centralizatã pentru atribuirea acestor atrocitãţi autoritãţilor române naţionaliste. Intenţia Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul faţã de pretenţiile Ungariei şi încurajarea pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite aproape imediat dupã semnarea pactului Hitler-Stalin, în august 1939. La începutul lui decembrie, fostul şef al PCR – şi secesionist militant al Dobrogei – Boris Stefanov a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminentã a provinciilor româneşti şi pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii. Guvernul maghiar şi conducerea armatei „s-au angajat instantaneu în pregãtiri militare şi diplomatice fervente”, care urmau sã le permitã sã acţioneze la izbucnirea unui conflict româno-sovietic. Generalul Werth, care întocmise pentru Consiliul Suprem al Apãrãrii al lui Horthy câteva proiecte „ale unei convenţii militare cu Uniunea Sovieticã pentru coordonarea momentului atacului”, a fost acum autorizat sã negocieze cu partenerii sovietici şi „a fost realizat un plan detaliat cu specificarea pretenţiilor Ungariei asupra României şi a condiţiilor intervenţiei”. Werth era sprijinit de Horthy şi de un numãr de ofiţeri superiori, inclusiv de viitorul sãu succesor, generalul Ferenc Szombathelyi, „care considera cã încheierea unei înţelegeri cu Rusia, în defavoarea României este şi posibilã, şi dezirabilã ”. Generalul Gabor Faragho, veteran al primului rãzboi mondial, vorbitor de limba rusã, implicat în negocieri, a fost numit ataşat militar la Moscova pe 1 iulie 1940, imediat dupã anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. În prima parte a anului 1940, ambasadorul german la Budapesta a raportat uluit cât de deschis „ambasadorul sovietic de aici încuraja Ungaria sã treacã la acţiune armatã împotriva Transilvaniei”, idee pe care o exprimase şi faţã de ambasadorul german. De asemenea, ambasadorul german de la Moscova raporta cã Molotov, care de obicei nu avea primiri decât la nivel de ambasadori, acum primea şi diverşi unguri de rang inferior. Pe 25 iunie 1940, la numai câteva zile dupã ce forţele sovietice invadaserã Basarabia şi Bucovina, Molotov l-a informat şi pe ambasadorul Italiei în legãturã cu sprijinul Moscovei faţã de „pretenţiile la adresa României” exprimate de Ungaria şi Bulgaria. Moscova fãcea presiuni asupra Bulgariei sã solicite întreaga Dobroge, cu scopul evident de a crea o graniţã continuã între Uniunea Sovieticã şi Bulgaria. Cu ocazia primirii de felicitãri din partea ofiţerilor de informaţii bulgari pentru anexarea Basarabiei, partenerii sovietici le-au transmis cã „e posibil sã ne mai întâlnim o datã pe Dunãre.” La mai puţin de 24 de ore dupã trimiterea ultimatumului Moscovei cãtre România, reprezentantul maghiar la Moscova, Istvan Kristóffy, îşi exprima „marea satisfacţie” în faţa adjunctului comisarului sovietic pentru relaţii externe (şi şef al departamentului extern al NKVD), Vladimir G. Dekanazov. Dupã solicitarea Comisarului ªef Molotov „de a influenţa Iugoslavia sã pãstreze tãcerea în cazul în care Ungaria va trebui sã intre în conflict cu România” pentru anexarea Transilvaniei, ministrul maghiar de externe putea nota cu satisfacţie cã „Iugoslavia este calmã şi cã el nu crede în posibilitatea ca Iugoslavia sã intervinã în cazul unui conflict româno-maghiar”. De asemenea, ministrul adjunct de externe maghiar îl felicita pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, afirmând cã „(ungurii) sunt mai fericiţi pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei înseamna lichidarea principiului integritãţii teritoriale a României şi o posibilitate mai facilã de a continua ceea ce (sovieticii) începuserã”. Molotov l-a reasigurat pe Kristóffy cã Moscova considera „pretenţiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adãugând cã Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinţã internaţionalã la care se va ridica problema pretenţiilor Ungariei.” Ministrul maghiar de externe a exprimat „profundele mulţumiri” ale guvernului sãu pentru prietenia şi sprijinul Moscovei, informându-l pe ambasadorul sovietic de la Budapesta cã, Honvedul fiind total mobilizat, „Ungaria era gata sã înceapã rãzboiul”. Ca o ironie, aliatul german al Ungariei a împiedicat-o sã atace pentru a-i împiedica accesul la resursele României, arbitrând în schimb transferul nordului Transilvaniei la Ungaria, pe 30 august 1940. La începutul campaniei din est, în 1941, Molotov îi reamintea lui Kristóffy sprijinul Moscovei faţã de pretenţiile Ungariei asupra României, precum şi „despre tratatul comercial foarte avantajos dintre cele douã ţãri”, insistând cã „nu era necesar ca Ungaria sã intre într-un rãzboi germano-rus”. Kremlinul sublinia cã „nu a obiectat niciodatã şi nu va obiecta nici acum la pretenţiile revizioniste ale Ungariei privitoare la Transilvania” şi cã „Ungaria va putea conta şi în viitor pe sprijinul sovietic în privinţa Transilvaniei” dacã nu va participa militar în campanie. Budapesta a fãcut eforturi semnificative pentru a-şi menţine relaţiile cu Kremlinul, propunând chiar Berlinului sã menţinã legaţia de la Moscova pe perioada rãzboiului, ca un canal de comunicaţie pentru eventuale negocieri de pace dintre Al Treilea Reich şi Uniunea Sovieticã. Consecvent acestei colaborãri împotriva României, Stalin a considerat cã se cuvenea sã acorde un alibi Ungariei, afirmând la sfârşitul rãzboiului cã „armata fascistã germanã” a avut „pe front numai sprijinul direct al trupelor italiene, române şi finlandeze”.

Politicile paralele de deznaţionalizare

Pe 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României solicitând cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord cu toatã populaţia acestora de 3,7 milioane. Între 300.000 şi 400.000 de refugiaţi au nãvãlit într-un stat aflat în mijlocul colapsului politic şi economic. Toate proprietãţile au fost expropiate şi a fost implementat un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti, inclusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Românã a Basarabiei – din care fãcuse parte începând cu secolul al XIV-lea – la Patriarhia Rusã, anulând un element fundamental al organizãrii comunitare şi al conştiinţei naţionale. Dar cele mai brutale aspecte ale acestei campanii au implicat eliminarea fizicã a populaţiei româneşti din zonã. Aceastã purificare etnicã deghizatã a fost regizatã de conducãtorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, care a luat parte activã la „eliberarea” provinciei. Ca un prim pas, legile RSS Ucraina au fost extinse imediat la Basarabia. În prima sãptãmânã de ocupaţie au fost arestaţi peste 1.122 de români ca „agenţi de securitate, poliţişti şi ofiţeri ai armatei române”. Aproximativ 4.000 au fost încarceraţi, în final, în închisorile NKVD din Basarabia „pentru infracţiuni contrarevoluţionare” şi sute, poate mii, au fost executaţi de NKVD, începând cu cei care au avut legãturi cu Sfatul Ţãrii basarabean şi cu unirea din 1918, funcţionari numiţi de Bucureşti, inclusiv lideri ai comunitãţilor locale, care ar fi putut constitui un nucleu de dizidenţã naţionalã şi un obstacol în calea asimilãrii forţate. La începutul lui iulie, şeful ucrainean al NKVD, Beria, a solicitat suplimentarea cu un numãr de 2.000 a personalului necesar pentru operaţiunile din regiune. Cu toate cã nu existã o înregistrare clarã a numãrului de deportaţi, se estimeazã cã între 100.000 şi 500.000 de etnici români rãmaşi în aceste teritorii au fost deportaţi de autoritãţile sovietice în Asia Centralã şi Siberia. Multe dintre aceste deportãri au fost denumite realocãri de muncã şi mutãri voluntare. De exemplu, în august 1940, 53.365 de tineri şi tinere, predominant români (moldoveni) din satele basarabene au fost trimişi la muncã forţatã în alte zone ale Uniunii Sovietice prin ceea ce a devenit o realocare permanentã, Moscova plângându-se cã ţinta de 77.000 nu fusese atinsã. Preocuparea Moscovei pentru aceste operaţiuni este sugeratã de „alegerea” în Sovietul Suprem al RSS Moldova, la începutul lui 1941, a lui Stalin, Hrusciov, Molotov, Voroşilov, Kalinin şi Timoşenco. În mai 1941, reprezentantul Moscovei în noua RSS Moldova a solicitat „deportarea în alte regiuni a 5.000 de „elemente contrarevoluţionare” împreunã cu familiile lor”. În noaptea de 12 iunie 1941, 5.479 de persoane au fost arestate „ca fiind membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente anti-sovietice”, iar 24.360 de membri ai familiilor acestora au fost deportaţi. Deportaţii erau încadraţi la categoriile „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi elemente anti-sovietice”, „evadaţi din URSS”, „repatriaţi din România” şi persoane care „solicitaserã sã fie repatriate în România”. Ei au fost trimişi în gulagurile din republicile Kazahstan şi Komi, din Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk şi Omsk. În toatã perioada 1940-1960, Moscova a continuat sã facã publicitate, oferindu-le emigranţilor voluntari moldoveni sã se stabileascã oriunde în „zonele virgine”. Pe 31 august 1940, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populaţie de 2.600.000. Autoritãţile maghiare de ocupaţie au expulzat forţat între 40.000 şi 60.000 de etnici români şi au trimis alţi 70.000 pe frontul rusesc „înrolaţi în companii de muncã forţatã”. Metodele utilizate în nordul Transilvaniei şi motivele aflate în spatele lor, au fost simetrice celor utilizate de autoritãţile sovietice în Basarabia ocupatã şi Bucovina de nord. Astfel, s-a acordat „prioritate expulzãrii intelectualilor, specialiştilor şi capilor de familie, care ar fi putut oferi coerenţã oricãrei forme de rezistenţã”, iar autoritãţile maghiare au executat aproximativ 1.000 de români şi au arestat 15.000, în primele trei luni.

Coaliţia roşie-albã în cea de-a treia campanie transilvãneanã

Horthy ar fi încercat sã satisfacã solicitarea Moscovei de neimplicare militarã în schimbul Transilvaniei, dar directa subordonare a forţelor Honved comandei germane, în perioada 1941-1942, au fãcut acest lucru imposibil. Situaţia s-a schimbat, în primãvara lui 1943, odatã cu numirea la conducerea Forţelor de Ocupaţie din Ucraina a veteranului armatei roşii, Geza Lakatos. Lakatos, ca fost consilier al comisarului de rãzboi Kun – agentul sovietic Vilmos Böhm, avea contactele necesare pentru a negocia înţelegeri de neagresiune cu armata sovieticã şi grupurile de partizani. Directiva Înaltului Comandament Sovietic din ianuarie 1944 adresatã „atât Armatei Roşii cât şi grupurilor de partizani din zonã” menţiona cã „unitãţile maghiare nu trebuie sã fie atacate”. Chiar dacã „ele deschideau focul”, unitãţile sovietice primiserã ordinul „sã le treacã cu vederea şi sã tragã numai daca întâmpinau o rezistenţã puternicã şi deosebit de persistentã”.

La mijlocul lui octombrie 1942, primul ministru bulgar, Bogdan Firov, a fost invitat în Ungaria ca parte a efortului Budapestei de a stabili o relaţie specialã cu Sofia, deoarece „cel mai puternic stat danubian” şi cel mai mare stat balcanic – acum cã România fusese împãrţitã între ele şi URSS – erau „menite sã colaboreze”. În noiembrie, şeful maghiar al statului major a întors vizita partenerului bulgar la Sofia. În timp ce, în general, erau considerate a avea rezultate minore, aceste vizite la nivel extrem de înalt reflectau cel puţin politica comunã adoptatã de cele douã state în respingerea cooperãrii României pentru ieşirea din rãzboi. Negocierile româno-maghiare din 1943 s-au dovedit un eşec, iar Filov a informat imediat Berlinul referitor la propunerile Bucureştiului, în perioada iulie-august 1943, „cã cele douã state ar trebui sã le permitã anglo-saxonilor sã preia peninsula balcanicã pentru a o salva de bolşevism”.

În consecinţã, Atzél şi alţii ca el nu au avut dificultãţi sã pãrãseascã Crucea Sãgeţii (şi alte asemenea organizaţii fasciste) şi sã fie bie primiţi în Partidul Comunist Ungar, condus de Moscova (care includea din nou aripa transilvãneanã ce aparţinuse anterior de PCR). La începutul lui 1944, dupã încheierea unor acorduri cu forţele sovietice pe frontul de est, conducãtorii ungari din jurul lui Horthy au reînnoint tentativele de „a face înţelegeri cu sovieticii şi a ataca România.” La mijlocul lui martie 1944, un grup de lideri militari, politici şi religioşi transilvãneni au propus un plan prin care Horthy urma sã meargã în nordul Transilvaniei, sub protecţia Armatei I-a şi sub comanda lui Atzél, în timp ce întreaga comunitate maghiarã, unitã sub Partidul Maghiar Transilvãnean, toate organizaţiile (dintre care multe intraserã deja în partidul comunist şi puseserã bazele unor noi organizaţii „democratice”) şi instituţiile, inclusiv Armata I-a şi a II-a, sã meargã „en bloc la ruşi”. În acest scop, Horthy i-a însãrcinat pe şeful cancelariei sale militare, generalul Bela Miklos (de Dalnok) şi pe generalul Lajos Veres (von Dalnoki) sã comande Armatele I-a şi a II-a şi sã efectueze transferul. Comuniştii transilvãneni, pretinzând acum cã „apãrã cu loialitate interesele Ungariei”, au luat parte la plan pânã la sfârşitul primãverii anului 1944, la fel ca şi rectorul Universitãţii Cluj, Deszo Miskolzy, care era rezident la Budapesta în 1940, atunci când guvernul Horthyst i-a numit în funcţie pe el şi pe episcopii maghiari din Transilvania.

Imediat dupã numirea lui Lakatos ca prim ministru, Horthy l-a trimis pe baronul Atzél, acum comunist, sã contacteze autoritãţile sovietice. Atzél a plecat la Moscova şi s-a întâlnit cu şeful spionajului militar, generalul Feodor F. Kuzneţov, obţinând asigurãri cã:

• armatei române nu i se va permite sã ocupe nordul Transilvaniei;

• administraţia maghiarã, poliţia şi jandarmii nu vor fi înlocuiţi de români;

• în Transilvania se va efectua un referendum şi

• Înaltul Comandament Sovietic „va trimite grupuri de partizani în Ungaria pentru a-i ajuta pe maghiari la schimbarea de regim.”

Ulterior, Horthy a trimis o delegaţie la Moscova, condusã de generalul Farago, pentru a încheia armistiţiul.

Comandanţii militari sovietici au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov – Atzél, aşa cum a fost prezentat în vara lui 1944. Cu toate cã scopul sovieticilor de a provoca mari pierderi în rândul armatei române şi mai ales în cadrul corpului ofiţeresc, presupunea ca forţele române sã intre în nordul Transilvaniei, ele au fost trimise rapid mai departe şi nu li s-a permis nici sã se încartiruiascã în oraşe şi nici sã înlocuiascã forţele de ocupaţie din regiune. Cooperând acum cu autoritãţile sovietice, aceleaşi oficialitãţi şi organizaţii maghiare care intraserã în nordul Transilvaniei cu girul lui Hitler şi Mussolini şi cu binecuvântarea lui Stalin, era acum recunoscute ca fiind „combatanţi ilegalişti” care luptaserã împotriva burgheziei şi a guvernului român „burghezo-moşieresc”. Dupã cum nota mai târziu un comunist maghiar transilvãnean, a existat „un cerc in Transilvania de nord care, înainte de eliberare, era compus din persoane care formaserã comitete cu fasciştii şi care, de pe o zi pe alta, au devenit mari prieteni ai Uniunii Sovietice, arãtând cã, în orice caz, Transilvania nu va fi româneascã”. Subliniind cã revizionismul, mai degrabã decât opţiunile politice motivaserã schimbarea, el a menţionat în continuare cã „unii primari, care fuseserã agenţi ai serviciilor secrete britanice, acum curtau tot ceea ce era sovietic”, în timp ce alţii, „precum Iordache şi cei din jurul lui”, continuau sã predice revizionismul, fãcând agitaţie în acest scop „la partid, în şcoli şi oriunde altundeva”.

Aceastã redistribuire masivã a agenţilor lui Horthy ca „luptãtori antifascişti” a permis Budapestei sã insiste ca România sã admitã în sudul Transilvaniei aproximativ 200.000 de maghiari, pe care i-a caracterizat drept „victime” ale „represiunilor naţionale ale regimului Antonescu”. Însã, comisia germano-italianã a stabilit cã numai 60.000 de maghiari (din totalul de 462.000) pãrãsiserã sudul Transilvania şi cã „nu toţi pot fi consideraţi refugiaţi”.

Numeroşi maghiari au emigrat în Ungaria dupã Arbitrajul de la Viena, din proprie voinţã, din motive patriotice, unii dintre ei chiar înainte de intrarea trupelor maghiare în nordul Transilvaniei. Alţii au fost motivaţi de dorinţa de a fi cu familiile lor sau de perspectiva unor avantaje financiare, fãrã ca autoritãţile române sã exercite vreo presiune asupra lor. Autoritãţile maghiare locale, acum fie comunişti, fie în coaliţie cu aceştia în „noi” organizaţii democratice (de exemplu Uniunea Popularã Maghiarã, formatã la 6 octombrie 1944, a absorbit o mare parte din Partidul Transilvãnean Maghiar), erau deosebit de încrezãtoare în sprijinul sovietic, datoritã acordurilor anterioare. Astfel, spre exemplu, atunci când rectorul şi profesorii români, care fuseserã forţaţi sã pãrãseascã universitatea din Cluj în 1940 s-au reîntors în 1944, cu un mandat oficial de preluare a conducerii, ei au fost pur şi simplu refuzaţi de Miskolczy, numitul Budapestei, care se aflase în fruntea eforturilor de „reprimare a culturii” româneşti. La cererea Ungariei – aceasta se întâmpla pe 14 octombrie 1944 când Ungaria lupta încã alãturi de Axã împotriva României şi a forţelor sovietice – şeful de stat major sovietic al Comisiei de Control Aliate din România (CCA), generalul Vinogradov, a plasat Universitatea şi administraţiei acesteia, numitã de Budapesta „sub protecţia Armatei Sovietice” şi a ordonat Bucureştiului sã nu se amestece.

Administraţia civilã româneascã, numitã dupã ce Transilvania a fost eliberatã de forţele maghiare şi germane, la sfârşitul lui octombrie, a fost alungatã rapid de autoritãţile militare sovietice, la 11 noimbrie 1944. Sovieticii au instituit în schimb o administraţie militarã bazatã pe aceiaşi administratori civili maghiari şi şefi de instituţii numiţi iniţial de regimul de ocupaţie al lui Horthy. În modul deja cunoscut, Moscova trata România „aliatã” ca pe inamic şi stabilea o coordonare „prieteneascã” cu „inamicul” maghiar din Axã, împotriva ei.

Sprijinul deschis al autoritãţilor militare sovietice pentru menţinerea conducerii maghiare a constituit subiectul a sute de rapoarte din regiune, în perioada 1944-1947. Spre exemplu, cu o sãptãmânã înainte de transferul pur formal al nordului Transilvaniei în autoritatea administrativã a Bucureştiului, spionajul militar raporta primului ministru român cã activitatea revizionistã ungarã „se manifesta pe deplin sub masca comunismului,” în timp ce simbolurile naţionale româneşti continuau sã fie ţinta ridiculizãrilor şi a sancţiunilor legale. Era „interzisã” expunerea drapelului şi „elevii de liceu care purtau culorile naţionale la butonierã erau arestaţi”. Românii erau obligaţi sã foloseascã numai limba maghiarã în relaţiile cu autoritãţile”, intelectualii erau umiliţi în public şi etichetaţi drept fascişti, iar ofiţerii români şi soldaţii care îşi vizitau familiile erau „arestaţi, escortaţi pe strãzi de organele civile ale Poliţiei Populare Ungare şi forţaţi la munci forţate umilitoare în vãzul populaţiei şi al comandanţilor militari sovietici”. Într-adevãr, autoritãţile maghiare se bazau deschis pe sprijinul sovietic:

Cu orice ocazie, ungurii observau simpatia comandanţilor sovietici, cãutând sã-i convingã prin orice mijloace de sentimente lor comuniste pentru a obţine diverse avantaje şi a-şi atinge scopurile iredentiste.

Raportul concluziona cã „intensa propagandã revizionistã” se manifesta în continuare la reuniunile sindicatelor „democratice” maghiare, în timp ce Poliţia Popularã Ungarã continua sã comitã „tot felul de atrocitãţi şi ameninţãri pentru a forţa populaţia româneascã sã pãrãseascã nordul Transilvaniei”.

Controlul Sovietic şi realocarea Transilvaniei

Fãrã ştiinţa conducerii comuniştilor maghiari, Moscova hotãrâse deja cã, în timp ce Budapesta îşi va menţine privilegiile de supervizare şi intervenţie în nordul Transilvaniei şi, într-o oarecare mãsurã, chiar şi controlul administrativ teritoriul nu va fi totuşi unit cu Ungaria. Existau douã motive principale pentru aceastã schimbare de poziţie. În primul rând, URSS, având acum în posesie Basarabia şi Nordul Bucovinei prin propriile eforturi, nu mai avea nici obligaţia şi nici intenţia de a ceda Transilvania. În al doilea rând, disoluţia Cominternului redusese drastic influenţa ungurilor asupra politicii sovietice din regiune. Statutul liderilor comunişti maghiari s-a transformat brusc din cel de aproape-egali ai camarazilor sovietici de la Moscova, unde participau la formularea strategiilor şi a politicii pentru Estul Europei, la unul de subordonare clarã deoarece, ca şefi ai partidelor naţionale, erau acum executanţi ai politicii Kremlinului. Iar acea politicã, în special cea privitoare la realocarea teritoriilor şi a delimitarea frontierelor, era decisã acum numai de Moscova, numai în baza intereselor sovietice.

În 1944, pentru a cerceta problemele ordinii post-belice, Moscova a format comisia Litvinov, compusã din trei comisari adjuncţi pentru afaceri externe, prim adjunctul Maxim Litvinov, Solomon A. Lozovski şi Dimitri Z. Manuilski, alãturi de câţiva experţi. Pe 5 iunie 1944, într-un document denumit Despre Transilvania, Litvinov le-a trimis lui Stalin, Molotov, Voroşilov şi Vişinschi evaluãrile asupra alocãrii viitoare a teritoriului românesc. „Cea mai bunã” soluţie, argumenta el, era „recunoaşterea statutului de independenţã a Transilvaniei, în afara oricãror alianţe şi federaţii”.

Astfel, rãmânând un sâmbure de conflict între cei doi vecini, România şi Ungaria, ea nu va putea exista fãrã patronajul unui stat vecin puternic, în acest caz URSS, care are frontierã comunã cu aceasta.

Pe 8 iunie, când s-a întrunit comisia, Litvinov a deschis discuţiile menţionând cã status quo-ul care acorda Transilvania Ungariei nu putea fi menţinut, din moment ce fusese hotãrât de Hitler. Posibilitatea de a ceda întreaga Transilvanie Ungariei era, de asemenea, „exclusã”. România ar putea aspira la ea numai „în schimbul renunţãrii totale şi definitive la Basarabia şi Bucovina” şi „cu garantarea controlului nostru total asupra politicilor viitoare ale României”, posibilitate care ar permite URSS „sã obţinã atât baze militare, cât şi control” asupra ţãrii. Litvinov a subliniat cã independenţa Transilvaniei „ar putea fi temporarã, pânã când vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu România, sau pe termen lung, ţinând cont cã acest stat mic ar avea nevoie de un protector, care nu poate fi altul decât Uniunea Sovieticã, cea mai apropiatã mare putere”. S-a cãzut de acord cã independenţa era „cea mai bunã” soluţie. Rezumând decizia lor, Litvinov a subliniat cã „dependenţa României de noi va chiar mai mare dacã Transilvania va rãmâne un stat de sine stãtãtor, iar transferarea sa viitoare la România va depinde de noi”.

Dupã ocuparea nordului Transilvaniei de cãtre Ungaria, în vara lui 1940, Cominternul ordonase tuturor comuniştilor rezidenţi sã intre în partidul comunist maghiar, resubordonând aripa transilvãneanã a PCR la PCM. Moscova a fãcut acelaşi lucru pe o bazã mult mai selectivã, în privinţa aripii basarabene, ordonând spre exemplu, lui Leonte Rãutu şi Alexandru Bârlãdeanu, acum din nou cetãţeni sovietici, sã plece la Moscova. Cominterniştii din Transilvania de nord aflaţi la Moscova, precum Vasile Luca şi Valter Roman, figuri proeminente în efortul de propagandã sovietic (lui Luca i se atribuie fondarea staţii de radio în limba românã a Cominternului, România Liberã, Roman fiind redactor) erau acum mult mai orientaţi cãtre partidul maghiar. De aceea, nu este surprinzãtor cã Luca milita împotriva reanexãrii nordului Transilvaniei sau cã Roman, la sfârşitul lui iulie 1944, aducea comisiei argumente în favoarea „acordãrii independenţei Transilvaniei”, ca fiind soluţia „cea mai adecvatã” şi care nu se putea realiza decât dacã „bazinul dunãrean se va afla sub tutela guvernului sovietic”.

La mijlocul lui 1944, Stalin încã se juca cu ideea unei federaţii în legãturã cu Transilvania, care constituia de asemenea o cedare în favoarea Budapestei, aducându-i suveranitatea parţialã în regiune. Ca o ironie însã, fãrã a se intenţiona aceasta, succesul propagandei maghiare în convingerea cercurilor de la Londra şi Washington sã sprijine o federaţie Ungaro-Transilvano-Românã (Danubianã) a discreditat total ideea în faţa lui Stalin, considerând-o ca fiind o „conspiraţie occidentalã.” Cu ideea federaţiei pentru nordul Transilvaniei exclusã şi o independenţã totalã posibil sã provoace viitoare complicaţii internaţionale, singura soluţie rãmasã, din perspectiva Kremlinului, a fost protectoratul autonom al cãrui statut nepermanent acorda Moscovei continuarea influenţei şi a controlului. Ungaria şi România (ungurii şi românii din Transilvania) vor fi obligaţi sã intre în competiţie pentru favorurile sovieticilor dacã vor dori sã influenţeze statutul final al regiunii. De aceea, Moscova îşi sprijinea propriile interese şi, în acelaşi timp, îşi demonstra înţelegerea faţã de Budapesta, atunci când într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe 11 noiembrie 1944, autoritãţile militare sovietice au înlocuit fãrã multe vorbe administraţia româneascã proaspãt instalatã şi le-a ordonat „sã elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Acum soluţia temporarã – administraţia militarã sovieticã – fusese aplicatã.

Fãcându-se ecoul concluziilor comisiei Litvinov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al RFSFR, anterior însãrcinat cu afaceri în România, A.I. Lavrentiev a subliniat, la 6 decembrie 1944, cã dorinţa Bucureştiului de a reîncorpora Transilvania era „singurul factor important de influenţã asupra guvernului”, nu numai în privinţa îndeplinirii datoriilor reparatorii, ci şi asupra „politicii interne şi externe a României”. Odatã intratã în posesia provinciei, influenţa sovieticã asupra politicilor sale interne şi externe se va disipa rapid. La sfârşitul lunii, autoritãţile militare sovietice au început sã fluture propuneri cu privire la un protectorat sovietic pe termen lung. Lavrentiev, de exemplu, i-a trimis lui Vişinschi propunerea şefului Directoratului Politic al Frontului Ucrainean II de creare „a unui comisariat în nordul Transilvaniei, numit de autoritãţile militare sovietice din rândul populaţiei locale (ne-româneşti)”.

Contracararea controlului sovietic: 1953-1964

În România, chiar şi printre oficialii Partidului Comunist, se dezvolta o atitudine nesănătoasă naţionalistă şi anti-sovietică, care trebuia retezată de la rădăcină. …Mămăligarii* nu sunt o naţiune, ci nişte prostituate. (Mămăligari – ‘consumatori de făină de porumb’ – un alt fel de a spune ‘ţărani români proşti’ sau in varianta Brucan ‘stupid people’ – era un termen depreciativ folosit de ruşi pentru a face referire la românii din Moldova şi Ucraina încă din secolul 19.)

- Nikita Hruşciov, septembrie 1960

Într-un stat socialist, nu păstrezi reţelele de informaţii din interiorul Partidului decât dacă eşti convins că te afli într-o poziţie de supremaţie, [iar] celălalt în poziţie de subordonat … nu reprezintă numai o încălcare a suveranităţii, ci dovedeşte ceva mai greu de definit, relaţia dintre stăpân şi sclav. … Noi am pus problema ca ei să nu aibă reţele de agenţi în nicio ţară socialistă, iar acest lucru l-a determinat pe Hruşciov să ne numească “nemernici” – Gheorghe Gheorghiu Dej, august 1963

Încercările românilor de a-şi declara independenţa din punct de vedere economic faţă de CAER ar putea fi tolerate, însă, dacă sunt atât de nechibzuiţi încât să încerce să părăsească Tratatul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri …vor avea ultimul cuvânt … Întreaga situaţie din Balcani ar putea deveni de necontrolat dacă România ar decide să urmeze Iugoslavia şi Albania în tabăra anti-sovietică.

- Nikita Hruşciov, august 1964

Presiunea exercitată pentru a dobândi controlul asupra aspectelor economice ale României îşi are începuturile la numai două zile după decesul lui Stalin. La 7 martie 1953, Gheorghiu Dej informa Comitetul Central că sfătuitorii sovietici care controlau economia “trebuie să predea funcţiile pe care le-au deţinut până acum unor reprezentanţi din ţara noastră” . Gheorghiu Dej era convins că Sovromurile erau menite numai să exploateze şi nu erau cu nimic mai bune decât instituţiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme încă din 1947. Cu toate acestea, încă din 1951, ofiţerii de informaţii români se plângeau în legătură cu încercările repetate ale consilierilor GRU “de a interveni în problemele interne ale Direcţiei Militare de Informaţii şi de a prelua conducerea acesteia”. Până la mijlocul anului 1954, România a fost primul membru al Blocului care şi-a “recumpărat” Sovromurile (cu excepţia a două care se ocupau cu extracţia de petrol şi uraniu şi la care Moscova a refuzat să renunţe până în 1957).

Scurta perioadă de relaxare din perioada de tranziţie traversată de conducătorii sovietici s-a dovedit a fi o bună oportunitate pentru toţi membrii Blocului să îşi renegocieze relaţiile cu Moscova (şi pentru populaţie să îşi manifeste doleanţele reprimate până atunci). Pe fondul primelor revolte anti-sovietice din Germania de Est şi Cehoslovacia, toate statele socialiste ‘înfrăţite’ erau în căutarea unui nou stil de viaţă. Budapesta, cu susţinerea clară a unor lideri sovietici, şi-a reiterat pretenţiile asupra unor teritorii din România. În septembrie 1954, atât Rákosi, cât şi primul ministru Imre Nagy s-au plâns conducerii de la Bucureşti că relaţiile bilaterale sunt “reci” şi “nesatisfăcătoare” şi au devenit “tot mai fragile”, mai distante, fapt ce îngreuna tot mai mult colaborarea. (Acest schimb de replici a fost declanşat de o scrisoare pe care Nagy i-a trimis-o lui Dej prin Zoltan Vass la 16 septembrie 1954, al cărei conţinut a fost redat aproape cuvânt cu cuvânt de către Rákosi lui Valter Roman câteva zile mai târziu). Apelând la Valter Roman, un fost tovarăş din Comintern şi fost membru al aripii transilvănene din Budapesta, Rákosi dădea frâu liber nemulţumirilor personale cu privire la Transilvania şi îşi relua încercările insistente de a-l convinge pe Stalin “că o parte din Transilvania trebuie retrocedată Ungariei” – afirmând chiar că l-a convins pe liderul sovietic că “în Transilvania sunt mai mulţi unguri decât români”, fapt ce l-a determinat pe interlocutorul său român să riposteze spunând că, dacă poate susţine o asemenea minciună flagrantă, înseamnă că s-a folosit de “statisticile revizioniste hortiste”. Pus în dificultate, Rákosi a descris în continuare eforturile pe care le-a depus în timpul conferinţei de pace de la Paris pentru “‘a rezolva’ problema Transilvaniei, astfel încât o parte să fie atribuită Ungariei.” (Rákosi a făcut trimitere la vizita sa făcută premierului britanic Clement Attlee, dar se pare că nu a menţionat vizita efectuată la Washington). Liderul Partidului Ungar a propus, atunci, ca cele două părţi să rezolve “problema” “prin schimbul de populaţii şi corectarea frontierelor” în situaţia actuală, mai propice. Rákosi a explicat că, în timp ce înainte “era imposibil să se ridice problema teritorială” deoarece opţiunile politice ale Ungariei şi României rămâneau incerte, “acum, când ambele ţări au păşit pe calea socialismului, problema ar putea fi rezolvată în spirit fratern” prin negocierea în secret a transferurilor necesare între conducerile de partid.

Roman l-a informat pe Gheorghiu Dej asupra acestui fapt, adăugând că, în perioada petrecută în Comintern la Moscova, a fost în permanenţă abordat de Rákosi, Révai, Imre Nagy şi alţi tovarăşi unguri pentru ca Transilvania sau o parte din aceasta să fie transferată Ungariei după război, Rákosi şi Révai preferând graniţele trasate de “arbitrajul” lui Hitler.

Problema a rămas una arzătoare până la întâlnirea de la Budapesta din 6 aprilie 1955 între o delegaţie PCR formată din Bodnăraş, ministrul de externe Simion Bughici (înlocuitorul lui Pauker) şi Janos Fazecas, şi liderii Partidului Comunist Ungar Rákosi, Gerö şi András Hegedús. Delegaţia română a criticat partea ungară pentru pretenţiile teritoriale, condamnând refuzul constant al Budapestei de a recunoaşte fără echivoc graniţele stabilite prin tratatul de pace, precum şi insistenţa cu care Rákosi expunea “problema Transilvaniei” în discursurile şi publicaţiile sale, ca şi cum problema apartenenţei acesteia ar fi rămas nerezolvată. Discursul lui Ràkosi din noiembrie 1954 era intitulat Constituirea Partidului Comunist din Ungaria şi lupta pentru victoria revoluţiei proletare). Cum era posibil, întrebau ei, ca presa, industria de film şi teatrul controlate de comunişti, precum şi personalităţile culturale comuniste să facă afirmaţii vădit iredentiste ca “Transilvania este inima Ungariei şi fără Transilvania Ungaria nu poate trăi”, “cel mai puternic scut al eternei naţiuni ungureşti este Transilvania”, “Transilvania [este] fortăreaţa ce va salva Ungaria” şi “fără Transilvania, nu există Ungaria, deoarece Transilvania a fost mereu adevărata Ungarie”?

Solicitarea Ambasadei Ungariei pentru includerea unei hărţi a Regiunii Autonome Ungare ca anexă la harta Ungariei într-un atlas geografic ce urma a fi tipărit ilustra această problemă. Ministrul român de externe a întrebat dacă Ungaria considera că Regiunea Autonomă Ungară este parte integrantă a României sau o anexă a Ungariei. Şi mai supărător a fost faptul că, în ciuda solicitărilor repetate ale părţii române şi a acordului formal al ungurilor, Budapesta nu şi-a închis biroul de paşapoarte din Cluj, ce fusese înfiinţat în 1949 pentru a facilita transferul zecilor de mii de cetăţeni ungari care se aflau încă pe teritoriul Transilvaniei.

În schimb, biroul încuraja şovinismul ungar şi îşi “asuma rolul de a veghea la respectarea drepturilor minorităţii ungare” (Fazekas a emis această critică, remarcând că, cu numai patru zile înainte, biroul găzduise o recepţie la Cluj la care au participat prim-secretarii partidelor regionale din Cluj, Târgu Mureş şi Hunedoara, fără ca invitaţiile să fie trimise oficial). “Unica justificare pentru păstrarea acestui birou”, declara ministrul român de externe, a fost aceea “de a menţine iluzia şi speranţa că problema Transilvaniei nu s-a rezolvat definitiv”, poziţie defavorabilă pentru România şi pentru Ungaria şi “utilă numai inamicilor noştri”.

Ungurii au cedat în privinţa tuturor aspectelor, cu excepţia lui Rákosi, care şi-a menţinut poziţia conform căreia scriitorii Unguri aveau dreptul să abordeze subiectul Transilvaniei (iar replica românilor a fost că aceasta constituia o problemă numai atunci când scriitorii unguri se refereau exclusiv la Transilvania). Învinuind naţionalismul premierului Imre Nagy, “independenţa” reprobabilă a ziarelor şi scriitorilor, precum şi lipsa unui control strict din partea partidului, liderii Partidului Ungar au fost de acord că “problema Transilvaniei trebuie considerată încheiată”. În plus, ei au promis ca tratatul de pace şi graniţele actuale să fie prezentate în noua istorie a partidului ungar ca fiind “corecte”.

Mecanismele controlului sovietic: Armata

Deşi influenţa sovietică bazată pe ideologia comună era importantă, controlul politic în sine se exercita asupra instituţiilor de aplicare a legilor statului – armata, serviciul de securitate şi poliţia (miliţia) – şi asupra liderilor partidului printr-o reţea de ofiţeri şi agenţi sovietici infiltraţi în instituţiile respective şi în jurul liderilor respectivi. Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei Tudor Vladimirescu (1943) şi a Diviziei Horia, Cloşca şi Crişan cu contingente masive de comisari politici. Comisarii politici principali ai acestor divizii, Dumitru Popescu, Petre Borilă, Valter Roman şi Mihai Florescu, erau cu toţii veterani ai Războiului Civil Spaniol şi cetăţeni sovietici. Aceştia au revenit la Moscova împreună cu şeful GRU, Jan Berzin – care transferase temporar activităţile externe ale GRU în Spania pe perioada Războiului Civil, cât timp a condus Brigada Internaţională – ca recruţi ai GRU. După sosirea în România la sfârşitul războiului a diviziilor formate în Uniunea Sovietică, ofiţerii politici au fost imediat instalaţi în funcţii de comandanţi adjuncţi în peste 200 de unităţi ale Armatei Regale Române. În decembrie 1947, aceşti adjuncţi au preluat comanda de la 30 de generali, 49 de colonei, 65 de locotenent-colonei şi 61 de maiori.

Situaţia era confuză din cauză că armata luptase alături de forţele militare sovietice (de fapt, în faţa acestora) în ultimele opt luni ale războiului, şi deoarece orientarea de centru a României era mai pronunţată în cadrul armatei decât în orice altă instituţie. “Soluţia” pentru această problemă îmbina activităţi ce vizau slăbirea influenţei anumitor ofiţeri, exercitarea unui control strict din partea comisarilor politici şi un influx masiv de consultanţi şi experţi sovietici. Această ultimă măsură s-a reflectat în protocolul secret al Tratatului Româno-Sovietic pentru Asistenţă Mutuală, încheiat în februarie 1948, care, la articolul 2, stipula asistenţa suplimentară din partea a “2.500 de experţi militari sovietici, între care 300 de ofiţeri superiori, 700 de ofiţeri inferiori şi 1.500 de instructori tehnici”

Iniţial, aceşti experţi şi instructori nu erau consideraţi ca făcând parte din misiunea sovietică de consultanţă. În perioada 1949-1958, echipa oficială de consultanţi militari sovietici, condusă de ataşatul militar sovietic în cadrul Statului Major al Armatei Române, Generalul Konstantin S. Kolganov, era formată din 40 de persoane: 8 generali, 13 colonei, 8 locotenent-colonei, 2 maiori şi 9 ofiţeri inferiori. La aceasta se adaugă Misiunea Militară de Colaborare a Tratatului de la Varşovia stabilită la Bucureşti odată cu înfiinţarea alianţei sovietice în 1955. Aproape toţi ofiţerii sovietici detaşaţi în cadrul misiunilor de consultanţă şi ale Tratatului erau membri GRU. Pe lângă Bucureşti, serviciul de informaţii al armatei sovietice îşi conducea reţelele şi din Iaşi, în Moldova, şi Constanţa, în Dobrogea, acolo unde GRU crease o vastă structură organizaţională în primii ani de ocupaţie, când forţele sovietice izolaseră complet aceste două regiuni de restul României. Forţele sovietice întrerupseseră toate conexiunile de telegraf şi telefon ale Moldovei cu restul României şi chiar instalaseră linii ferate cu ecartament larg, specific sovietice.

Acest control a fost menţinut şi extins printr-un control foarte strict asupra cadrelor. Pregătirea militară sovietică a ofiţerilor superiori reprezenta un element evident de menţinere a controlului, ca şi recrutarea agenţilor, oferindu-se în mod făţiş un anumit statut, privilegii şi sponsorizări, care veneau odată cu statutul de membru între “cadrele de perspectivă” – ofiţerii aprobaţi de sovietici, care ocupau poziţiile superioare. De obicei, recrutul era “selectat” de ofiţerii sovietici şi agenţii lor români aflaţi deja în ţară, şi apoi invitat pentru pregătire în cadrul instituţiilor militare sovietice. Moscova avea o reţea-paravan de programe de patru şi cinci ani pentru a camufla pregătirea şi recrutarea în GRU. De fapt, după cum relata un ofiţer GRU, după ce petrecea un an într-o “academie militară normală unde se studiau artileria sau tancurile” recrutul era transferat într-o “locaţie secretă a Facultăţii a Patra a Academiei Armatei Sovietice, unde rămânea în următorii trei sau patru ani”. La absolvire li se eliberau diplome de la instituţia paravan, “de exemplu Academia Militară de Tancuri”, iar frecventarea cursurilor Academiei Armatei Sovietice rămânea secretă.

Chiar şi în timpul recrutărilor şi pregătirii, ofiţerii est-europeni erau priviţi cu suspiciune şi supravegheaţi îndeaproape. Scopul pregătirii lor nu era să li se ofere acces la informaţii utile sau la noi tehnici pe care le-ar fi putut folosi în ţările de provenienţă (mai ales în detrimentul URSS, în cazul în care vreunul s-ar fi dovedit a fi informator). Din contră, acestor recruţi li se asigura în general o pregătire de bază, precum şi “cunoştinţe academice ieşite din uz”, dar li se cerea să îi ajute pe sovietici să consolideze controlul sovietic asupra lor şi a instituţiilor din ţările de provenienţă. Astfel, spre exemplu, li se “cerea să descrie procedurile şi detaliile operaţionale ale armatei sau serviciului din care proveneau” şi să ofere informaţii privind propriile “obiceiuri şi dependenţe” astfel încât GRU (sau KGB) să le poată identifica punctele vulnerabile şi alte oportunităţi pentru recrutare.

Membrii acestei ‘elite’ de “viitoare cadre”, licenţiaţi în academiile tehnice şi militare sovietice, afişau în general o atitudine superioară faţă de colegii lor instruiţi în cadrul instituţiilor din ţara de provenienţă, care nu beneficiaseră de atenţia consilierilor sovietici. După cum relata Generalul Marin Pancea, care în 1978 a fost plasat într-o funcţie fără perspective la Brăila deoarece nu întreţinuse relaţiile cuvenite cu personalul sovietic în perioada în care activase ca ataşat în Franţa, majoritatea ofiţerilor invitaţi pentru pregătire în URSS:

… erau o pradă uşoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în ţară în cadrul armatei, ei menţineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepţie, erau implicaţi în activităţi de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agenţiilor sovietice. Aceştia comunicau fără translator, astfel că transmiterea informaţiilor se făcea fără dificultate.

Un alt element de control a fost adăugat prin căsătoriile dintre ofiţerii pregătiţi în URSS şi localnice, care erau fără excepţie agenţi ai serviciilor de informaţii sovietice şi îşi păstrau cetăţenia sovietică. Această tehnică datează încă de pe vremea Romei şi Greciei antice. A fost folosită şi în cazul armatei române pe vremea conflictelor imperiale din regiune în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Spre exemplu, un studiu din 1908 al Statului Major General aducea argumente împotriva trimiterii ofiţerilor la studii în Prusia, deoarece astfel întrerupeau legătura cu ţara, unii pretinzând chiar că “au uitat limba română”, în timp ce alţii “se întorceau cu soţii nemţoaice” şi implicaţii financiare (legate, de exemplu, de proprietăţi), şi “foarte mulţi, cu datorii în Germania”. Aceste “supraveghetoare” aveau un rol mult mai important decât simpla dirijare şi motivare a consorţilor români (sau polonezi, cehoslovaci, etc.). La momentul potrivit, ele puteau justifica o eventuală intervenţie sovietică menită să protejeze cetăţenii aflaţi în străinătate. Înainte de încheierea Primăverii de la Praga, de exemplu, se pare că autorităţile sovietice plănuiau uciderea soţiilor de naţionalitate sovietică ale cetăţenilor cehoslovaci, pentru a-i putea “acuza de aceste crime pe contra-revoluţionari” şi a-şi justifica astfel intervenţia armată.

Serviciile de informaţii şi securitate

Controlul exercitat de Moscova asupra noilor servicii de securitate şi informaţii era cu atât mai mare cu cât acestea erau create în întregime de mai marii sovietici. Primul serviciu de informaţii (Directoratul General de Siguranţă şi Protecţie: DGSP) a fost înfiinţat în 1948 şi condus de trei ofiţeri sovietici MGB/KGB: directorul Pantelei “Pantiuş” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pîntilie, şi doi adjuncţi, Alexandru Nicolski, un basarabean rusofil, şi Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina. Atât Bodnarenko, cât şi Nicholski au acţionat pe teritoriul României sub acoperire şi au fost închişi pentru aceasta, înainte şi în timpul războiului

Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în martie 1951 sub conducerea consultantului-şef sovietic pe probleme de informaţii, Saharovski, era, din punct de vedere organizaţional, copia fidelă a serviciului sovietic de informaţii externe (deşi cu mai puţine zone geografice de responsabilitate). Conducerea era compusă aproape în întregime din ofiţeri ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani, care nu deţinuseră până atunci cetăţenia română şi care acumulaseră experienţă în serviciul Cominternului. Ofiţerii catalogaţi ca “evrei” erau aproape invariabil rusofili sau ungarofili asimilaţi. În această perioadă, personalul DIE număra 359 de persoane: 297 ofiţeri, 14 sergenţi şi 48 de angajaţi civili. Era o structură de conducere total diferită de cea a serviciilor de informaţii din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia sau Germania de Est (unde a durat ceva mai mult ca acest serviciu să fie creat), o consecinţă a faptului că, în perioada interbelică, conducerea PCR fusese din afara României. În celelalte părţi ale Blocului, cetăţeni ai ţării respective formau cea mai mare din conducerea serviciilor de informaţii, alături de consilierii sovietici.

Secţia specială dedicată încercării de a crea “o stare de neîncredere şi suspiciune generală” în rândul organizaţiilor emigranţilor români cu “scopul de a le distruge” era o noutate în cadrul Blocului, deoarece serviciile din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi Germania de Est încercau să “se folosească de emigranţi pentru a promova în secret interesele statelor.” S-a dovedit că, în timp ce în cazul anumitor grupuri de emigranţi [polonezi sau unguri, de exemplu] “infiltrarea comunităţilor de exilaţi avea scopul de a identifica eventuali recruţi pentru diverse acţiuni de culegere de informaţii”, în cazul altora [români, de exemplu] scopul era acela de “a-i discredita sau de a interveni în activităţile lor”. Şi aceasta era o consecinţă a politicii sovietice interbelice, ceea ce a influenţat şi structura majorităţii societăţilor basarabene şi transilvănene înfiinţate în occident şi care promovau o politică anti-românească.

Primul şef al DIE a fost Vasile Vâlcu, comunist bulgar şi ofiţer al serviciului sovietic de informaţii externe (Vasili Vulko), urmat de ucraineanul Mihail Gavriliuk (Mihail Gavriliuc). Primul adjunct a fost ungurul Wilhelm Einhorn, comisar politic în timpul Războiului Civil Spaniol şi mai târziu ofiţer INU (fost INO) şi OMS, implicat în recrutarea prizonierilor de război în perioada celui Al Doilea Război Mondial. Einhorn a activat ca şef al Direcţiei Regionale de Securitate Cluj din cadrul DGSP în perioada 1948-1951, înainte de a fi transferat la DIE, iar aceste transferuri între serviciile de securitate din ţară şi cele străine au devenit ceva obişnuit în cadrul Departamentului (uneori Ministerului) Securităţii Statului (DSS).

Al doilea adjunct a fost ungurul Adalbert Iszaek, ofiţer INU. (Din întâmplare, Iszaek (Ijac) şi Einhorn erau evrei, dar această identitate nu avea nicio legătură cu interesele pe care amândoi le reprezentau şi era şi mai puţin importantă decât afilierea lor maghiară, dacă ne gândim la problemele privind controlul asupra serviciilor de informaţii române. Acelaşi lucru era valabil şi pentru rusofilii asimilaţi din Basarabia, ca de exemplu Gavrilă Birtaş, Mişu Dulgheru, Ion Crişan, Matusei Andriescu, Sergiu Nicolau, Victor Nicolau, Petre Petrescu, Grigore Naum şi Alexandru Guţan.) Şeful Direcţiei Contraspionaj era ofiţerul ucrainean din cadrul NKVD Piotr Gonciaruk (Petre Popescu), care fusese încarcerat în România pentru spionaj în perioada în care aceasta se retrăsese din război. Mai târziu, Gonciaruk a devenit adjunctul agentului GRU Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), primul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei.

Pe lângă consilierii şi experţii militari sovietici ai generalului Kolganov şi cei al generalului Saharovski pe probleme de securitate şi culegere de informaţii, consilierul şef sovietic din cadrul ministerului de interne, generalul Ivan S. Matuşenko, dirija diverşi consilieri şi experţi din cadrul miliţiei, gărzii de frontieră, etc., cei mai mulţi ocupând funcţii care se suprapuneau celor din DSS. Iniţial, aceşti consilieri aveau puteri aproape absolute. După cum observa un şef din cadrul serviciului de informaţii al armatei, până la retragerea trupelor sovietice din 1958 “nu a existat nicio situaţie în care Ministerul Afacerilor Interne să transmită vreun ordin unui eşalon inferior fără a avea aprobarea unui consilier sovietic.”

Iniţial, Gheorghiu-Dej era supravegheat îndeaproape. În 1948, secretara sa personală era Nina Nikonova, soţia lui Serghei Nikonov, ofiţerul serviciilor sovietice care a condus Serviciul Special de Informaţii până la desfiinţarea acestuia în 1951 şi a fost apoi numit la conducerea Direcţiei de Informaţii a Armatei. Şeful său de cabinet era ofiţer MGB/KGB (Mihail Gavrilovici), ca şi cel responsabil de siguranţa sa (Valerian Buhikov). La aceasta se adăugau personalul şi şefii sovietici din cele 16 Sovromuri, din cadrul societăţii de prietenie româno-sovietică (de fapt, Asociaţia Română pentru Întărirea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS), din Asociaţia Întregii Uniuni pentru Legături Culturale în Străinătate (VOKS), din Sovinform (care furniza ştiri presei româneşti) şi din asociaţiile străine de corespondenţă.

Controlarea cadrelor serviciilor române era o chestiune mult mai simplă, din moment ce natura sau locaţia pregătirii lor în URSS nu mai era un subiect tabu. Pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informaţii şi securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al Partidului şi să fi absolvit “un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova” şi programele adiacente create special pentru aliaţii sovietici. În afară de aceste cadre de nădejde, numeroşi oficiali ai Partidului, printre care Moghioroş/Mogyóros, Vass, Chişinevski, Constantinescu, Părvulescu, Bărladeanu, Stoica, Salăjan (Szilágy), etc. erau agenţi sovietici şi raportau direct Moscovei.

Începerea retragerii trupelor sovietice

La 14 mai 1955, Moscova a semnat tratatul prin care se încheia ocupaţia în Austria şi, de aceea, nu mai exista baza legală pentru a putea păstra forţe pe teritoriul României (aceea de a proteja legăturile de comunicaţii cu trupele din Austria). În august 1955, folosindu-şi instinctul de supravieţuire dezvoltat în decada de ocupaţie stalinistă, Dej, susţinut de CC al PCR, a decis să ceară retragerea trupelor sovietice şi a înscenat chiar un marş de protest al studenţilor pentru a pregăti terenul.

Protestele şi “reacţiile lui Hruşciov în faţa acestora au fost intens mediatizate” în presa română a vremii. Mai târziu, Hruşciov şi-a justificat reacţia violentă atunci când Bodnăraş i-a cerut “părerea despre retragerea trupelor din România” – moment în care liderul sovietic i-a acuzat pe toţi că sunt “naţionalişti şi anti-sovietici” şi că doresc “să ne dea afară” – punând-o pe seama faptului că a fost uimit şi se afla încă sub “influenţa politicii lui Stalin”. În 1957, agentul sovietic Iosif Chişinevski a încercat să dea naştere unui conflict între Bodnăraş şi Dej, acuzându-l pe acesta din urmă că l-a “forţat” pe Bodnăraş să înainteze această solicitare, în loc să facă acest lucru personal. Bodnăraş, care vorbea în numele partidului, vorbea fluent rusa, pe când Dej nu). Cu toate că furia sa era întru totul veritabilă, cu siguranţă el nu a fost luat prin surprindere.

Imediat după încheierea tratatului austriaco-sovietic, URSS a anunţat formarea Tratatului de la Varşovia, convocând în grabă la Moscova reprezentanţi din România, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria şi Albania, pentru a-l putea semna în aceeaşi zi cu tratatul austriaco-sovietic, creând astfel o nouă bază legală pentru menţinerea trupelor sovietice în zonă. Cu numai zece zile înainte de vizita sa la Bucureşti din luna august, Hruşciov a propus într-o scrisoare personală reducerea numărului trupelor sovietice din România (de la 250.000 la 210.000), încercând evident să prevină discuţiile legate de o eventuală retragere. Cu toate acestea, Bucureştiul a ridicat problema retragerii complete, cauzând un “blocaj” în relaţiile româno-sovietice din august până în noiembrie 1955. La aniversarea Revoluţiei Sovietice din Octombrie, mai mult pentru a ameliora relaţiile decât pentru a-şi lua un angajament solid, Hruşciov l-a informat pe Bodnăraş că Moscova avea să retragă până la urmă trupele. Însă liderul sovietic a subliniat faptul că acest lucru avea să se întâmple “nu” pentru că Bucureştiul o ceruse, “ci pentru că am ajuns la concluzia că este necesar să ne retragem”.

Acordul Moscovei a generat o corespondenţă intensă pe această temă, deşi retragerea propriu-zisă nu avea să aibă loc mai devreme de doi ani şi jumătate. Cererea a fost făcută pe fondul următoarele aspecte: nemulţumirea colectivă generată de cei 40 de ani (în mai multe valuri) de ocupaţie militară rusească, în prima jumătate a secolului al XIX-lea; prezenţa prelungită a trupelor ruseşti după războiul ruso-turc din 1877-1878, pentru a “asigura comunicaţiile” cu forţele din Bulgaria; ocupaţia militară rusă de facto din Moldova în perioada 1916-1917; evacuarea forţată a trupelor bolşevice din perioada 1917-1918 (al căror comportament distructiv a fost criticat chiar şi de social-democraţii de atunci); şi regimul de ocupare brutal al lui Malinovski din 1944-1945. În timp ce aceste evenimente constituiau numai o parte din experienţa imperială a Rusiei, ele erau elemente centrale ale conştiinţei româneşti, astfel încât ideea retragerii trupelor era extrem de agreată.

Paradoxal, serviciile de informaţii americane au trecut cu vederea această dramă atunci când au prezis, în ianuarie 1956, că trupele sovietice vor fi retrase din România până la finalul deceniului. Fără a cunoaşte detaliile conflictului intra-comunist româno-sovietic şi dinamica sovieto-ungaro-română, serviciile de informaţii americane au concluzionat că, dată fiind consolidarea puterii comuniste în România şi necesităţile militare în faţa conflictului dintre est şi vest, Moscova nu mai avea nevoie de trupe în zona aceea. Astfel, retragerea din 1958 a fost interpretată ca fiind determinată de politica internă sovietică, şi nu ca un rezultat al iniţiativei româneşti, şi a fost greşit interpretată ca având un impact marginal asupra României, mai mult la nivel psihologic. (Washingtonul a considerat retragerea ca fiind “lipsită de importanţa” şi “fără vreun impact semnificativ”).

Impertinenţa solicitării, care sosea în mijlocul unei lupte încă nerezolvate pentru succesiune la Kremlin, a atras imediat din nou atenţia sovieticilor asupra Bucureştiului. Pentru a înfrâna alte viitoare iniţiative ale Bucureştiului, generalul Aleksei A. Epişev, partenerul lui Hruşciov în sovietizarea Ucrainei de vest şi în operaţiunile de secesiune din Transilvania, a fost imediat trimis ca ambasador în România la finele anului 1955 şi a rămas în această funcţie în următorii cinci ani. Apropiat al lui Hruşciov, sinistrul Epişev deţinea o putere impresionantă la Moscova şi cunoştea foarte bine “situaţia” României. (Şeful comitetului militar şi de informaţii al partidului cehoslovac şi legătura sa la Tratatul de la Varşovia l-a descris pe Epişev nu doar ca fiind “sinistru” şi “nemilos”, ci şi ca “cel mai înspăimântător rus pe care l-am întâlnit vreodată”) În calitate de director adjunct al KGB în perioada 1951-1953, Epişev a condus purificarea din România (prin ambasadorul Anatoli I. Lavrentiev, numit la Bucureşti după ce a supravegheat purificarea din Praga) şi s-a asigurat ca cei eliminaţi să fie “înlocuiţi cu un număr mare” de persoane cu legături în Ucraina. Epişev a rămas un personaj cheie chiar şi după căderea lui Hruşciov şi a condus echipele militare de recunoaştere în Cehoslovacia chiar înainte ca aceasta să fie invadată în 1968, şi apoi în Afganistan înainte de invazia sovietică din 1979). Ochiul format al unui fost director adjunct KGB, cu o experienţă bogată în operaţiuni clandestine, reprezenta un inconvenient pentru plecările româneşti din rezervaţia sovietică.

Liderii români aveau de rezolvat trei sarcini importante pentru a prelua controlul din mâinile Moscovei. Trebuia să scape de omniprezenţa evidentă a puterii sovietice – trupe şi consilieri. Trebuia să neutralizeze influenţa exercitată prin cetăţeni români sau cu dublă cetăţenie, cunoscuţi ca agenţi sovietici şi aflaţi în poziţii cheie în cadrul partidului sau aparatului de stat – în special cei din instituţiile de aplicare a legilor statului – o problemă ce avea legătură cu desfiinţarea “biroului de la Moscova”. Şi, în cele din urmă, trebuia să identifice şi să neutralizeze reţelele de agenţi sovietici secreţi şi să limiteze puterea Kremlinului de a recruta agenţi şi a construi reţele.

Pericolul şi oportunităţile din 1956

Fiecare dintre aceste ţinte presupunea o restricţionare a legăturilor dintre armatele şi serviciile de informaţii române şi sovietice, la scurt timp după ce Moscova anunţase o nouă “comandă unificată” a noii sale alianţe militare şi în momentul în care (martie 1956) directorul KGB Ivan Serov convocase o şedinţă a tuturor serviciilor din ţările Tratatului, pentru a ajunge la un acord. Directorul KGB a făcut apel pentru “unificarea puterilor” serviciilor Tratatului de la Varşovia împotriva “principalelor guverne agresive, cele ale Statelor Unite şi Angliei”, coordonând activitatea fiecărui serviciu cu Moscova, desfăşurând operaţiuni comune împotriva SUA şi a Marii Britanii, făcând schimb de informaţii şi analize privind operaţiunile vestului împotriva statelor membre ale Tratatului de la Varşovia şi “coordonând culegerea de informaţii din transmisiuni şi serviciile tehnice operaţionale”.

Dacă atenţia sovieticilor nu ar fi fost distrasă de aglomerarea de conflicte violente din interiorul şi din exteriorul Blocului, Bucureştiul s-ar fi confruntat cu dificultăţi mult mai mari în încercarea de a-şi atinge obiectivele. În iunie 1956, protestele polonezilor care cereau reforme economice şi retragerea din Tratatul de la Varşovia au avut drept consecinţă 53 de morţi, făcând necesară intervenţia politică sovietică şi numirea lui Wladislaw Gomulka. La sfârşitul lunii octombrie, agitaţia populară din Budapesta a condus la numirea fostului prim-ministru şi agent NKVD, Imre Nagy, în fruntea Partidului, după care acesta, la numai trei zile, a cerut retragerea din alianţa sovietică. Acest eveniment a fost urmat aproape imediat de izbucnirea războiului israeliano-arab, dată fiind criza Canalului Suez.

Modul în care a fost soluţionată situaţia din Ungaria a cauzat îngrijorare în România. În Budapesta, pe lângă sloganurile anti-sovietice, se auzeau apeluri repetate pentru redefinirea graniţei dintre Ungaria şi România şi anexarea Transilvaniei, apeluri care îşi găseau ecou în Regiunea Autonomă Ungară, acolo unde numeroşi membri ai elitei de etnie ungară considerau că autonomia era singurul pas ce putea fi făcut spre reintegrarea în Ungaria. În opinia lui Bottoni, autonomia “pare să fi produs un reflex condiţionat la unii unguri care credeau că acesta este pasul spre anexarea la Ungaria”, ca şi “anexarea Ţinutului Secuiesc la Ungaria în 1940, care era foarte proaspătă în conştiinţa colectivă”.) În cadrul campaniei de dezinformare menite să izoleze România de partenerii vestici, Hruşciov (şi sursele sale ungare) au susţinut mai târziu că liderii PCR erau “nerăbdători” să susţină înăbuşirea revoltei de către trupele sovietice şi ar fi oferit trupe pentru a participa la această operaţiune. Dimpotrivă, măsurile luate de Bucureşti erau în totalitate defensive şi erau menite să împiedice revizionismul violent din Transilvania. În plus, la 28 octombrie 1956, Gheorghiu-Dej şi Tito au semnat un comunicat comun, făcând apel la “neamestecul în afacerile interne ale altui stat”, iar aceasta avea să devină curând un laitmotiv al politicii externe a României. Acest lucru a fost posibil deoarece Moscova introdusese un paragraf similar în acordurile sale bilaterale, deşi interpretarea rămânea la latitudinea oficialilor sovietici.

Deoarece raza de acţiune şi metodele propagandei şi serviciilor de informaţii ungare faţă de România nu suferiseră modificări esenţiale din timpul Primului Război Mondial, România avea motive serioase să fie preocupată de intenţiile Budapestei. La 1 noiembrie, cu numai câteva ore înainte ca Janos Kadar să dispară pentru a forma un guvern aprobat de Moscova, care avea să ceară “asistenţă” militară sovietică şi să justifice astfel invazia, ambasadorul român în Ungaria, Aurel Mălnăşan, şi Valter Roman, aflaţi la Bucureşti pentru consultări, au avut o întrevedere cu mai mulţi lideri ungari. Chiar în mijlocul adunării, Zoltan Vass “a avertizat cu insistenţă” că “va izbucni un val anti-românesc”. Vass, a povestit Mălnăşan, a declarat că ungurii “ne urăsc” şi “au lansat deja sloganul “nem, nem, soha” [Nu, nu, niciodată], fostul slogan ungar şovintist-iredentist, şi ne putem aştepta la izbucnirea unui val şovinist iredentist anti-românesc.”

Vass a subliniat în faţa interlocutorilor săi că:

Încă aveţi o problemă pe care credeaţi că aţi rezolvat-o, dar nu este aşa. Până la urmă, forma acestei autonomii nu este de fapt autonomie şi ar trebui să vă gândiţi foarte bine, pentru că nu trebuie să uitaţi că ungurii de acolo ascultă Radio Budapesta, că Ludas Matyi [săptămânalul satiric maghiar] este distribuit [în ţara voastră], că ungurii se îndreaptă în această direcţie.

Roman a explicat că liderii români nu îşi puteau permite să închidă ochii în faţa “atitudinii vădit anti-româneşti din rândul conducătorilor” deoarece, deşi existau, desigur, “presiuni privind Tansilvania”, care se datorau refuzului Budapestei de a adopta “o poziţie fără echivoc în problema Transilvaniei, acestea încurajau astfel de manifestări”. Pentru a exemplifica acest lucru, a remarcat acest lucru în întâlnirea lor de bun-rămas cu Kadar:

…şi, chiar şi în această situaţie disperată, în loc să spună să fiţi puternici şi mai ştiu eu ce, Kadar – am reţinut câteva cuvinte de-ale lui Kadar –a spus: “Daţi autonomie Transilvaniei.” Este exact ceea ce a spus. Ce înţelegea el prin asta, nu am avut posibilitatea să discutăm. Chiar şi în aceste condiţii, aflându-se în toiul contra-revoluţiei, în loc să spună: ţineţi cu dinţii de Transilvania, el a spus: “Daţi autonomie Transilvaniei”.

Bucureştiul s-a aliniat celorlalte state socialiste, China şi Iugoslavia, în susţinerea intervenţiei sovietice propuse de Kadar. La cererea sovieto-ungară, PCR a trimis la Budapesta şi 2.000 de activişti de etnie maghiară pentru a ajuta la reconstrucţia partidului. Şederea lor nu a ajutat însă deloc la ameliorarea problemei identităţii maghiare din Transilvania.

Beneficiile României de pe urma acestei cooperări au fost importante, chiar dacă au fost de scurtă durată. Pentru prima dată după război, Moscova a permis contactul între România şi cei peste 2 milioane de etnici români din Moldova, dându-le posibilitatea miilor de membri de familie separaţi de graniţă să se vadă pentru prima dată după 10 ani. Aproape imediat şi până în 1959, Chişinăul a susţinut că “RSS Moldova are cele mai apropiate relaţii cu România.” Un alt beneficiu temporar a fost declaraţia făcută de către Kadar în timpul vizitei sale în România din februarie 1958, potrivit căreia Ungaria nu avea nicio pretenţie teritorială împotriva României: prima – şi ultima – declaraţie a unui lider comunist ungar. (Acest lucru nu a pus capăt declaraţiilor apărute în presa scrisă şi vorbită (inclusiv filme şi desene animate), potrivit cărora Transilvania ar fi a lor de drept, iar românii ar fi duşmanii lor.)

Alungarea trupelor şi a consultanţilor sovietici

În data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forţele sovietice să înăbuşe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicaţii primului ministru de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, să facă presiuni privind retragerea trupelor şi a consultanţilor în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varşovia din noiembrie-decembrie de la Moscova. Drept urmare, liderul maghiar Imre Nagy i-a cerut sfatul lui Gheorghiu Dej în seara zilei de 2 noiembrie, după ce Moscova se hotărâse să invadeze. Translatorul a presupus că Bucureştiul s-a folosit de Epişev pentru a trimite aceste mesaje, ceea ce este plauzibil, ţinând cont de circumstanţele respective. Cu toate acestea, toate comunicaţiile oficiale din interiorul Tratatului de la Varşovia erau direcţionate prin Moscova, graţie “generoaselor” echipamente sovietice de transmitere “securizată” către partenerii lor. Fostul şef adjunct al KGB, Epişev, la vremea respectivă ambasador în România, era pe lista scurtă pentru că primea comunicaţii din România.) Susţinând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezenţa trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o ţintă uşoară a atacurilor politice din afară, Comitetul Central a dorit să reamintească Moscovei că “nu considera necesară staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul său” şi a sugerat posibilitatea “rechemării consultanţilor sovietici prezenţi în diferite instituţii.” Nefiind la curent cu cererea Bucureştiului de retragere a forţelor sovietice, misiunea diplomatică a SUA a interpretat greşit interesul şi scopul autorităţilor române, raportând exact opusul, “că regimul de la Bucureşti va ţine piept presiunilor populare pentru îndepărtarea trupelor sovietice.”

Impunerea acestor argumente era o activitate delicată, în special deoarece Hruşciov a vizitat România următoarea zi pentru a o informa despre decizia de a interveni cu forţe militare în Ungaria. În cele din urmă, o mulţime de factori, care includeau cu siguranţă obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezenţa trupelor acţiona ca un paratrăsnet pentru insatisfacţia rudimentară, impactul militar secundar asupra unui potenţial conflict est-vest şi costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii au suferit 2.260 de victime (669 de morţi, 1.540 de răniţi şi 51 de dispăruţi), erau argumente suficiente pentru a influenţa Moscova.

Din ianuarie 1957 până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori destinate conducerii PCR, Kremlinul a fost de acord să îşi retragă consultanţii. Hruşciov s-a oferit să retragă trupele din Ungaria, dar Kadar a solicitat rămânerea acestora pentru a-şi întări regimul. Bucureştiul nu a cedat presiunilor, raportând sârguincios greşelile personale, politice şi profesionale ale consultanţilor sovietici pe probleme de informaţii. Hruşciov, care înţelegea logica rechemării lor, a declarat faptul că era:

….practic imposibil să supraveghem activitatea fiecărui expert sovietic care lucrează în România. Deşi experţii sunt foarte bine pregătiţi în domeniul lor de activitate, unii dintre ei nu se pot adapta situaţiei politice şi caracteristicilor naţionale ale statului respectiv. Drept urmare, apar neînţelegeri, care nu sunt în favoarea relaţiilor noastre prieteneşti.

Pentru a proteja sistemul de “consultanţi” prin reorganizarea lor oficială ca “ofiţeri de legătură”, liderul sovietic proteja activitatea acestora, afirmând, de exemplu, că termenul de “consultanţi sovietici” nu corespunde rolului pe care aceştia îl joacă şi că ar putea transmite ideea greşită că aceştia se amestecă în afacerile interne ale României. Această afirmaţie a fost demontată – şi cea susţinută de România validată – de reclamaţiile primite chiar de la unii reprezentanţi sovietici aflaţi la post în alte state din Europa de Est.

Chiar şi directorul KGB Ivan Serov, de exemplu, a criticat “departamentul de consultanţi” din Germania de Est, afirmând că “derulează o activitatea nesatisfăcătoare” şi “nu oferă niciun fel de sprijin organelor MVD (Ministerul de Interne) din Germania”. Serov a respins ca evident false justificările consultanţilor sovietici, potrivit cărora ”cea mai mare parte a oficialilor din RDG MfS [Stasi] nu pot încă lucra independent.

Având în vedere faptul că România a exploatat concesiile post-staliniste ale lui Hruşciov cu scopul de a-şi extinde propria autoritate naţională, Kremlinul s-a bazat din ce în ce mai mult pe agenţii şi reţelele de informaţii clandestine pentru a contrabalansa pierderea influenţei militare directe şi reducerea numărului oficial de consultanţi şi experţi. (Majoritatea acestora se derulau în afara Consulatului Sovietic (Str. Păcurari nr.10) din Iaşi, aproape de graniţa româno-sovietică, şi includeau “efectiv o armată de spioni secreţi (neoficiali)”. Moscova a avut la dispoziţie o rezervă numeroasă de unde a putut alege recruţi în România. Prima generaţie de reţele şi agenţi sovietici includea foşti membri ai Comintern şi veterani ai războiului civil din Spania; foşti prizonieri de război (POW), recrutaţi în timpul instrucţiei sovietice şi apoi întorşi în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, cetăţeni sovietici rezidenţi şi persoane rezidente în zonele de graniţă româno-sovietică. Se formau acum noi reţele din ofiţeri de armată şi de informaţii (precum şi din activişti de partid) instruiţi în URSS începând cu anul 1945 şi ulterior numiţi în funcţii de conducere, precum şi din angajaţi români ai organizaţiilor ruseşti din România.

În cadrul întrunirii CAER din mai 1958, care a avut loc cu două zile înaintea întrunirii Tratatului de la Varşovia, unde Hruşciov urma să anunţe retragerea trupelor din România, PCR a lansat provocarea care urma să grăbească efectiv planurile sovieticilor de integrare economică est-europeană şi să dejoace integrarea militară a Blocului. Kremlinul aprecia prima contestare publică (în interiorul Blocului) de către România a autorităţii supranaţionale ca pe o confirmare a nevoii sale de extindere a reţelei de informaţii, care să acopere pierderea multor mecanisme directe de control. Faptul că Moscova a fost prinsă nepregătită în momentul în care Gheorghiu Dej a lansat provocarea a reprezentat o greşeală a serviciilor de informaţii şi este posibil ca ea să fi contribuit la căderea lui Serov. (Pe lângă cauzele politice, căderea lui Serov s-a datorat numeroaselor greşeli şi defectări.) KGB-ul şi majoritatea liderilor de partid au privit decizia lui Hruşciov de retragere a trupelor, în pofida acestui “steguleţ roşu”, ca pe cea mai mare greşeală a sa. Măsurile de combatere nu au întârziat să apară. Aproape imediat, Moscova a închis graniţa dintre România şi RSS Moldova, iar contactele politice şi culturale, considerate acum ca “divergenţe naţionaliste”, au fost întrerupte. 1959 a fost ultimul an în care Chişinăul s-a referit la relaţiile sale cu Bucureştiul ca fiind “cele mai apropiate” – a fost ultima referire. În schimb, scriitorii, lingviştii, antropologii şi etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască asemănări cu populaţia din România erau acuzaţi de “propagandă naţionalistă”. Acesta a fost subiectul principal al celui de-al 9-lea Plen al Comitetului Central al RSS Moldova în septembrie 1959.

Încercările Kremlinului de a-şi recâştiga dominaţia anterioară după retragerea trupelor sovietice s-au confruntat cu eforturile românilor de a scăpa în totalitate de acel control. A crescut frecvenţa confruntărilor, deoarece în timp ce KGB şi GRU încercau să-şi extindă reţelele de agenţi în interiorul ţării, autorităţile române îi expulzau agresiv pe ofiţerii de informaţii şi militari ai agenţilor de la Moscova. Un caz tipic a fost cel din ianuarie 1959, al consultantului naval sovietic nou-venit, care a început rapid să dea o raită prin instituţiile româneşti pentru a recruta agenţi din cadrul personalului român instruit anterior în URSS. Atunci când a fost chemat de către generalul Ioniţă şi i s-a ordonat să înceteze, ofiţerul sovietic a ascultat perplex (“ca o pasăre care se uită la o cobră”) şi în cele din urmă a avut o singură întrebare: “Dacă ar mai fi măcar un regiment sovietic pe pământ românesc, ai avea curajul să mă tratezi în acest mod? Generalul Ion Ioniţă era Şeful Statului Major al Forţelor Armate Române.

Liderii de la Kremlin au tratat personal această animozitate şi acest resentiment faţă de o ţară care fusese considerată atâta timp o zonă a expansionismului rus şi sovietic şi s-au implicat direct în hotărârea destinului acesteia în momentele de vulnerabilitate. Ieşirea nervoasă a lui Hruşciov şi îngheţarea relaţiilor sovieto-româneşti imediat după propunerea Bucureştiului de retragere a forţelor sovietice din august 1955 dovedesc o parte din această bădărănie. Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegaţiile sovietice, maghiare, bulgare şi româneşti spre New York în septembrie 1960 –când liderul maghiar Janos Kadar a apărat cu loialitate invazia sovietică din 1956 la Naţiunilor Unite – reda cu acurateţe această situaţie. Toate celelalte delegaţii aveau o atitudine rezervată faţă de Gheorghiu-Dej şi de români, care, la rândul lor, păstrau distanţa faţă de aceştia, în timp ce Hruşciov, Kadar şi liderul bulgar Todor Jivcov afişau o tovărăşie destul de apropiată, cu numeroase sesiuni private de băutură.

La un moment dat, Hruşciov s-a plâns că “în România, şi chiar în rândul Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive naţionaliste şi anti-sovietice, care trebuiau tăiate de la rădăcină”, înainte de a adresa injurii la adresa poporului român, pe care l-a numit “nu o naţiune, ci o târfă”.

La scurt timp după retragerea trupelor, românii au început să scoată la iveală reţele de informaţii ungare şi revizioniste, pe care armata sovietică le sponsorizase sau le acceptase. La început, când consultanţii sovietici controlau serviciile de informaţii, instituţiile militare şi politice, guvernul român nu avea voie sau nu putea să deruleze propriile activităţi de contraspionaj sau contrainformaţii în nordul Transilvaniei şi, apoi, în Regiunea Autonomă Maghiară (HAR). Acest lucru s-a schimbat o dată cu revolta maghiară din 1956. Potrivit anchetelor derulate de Securitate, organizaţiile clandestine care operau în România încercau să:

….trezească sentimente naţionalist revizioniste în rândul etnicilor maghiari; să submineze autorităţile regimului comunist prin intermediul unor acte de sabotaj, panică şi propagandă; să izoleze populaţia de naţionalitate maghiară de cea română şi să le canalizeze sentimentele către Ungaria; să solicite autorităţilor statului român pretenţii pe care acestea nu le puteau satisface, în vederea facilitării propagandei revizioniste a diasporei maghiare din occident, având ca scop compromiterea regimului comunist din România; să promoveze ideea autonomiei din Transilvania, urmărind ca mai târziu să o alipească Ungariei prin intermediul unui curent revizionist activ şi coordonat; să creeze o stare de instabilitate în zonele locuite de etnici maghiari şi saşi pentru a impresiona forumurile internaţionale şi pentru a încerca în acest fel să îi influenţeze să ia decizii împotriva intereselor României.

De exemplu, în 1958, preotul catolic reformat Koloman Sass, fost membru al Rongos Gárda, a fost arestat, judecat, condamnat şi executat de către Tribunalul Militar din Cluj pentru “planuri împotriva statului, spionaj în favoarea Ungariei, posesie ilegală de arme şi participare la activităţi ale organizaţiilor ilegale iredentiste.”

Împreună cu un fost ofiţer al Serviciul de spionaj al armatei ungare din timpul celui de Al doilea Război Mondial, Istvan Halles, Sass a pus bazele grupării Mişcarea de Rezistenţă sub instrucţiunile Centrului de Informaţii de la Debrecen, Ungaria, aproape de graniţa cu România. (Centrul de informaţii de la Debrecen a fost responsabil pentru coordonarea operaţiunilor împotriva României şi de aceea a suscitat un interes permanent al interesului serviciilor de informaţii din România). Cei doi au recrutat o reţea de 31 de etnici a căror misiune era să lanseze ziarul Viitorul Maghiar, să facă rost de arme şi să formeze un grup de comando gata să acţioneze la momentul potrivit pentru restituirea Transilvaniei către Ungaria. O altă grupare a fost formată de către un fost ofiţer al serviciului de informaţii al armatei ungare din rândul forţelor de ocupaţie din nordul Transilvaniei, Laszlo Sipos, militând pentru unificarea teritoriului cu “viitorul stat ungar liber”.

Gruparea “Mâna Neagră”, formată iniţial la Universitatea din Cluj în 1953, a fost descoperită în 1960 că opera în afara oraşului Târgu Mureş sub conducerea lui Czimbalmos Blaziu, membrii ei jurând să “lupte până când Transilvania va fi alipită Ungariei sau declarată autonomă.” (Liderul iniţial fusese arestat în 1956.) Gruparea intenţiona să ia măsuri împotriva activiştilor de partid şi autorităţilor oraşului Târgu Mureş în timpul manifestărilor de la 23 august; să-l asasineze pe preşedintele Consiliului Popular al comunei Tulgheş şi pe directorul Centrului de Producţie Agricolă din comuna Lăsarea; să fure dinamită din cariera de cuarţ de lângă acea comună; şi să incendieze simultan recolta, precum şi Garajul de Maşini şi Tractoare.

O altă grupare descoperită în octombrie 1960, “Tinerii iubitori de libertate”, fusese formată în timpul evenimentelor din 1956. Raportul DSS arăta o oarecare îngrijorare datorită faptului că nu fusese descoperită în cei patru ani de când opera în ciuda faptului că “existaseră denunţuri”, care indicau “faptul că naţionalismul şovin reprezintă o bază solidă pentru organizarea unor operaţiuni subversive.” Organizatorul grupării, profesorul Iosif Kun, a declarat în timpul interogatoriului că fusese recrutat de AVH în Ungaria în timp ce se afla la Budapesta în 1956, cu scopul principal de “a organiza activităţi subversive în Republica Populară România”. Recrutorul lui Kun contactase, de asemenea, şi pe un informator al Securităţii cu nume de cod Covaci, care, conform raportului, nu îi informase pe agenţii săi despre existenţa organizaţiei timp de patru ani, şi atunci datorită unei dispute personale cu Kun.

Ancheta care a urmat a scos la iveală o organizaţie de vreo 103 membri, dintre care doar 23 erau adulţi cu vârsta peste 20 de ani (ceilalţi 83 fiind cu vârste între 14 şi 20 de ani). Cu toate acestea, “autorii morali ai acestei organizaţii” erau consideraţi a fi profesorii de la Şcoala Gimnazială 4 din Oradea, care discutau frecvent despre “cele mai eficiente metode de îndoctrinare a studenţilor de etnie maghiară cu idei şi teze şovinist-naţionaliste şi revizioniste.” (Raportul semnala numele profesorilor Kun, A. Andras, Anton Vanhz şi Maria Kesztheijugi). Această grupare, se preciza în raport, “hotărâse schimbarea programelor de studiu stabilite de către Ministerul Educaţiei cu altele, în conformitate cu scopurile pe care aceştia le urmăreau”, o activitate surprinzător de uşoară datorită lipsei de control a materialelor în limba maghiară.

Intensificarea şi diversificarea activităţilor grupării după retragerea trupelor sovietice din 1958 era extrem de îngrijotăroare:

De la preocupările iniţiale, limitate în special la acte de teroare şi graffiti, au trecut la problema organizării întregii populaţii maghiare a Republicii Populare România. La data respectivă făceau hărţi ale regiunilor locuite de populaţii maghiare şi împărţeau responsabilităţile de muncă în zonele respective. În aceeaşi perioadă, au ridicat problema legăturilor cu organizaţiile naţionaliste maghiare din occident, în special cele din Republica Populară Ungaria.

Blocarea infiltrării instituţionalizate

În ciuda prevederilor Tratatului de la Varşovia, care stipulau o consultare prealabilă, în timpul crizei de la Berlin Kremlinul a mobilizat forţele armate române (şi altele din Tratat) prin intermediul agenţilor loiali – miniştrii apărării şi comandanţii recrutaţi de ofiţeri sovietici şi instruiţi în URSS – ceea ce indica clar dorinţa şi puterea lor de exercitare a presiunii asupra instituţiilor coercitive când şi cum le convenea lor. Această ofensă se adăuga insultei de la Moscova, care ignora complet poziţia lui Gheorghiu-Dej de a se opune construirii Zidului Berlinului.

Ca reacţie imediată, Bucureştiul a grăbit o demitere în masă a ofiţerilor din armată şi serviciul de informaţii şi a limitat radical folosirea modelelor instituţionalizate prin care se păstra influenţa sovietică în cadrul celor două organizaţii. 1961 a fost ultimul an în care DSS şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinsky (şi programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire. Ofiţerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum “obligaţi să urmeze cursuri de reciclare în ţară.”

Acest lucru a fost urmat rapid de o restricţie similară în cadrul armatei române, care a pus capăt instruirii ofiţerilor superiori la instituţiile militare sovietice. În schimb, ofiţerii cehi şi slovaci au urmat în continuare cursurile academiilor şi institutelor sovietice, până la destrămarea URSS – 66 au absolvit în vara anului 1991, alţi 8 fiind nominalizaţi pentru instruire în 1992. Astfel, principala cale de pătrundere a influenţei sovietice instituţionalizate în cadrul instituţiilor de aplicare a legilor statului a fost închisă, iar principalul instrument de control al sovieticilor a rămas la Moscova. Pe lângă Albania, care era proscrisă, niciun alt membru al Tratatului de la Varşovia nu ar fi luat o astfel de decizie definitivă, iar instruirea sovietică a continuat să fie o condiţie obligatorie pentru funcţiile înalte din armată, serviciile de securitate şi de informaţii din Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria până la căderea comunismului. Bucureştiul a trecut rapid de la restricţionarea oportunităţilor sovietice de recrutare a personalului său din armată şi serviciul de informaţii până la eliminarea surselor identificabile de influenţă sovietică din cadrul acestor servicii. Ofiţerii DSS, şi mai târziu cei din armată, care s-au întors de la cursurile de instruire cu soţii ruseşti/sovietice – toate păstrându-şi cetăţenia sovietică şi legăturile secrete – aveau posibilitatea fie de a divorţa de ele şi de a le trimite înapoi, fie de a părăsi serviciul.

Informaţii despre aceste restricţii au circulat prin toate ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia. Aceste măsuri nu erau universale în armată, dacă soţia era de o altă etnie decât cea rusă, o deosebire care nu era de altfel foarte semnificativă. Astfel, 20-30% dintre ofiţerii de armată din această categorie au rămas să activeze şi au continuat să creeze probleme.) În acest context, la sfârşitul anului 1961, Gheorghiu Dej declara public că organele de securitate ale epocii staliniste – conduse şi controlate covârşitor de către ofiţeri sovietici – “nu erau controlate de conducerea Partidului.” Aceste declaraţii au fost făcute la plenara partidului din 28 noiembrie-5 decembrie 1961, prima în care discursurile au fost publicate ulterior.) Supravegherea şi ascultarea de către organele de securitate fusese atât de extinsă, a subliniat acesta, încât nici măcar Secretarul General al CC al Partidului nu scăpase.”

Războiul I în viziunea istoricilor

Pe un alt front, România a reacţionat sever la noile afirmaţii potrivit cărora Armata Sovietică eliberase Bucureştiul în cel de Al Doilea Război Mondial, având, în mod surprinzător, câştig de cauză prin recunoaşterea punctului său de vedere până la sfârşitul anilor 1970 în publicaţiile istorice ale armatei sovietice. Toate ţările care nu erau membre ale Blocului Sovietic au început să abandoneze interpretarea istorică ideologică stalinistă pe la sfârşitul anilor 1950. În România, acest lucru a fost resimţit puternic întrucât aranjamentele şi interesele comune sovieto-ungare i-au deformat istoriografia mai mult decât oricare alta, nu doar prin prezentarea panteonului de eroi naţionali ca şi duşmani ai poporului, ci chiar prin atacarea etnogenezei poporului român.

Una dintre primele cărţi apărute sub noile reguli, From the History of Transylvania, a provocat un protest maghiar imediat – nu pentru că vorbea rău despre unguri sau îi prezenta ca pe nişte duşmani, ci pentru că susţinea continuitatea daco-romană pe acest teritoriu. În martie 1961, directorul Editurilor Ministerului Culturii din Ungaria, Béla Köpeczi, s-a plâns ataşatului cultural român de la Budapesta spunând că această carte “nu ar fi trebuit să apară” deoarece are “o influenţă negativă asupra relaţiilor româno-ungare” şi este “o manifestare a naţionalismului românesc”.

În general, cei cu care a discutat sunt de părere că cetăţenii Republicii Populare România degeaba irosesc energie şi bani pentru a elucida probleme care sunt încheiate oricum. Noile relaţii dintre români şi unguri consemnează situaţia de facto, fiind recunoscut faptul că Transilvania aparţine poporului român şi se ştie că majoritatea populaţiei din provincie este de origine română. Nu mai este necesar ca istoricii şi antropologii români să “piardă” timp căutând probe cu privire la naşterea poporului român şi continuitatea populaţiei daco-romane pe teritoriul Daciei.

Răspunzând lui Köpeczi, după ce observase că lucrarea tratase în special multe neînţelegeri şi prezenta noi descoperiri (în special cea a unui oraş dacic aproape de Orăştie), ataşatul a întrebat dacă “ar fi mai bine ca afirmaţiile false ale unor istorici să rămână cunoscute în timp ce informaţii concrete care infirmă acele afirmaţii să rămână închise într-un sertar?” După ce a replicat că “niciun alt cercetător în afară de români şi unguri nu acordă prea multă importanţă acestor lucruri,” Köpeczi a criticat lucrarea “pentru că a uitat să menţioneze tendinţa permanentă a prinţilor din Transilvania …de a realiza unificarea cu Ungaria.” Nu mai avea niciun rost să “scoată acum la iveală probleme din trecutul îndepărtat” cu scopul de a descoperi probe care nu sunt necesare, din moment ce situaţia actuală a “rezolvat” problema, a afirmat directorul Editurilor din Ungaria.

În afară de contradicţiile prezente în reclamaţia lui Köpeczi, existau motive întemeiate care puneau la îndoială poziţia sa. Sub conducerea lui atunci (şi mai târziu când era ministru al culturii), aceleaşi edituri au scos o serie de volume, care au culminat cu masiva operă de trei volume din 1986 History of Transylvania, editată chiar de Köpeczi, a cărei temă centrală ataca ideea de continuitate daco-romană şi punctul de vedere român asupra propriei lor etnogeneze. (Au fost pregătite ediţii în franceză şi engleză în 1987 şi 1994. Dintre co-editorii săi fac parte publicistul ungar al Ligii Revizioniste Lászlo Mákkai, acelaşi care a condus echipa de istorici ce a scos (împreună cu Pal Teleki şi Homar Balint în calitate de editori) Siebenburgen în 1940 pentru a convinge al Treilea Reich şi Italia fascistă că Ungariei ar trebui să i se dea Transilvania, şi Istoria Transilvaniei din 1944 pentru publicul francez şi britanic. Un argument frecvent în aceste opere, conform căruia dovezile continuităţii daco-romane în Transilvania sunt puţine, tinde să ignore faptul că dovezile prezenţei lor în altă parte sunt la fel de puţine.

Alungarea consultanţilor pe probleme de informaţii

Conflictele dintre serviciile de informaţii au prins contur în prima parte a anului 1962, atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic “nucleu” de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care trebuiau să descopere agenţii şi reţelele sovietice. Monitorizarea la nivel “neoficial” a început odată cu retragerea trupelor sovietice în 1958 şi a fost prima alocare de personal şi resurse destinate acestei activităţi. După cum observă Troncotă, munca lor era “extrem de secretă, nimeni, nici chiar ofiţerii de la alte structuri de contraspionaj nu trebuia să afle sau să suspecteze cu ce se ocupau ei”.) În timp ce “nucleul”, a cărui existenţă a fost ţinută secretă chiar şi în cadrul departamentului de contrainformaţii, îşi desfăşura activitatea, Hruşciov a efectuat o vizită secretă la jumătatea anului 1962 încercând să aducă România din nou pe linie. Liderul sovietic a descoperit chiar mai multe divergenţe în ceea ce priveşte colaborarea dintre instituţii şi relaţiile externe.

În loc să-şi retragă sprijinul acordat Chinei şi statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu Dej, împreună cu Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu, au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de agenţi de către KGB şi GRU pe teritoriul României. Liderul român a explicat faptul că dacă operaţiunile lor de recrutare erau legale şi justificate atunci când victoriile socialiste ale României erau ameninţate de către “reacţia” întunecată în anii 1940 şi 1950, în situaţia actuală, beneficiind de “puterea poporului” şi de “organismele de combatere a reacţiilor” care funcţionează corespunzător, astfel de operaţiuni şi de structuri nu îşi mai găsesc rostul. Hruşciov a reacţionat cam în aceeaşi manieră ca şi în 1955 şi 1960, acuzând conducerea României că este “iraţională, egoistă şi plină de sine”

Dându-şi seama că un progres în acest domeniu ar trebui să vină mai degrabă de la sine decât în urma unui acord mutual, Gheorghiu Dej a făcut o mutare rapidă după plecarea lui Hruşciov, declarând în faţa Comitetului Central că “această situaţie trebuie să înceteze”. Comportamentul ofiţerilor de informaţii sovietici pe teritoriul României, a adăugat el, indicau preferinţa Moscovei pentru o “relaţie între stăpân şi sclav”. Una dintre cauzele “disputei (cu Tito) fusese exact aceasta – faptul că poliţia politică sovietică insistase, în ciuda protestelor iugoslave, să-şi recruteze proprii agenţi de pe terenul lui Tito … ‘în toate cartierele, de la membrii Comitetului Central până la funcţionarii mărunţi din partid sau din aparatul de stat’”. Nu a mai durat mult până la apariţia în presa internaţională a ştirilor privind purificarea, împreună cu criticile sovietice legate de “semnele naţionalismului românesc.” Potrivit lui Ghiţă Ionescu, Dej şi o mare parte a echipei sale s-au angajat în operaţiunea de îndepărtarea din aparat a oficialilor instruiţi la Moscova…acordând o atenţie specială aparatului de securitate.” Şeful DSS şi ministrul de interne Alexandru Drăghici i-au informat pe consultanţii sovietici pe probleme de informaţii care rămăseseră în România despre faptul că prezenţa lor “nu mai era necesară” şi cu siguranţă “nu mai era cazul să stea aici doar pentru a citi ziarele”, fiind invitaţi să se retragă. Potrivit relatării lui Drăghici:

…consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un duşman comun şi că ar trebui să ne unim forţele. I-am răspuns că această situaţie ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce şi a unui alt tip de relaţie şi l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei. Subliniind faptul că “aici consultanţii nu mai au nimic de făcut”, Drăghici a criticat “impertinenţa lor uimitoare, nemaiîntâlnită” şi a explicat faptul că “i-a prins când încercau să fure” documente ale DSS din 18 cazuri separate şi chiar “au provocat pierderi de vieţi omeneşti” din rândul Serviciului român.)

Abilitatea României de a promova agenda sa în acest domeniu era incontestabil susţinută de implicarea Kremlinului în confruntarea cu SUA din Cuba, precum şi de faptul că era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-române. În acelaşi timp, Bucureştiul încerca să medieze conflictul chinezo-sovietic, cu toate că acest lucru atrăgea dezaprobarea Kremlinului. Susţinea deschis statele renegate ale blocului, Iugoslavia şi Albania. Exista o dispută publică cu Moscova privind integrarea economică transnaţională. Şi se implica într-o serie îngrijorătoare de comunicaţii cu Washington, Bonn şi Paris (în principal pe probleme de cooperare economică). Indiciile potrivit cărora România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia au atras atenţia Centrului KGB. În 1962, Stasi a fost forţat să pună punct unei operaţiuni de răpire şi execuţie a imigranţilor nomazi şi a defectorilor, care se derula încă din anii 1950 (Dosarul Balcanilor) deoarece România refuza să mai coopereze. (In acel moment, Dosarul Balcanilor avea 19 volume.) Moscova a reacţionat imediat. Sperând să intimideze renegaţii şi să mobilizeze o facţiune loială Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului KGB Vladimir Semiceastni, în care îşi exprima dezaprobarea faţă de omologul său de la DSS. În acelaşi timp, Hruşciov le-a semnalat celorlalţi lideri ai Blocului Sovietic prin scrisori personale faptul că serviciile lor trebuiau să îşi limiteze “schimburile de informaţii cu românii”, interzicându-le acestora să dezvăluie orice “informaţie detaliată despre NATO” sau partidele social-democrate europene şi le-a ordonat să “nu le mai transmită informaţii despre China şi partidele şi regimurile pro-chineze”, selectând Iugoslavia şi Albania pentru interdicţie specială. Hruşciov l-a informat pe Novotni printr-o scrisoare personală, cerându-i ca StB să îşi limiteze schimbul de informaţii cu Bucureştiul până la “o evaluare generală a Europei occidentale”.) Aşa cum a remarcat un fost ofiţer de informaţii din Tratat, după 1962 cooperarea dintre România şi celelalte servicii din blocul Sovietic a început să “degenereze până când a ajuns în punctul unor contacte oficiale, formale dar neproductive.”

Unitatea speciala anti-KGB

În prima jumătatea a anului 1963, întrucât Moscova încerca să “împiedice” procesul de eliberare a României de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu Dej a autorizat transformarea “nucleului” într-o unitate mică în cadrul directoratului de contraspionaj. (Unitatea a fost condusă în perioada 1963-1965 de către ofiţerul de contraspionaj Aurel Mirce. Unele dintre operaţiunile sale de la începutul anilor 1960 sunt descrise în memoriile foştilor ofiţeri de contrainformaţii. Colonelul Constantin Iosif, care l-a înlocuit pe Mirce în 1965, a ocupat funcţia până în 1978, când a fost descoperit ca fiind agent sovietic în urma defectării lui Pacepa.) Pe lângă identificarea agenţilor şi reţelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabilă pentru combaterea activităţilor serviciilor de informaţii sovietice pe teritoriul României. Cunoscut iniţial sub denumirea de “Biroul Ţărilor Socialiste”, această unitate a evoluat ulterior într-o “Unitate a Serviciilor de Informaţii socialiste” (sau o unitate anti-KGB), devenind astfel principala ţintă a spionajului sovietic.

Unitatea era cunoscută oficial doar prin denumirea sa de unitate militară secretă (UM), UM 0920/A din 1969 până în 1978, şi UM 0110 după aceea. Protestatarii români ai “societăţii civile” au cerut dizolvarea oficială a UM 0110 în timp ce mărşăluiau în faţa comandamentului său rămas secret până în acel moment, la data de 24 ianuarie 1990.

Biroul monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor recruţi, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii Cominternişti şi veteranii Războiului Civil Spaniol care, “fără excepţie”, fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi ca agenţi de informaţii sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată.

Percepţiile serviciilor de informaţii americane

Comunitatea de informaţii americană a fost destul de reticentă în a accepta comportamentul independent al României şi disputele cu Uniunea Sovietică ca fiind reale. În parte, acest lucru s-a datorat prejudecăţii din analiza SUA realizată asupra regiunii la începutul Războiului Rece în urma observaţiilor OSS în România în perioada 1944-1946. Până în 1949, CIA era de părere că în timp ce Polonia putea fi “cea mai grea bucăţică de digerat de Moscova”, România era “cea mai puţin capabilă” să “se separe de stăpânii ei de la Kremlin”. Cu toate că Departamentul de Stat a început să privească România cu alţi ochi la sfârşitul anilor 1950, aprecierea României ca fiind “cea mai sovietică dintre toţi sateliţii” reitera aceste concluzii, astfel că rapoartele privind comportamentul independent întocmite de către membrii misiunilor diplomatice la Bucureşti erau pur şi simplu respinse. Pornind de la rapoartele serviciului de informaţii, declasificate şi publicate începând cu 2006, a existat o tendinţă de descriere mai degrabă peiorativă decât neutră a României în comparaţie cu alte descrieri neutre sau pozitive folosite în cazul altor membre ale blocului – cu excepţia Albaniei.

Se pare că exista un dezacord cu privire la evaluarea progreselor făcute de România între administraţia SUA, Departamentul de Stat şi comunitatea de informaţii americană mai mare decât în orice alt stat al Tratatului de la Varşovia, la început datorat atât de lipsa de personal din ţară şi a priorităţii scăzute acordată de ţară strategiei americane, cât şi de comportamentului României sau dezinformarea sovietică. În noiembrie 1955, preşedintele Eisenhower i-a cerut şefului misiunii diplomatice de la Bucureşti, Robert Thayer, “să creeze disensiuni între români şi sovietici”. Primele întrevederi ale lui Thayer cu liderii români l-au convins de dorinţa acestora de a „de a ieşi de sub” influenţa sovietică. Totuşi, la întoarcerea la Washington, Departamentul de Stat s-a arătat neîncrezător în analiza lui Thayer.

Pe lângă tendinţa evidentă de a discredita existenţa dizidenţei româneşti, un alt efect al acestei tendinţe a fost perceperea (sau presupunerea) unei dizidenţe şi printre celelalte membre ale Tratatului de la Varşovia, în special în partea de nord, deşi nu exista aşa ceva. Aşadar, schimbul normal între partenerii apropiaţi ai coaliţiei a fost interpretat ca o variantă „mai circumspectă” a provocărilor cu care se confrunta România. Vrând-nevrând, aceasta a avut drept efect negarea oricărei calităţi speciale a dizidenţei româneşti timpurii.

În februarie 1958, de exemplu, serviciile de informaţii americane au admis că:

De la revolta din Ungaria, regimul românesc a depăşit într-un fel ceilalţi sateliţi ortodocşi în ce priveşte direcţia reformei post-staliniste. De exemplu, se pare că a făcut eforturi considerabile de a îmbunătăţi nivelul de trai şi de a intensifica comerţul cu Occidentul. Mai mult, relaţiile României cu Iugoslavia au fost considerabil mai bune decât cele dintre alţi sateliţi ortodocşi şi a reînnoit campania pro-Ungaria pentru a îmbunătăţi relaţiile cu SUA.

Aceeaşi evaluare de atunci a respins rapoarte din Polonia şi Ungaria, conform cărora România „încerca pe cont propriu să se îndrepte spre autonomie” şi susţinea că această atitudine este justificată „mai satisfăcător în alţi termeni” atât timp cât „o autonomie mai mare” putea fi dobândită numai „sub auspiciile Moscovei”, respectiv cu aprobarea prealabilă a sovieticilor. Evaluarea, apoi, reamintea de credinţa comunităţii în apariţia unui „dizident” comunist polonez – un mit care a persistat de la delimitarea lui Tito în 1948 până la sfârşitul anilor 1960 – reconfirmând că „Polonia este singurul satelit care poate încerca să devină o altă Iugoslavie”. Sincronizarea românească nu era nici ea ideală. De exemplu, oferta făcută de premierul român la sfârşitul lui februarie de a achiziţiona echipament industrial în valoare de 100 de milioane de dolari, înainte de retragerea trupelor sovietice, a fost interpretată ca iniţiativă sovietică.

De asemenea, în mai 1958, Consiliul Naţional de Securitate a subliniat că „experienţa a demonstrat” că neangajarea şi ostracizarea sunt contraproductive. În schimb, NSC a subliniat:

Acum este evident că, practic, extinderea considerabilă a contactelor directe ale SUA cu cetăţenii acestor naţiuni şi dezvoltarea prin astfel de contacte a unor presiuni populare asupra regimurilor pentru sporirea libertăţii interne şi independenţei faţă de controlul sovietic poate fi dobândită numai prin relaţii mai active ale SUA cu şi în aceste guverne. Astfel de relaţii vor ajuta Statele Unite să cerceteze atent, în cadrul birocraţiei de partid şi guvernamentale, acei indivizi sau grupuri care demonstrează tendinţe de independenţă în gândire, aspiraţii naţionaliste sau dorinţa de a-şi folosi influenţa pentru a modifica relaţiile de subordonare dintre ţara lor şi Uniunea Sovietică.

România s-a evidenţiat prin atitudinea activă în realizarea unor relaţii mai bune şi mai ample cu Statele Unite şi „ fiind, prin urmare, excepţional de receptivă în ceea ce priveşte contactele cu Occidentul.”

Momentul acestei Declaraţii a fost interesant, coincizând exact cu primul conflict deschis dintre România şi Moscova. Întrunirile din 1958 ale CAER şi ale Tratatului de la Varşovia, unde Bucureştiul a combătut rolul supranaţional al instituţiilor Blocului economic şi a contestat legitimitatea dominaţiei sovietice a început în aceeaşi zi în care a fost emis NSC 5811/1. În iulie 1959, Consiliul de Coordonare a Operaţiunilor Departamentului de Stat a îndemnat personalul american să:

Facă orice efort pentru a menţine o legătură strânsă şi continuă cu Guvernul României la cel mai înalt nivel posibil. Chiar şi atunci când sunt puţine sau deloc afaceri bilaterale de discutat, reprezentanţii Statelor Unite trebuie să folosească orice ocazie pentru a clarifica autorităţilor române perspectiva Statelor Unite asupra problemelor internaţionale importante şi de a le încuraja să ia în considerare această perspectivă.

Totuşi, în ciuda seriei neîntrerupte de conflicte publice sovieto-româneşti asupra coordonării politicii economice supra-naţionale în următorii cinci ani, comunitatea de informaţii a SUA (după cum rezultă din documentele declasificate) a continuat să respingă atitudinea Bucureştiului. O Evaluare a serviciului naţional de informaţii din 1962, de exemplu, a clasificat atitudinea liderului român Gheorghiu Dej ca fiind aparent la fel „curajoasă” ca cea a lui Gomulka şi Kadar, loiali Moscovei, afirmând că astfel de acţiuni „nu pot fi considerate o provocare la adresa autorităţii Moscovei şi probabil că sunt făcute chiar cu acordul lui Hruşciov şi al Partidului Sovietic”. După cum a relatat reprezentantul diplomatic al SUA la Bucureşti, neîncrederea americanilor faţă de faptul că „românii se opuneau presiunilor sovietice” l-a determinat să îşi dedice „aproape două treimi” din timpul său convingerii „Departamentului că lucrurile se schimbau într-adevăr” şi „că nu era nimeni în spate care să manevreze păpuşile pe sfoară numai pentru efectul optic”.

Pe lângă problemele referitoare la credibilitatea sursei, capacitatea analitică sau simpla justificare birocratică a evaluărilor precedente, această atitudine reflectă şi tendinţele profesionale normale. De fapt, serviciile de informaţii considerau voluntarii sau „breşele” ca provocări şi nu îi acceptau sau nu aveau încredere în ei aşa cum aveau în recrutările proprii la faţa locului, identificate, planificate şi cultivate atent. Cum România era deja considerată ca fiind incapabilă de un comportament cu adevărat independent, neîncrederea s-a accentuat mai ales când Bucureştiul a intrat în conflict deschis cu Moscova, insistând pentru contacte suplimentare cu SUA, pe lângă eforturile celorlalţi membrii ai Tratatului. Paradoxal, cu cât era mai deschisă şi flamboiantă dizidenţa românească, cu atât mai puţin se considera că reflectă diferenţele reale şi importante. KGB a conceput curând „măsuri active” pentru a exploata această neîncredere, proiectând o imagine a României ca un cal troian sovietic, a cărui independenţă declarată masca chiar şi o mai mare loialitate decât cea a celorlalţi membri ai Tratatului. Seminţele acestei dezinformări fuseseră deja plantate la mijlocul anilor ’50, imediat după ce Bucureştiul şi-a trimis primii spioni în Marea Britanie şi SUA, şi s-a reflectat aproape fidel, aşa cum a ieşit la iveală periodic în următoarele trei decade, în raportul din februarie 1956 al Ambasadei SUA la Bucureşti:

Rolul României este acela de a deveni un „vitrină” al comunismului, în încercarea de a arăta oamenilor din Occident că comunismul poate funcţiona şi în acest fel să promoveze scopul final al comunismului internaţional. Pentru ca acesta să fie mai convingător pentru occidentali, se fac încercări continue de a împământeni mitul independenţei româneşti. Dizolvarea sovromurilor în 1954 şi 1955 a fost un pas în această direcţie. Ca un gest suprem, sovieticii îşi pot retrage trupele la momentul oportun. Probabil cea mai importantă parte a acestui plan de a face din România o „vitrină” a comunismului este ridicarea prestigiului românesc peste graniţe.

Verona a fost indusă în eroare total de această dezinformare, care a fost reintrodusă de defectorul sovietic Anatoli Golitsyn în 1961 şi 1981 şi mai târziu de Ion Mihai Pacepa în 1978 şi 1987.

Co-etnicitatea analiştilor de informaţii care se ocupau de România şi de Europa de Est a contribuit probabil la această tendinţă. Experţii est-europeni erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, urmărindu-şi în primul rând interesul (şi deoarece ştiau deja limba, agenţiile de informaţii erau interesate să îi recruteze). Faptul că România avea una din cele mai mici rate de emigrare în SUA, iar Polonia şi Ungaria una din cele mai mari, explică de ce comunitatea analitică reflecta aceste tendinţe demografice cu subiectivism. (De exemplu, în timpul perioadei critice ale revoluţiilor din 1989 şi în primii câţiva ani de tranziţie post-comunistă, în opinia şefului Diviziei CIA pentru Uniunea Sovietică/Europa de Est (SE) cea mai influentă personalitate din comunitatea de informaţii în interpretarea acelor evenimente era şeful de operaţiuni Steve Weber, un ungur din prima generaţie de emigranţi. Analistul CIA responsabil de România era şi el tot ungur din prima generaţie de emigranţi.)

Aceasta era adevărat mai ales în cazul Ungariei unde dezideratele teritoriale privind Transilvania continuau să figureze printre scopurile celor mai influente organizaţii de emigranţi ungaro-americane şi au reiterat imaginea de „duşman” al României. (În primii zece ani ai noului mileniu, cea mai influentă organizaţie de emigranţi unguri, Federaţia Ungaro-Americană, a continuat să solicite abrogarea Tratatului de la Trianon care recunoaşte Transilvania ca aparţinând României chiar pe prima pagină a site-ului său web. Asemănarea cu poziţia acestei organizaţii la conferinţa de fondare a Ligii revizioniste Ungare din 1929 a fost remarcabilă.) Dincolo de aceste consideraţii de circumstanţă, comunităţile de emigranţi erau considerate de sovietici şi de serviciile de informaţii aliate „vehicule importante pentru penetrarea Congresului şi a altor agenţii federale importante, cum ar fi Departamentul de Stat, Departamentul de Apărare, Biroul Federal de Investigaţii şi Agenţia Centrală de Informaţii”. Un agent special al FBI responsabil de serviciile de informaţii maghiare (AVO) din Cleveland în 1955, nota că „AVO era o organizaţie de informaţii foarte activă şi eficientă” în SUA, probabil „a doua după serviciile de informaţii sovietice”. Odată aflaţi în interior, agenţii puteau să culeagă informaţii, analize asimetrice şi interpretări ale concluziilor.

* * *

Sursa: Civic Media

Ziaristi Online.ro

http://www.ziaristionline.ro/2011/01/04/larry-watts-%E2%80%9Ewith-friends-like-these-cum-a-fost-furata-revolutia-romanilor-si-romania-de-catre-agentii-nkvdkgb-si-urmasii-lor/

Foto: Valer Igna

 

Constantin Olariu Arimin

http://www.ariminia.ro

În una august 2004 am găsit pe internet imaginile a 74 tăbliţe de plumb depozitate la Institutul de Arheologie Bucureşti. În cultura română, despre aceste tăbliţe cu scriere getică nu s-a scris un cuvînt, fiind învăluite între-un mister absolut. Unele informaţii care nu pot fi dovedite cu probe, spun că după terminarea mănăstirii Sinaia în anul 1695 o parte dintre sihastrii din munţi s-au retras aici aducînd cu ei şi tăbliţele cu pricina. O altă variantă a apariţiei acestor obiecte este că în anul 1875 cînd se săpau temeliile palatului Peleş, s-a descoperit o mare comoară formată din aproximativ 240 sau 540 de tăbliţe de aur şi plumb cu o scriere asemănătoare cu a grecilor antici dar folosind şi litere latine precum şi alte semne specifice acestor tăbliţe şi figuri de geţi, oştiri, cetăţi, simboluri divine şi alte elemente care duceau la ideea clară că s-a descoperit o mare civilizaţie. Numai că şeful guvernului României de atunci, Lascăr Catargiu a dăruit-o regelui Carol 1 care a ordonat ca tăbliţele de aur să fie topite după ce s-au făcut copii. Bănuind că valoarea lor este inestimabilă şi a distrus dovezi ale istoriei noastre, a donat copiile însoţite de o scrisoare unde-şi recunoaşte greşeala, mănăstirii Sinaia! În anul 1956 puterea comunistă a confiscat de la mănăstire atît tăbliţe de plumb cît şi toate documentele care făceau referire la ele şi totul a dispărut. În anul 1986 mai mulţi cercetători din domeniul istoriei au afirmat în discuţii particulare că înainte de al doilea război mondial, în subsolul actualului Institut de Arheologie din Bucureşti existau mai multe sute de tăbliţe cu o scriere necunoscută pe care ,,nimeni” nu le-a cercetat! În anul 2003, istoricul Alexandru Deac a comunicat la Congresul de dacologie ţinut la Bucureşti, că a descoperit în arhivele Comitetului Central al PCR scrisoarea lui Carol l către mănăstirea Sinaia. În prezent la această instituţie ar mai exista 5, 35 tăbliţe după unii sau 70 după alţii, dar fără documente de intrare şi fără a fi înregistrate în patrimoniul ei!

Din cele 74 tăbliţele de plumb eu am citit 65 iar informaţiile de pe ele ne arată adevărata noastră istorie privind structura de organizare a statului geţilor, sistemul juridic, religia lor, felul cum ştiau să-şi apere glia străbună.

Ei îşi spuneau geţi sau rumuni pentru că aşa este scris pe tăbliţe nu daci cum i-au numit romanii. Îşi scria identitatea de neam cu cuvintele rumun, riomion, ruomuon, rumuno, romuno sau falnici geţi şi nu daci, iar ţara lor o numeau sfînta Getia sau Gitia.

Strămoşul lor ancestrtal era Moş Arimin os din care s-au tras ariminii/armînii şi rumînii. Conducerea neamului era asigurată de dage balo (adunarea neamului străbun) care alegea un mato (ocrotitor, conducător, părinte) care deţinea funcţia cît timp era sănătos la trup şi la cap.

Din cei 54 de mato eu am reuşit să citesc numele a 43 de conducători ai neamului strămoşesc. Pe alte tăbliţe această conducere colectivă apare cu numele de soboru, gomeţi sau radă. Aveau un guvern numit agie, în fruntea căruia era mato. Conducătorul armatei se numea basileo care era ajutat de un consiliu de război numit soto balo (soţii, însoţitorii steagului get) iar cetăţile lor întărite se numeau dabe.

Ţara era împărţită în sindii (isprăvnicii) fiind conduse de către un sind. Organizarea administrativă era în cătune, sate şi dabe iar centrul de putere se numea dabo geto (cetatea neamului get) care a fost la început la Sarmisetuzo, mutată pe la 380 î.e.n. la Enisala (judeţul Tulcea) iar pe la anul 320 î.e.n. a revenit din motive strategice la Sarmisetuzo. Sînt menţionate şi legăturile de sînge care formau şatre în cadrul unor comunităţi. Armata era organizată în polcuri şi avea două corpuri distincte: daco armosa (armata nobililor) care pornea prima în luptă şi gloto armosa (armata gloatei sau a poporului) care suplimenta forţele primului corp sau îl înlocuia complet. Echiparea armatei era asigurată de dage balo iar conducătorii corpurilor de armată erau numiţi tot de adunarea neamului. Oamenii nu aveau voie să se mute dintr-un loc în altul decît cu aprobarea dabei de care aparţinea. 32 din semnele folosite în scrierea geţilor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau foarte apropiate cu semnele scrierii cretane liniar B din perioada 1500-1300 î.e.n.

Alfabetul chirilic folosit de români pînă pe la 1870 este în realitate o parte din alfabetele utilizate de strămoşii noştri geţi în urmă cu 2500 de ani.

Secuii au folosit prin secolul Xlll un alfabet cu 33 de semne iar 28 dintre acestea sînt identice sau asemănătoare cu ale geţilor de pe tăbliţele de plumb. În Transilvania şi Ungaria s-a folosit în secolele XV şi XVl un alfabet runic maghiar care a fost ,,prelucrat” tot din alfabetele geţilor. Gotul Wulfila a ,,creat” şi el pe la mijlocul secolului lV e.n. un alfabet runic inspirîndu-se din semnele geţilor. Scrierea geţilor mai are semne comune cu alfabetul folosit în secolele Vlll – ll î.e.n. în estul Spaniei (Tartesio/Turdetano), cu alfabetele folosite de tuaregi şi libieni înainte cu multe secole de era creştină. Există asemănări uluitoare ale alfabetelor geţilor cu scrierea din Biblos, Mohenjo-Daro, brahmi şi alfabetele folosite de sabei în Arabia în secolele XV-lV î.e.n. cît şi cele din Siberia din secolele lV era noastră. Plutaşii de pe rîul Bistriţa foloseau pe la 1880, 56 semne pentru crestatul lemnelor. Dintre acestea 13 sînt identice cu semnele din scrierea liniar B iar 38 sînt identice sau foarte apropiate cu semnele alfabetului geţilor.

După mitologia greacă, hiperboreenii care locuiau la locuiau la nordul Dunării, erau legaţi de cultul lui Apollo. Herodot în Istorii spune că aceştia aduceau ofrande templului din Delos iar fecioarele ,,Arge şi Opis veniseră chiar odată cu zeii”.

Platon în Axiochos vorbeşte prin gura lui Socrate, despre nişte table triunghiulare de aramă cu un conţinut religios aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis şi Hekaerge. Venirea zeilor la greci a avut loc odată cu formarea primelor structuri sociale din secolele Xll-X î.e.n. în numita ,,perioadă obscură”. Arheologia a descoperit într-adevăr plăcuţe de bronz cu o scriere arhaică pe care au atribuit-o vechilor greci şi care a apărut la sfîrşitul secolului Vlll î.e.n.

Religia lor era monoteistă avînd în frunte pe Sentu/Sîntu cu sensul de Creatorul, Dumnezeu iar ca simbol al sacrului era crucea (vezi imaginea de sus) cu braţele egale liberă sau înscrisă în cerc cum apare deasupra uşii la primele biserici creştine din Siria şi Palestina. Divinitatea activă al cultului crucii era Zabelo; Creatorul vieţii din lumina vie a soarelui şi Suien, Zoien, Zoe ca divinitate a renaşterii vieţii din aşteptarea luminii morţii (liniştea lunii) prin nemurire. Mai erau dio Dionise, dio Sopio, dio Donizeto, dio Oroelio, dio Tiaz.

Fiind o religie a luptei continue dintre bine şi rău, duhul răului se numea Sotea sau Satan.

Pămîntenii se năşteau din lumina vie a vieţii(lumina soarelui) dar toată existenţa lor trebuiau să se străduiască să facă numai fapte bune în folosul celor din jur ca o probă de curăţenie pentru comuniunea cu adevărata viaţă veşnică(nemurirea) ce impunea condiţia de OM.

Nu aveau statui iar divinităţile lor se manifestau ca nişte duhuri, entităţi spiritual – energetice.

La naştere fiecare persoană era luată în pază de un înger, neamul get fiind binecuvîntat de oastea de îngeri (falanga). Nu aveau temple ci mici troiţe şi bisericuţe/metocuri unde îşi oficiau cultul sau altare improvizate în vremuri de restrişte.

La naştere fiecare era botezat în religia neamului cu vin şi pîine strămoşească.

Crucea a fost simbol al sacrului la neamul nostru de la începutul mileniului V î.e.n. descoperire făcută la Gorban judeţul Iaşi apoi la Cucuteni iar mai multe tezaure ale geţilor au ca obiect de podoabă crucea înscrisă în cerc sau crucea cu braţele egale. Divinităţile lor aveau în jurul capului o aură aşa cum arată plăcuţa de plumb descoperită la Romula.

Sarmis sau Armis este Mîntuitorul sau Salvatorul neamului geţilor, apare pe tăbliţe şi sub iniţialele IOI, III, II, sau Ili, Ilio toate avînd aceeaşi semnificaţie. Tăbliţa 1 este prima atestare materială a legendei naşterii Mîntuitorului care se va numi mai tîrziu Sarmis.

Sub un şopron cu o vită şezînd, un copil mic ridică braţele către cer simbolizînt bucuria vieţii ce s-a născut. La dreapta jos, mama primeşte un toiag şi un miel de la divinitate/marelui preot get? care are pe cap costumaţia religioasă făcută din blana unui lup al cărui cap este pus pe capul lui. Deasupra şopronului este figura cunoscută a lui Iisus cu plete şi cu barbă scurtă ca semn al tinereţii, imagine preluată de hagiografia creştină. La stînga imaginii este un porumbel zburînd reprezentînd Sfîntul Duh, doi măgăruşi(cum a intrat Iisus în Ierusalim) şi un profil de om. În partea stîngă jos a şopronului se vede o persoană şezînd pe un scaun iar în mînă ţine un toiag. Scaunele sînt trei sugerînd legenda celor trei magi. S

ub imagine, în colţul stînga jos se văd stilizate imaginile pentru o şopîrlă mare, un peşte, o broască ţestoasă, o pasăre mare care aleargă şi un cîine sau lup. La mijloc este un şarpe foarte lung iar lîngă coada acestuia este un pătrat împărţit în nouă părţi egale sugerînd că este protector al vînătorilor şi al învăţaţilor. Tăbliţa ll povesteşte despre vizita lui Zamolxe în insula Samos şi trecerea cabirilor la religia sfintei cruci a Mîntuitorului! Pe tăbliţele l şi ll apare semnul crucii ca simbol al sacrului şi al pămîntului(ţării) care stă sub această protecţie. Geţii se considerau poporul ales de Creator iar ţara lor o numeau ţara sfîntă(dio Geta). Creştinismul ortodox este în mare parte religia strămoşească.

Multe din elementele de cult ale religiei geţilor dar şi simbolurile religioase(crucea cu braţele egale libere sau înscrise în cerc, steaua cu şase colţuri şi steaua cu şase raze) sînt păstrate din religia neamului mioritic din mileniul lV î.e.n. şi care au fost duse de emeşi în Sumer/Ki-en-gi de pe meleagurile noastre pe la mijlocul mileniului lV î.e.n..

Zamolxe, Pitagora şi pitagoreismul Marele get a existat ca realitate istorică, a fost mare preot şi reformator, a vizitat Egiptul, i-a trecut pe cabirii din Samos la religia crucii Mîntuitorului, s-a înfruntat cu Pitagora şi le-a cerut geţilor să renunţe la folosirea aurului ca aducătorul tuturor relelor de pe pământ, fiind ispita diavolului. Toate aceste date sunt scrise pe tăbliţele 2 ;i 3. Religia geţilor a influenţat şi zoroastrismul prin existenţa magilor perşi la curtea din Sarmisetuzo în secolul Vl î.e.n. cum rezultă din tăbliţa 5.

Iisus a fost get. La începutul secolului Vl î.e.n. s-au aşezat printre neamurile geţilor populaţii ale galilor/galatilor care au îmbrăţişat religia crucii cu taina botezului cu pîine strămoşească şi vin. În anul 279 î.e.n. aceste relaţii s-au stricat rău iar conducătorul geţilor, Biseto l a pus sabia pe gali şi i-a alungat. Fiind opriţi şi la graniţa Macedoniei, au trecut Dardanelele şi au întemeiat în podişul Anatoliei un stat – Galatia – care a existat pînă în anul 25 î.e.n. cînd a fost cucerit de romani.

O parte din aceşti gali au coborît mai spre sud şi s-au stabilit în anul 275 î.e.n. într-o regiune pe care au numit-o Galileea. În secolul ll î.e.n. iudeii amintesc de secta esenienilor/esenilor avînd centrul de cult în Galileea şi care practicau o religie diferită de a iudeilor dar identică cu a geţilor. Începutul secolului l e.n. i-a găsit pe gali – esenieni într-o aprigă dispută religioasă cu clerul iudeu. Galii cheamă în ajutor mentorii din Carpaţi. Este trimis Ili împreună cu o ceată de geţi – tăbliţa 53 – pentru a înfrunta fanatismul religios iudeu. Răstignirea lui Ili, înfăşurarea trupului cu giulgiu şi transportarea lui pînă la ,,galii cei roşcaţi” din Galileea apoi drumul prin Siria Efes, Grecia şi Tracia pînă au ajuns în Sarmisetuzo sînt povestite pe 7 tăbliţe. Durerea a fost fără margini peste neamul geţilor.

Tăbliţele sînt scrise între anii 560 î.e.n. şi iulie-august 106 e.n. cînd statul geţilor a fost distrus de romani iar ţara a cunoscut un jaf fără seamăn. Limba folosită în aceste texte este limba română veche care se găseşte identic sau asemănător în dicţionarele de arhaisme şi regionalisme existente în România. 79 de cuvinte se găsesc numai în eme-gi(sumeriană) fiind dispărute din româna veche Tăbliţa 1 consider că a fost turnată sau trasă – cum apare scris pe mai multe tăbliţe, pe la 1600 – 1500 î.e.n. pentru că de aici se trag semnele alfabetelor folosite de strămoşii noştri.

În anul 1982 am cumpărat cartea Civilizaţia sumeriană unde am găsit trei cuvinte care m-au pus pe gînduri: da, nu şi inga. Ştiam că aceste cuvinte sînt specifice numai limbii române iar inga se foloseşte numai în nordul Moldovei şi Maramureş. Am găsit pe internet în anul 2001 un dicţionar sumerian-englez elaborat de J.A. Halloran. L-am tradus în limba română şi bănuiala mea s-a confirmat limba sumeriană/eme-gi are aceeaşi rădăcină cu limba română. Am scris cu acest subiect o carte ,,Civilizaţia soarelui” publicată în august 2002. Arătam în această carte că avem 1000 cuvinte identice sau asemănătoare cu eme-gi şi 1400 de arhaisme şi regionalisme compuse din două sau mai multe cuvinte eme-gi. Mai arătam că denumirile activităţilor agricole, păstoreşti şi de organizare socială sînt în mare parte comune celor două limbi iar creştinismul are foarte multe elemente comune cu religia emeşilor.

Culturnicii de profesie au ieşit la atac şi m-au făcut în toate felurile atît la TVR 1 cît şi la postul de radio Iaşi. S-a remarcat A. Vulpe director la Institutul de Arheologie din Bucureşti unde stau ascunse tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri; I. Sluşanschi director al Institutului de Lingvistică Iorgu Iordan din Bucureşti şi Neagu Djuvara, istoric care a trăit pînă în 1991 la Paris. Nu au avut reţinere la limbaj spunînd despre cei care vreau să se uite pe tăbliţe să sînt nebuni, indivizi cu minţile rătăcite, diletanţi, oameni fără conştiinţă dar nu au acceptat să-mi spun şi eu punctul de vedere. Iar într-un acces de nebunie genială A. Vulpe spune peste tot că tăbliţele de lut descoperite de N. Vlasa la Tărtăria ar fi chiar plăsmuirea acestuia!!! Despre tăbliţele de plumb ale geţilor spune că sînt falsurile unui geniu dar el şi-a dat seama numai în jumătate de oră ! Noi trebuie să băgăm la cap că această lepădătură este un supergeniu şi nu avem cum să-l contrazicem.

La sfîrşitul lunii noiembrie 2002 am trimis lui J.A. Halloran – care se ţine că este cel mai mare specialist în sumerologie – un mesaj cu 145 cuvinte comune limbilor română şi eme-gi dar care nu sînt în latină. La 17 dec. 2002 îmi trimite următorul răspuns: ,,Most vocabulary of the Rumanian language can by derived fom Latim, modified by Slavic influences. This happened after the time of the Roman empire. So you need to reassurse me and your readers that you have avoided attaching a Sumerian etymology to any wordthat as a Latin etymology. Are you familiar with the Larin etymologies gived for most Rumanian words?” În publicaţia Formula As din 25 mai 2006, fiind întrebat despre legătura scrierii de la Tărtăria cu cea din Sumer, acelaşi J.A. Haloran spune: ,,Cum se poate explica faptul că într-o regiune din vestul României înconjurată cu nume sumeriene… , s-au găsit trei tăbliţe din lut local, cu pictograme sumeriene dar mai vechi cu 1000 de ani decît cele din Mesopotamia ? …Asumîndu-vă o origine trivială, recentă, romană, sigur că acestea nu vă mai aparţin”. Acest individ nu a căzut în cap ca să-şi schimbe fundamental ideile cu privire la ce mi-a scris în anul 2002. Explicaţia constă în faptul că textul din fişierul Rădăcini, ajustat puţin, l-am tradus în limba engleză şi l-am trimis în august 2003 către Tv Discovery, Institutul de Studii Orientale din Chicago şi Institutul de Studii Orientale din Philadelphia. Englezii au răspuns că au primit mesajul meu şi atît dar americanii au tăcut mîlc. Sigur acest studiu al meu a ajuns şi în mîinele lui dar şmecherul a uitat să spună de unde vin ideile pentru că hoţia intelectuală se practică şi la case foarte mari. Se pare că i s-a zbîrlit moţul către genialitate şi acestui nemernic! Ghinionul lui este că nu ştie cum sună limba română vorbită în graiurile noastre mioritice altfel ar pune şi el de o şmecherie aşa cum au făcut cei doi canadieni care şi-au însuşit descoperirea insulinei făcută de N. Paulescu în 1923 şi cu această hoţie au luat premiul Nobel iar statul român nu a spus nici pîs!. Suedezii au recunoscut nedreptatea în anul 1962 la protestele unui scoţian !!! Situaţia este asemănătoare cu Alexandru Odobleja şi studiile lui în domeniul ciberneticii care au ajuns pe căi ocolite la Norbert Wiener iar priceputul şi-a pus un moţ de ,,prima-ntîi”!

Consider că a venit vremea ca românii să-şi cunoască adevărata istorie chiar dacă mentorii culturnici dar şi alte lichele urlă că tăbliţele sînt nişte falsuri ale lui Haşdeu, N. Densuşian sau a unui geniu încă nedescoperit iar cei care vreau să le vadă de aproape sînt ,,nebuni, diletanţi, nespecialişti, indivizi cu mintea rătăcită” şi alte asemenea sofisme şi fineţuri academice.

De ce sînt autentice tăbliţele

Cum tăbliţele cu scrierea geţilor au fost ţinute la popreală mai bine de 130 de ani, apariţia lor pe internet în vara anului 2004 a produs o ,,efervescenţă creatoare” şi multă zburdălnicie în minţile unor indivizi dar şi o înverşunare fără margini din partea ,,specialiştilor”. De existenţa lor am aflat şi eu în septembrie 2004 din aceeaşi sursă! Argumentele autenticităţii tăbliţelor sînt infailibile în faţa minciunii dar cum la noi plăsmuirile au ajuns adevăruri sacre, orice canalie cu titluri şi ţîfnă poate să facă istoria după propria nebunie şi ticăloşie! Dau mai jos cîteva dovezi care nu pot fi contestate de nimeni în cazul cînd nu sînt scoase în afara culturii române.

Religia geţilor are multe elemente de cult identice cu ale emeşilor şi foarte asemănătoare sau identice cu creştinismul timpuriu, adică lumea materială este creată de o divinitate fără început şi sfîrşit numită la geţi Sîntu iar la neamul nostru din Ki-en-gi, An sau Anu. Acest Creator a zămislit şi lumea spirituală a entităţilor divine definite ca duhuri fiind 7 atît la geţi dar şi la emeşi cu atribuţii asemănătoare sau identice. Taina botezului, îngerul păzitor, oastea de îngeri, nemurirea, judecata cerească, crucea ca simbol al sacrului, toate acestea dar şi altele se găsesc în cele trei structuri de cult. În localitatea Poduri din judeţul Neamţ pe dealul Ghindaru s-au descoperit ruinele unei necropole arse de la începutul mileniului lV î.e.n. În interiorul unei construcţii care avea rolul unui lăcaş de cult s-au descoperit 7 vetre iar între ele era o cruce care avea în mijloc o mică vatră pentru ars ofrandele. Arheologia, pe care încă nu au apucat să o înjure că s-a stricat cu falsificatorii, confirmă fără putinţă de tăgadă autenticitatea tăbliţelor!

Dio Zabelo întîlnit şi sub forma Zabelio, Zabielio sau Sabelio este duhul care aduce lumină şi viaţă pe pământ, regenerează natura, agricultura, viaţa şi stabileşte dreptatea fiind consultat în hotărîrile preoţilor judecători. În eme-gi avem cuvîntul zabalom care semnifică cele mai înalte culmi muntoase. În sens religios înseamnă sanctuarul din vîrful muntelui, sau hotarul dintre pămînt şi cer arătînd originea acestei religii care s-a născut într-un loc cu munţi înalţi unde soarele răsărea de pe culmile acestora. De aceea emeşii au construit ziguratele, să poată venera duhurile energiilor primare pe înălţimi la fel ca în ţara lor de baştină. Tracii aveau o divinitate solară, unică şi mîntuitoare cu numele de Sabazios sau Sabadius. La neamul nostru răzleţit între Tigru şi Eufrat mai găsit o divinitate cu numele de Zabab ca duh al vînătorii şi războiului unde ghioaga şi arcul erau la mare căutare. Grecii vechi ne-au spus în izvoarele lor că tracii venerau şi pe Gebeleizis, divinitate a vegetaţiei şi renaşterii naturii iar emeşii ne-au lăsat pe tăbliţele lor informaţii despre Gibil ca duh al purificării şi al iertării precum şi al apelor limpezi dar şi al soarelui arzător sau al focului. Ca duh al vieţii pline de energie, strămoşii noştri l-au considerat pe Zabelo simbolul principiului masculin, numele lui fiind purtat de bărbaţi. Trebuie remarcat faptul că sfîntul Zabelio ca structură spiritual-energetică nu se identifică niciodată cu soarele. În dialectul istroromân este cuvîntul zabelie cu sensul de a unge cu ulei, a pune ulei pentru ardere.

Dio Zoe, Zoei, Zoin, Sien, Zien Duhul care ţine roata vieţii sau inelul vieţii şi rînduieşte soarta morţilor şi întoarcerea în universul energiilor primare din care s-a născut totul. Simbolizează renaşterea prin creaţie divină şi umană fiind asimilat de către geţi duhului feminin iar numele de Zoe era purtat de femei. Este un judecător al sorţii tuturor oamenilor dar nu un tiran şi are în subordine ţinutul unde sufletul omului poate reveni la ce a fost înainte de viaţa pămîntească. La emeşi avem pe Suen, Zuen, Zoen ca duh al lunii, al regenerării sau al vieţii în aşteptare fiind considerat şi stăpînul înţelepciunii simbolizînd începutul vieţii în formă de germeni. Pe tăbliţele de la Tărtăria s-a descoperit o divinitate Şaue care primea ofrande ce erau arse pe altar împreună cu mortul. În legendele noastre Iana este sora soarelui pe care acesta o cere în căsătorie dar Dumnezeu se opune acestei sminteli. În emegi avem E-anna – casa cerului sau casa Creatorului/ Dumnezeu iar Inanna(stăpîna cerului întunecat şi soră a pămîntului) este duhul lunii care asistă femeile la naştere şi ajută plantele să germineze. Să fie românii aşa de neghiobi încît să se adreseze soarelui şi lunii cu apelativul Sfîntul sau este reflexul firesc al vechii religii strămoşeşti a geţilor?

Emeşii au plecat din ţinutul carpatic pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. şi s-au aciuat în Ki-en-gi unde au realizat o cultură şi civilizaţie uluitoare (civilizaţia sumeriană cum au botezat-o specialiştii!).

Dacă acest neam ar fi venit din altă parte în Ki-en-gi şi ar fi elaborat acolo toate miturile religioase şi întreaga structură socială nu trebuiau să existe legături atît de vii cu religia geţilor şi tradiţiile noastre populare. Sfîntul Soare şi Sfînta Lună vin din religia neamului nostru pe care o practicau strămoşii pînă au venit romanii şi au distrus statul get interzicîndu-le cultul crucii iar legătura cu religia emeşilor dovedeşte că tradiţiile noastre populare sînt un depozit extraordinar de cultură, veche de peste şase milenii.

Mai arăt că în Joimărel (Joia Mare) prin ogrăzile gospodarilor se aprind focuri astfel ca morţii acelei şatre să vină din lumea lor rece şi să se încălzească. Tot la această dată, la cimitire se aprind focuri la morminte pentru a oferi morţilor căldură din lumina vie şi puterea reînvierii. Mai avem în cultura populară pe Joimăriţa(Zoe + mărita) sau Zoica, duh protector al căsătoriei care veghează la trăinicia şi rodnicia familiei şi întărirea neamului. În Ardeal, în multe colinde se găseşte refrenul ,,ziorel de zîuă” dovadă ce arată că în subconştientul colectiv Zoirel(Zoi) nu a dispărut nici după măcelul roman. Într-un colind din Cluj se spune că Sfîntul Soare împreună cu sora lui(Sfînta Lună) păstoresc pe cer turma Domnului! Tot aici se dă colindătorilor un colac mare umplut care are deasupra o cruce împletită din două şuviţe de aluat. În spaţiile acestei cruci sînt aşezate opus două cruci mici şi literele O(om) şi T(tete: tată) din alfabetul geţilor. Un colind din Oaş ne spune parcă în ciudă: ,,Două mere jucătoare, rupte de la Sfîntu Soare”. Tradiţia este o referire fără echivoc la vechea religie a geţilor închinată lui Zoie, chiar dacă peste ea s-a pus eticheta creştină.

La ceremonialul de înmormîntare se folosesc colaci de forme speciale tot ca o amintire neştearsă a religiei strămoşeşti. Sînt colacii în formă de opt care au pe extremităţile lungimii spirala vieţii iar la capul mortului o lumînare făcută în spirală arde pînă se termină. Un alt colac are forma unui S mai desfăcut iar ambele forme se găsesc identic în alfabetul get. Însă liftele, ca aprigi hulitori urlă din toţii bojogii că ţinutul strămoşilor noştri era o cumplită sălbăticie pînă la venirea romanilor care s-au silit ei să ne aducă pe calea cea bună chiar cu sabia dar nu au reuşit pentru că sîntem un popor nevolnic!

Sînziene, sărbătoarea neamului geţilor la 24 iunie, este o împlinire a vegetaţiei ajunsă în pîrg. Bobul de grîu se umple, fructele se formează, plantele de leac sînt bune de strîns pentru tămăduire. La această dată, spune tradiţia geţilor(rumunilor) că prin poarta veşniciei, marile energii creatoare curg pe pământ aducînd lumină şi viaţă. Este marea revărsare a creaţiei de început unde omul şi natura sînt uniţi prin credinţa în sfînta cruce şi a respectului pentru cei ce vor veni. Numele sărbătorii vine din cuvintele Sin ca duh al naşterii şi regenerării naturii precum şi a neamului omenesc sau sfînt după vorbirea veche şi Zien, duhul protector al căsniciei, fertilităţii, vegetaţiei şi al sănătăţii mintale la geţi dar şi la emeşi. În această zi femeile măritate se prind într-o horă ca simbol al darului fertilităţii neamului geţilor şi a nemuririi spiţei lor pe aceste meleaguri. Feciorii fac roţi mari din paie cărora le dau foc şi le aruncă în vale ca simbol al curgerii implacabile a destinului(roata vieţii) în nemurire. Îngerii de pe tăbliţele geţilor ţin în mînă roata vieţii pe care soarta a hărăzit-o fiecărui individ. Cu această dată încep sărbătorile de vară şi care sînt legate direct de solstiţiu pentru că neamul nostru fiind sedentar avea toată existenţa legată de energiile dătătoare de viaţă ale soarelui. La partea opusă avem ziua de 24 decembrie legată de solstiţiul de iarnă cu care încep sărbătorile de iarnă. Din iunie pînă în decembrie lumina zilei scade, vegetaţia se împuţinează şi miracolul vieţii ca dar al creaţiei trece în aşteptarea rece a nemorţii. În noaptea de 24 decembrie în vechiul cult străbun al crucii, oamenii erau chemaţi să vină să i-a lumina care s-a născut ca dovadă că va începe un nou ciclu al vieţii.

Sărbătoarea dovedeşte că sîntem aici înrădăcinaţi de peste 6000 de ani iar dacă ne-am păstrat tradiţia religioasă şi culturală cu atîta îndîrjire cu certitudine că nici limba nu am uitat-o aşa cum o dovedeşte chiar numele ei! În religia geţilor sfîntul Zoe nu se identifică cu luna de pe cer pentru că în scrierile de pe tăbliţe ei folosesc termenul de loneo sau luno pentru corpul ceresc.

Duhurile din mitologia emeş avea mai multe apelative iar Zoen mai era invocat şi cu numele de Sara, cu sensul de răsărit al lunii. În onomastica noastră avem prenumele Sînzien pentru băieţi şi Sînziana pentru fete!

Religia neamului nostru străbun dar şi al emeşilor era o religie solară dar nu idolatră ci bazată pe entităţi spiritual-energetice/duhuri justificînd lipsa statuilor de cult în ambele culturi. Religiile au în ritual apa vieţii ca formă materială de nemurire, îngerul păzitor şi oastea de îngeri iar ca simbol al sacrului este crucea cu braţele egale înscrisă în cerc sau liberă şi steaua cu şase colţuri sau şase raze aşa cum apare în lăcaşul religios de la Şimca Mare. Rădăcina comună a religiei emeşilor şi geţilor este dată şi de folosirea cuvintelor lam şi a-ngi-a/angea în ambele limbi cu sensul de înger chiar dacă între ele există o distanţă în timp de 2000 de ani şi o distanţă de 2000 km în spaţiu!

Cine spune că steaua cu şase colţuri aparţine culturii iudaice nu cunoaşte istorie sau minte ca o secătură pentru că evrei pînă după întoarcerea lor din Babilon(500 î.e.n.) foloseau steaua cu cinci colţuri luata de la egipteni aşa cum apare mai tirziu la comunişti!

Crucea, ca simbol al sacrului apare în probele arheologice pe fostele teritorii locuite de strămoşii noştri( România, Ucraina, Republica Moldova, Ungaria şi Bulgaria) de la începutul mileniului lV î.e.n. dar nu a fost menţionată niciodată să nu dea de bănuit cuiva!
Cum textele tăbliţelor cu scriere cuneiformă au început să fie citite la începutul secolului XX iar primele lucrări despre civilizaţia sumeriană au apărut după anul 1935, este imposibil ca năzdrăvanul mioritic să fi cunoscut aceste informaţii pentru că specialiştii susţin că plăsmuirea s-ar fi făcut pe la 1870-1880.
Pe la anul 560 î.e.n. marele înţelept Zamolxe îşi pune traista în băţ şi împreună cu o ceată de geţişori de soi pleacă în lume să se mai cultive şi ajunge în insula Samos unde întîlneşte o altă ramură zburdalnică a seminţiilor carpatine – cabirii. Cu mare osîrdie îi trece la religia crucii sau reforma impusă de el cultului geţilor şi are prima confruntare într-ale înţelepciunii cu ,,subţirele” Pitagora care stătea numai cu nasul pe sus precum rîtul porcului. Cu acest pezevenchi se mai întîlneşte şi în Egipt şi iarăşi grecul îi face necazuri iar Zamolsiu ne lasă aceste întîmplări pe două tăbliţe din care una este scrisă chiar de el. În caseta tăbliţei apare menţiunea abariso(aba: bătrîn + risu: şănţuleţ, crestătură) Zam-xei adică scrisă de bătrînul Zamolsiu.
Tăbliţele de plumb şi aur au fost realizate astfel; se săpa(rizuia) de la dreapta la stînga textul dorit şi se gravau imaginile pe o placă de bronz care avea şi rol de matriţă. În ea se turna plumb şi ieşeau tăbliţele scrise de la stînga la dreapta, aşa cum le cunoaştem noi. Grecii neştiind prea multă carte în acele vremuri, au reţinut că pe ei i-a vizitat marele înţelept Abaris pe la 568 î.e.n.

În dialectul istroromân este cuvîntul zamoli cu sensul de a ruga, a implora, aşa ca să fie povestea mai turbată!


Pe una din tăbliţe apare o imagine care i-a smintit pe toţii ,,specialiştii”. Un călăreţ get este în faţa îngerului păzitor care ţine în mînă roata/cercul vieţii cum zice cîntătorul de ode Marţial dovedind că şi romanii ştiau cîte ceva despre religia strămoşilor noştri. Imaginea îngerului mai apare pe şase tăbliţe, singură sau în compoziţie! Un plăsmuitor sadea nu ar fi făcut asemenea giumbuşlucuri chiar dacă era el genial, şi-ar fi dat singur cu stîngul în dreptul!
Pe tăbliţe numele apei care despărţea Geţia de Mesia a fost scris numai Istru dar niciodată Danubius. Năzdrăvanul mioritic nu ar fi făcut asemenea tîmpenii pentru că aşa cum susţin ,,specialiştii” era genial sau erau o gaşcă de răuleni geniali!
Şi capitala statului get a fost scrisă Sarmisetuzo iar o singură dată pe la anul 300 î.e.n. în varianta Sarmiegetozo dar niciodată Sarmizegetuza sau Sarmisegetuza aşa cum ar fi fost firesc pentru un fals. Capitala geţilor – dabo geto – este menţionată pe toate tăbliţele care sînt turnate aici dar niciodată nu este amintită Ulpia Traiana Sarmisegetusa, noua capitală zidită de cuceritori în alt loc şi pe care au menţionat-o scrierile romane. Cetatea geţilor a fost descoperită în prima parte a secolului XX aşa că plăsmuitorul nu avea de unde şti aceste realităţi istorice!

Meşterii în plăsmuiri spun că Sarmisegetuza a ajuns capitala geţilor în timpul lui Burebista cînd a unit triburile din cîmpie şi din munţi! Şi aceste afirmaţii sunt nişte nebunii ale unor indivizi cu minte puţină dar mult venin în rînză faţă de istoria neamului nostru. Cea mai vechie menţionare a capitalei geţilor(dabo geto) este pe tăbliţa 16 care povesteşte moartea conducătorului Baicu ce trebuie ,,să-şi doarmă somnul de veci în Sarmisetuzo, cetatea geţilor/dabo geto”. Această tăbliţă este turnată pe la 560 î.e.n. pentru că apar pe ea imaginile lui Zamolxe şi Pitagora aşa cum sînt redate în T 2. După venirea galilor pe toriştea noastră avem T 11 de pe la mijlocul secolului V î.e.n. unde un preot get îl trece pe regele galilor la religia crucii şi aduce cu această ocazie un trofeu în Sarmisetuzo. Pe la începutul secolului lV î.e.n. capitala neamului get ajunge la Enisala aşa cum ne spune T 12 În acele timpuri geţii avea o sărbătoare a neamului unde erau chemaţi toţi cei de o mamă, adică traci, telagi, iliri, macedoneni. T 15 ne spune că Filip, tatăl lui Alexandru Macedon a fost rău şonţit pe la 342 – 340 î.e.n. iar capitala neamului get era la Sarmisetuzo şi aşa a rămas pînă au distrus-o romanii. Nu ţine snoava cu mioriticul cel isteţ care vrea să ne facă părul creţ!
Pe tăbliţa 25 apar informaţii despre conducătorul satului Dăbîca ce-şi însoară mîndreţea de flăcău tare ca osul(voinic) cu Marica fiica Sofiei. Ori urmele de locuire getică a acestei localităţi au fost descoperite în secolul XX exluzînd ideea pretinselor falsuri.
Dromichete T 22, 23 avea centrul local de putere/daba la Sirmiu, Sierema (T 40) şi nu Helis cum ne spune Diodor din Sicilia cînd povesteşte înflorit păţania lui Lisimah! Pomponius Mela aminteşte despre o localitate Sirmium undeva prin nordul Munteniei. Asemenea ,,greşeli” nu poate face un falsificator, mai ales genial!
Pe tăbliţe apare Moş Arimin os/Arumun os(T 19) ca strămoş al geţilor şi protector din înaltul cerului. În ţinutul Apeninilor exista oraşul Ariminum ca amintire perenă a fondatorilor urbei iar Jupiter, divinitatea supremă a panteonului roman purta în vechea religiei a populaţiei locale epitetul de armunos sau armunis. După ce au ocupat Panonia, romanii şi-au adus cu ei şi divinităţile. O inscripţie descoperită la Buda pomeneşte de Deus Arimanius ca epitet pentru Mithra, aşa ca să le dea în bot latiniştilor. Tot ca Deus Arimanius apare Mithra şi la Roma iar menţionarea este făcută de marele preot al cultului mitraic. În tăbliţa 5 apare preotul persan Gomtaro care participă la cultul geţilor! Chiar prea mult punem în cîrca unui om fie el şi supergenial!
Tăbliţa 15 ne dă informaţii preţioase despre războiul pe care l-a pornit Filip al-ll-lea al Macedonie pe la anii 339 î.e.n. împotriva geţilor pentru că nu vreau să-l recunoască protector(bade). Cum falnicii geţi nu aveau în obicei să umble în patru labe în faţa altora(aşa cum o fac urmaşii lor astăzi) şi-au strunit sirepii, au dat săbiile la tocilă şi l-au aşteptat pe bădia Filipoi Enia să-l întrebe de ce pofteşte la toriştea lor. Pentru că urgia era mare, s-a adunat neamul geţilor din toate ţinuturile şi rău i-au hăcuit pe macedoneni cu toată fala şi falanga lor. Propaganda macedoneană spune că geţii, ca nişte găini plouate, în frunte cu riga lor Cothelas i-au aşteptat pe machidoni cu daruri multe pe malul drept al Istrului să nu mai obosească sărăcuţii să-l treacă. Şi atunci minciuna era la mare cinste cînd se vîntura în vînt freza vreunui rigă sau neam de flutură steag! Genialul plăsmuitor nu putea să facă o asemenea greşeală aducînd alte informaţii despre badea Filipoi decît minciunile cunoscute deja de istorie!
Tăbliţa 51 spune că Biseto ll conducătorul neamului get îl ajută pe Dapisiu în confruntarea cu murdara Romă iar situaţia devine tot mai grea. Mesia se află sub influenţa militară a romanilor chiar dacă geţii din nordul Istrului nu acceptă ruperea gliei străbune în bucăţi. Dio Cassius ne lasă informaţii nu prea sigure despre campania lui Crassus împotriva geţilor şi bastarnilor din anul 29 e.n. El spune că războiul a început după ce geţii şi bastarnii au atacat pe protejatul lor Rolex ce se ţinea tare undeva pe la gurile Dunării. În realitate bastarnii şi geţii au atacat Mesia în centru iar acest Rolex apare pe tăbliţă cu numele de Orolo care a refuzat să mai plătească dăjdiile către Sarmisetuzo. Revolta lui este reprimată de boero Biseto ll ca mato al geţilor fără a se preciza rezultatele ulterioare. Dio Cassius spune că acest Rolex simţind presiunea coaliţiei geto-bastarne cheamă în ajutor pe romani care nimicesc oştile lui Dapix şi Zyraxes cucerind şi dabele lor situate undeva la gurile Dunării. Tăbliţa arată că aceştia erau doi conducători locali din Muntenia fiind ajutaţi de boero Biseto ll au purtat lupte grele cu romanii iar în anul 30 ajung amîndoi mato. De aici trebuie să tragem concluzia că la acea dată Mesia nu era provincie romană.. Şi această tăbliţă contrazice informaţiile venite din surse vechi infirmînd ideea criminală a falsurilor. Din altă sursă am mai găsit o tăbliţă care povesteşte despre o solie trimisă de Dapiseu la sciţii din cetatea Grono pentru a plăti în groşi solda cuvenită armatei acestui neam angajată să-i sprijine pe geţii. Tot din această tăbliţă aflăm că Dapiseu era acum singur conducător al geţilor, Zoirasieo ori a dispărut de moarte bună ori i-a făcut felul cel care a rămas mato. Numele monezii geţilor s-a păstrat mult timp pe teritoriul locuit de neamul nostru pentru că în perioada feudală a circulat în Ţările Române, Ungaria şi Polonia o monedă care se numea groşi.
Pe tăbliţa 17, numele conducătorului geţilor este Midai Glma. Grecii ne spun că cel mai cunoscut rege al frigienilor – neam tracic, era Midas dar în textul frigian el este scris Midai aşa cum l-a scris şi strămoşul nostru. Dacă tăbliţele ar fi false numele folosit era Midas pentru că textul frigian a fost descoperit la începutul secolului XX iar şmecheria mioriticului năzdrăvan, susţin ,,specialiştii” s-ar fi pus la cale în a doua parte a secolului XlX!
Ca să le tai maul pentru vecie acestor înverşunaţi în făcături dau citeva nume din onomastica actuală a creştinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio, Sabio şi unele culese din tăbliţele necreştinilor geţi: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio, Sobio. Tabelul ,,geţii din Iberia şi…scrierea buclucaşă” arată şi altă legătură neştiută pînă acum între cele două culturi. După erupţia de la Santorini la 1652 î.e.n. clima Europei a suferit un accentuat proces de răcire aşa cum o dovedesc probele de lemn şi gheţarii din Groenlanda. Ca să scape de nenorocire, neamul nostru a migrat către sud iar o direcţie a fost şi către Iberia! Istoria fabuloasă a Spaniei medievale spune că în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian/Crimeea, trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule. Eschyl(525-455), spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice! Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius(începutul secolului V) şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri. Trebuie să admitem că informaţia lui Eschil este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane. Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se lăudau că ar fi vechi de 6000 de ani! Ei au dus şi scrierea descoperită la Tartesico şi Turdateno!
Sarmis sau Sarmise este Mîntuitorul ori Salvatorul geţilor, apare scris şi sub forma IOI, III, Ili, Ilio iar legenda lui este imortalizată pe tăbliţele 1 şi 3. Figura lui este identică cu a lui Cristos din creştinismul iahvist dovadă clară că aceştia au copiat/furat informaţiile din religia geţilor. Pe tăbliţa 9 unde se face o judecată, Sarmis apare cu simbolul lui caracteristic – calul tînăr care se găseşte pe mai multe feluri de monede găsite pe la noi dar pe care ,,specialiştii” le-au declarat cu mare furie ca false. Tot pe tăbliţe dar şi pe monede apare şarpele ca simbol al sacrului(dio Tiaz) şi se găseşte identic în caduceul cu şerpi purtat de mitropolitul României. Trebuie declarat şi acesta fals! Numele lui Sarmis a dat şi denumirea capitalei geţilor Sarmisetuzo adică, unica putere sau casa lui Sarmise dar îl păstrăm şi în onomastica feminină prin Sarmisa sau Sarmizia care nu există în calendarul creştin! Şi acestea sînt false?
Tot tăbliţele ne mai dezvăluie că galii/galatii au venit în toriştea noastră pe la sfîrşitul secolului Vl î.e.n. şi au convieţuit cu geţii formînd o confederaţie T 9 pînă la anul 279(T 26) cînd boero Biseto 1 i-a alungat cu sabia pe o parte dintre ei pentru că i-au scărmănat rău pe sarmaţi. Traiul împreună i-a făcut pe gali să treacă la religia geţilor aşa cum arată T 11. Cei care au plecat au ajuns în Anatolia şi au format o nouă patrie numită Galatia iar o parte au plecat mai în sud şi au pus de o Galilee. Că nu au plecat toţi galii o dovedeşte tăbliţa 46 care spune despre conflictul lui Orilieo(30 î.e.n. – 20 î.e.n.) cu monsiro Dimpo şi chindia pe care au pus-o la cale geţii după ce au călcat cetatea galului. La aceşti gali din Galileea a fost trimis Ili să-i apere de zoile aramaice vărsate de clerul evreu care vroia să-i treacă la iudaism aşa cum arată tăbliţele 52 – 58.
În Evanghelia după Marcu 4,70 se spune: ,,Şi el s-a lepădat din nou. După puţină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia, căci eşti Galilean şi graiul tău seamănă cu al lor”. Dacă iudeii l-au ,,mirosit” pe Petru că vorbea o limbă străină ce seamănă cu a lui Ili, a cetei lui şi a locuitorilor Galileei, atunci trebuie să tragem concluzia că apostolul ori era gal şi geţii vorbeau curent limba galilor ori era şi el get cu ceva treburi prin lumi străine şi făcea parte din grupul celor veniţi să se înfrunte cu preoţii iudei.
Boero Bisto este unul dintre puţinii conducători amintiţi de izvoarele antice de la care ne-au rămas tăbliţele de la 36 la 44. Pe două din ele se povesteşte despre tentativele de asasinat asupra marelui conducător. Cuvîntul boero nu vine de la slavi ci a fost un titlu folosit de geţii din Ardeal sau Banat. Mai apare şi pe alte tăbliţe la boero Biseto l şi boero Biseto ll şi la un flăcău get tot boero Biseto care îşi caută soaţă în neamul bastarnilor. Tot pe aceste tăbliţe sînt amintite moartea fiului lui Bisto şi conflictul cu bastarnii T 20.
Ultimul conducător al geţilor a fost Diogio/Diegio care a încheiat pacea din Panonia la anul 89 şi menţionat de romani cu numele de Diegis. Decebal vine din confuzia cuvintelor dage balo(dage: adunare + bală: a conduce, fiară, steagul geţilor) Datorită acestei confuzii a romanilor, specialiştii noştri l-au descoperit pe uzurpatorul Regalianus că se trage din neamul lui Decebal! Ori la geţi funcţia de mato era o funcţie electivă nu ereditară, situaţie identică şi la emeşi cu lugal(conducătorul civil). Plăsmuitorul nu putea să inventeze atîtea adevăruri.
Ede sau preotul judecător purta pe cap o bentiţă cu un obiect mic în dreptul frunţii iar în prezent acest semn este purtat de şeful bisericii siriace pe unde erau esenienii sau galii cei roşcaţi cum sînt menţionaţi pe tăbliţe. Plăsmuitorul nu avea de unde să ştie asemenea informaţie.
,,Tablourile de familie” T 2, 28 unde apar şi alţi mato decît cei de pe tăbliţe iar unii de pe tăbliţe nu apar în tablouri. Un falsificator nu şi-ar fi permis asemenea ,,scăpări”!
Ştefan Răzvan, domnul Moldovei, bate monedă la anul 1595 pentru a consemna evenimentul. Pe faţă are bustul domnitorului cu legenda în română scrisă cu litere latine şi chirilice: STEPH BOIBO MO DOB. Acest adevăr nu a fost tăgăduit de nimeni. Cînd aud ,,specialiştii” despre tăbliţele de plumb că sînt scrise tot în română cu alfabetul geţilor(latin, chirilic şi alte semne) turbă şi tună în toate direcţiile că blăstămăţiile sînt falsuri şi nimic mai mult!
Limba folosită este limba română veche dar se găsesc şi 79 de cuvinte folosite în emegi şi care au dispărut din arhaismele noastre. O altă dovadă pe care nu o pot desfiinţa ,,specialiştii” noştri este inelul de la Ezerova, descoperit în anul 1912 şi vechi de 2500 – 3000 de ani, scris cu aceeaşi limbă ca cea folosită pe tăbliţe dar necitit pînă în prezent. ROLIS ŢENE ANERE(în eme-gi ,,aniri’’: inel cu piatră preţioasă iar în româna veche ,,anulare’’ înseamnă de forma unui inel) NER(minunat) ŢI-L ŢEANE-Ş KOR(cor: cerc, unire, legătură) RAZE ADO MEANTI LEZ(leş: trup mort) VIIŢA MINE RAZE-L TA. Rolis, ţine acest inel minunat ce-ţi va lega(ţine unite) lumina aducerilor aminte cînd trupul meu va fi părăsit de raza vieţii. Situaţia este identică pentru colanul de la Pietroasa şi fibula de la Kerlich pe care nimeni nu le poate trimite în categoria falsurilor.
Alfabetele folosite la realizarea tăbliţelor cuprind trei mari grupe de stiluri pe care le-am numit ,,rumun”, ,,religios” şi ,,get”[vezi tablitele de sus in jos]. Literele folosite chiar în scrierea aceluiaşi stil nu sînt identice pentru că se folosea mîna şi dalta în realizarea unor şănţuleţe nu matriţă sau panson pentru imprimarea literelor, fiecare diac arătîndu-şi priceperea în turnarea tăbliţelor. Un loc aparte are alfabetul religios folosit numai în ocazii speciale cu care se scrie întreaga tăbliţă T 11,44, sau numai anumite texte T 25,47. Fiecare tăbliţă are particularităţile ei alfabetice şi de semantică pentru că au fost scrise de persoane cu culturi diferite, în epoci diferite şi în zone unde existau specificităţi dialectale ale limbii române. Să amintesc şi scrierea galilor de pe marginea tăbliţei 9 care nu era descoperită cînd pretind specialiştii noştri că s-au făcut falsurile. Iar semnele plutaşilor de pe Bistriţa se găsesc în cea mai mare parte în alfabetele geţilor dar lipsesc din alfabetul latin sau grec! Dar cel mai izbitor argument este asemănarea pînă la identificare a semnelor folosite de geţi pe tăbliţele de plumb cu semnele folosite în Biblos, Mohenjo – Daro, Siberia, India, nordul Africii(berberii, tuaregii şi libienii), Saba, toate ţinuturi care nu au nimic cu cultura şi scrierea greacă şi descoperite unele, la începutul secolului XX!

Chemare la neuitare IX
nas: organul de miros al omului = nas,nus: ou, bot, a ieşi in fată, a instiga, a îndemna, [nose: nas].
naz: moft, capriciu, nărav, suceală = naz,nuz: a ieşi în fată, a instiga [naze: cap, promontoriu].
nilă: milă, a manifesta înţelegere pentru o persoană în suferinţă = ni-la: a micşora umilinţa unei persoane [nil: nimic, zero, fără valoare].
nic: mic = nic,nig: lucru de preţ, a fi important, mic, a păstra cu mare grijă, a preţui, [nic: crestătură în lemn].
ninii: bîzîitul ţînţarilor = nini: a recunoaşte, a supăra, mulţime, [ninny: prost].
nip: lume, mulţime = nip,nib: mulţime, frică, nemulţumire, agitaţie, violentă, [nip: ciupitură, bîrfă, agitaţie].
nir: ulei sfinţit cu care se ungea capul domnitorului la încoronare, se făcea semnul crucii pe pereţii casei, sau se ungeau diferite părţi ale corpului aflate în suferinţă = nir: prinţ, a atinge, a da, a se ridica, victorios [near: aproape, lipit de, persoană de încredere].
no!: iacă!, uite!, ia aminte! = no, nu: aspect, a arăta cuiva, [no: fără, nici un].
nod: legătură între două sfori, cioturi, a căuta greşeli cuiva, loc de întîlnire = nod,nud: a aranja, a merge de-a lungul, a fi, a sta ascuns, a minti, a urzi o intrigă, [node: nod].
nosa: cuvînt ce exprimă un îndemn la acţiune; ei!, hai! = nusa: a greşi, a începe o nouă acţiune, a repeta o acţiune, [nose: a se conduce după miros].
nud: gol, fără îmbrăcăminte, dezbrăcat = nud: a se culca împreună cu, a pune jos, a se întinde, a oua, a dormi, [nud: gol].
odiu: ură, scîrbă = odu,udu: a zdrobi, a înfige cu putere, a se dezlănţui, [oddly: ciudat, straniu].
odor: miros, mireasmă = odol,udul: văcar, mirosul specific de taurine, [odour: miros neplăcut].
oh: nemulţumire, supărare sau linguşire = oh,uh: a fi iritat, a fi supărat, a scăpăra, a linguşi, venin, răutate, [oh!].
pac: pungă în care se tine tutunul, legătură, pască = pac,pag: a ocroti, refugiu, a pune la adăpost, [pac: balot, legătură].
padi: cuvînt cu care se îndeamnă la mers caii de la căruţă = pad(i): a încuraja, a conduce, a arăta, chemare, [pad: drum].
paha: diavol = pah(a): escroc, labă, picior, braţ, stîlp vertical, [pah: phuuuu!].
pap: îndemn adresat copiilor mici să mănînce = pap: tată, frate, a încuraja, a îndemna, a îngriji, a tine, [pap: terci].
pat: suport pentru dormit = pat,bad: a fi generos, a apărea, a închiria, perete, zid, a se urca pe, a se căţăra, [pat: a mîngîia, a întinde].
păca: a supune, a îmblînzi = paca,pag(a): cuşcă, colivie, a închide în cuşcă, a ocroti, a apăra [pack: a se aduna, a strînge].
pădăi: a se găti, a curăţa, a vărui = pa-da(i): o funcţie publică, a arăta arogantă, a conduce spre [pad: a merge pe jos].
păs: durere sufletească, chin, necaz = păs,pus: durere, suferinţă, a chinui, a supăra, [pass: a depăşi, necaz, a muri, a dispărea].
păsi: a merge încet, a fi sigur de sine = pase: picior, a păsi cu arogantă, [pass: a înainta, a trece, a circula].
păţ: păţanie, păţău = păt,pad: a jura pe, a înjura, a găsi, a dovedi, a cerceta, a dezvălui, [patch: a improviza din bucăţi].
pec: brutar, brutărie = pec,pes: palmă, partea din fată a palmei, a lungi, a lărgi, preţios [peck: merinde, mîncare].
pil: bici cu coadă scurtă făcut din curele împletite sau din vînă de bou, gîrbaci, biciuscă, harapnic, lovitură dată cu acest bici, pisălog = pil: a fi întunecat, confuz, neclar, ascuns, nestiut, mizerabil, a mînji, a defila, [pile: a îngrămădi, a strînge].
pil: leac, remediu, medicament = pil: neclar, ascuns, neştiut, a-si da importantă, [pill: pilulă, hap].
pilă: persoană care face trafic de influentă cu scopul eludării legii = pila: ascuns, neştiut, mîrsav, a se murdări, a pîngări, a defila [pill: situatie neplăcută].
pilă: minge = pila: rotund, ghem, a se umfla, a creste [pill: minge].
pipi: a urina, a curge în stropi = pi-pi,bi-bi: a picura, a curge, [pipi: a urina].
pis: a urina, a stropi cu urină butuci sau tufişuri = pis: mal, pîntece, a presimţi, stîlp, a sprijini, [piss: a urina].
pit: pitigoi, pasăre care îsi face cuibul prin găurire, în trunchiul unui copac = pit,bid: gaură, orificiu, a alege, anus, [pit: gaură în pământ, a ciupi].
plug: unealtă cu care se ară = pulug,bulug: hotar, a se uni cu o pană, margine, a încolţi, a creste, [plough: plug].
pot: a reuşi să facă, a crede că poate face ceva = pot,but: ritm, direcţie, a arăta, a întinde [pot: a culege, a doborî].
puchiri: a face ceva migălos, a migăli = pu-chiri: a iriga livada, a iriga prin şanţ fiecare copac [pucker: a încreţi].
pup: numele unor preparate alimentare făcute din făină de grîu, bucată de prescură, nume generic pentru mai multe plante = pupu,bu-bu: a rupe, a tăia din, a băga în foc, a trage afară, mugur, lăstar, a creste, a da frunza, [pup: căţel].
pup: sărut = pupu,bu-bu: a se aprinde, a provoca, a se înfrumuseţa, [puppy: persoană proastă si înfumurată].
puş: claie, grămadă de strujeni, efortul de a aduna = pus: bine legat, îngust, aranjat, grămadă, ordonat, [push: sprijin].
rac: crustaceu cu două brate cu foarfece cu care prinde prada = rac,rag: a răni, rană adîncă, a ucide, a trage, [rack: chin].
rac: boală gravă a cailor care se manifestă prin umflături în parte inferioară a picioarelor = rac,rag: a prinde rădăcini, rană adîncă, a provoca, a arde, mers legănat, a strînge, a trage, gîtar, a suferi, [rack: chin, a istovi de puteri].
raci: grătar = raci,rag(i): a înjunghia, a aţîţa focul, a roti, a trece, a trage, gălăgie, a arde cu flacără, [rack: grătar].
rad: a tăia de la rădăcină, a îndepărta totul = rad: a tăia de la rădăcină un copac, a tăia de la pămînt [rude: viguros].
rag: sunetele scoase de vite cînd se rătăcesc sau sunt bătute, plînset = rag: a lovi, a aduna în turmă, [rage: mînie, a se înfuria].
rai: tărîmul fericirii = ra(i): a radia, a străluci ca soarele, a vibra de, a uni, a măsura, a împărti, [ray: rază, a radia].
rara: încet, agale, domol, pe îndelete, rar = ra-ra: a netezi, a nivela, [rare: rar].
rapt: a smulge, a cuceri un teritoriu = rap: bandă, clică, fiare, cătuşe, a pune în fiare, a strînge, capcană, [rapt: răpit].
răi: a se înrăi, a slăbi, a tînji = ra(i): a înjunghia, a răni, a asasina, a se strînge, a suferi, a provoca, a se tîrî, [raid: asalt].
răpi: a umili, a pune la stîlpul infamiei = rap(i): a tiui, a tropăi, spiţă, neam, rasă, a pune la stîlpul infamiei, [rape: răpire].
rigă: rege = rig(a): a se înclina, a vrea, a dori, a supraveghea, a îngriji, a păzi, buzdugan, armă, [rig: ţinută, a găti].
rîma: a face rău, a duşmăni = rim: trupă, armată, mulţime, străin, a merge sigur de sine, inamic, a distruge, necaz [rim: a înconjura, a împresura].
rîp: o specie de peste, pietrar, fusar = rip,rib: a fi de rang superior, a fi mai bogat, a pleca departe, [rip: a spinteca].
rucă: jalbă = ruca,rug(a): a repune în drepturi, a restabili ordinea, a reaşeza, a plăti din urmă [ruckus: scandal].
sacu: obiect confecţionat din piele, in, cînepă, lănă sau piele în interiorul căruia se pot pune spre păstrare seminţe, boabe, lichide sau bunuri de valoare = sa-cu: braţ, legătură, boccea, mînecă, [sac: sac, pungă].
sadă: vrană la butoi = sa-du: măsură pentru lichide egală cu 24 sila (20,2 litri), [sad: trist, grav].
sagă: miros urît = sag(a): a sufla, a pătrunde, a strica, [sag: stare de deprimare].
sala: cameră de dimensiuni foarte mari folosită pentru întruniri sau ca depozit = sa-la: a întinde, a culca, a lungi, a desface năvodul, a desface legătura, a desface mănunchiul, a mătura, a lega cu funie, a înnoda, [sale: vînzare].
salut: salvare, fericire, bunăstare = salut,sal-ud: a aduce omagii, a respecta, a sosi la, a se întîlni, fericire, [salute: salut].
sanchi: a se lenevi = sanchi,sang-chi: a mînca alene, loc poziţie, a se mădărî, [sink: a se lăsa la fund].
sapa: a face un şanţ cu sapa, unealtă cu care se prăşeşte sau se fac alte munci agrare = sa-pa: a face un sant, [sap: a săpa].
satu: prima formă de organizare a unor comunităţi umane sedentare, aşezate în locuri uşor de apărat, vîrf de deal, platouri, înălţimi muntoase. Satele erau compuse dintr-un număr mic de case fiind înconjurate cu palisade si garduri înalte din trunchiuri de copaci, protejate de şanţuri adînci = sa-tu: înălţime, partea de sus, munte, a împărţi, hotar, a mărgini, vîrf, origine, teritoriu, loc, sanctuar, dreptate, ordine, [sat: a fi aşezat, a se cocota].
satu: senzaţia de saturare, sătul, abundentă, belşug, stare, lăcomie, îndestulare de produse alimentare = satu;sa-tu: a împărţi, a rupe, bucată, morman, grămadă, [sate: a sătura, a potoli foamea cuiva].
sete: lipsă de apă din pămînt provocată de secetă, starea fiziologică a omului cînd are nevoie de apă = sete,sed(e): apă rece, răcoare, a se potoli, a se domoli, [set: rece, pregătit din timp].
sic: pămînt ce conţine calcar, folosit la zugrăvit = sic,sig: culoarea soarelui cînd apune, rosu-galben sau auriu, [sick: care are nevoie de reparaţii].
sichis: zgîrcit, a se realiza greu, puţin cîte puţin = sichil: îndemînatic, sănătos, în putere, natural, [sickly: cu greu].
sigă: substanţă minerală roşie care se găseşte în natură, sub formă de bolovani sau de nisip, cu care ţăranii trag brîele la ferestre si la case = sig(a): culoarea soarelui cînd apune rosu-galben sau roşu, [sight: vedere, a zări].
sîc-sîc, sîg-sîg: a enerva, a înfuria, a dispreţui, a batjocori, gest care se face prin lovirea pumnilor mîinilor pe verticală (de sus în jos) = sic-sic;sig-sig: lovitură repetată, a respinge, a strînge, [sick: abătut, descurajat].
sîn: fiu = sin: a da, a ceda, a dărui, a transmite, a prezenta, a se linişti [son: fiu].
sobori: a se strînge pentru a se sfătui = soboru,su-buru: adunătură, eveniment, a dizolva, [sober: cumpătat, calm].
sodal: ucenic, calfă care trebuie să rezolve lucrurile mărunte = sodal,su-dal: samar, pas, a păsi, a duce, [sodden: necopt].
sol: cel care aduce vesti, stafetă = sol,sul: om tînăr, puternic, îngînfat, a grăbi, a reuşi [sole: talpă a piciorului].
solemn: respect, cinste = solim,su-lim: veneraţie, faimă, [solemn: măreţ].
sudină: flăcău hărăzit ca soţ unei fete pentru căsnicie = su-din: liber ca un fluture, parte a căruţei sau plugului, [sudden: subit, lucru grozav].
sug: a înghiţi un lichid direct din vas sau din glanda ce-l produce = sug: a suge, a alăpta un copil, a dărui, [suck: sugere].
sug: sens figurativ pentru a jefui de bani sau bunuri, a jefui pe cei fără apărare, a bea dintr-un vas pînă la ultima picătură = sug: a persista, a jefui de îmbrăcăminte, a jefui pe cei fără apărare, a suporta, a suferi, [suck: gogoman, fraier, a suge].
suma: a pune la grămadă, a fi împreună = sum(a): ceapă, foile adunate în jurul miezului, din multe bucăţi, [sum: sumă].
şagă: vorbă, glumă = şag(a): a asculta, a spune, a fi atent la, curaj, stare sufletească, [shake: a impresiona, a speria].
şaf: hîrdău, ciubăr, vas de lemn din care mănîncă porcii = şah: porc domestic, a trăi ca porcii, a făta, [shaft: mîner de vas].
şal: ţesătură pentru femei ce acoperă capul si spatele = sal: a strînge, a limita, larg, deschis, a persista, [shawl: sal].
şam: ţesătură de in, bumbac sau lînă cu desene în relief = sam: a evalua, a vinde, a cumpăra, a plăti cu echivalent, [sham: prefăcut, şmecher].
şaniu: cu şalele moi, pocite = sa-ne-sa: rugăminte fierbinte, implorare, a se întrista, [shank: trup, fluierul piciorului].
şar: sir, dungă, nume dat adînciturii de pe diverse obiecte, şăntuleţ, crestătură, adîncitură, hotar = sar: a săpa, a înfige, a seca, a tăia, lungime, dovadă, a fi mulţi, [share: parte, a împărţi].
şed: a avea o poziţie stabilă, a se aşeza, a se pune, a se odihni, a fi calm, a se domoli = şed: apă rece, răcoare, a se răcori jos, a se pune, a se odihni, a fi calm, a se potoli, [shade: umbră].
şedă: în subordine, sub supraveghere = şedur: cocon de omidă, a lega cu fire, a dura, locuinţă, a trăi, [shed: sopron].
şef: astupătoare la horn ce se pune pentru a opri căldura după ce s-a stins focul = şeg: a tremura de frig [sheaf: legătură].
şip: sticluţă mică, vas mic în care se păstra leacurile = şip: descîntec, a descînta, a lecui, [ship: a trimite mărfuri].
şo: strigăt cu care se asmută cîinii = şu: putere, a da peste cap, a distruge, a atîţa, a arăta, a pîndi, a porni, [shoo: a speria].
şoc: cantitate de 60 de obiecte de acelaşi fel luate ca un tot = şoc,şug: portie de hrană, hrană, a împărţi, [shock: claie].
şod: ciudat, hazliu, nebun, poznas = şod,sşd: cerere, binecuvîntare, a implora, a veseli, [shod: a încălţa, a potcovi].
şona: a schilodi, a nenoroci în bătaie = şona,şu-na: par, pisălog, a zdrobi, a distruge, a pisa, [shon: a se feri de, a fugi].
şonc: schiop = şun: soartă, a distruge, a rupe, înjura, [shun: a evita pe cineva].
şoti: a face pozne, a face sotii = şuti: a face, a prinde, a lua, a înhăţa, a fi prins, [shoot: a da buzna, a da junghiuri].
şuc: izbitură, îmbrîncitură = şucu: a se apăra, a para o lovitură, [shook: izbitură, a clătina].
şucar: supărat, necăjit, revoltat = şucur: a se apăra, a para un argument, [shook: a scutura, a speria, a impresiona].
şum: miros specific greu de suportat = şum: a putrezi, a se prăpădi, a se strica, ceva de proastă calitate, [shun:a se feri].
şut: deschizătură în acoperişul unei case care permite pătrunderea luminii în pod, aerisirea sau ieşirea fumului, gaură = şu-tu: evadare, a scăpa din, a fugi, [shut: a închide o uşă, a închide în].
şuti: a lua, a prinde, a înhăţa, a captura, a prăda = şu-ti: a lua, a prinde, a înhăţa, a captura [shut: a prinde, a apuca].
taclale: vorbe în vînt, a povesti vrute si nevrute = tacalal: a începe, a povesti, a deschide, a da spre, [tickle: a linguşi].
tapa: a cresta un copac, a fi liber să tai cum vrei = tapa,dab-ba: om liber de obligaţi [tap: lovitură uşoară].
tel: sîrmă aurită din care se face beteala = til: a realiza, adevărat, viată, natură, a dăinui, [tell: a şti, a număra, a deosebi].
to: salut folosit între persoane cunoscute = to.tu: credincios, onest, demn de încredere, [to: la, pentru, după].
tub: cilindru gol pe interior folosit la transportul, păstrarea sau evacuarea unor bunuri sau produse, la aprovizionarea cu apă si în irigatii = tub: a pătrunde, a aşeza, a lipăi, a săpa, a vîrî, a deschide, a inunda, lac, [tube: ţeavă, canal].
tug: unealtă de lustruit piei în tăbăcărie = tug: a fi mînios, a fi supărat, a strînge în brate, a alătura, [tug: a trage, a lustrui].
uni: a strînge laolaltă, a aduna, a fi împreună = un(i): a aduna, a strînge, populaţie, rude, familie, [unite: a uni].
upi: cerealele care cresc fără grăunte, seci = upi,ubi: rod ascuns, mişcare repetată fără rezultat, a sădi rău, [up: sus].
urgie: nenorocire mare care se abate asupra cuiva sau a ceva, dezlănţuire violentă de forte ale naturii, prăpăd, comportare, faptă de om duşmănos, furios, furie, ură = urgu: ferocitate, ţipăt, strigăt, groază, [urge: a sili, a obliga].
uz: folosinţă, a acţiona într-o anumită direcţie = uz: distantă, înălţime, a se întinde, a goni, a lega, [use: întrebuinţare].
zanatic: aiurit, vesel, glumet = za-na-tac,za-na-tag: a lua în mînă o păpuşă, a conduce o păpuşă, [zany: bufon, neghiob].
zang: a face zgomot, a lovi puternic un obiect de metal cu ceva, a sparge un vas de lut = zang: a face zgomot, a sparge afară, a zdrobi, a izbi cu violentă, [zany: măscărici].
zel: credinţă, lucru făcut cu temei = zil: a fi fericit, a fi iubit, afecţiune, mîngîiere, mulţumire, plăcere, [zeal: ardoare].

Mai sînt cîteva sute de cuvinte eme-gi care se găsesc numai în limba engleză. Sînt cuvinte eme-gi comune cu limba franceză sau cu dialectele ei. Există cuvinte eme-gi si în limba germană si spaniola dar acestea au o poveste pe care o las pentru viitor.
În lucrarea lui S. N. Kramer – Istoria începe la Sumer – am găsit cuvintele kalaturu, kurgaru, sarbatu, care sînt şi în limba română.
kala-tu-ru = licoarea vieţii, are în română cuvîntul călătoru cu sensul de a călători, a pleca la drum lung. În mediul arid din Ki-en-gi si în orice călătorie lungă, apa este elementul vital al vieţii (kala: provizii, a reface + tu: a aduce, a turna + ru: a face socoteli, a fi egal, bogăţie, butoi).
kurgaru = sămînţa vieţii. În limba română este cuvîntul curvaru cu sensul de om destrăbălat care întreţine relaţii sexuale cu oricine, afemeiat.
sarbatu = un soi de salcie, copac cu umbra deasă. Umbra acestui copac era căutată de cei care doreau să se odihnească. În limba română cuvîntul sarbatu are sensul de persoană sărbătorită iar petrecerile în mediul rural se făceau vara la umbra unui copac. Tot umbra copacilor era căutată pentru o clipă de odihnă impuse de sărbătorile religioase ca în expresia ,,sarbati”! cu sensul figurat – vă odihniţi!, petreceţi!

În dictionarul lui J. A. Halloran am găsit mai multe cuvinte fără explicaţie dar care sînt în limba română.
an-bir[A-SUD] Cuvîntul asud are sensul: a transpira, a uda o cămaşă sau corpul cu transpiraţie (a: apă + sud: a stropi, a răspîndi, a absorbi, a se întinde).
bibad[UZ.TUR] uztur = uz(us)-tu-ra. În limba română ustura: a arde, a irita, a supăra, durerea unei răni superficiale, iritatia produsă de un aliment iute sau cînd se sare cu burta pe luciul apei (uz,us: coastă, pantă, a îndura, a chinui + tu: copil, tînăr, a face baie, a lovi + ra: a răni, durere, a rezista, scandal).
dabin[ZI.SE] În limba română cuvîntul zise: a spune, a vorbi, a transmite informaţii, a da de veste (zi: om, gît, suflu, confidente + se: a se înfierbînta, a fi mînios, ardoare).
dir[SI.A] În limba română sia este strigătul cu care se dă unei ambarcaţiuni comanda de mers înapoi (si: a se clătina, a transporta + a: apă).
durun[DUR.DUR] În limba română durdur: a certa, a batjocori, a căuta nod în papură cuiva, a dispreţui (dur: a locui +dur: a întrerupe respiraţia cuiva).
e-muhaldim[MU] În limba română mu: a mugi, a rage.
enku[ZAG-HI-A] În limba română zaghia: ţesătură groasă din lînă colorată în dungi negre alternînd cu dungi roşii si care este purtată ca fustă de femeile de la tară, haină uzată, îmbrăcămintea puşcăriaşilor formată dintr-o ţesătură groasă dungată cu gri si negru (zag: a lua pe umăr, sănătate, ordine, dreptate + hi: individ + a: a purta, loc, răsplată).
ga-an-zir[ŞE-KA] În limba română ceca: huhurez, bufnită, păsări care în tradiţia populară prevestesc o nenorocire sau moartea unei persoane (şe: căldură, foc + ka: a striga, casă).
gina[TUR.DIŞ] Turdaş este o necropolă din mileniul Vll î.e.n. din centrul României (tur: mic, firav, foarte tînăr + diş: unic, singur) Început?
ngarza[PA.LUGAL] În limba română paluga: om înalt, băţ înalt, prăjină (pa: creangă, a se înălta + lugal: om mare).
igi-sig-sig[PA.PA] În limba română cuvîntul papa: terci subţire pentru copii mici, îndemn de a mînca adresat acestora, omletă, mîncare ciobănească din caş si urdă prăjite împreună, lăptişor de marcă (pa: tată, frate, a alege, a căuta + pa: a arăta, a vrea afară, lăstar, a zbura, creangă).
isin[PA.SE] În limba română păsi: a merge cu arogantă, a fi plin de sine (pa: bărbat, a arăta, a conduce, a împodobi +se: stimă, a se uita la).
kislah[KI.UD] În limba română cuvîntul chiot: a scoate sunete specifice unui atac sau unui moment de bucurie (ki: fire, loc, a face legătura cu pămîntul + ud: a lua cu asalt, a se dezlănţui, strălucitor, vioi).
muru[SAL.UD.EDIN] În limba română cuvîntul salut: a se întîlni, a transmite omagii, a se respecta (sal: delicat + ud: sprinten, strălucitor, a sosi aproape de).
zeh[SAL.AŞ.GAR] În limba română cuvîntul salaşar: persoană care se ocupă cu găzduirea oaspetilor sau călătorilor (sal: larg, deschis, a umple cu, a împrăstia + as: cărută mică, a dori + gar: a adăposti, a primi în siguranţă, a avea încredere).Cuvîntul salaş: adăpost, locuinţă, ţarc, ocol.
engir[ME.EN.GI]. În limba română cuvîntul mînci: a mînca, a pofti pe cineva la masă (me: responsabilitate, a avea + en: acesta, aceasta + gi: seară, a da).
La cuvîntul eme-gi hus apare explicatia: rusu din akkadiană. Termenul este din eme-gi pentru că în limba română rosu are sensul de a fi aprins la fată de mînie, a-i arde fata de mînie, rosu de furie, culoare rosie.
La cuvîntul eme-gi u-bu-bu-ul se spune că vine din akkadiana bubu`tu. În limba română este cuvîntul bubuta: bubă mică, a arde, a produce durere; abuba: bubă neagră, bubă formată în gură; boboti: a produce bube mici, a înmuguri. Originea cuvîntului este eme-gi nu akkadiană.
La cuvîntul eme-gi (ngis)al-la-an, se explică = stejar (akk. lonword from allaanum: oak, alan, alun: tree). Cuvîntul este eme-gi pentru că în limba română alun = arbore.
La cuvîntul eme-gi buru(d), bur se precizează: akk. buuru = cistern, well. În limba română este cuvîntul buriu = butoi mijlociu, butoias, putina, deci cuvintul este din eme-gi..
La cuvintele kalag, kala, kal se dă explicaţia: to repair, mend, adj. strong, swift [GURUS +2-N 14 wagon pictogram] pe care o consider incompletă. Imaginea căruţei ar trebui interpreată şi în sensul unei deplasări(transport de marfă) pe roţi şi cine trage căruţa. În limba română cal, cale; căli, cala = locul de depozitare a mărfii pe o navă; celă = încăpere mică pentru păstrarea alimentelor si a unor obiecte; celar, colac, colăci = a înfăşura rotund, a pune la cale o afacere, a căsători, a uni. Din această rădăcină mai sînt cuvintele calari (kala +ri) = a se deplasa călare; a călări; călări, călăreţ, călăraş, călărime, încala (in + cala) = a aduna avere, a se îngrăşa, a se mări; încalara (in + cal + ara) = a urca pe cal pe cineva, a face călăreţ; încalarare = încălacare pe cal.
La cuvîntul rib se explică originea akk. rabbu. Cuvîntul este em-gi pentru că există în limba română răbui: a unge cu dohot osia căruţei sau produse din piele pentru a rezista la umezeală, a tăbăci.
La cuvintele taka4, tak4, tag4, ta6 se explică: reduplication class –ta6-ta6 in maru Cuvintele sînt eme-gi pentru că există în limba română ta, tata: tată.

Chemare la neuitare II

Să desluşim corect aceste ziceri, trebuie să înţelegem că năzdrăvanul nostru a plăsmuit o limbă inspirată din limba română veche dar împănată cu multe cuvinte din eme-gi(sumeriană) care nu era descoperită cînd se făcea şotia, a mai plăsmuit o religie care se regăseşte în mare parte în mitologia emeşilor dar şi în cea românească şi de unde se trage creştinismul iahvist, a falsificat istoria punîndu-i pe gali/galaţi acolo unde i-a menţionat unele izvoare vechi şi a venit cu informaţii necunoscute din alte surse pînă în prezent.

Pentru a umbri şi ruşina fala altora, l-a scos pe Iisus ca fiu al neamului nostru agăţînd cu obrăznicie alte subţirimi ale glagoriei care dau foarte rău la cultura greco-romano-iahvistă! Şi această plăsmuire unică în cultura lumii prin dimensiune şi consecinţe a fost făcută nu se ştie unde, nu se ştie cînd şi nu se ştie de cine dar mişelul a arătat că are la degetul mic toată cultura românească şi de aiurea iar timpul pentru el nu a fost o piedică în făcătura pusă la cale! Există o uriaşă plăsmuire în cultura lumii care ne-a distrus nouă istoria şi dreptul la adevăr, iar aceasta se numeşte Vechiul Testament şi Noul Testament.

În loc de concluzie trebuie să ne închipuim că acest neastîmpărat mioritic avea acces la un fel de calculator al timpului şi tot butonînd în draci a pus la grămadă informaţii neverosimile din trecutul îndepărtat al neamului nostru, a umblat cu şoalda şi prin viitor ştiind că se vor face ceva descoperiri cu privire la şmecheria lui şi aşa pus pe rele ne-a trimis în ceaţă să umblăm legaţi la ochi. Dar noi cum sîntem neam de soi şi în frunte ne-am înălţat numai genii şi supergenii, l-am zăpsit pe mişel şi l-am tras la sfînta judecată a adevărului! Dat dracului pezevenchiul!

Aceste informaţii dar şi altele la fel de năucitoare le-am pus în cartea Adevăruri ascunse din care am tipărit 100 exemplare pe banii mei şi le-am dus în librăriile din Botoşani şi Iaşi în decembrie 2005 iar în martie 2006 era scoasă de la vînzare!

,,Argumentele” specialiştilor că tăbliţele sînt false

V. Pîrvan spunea că ,,sînt falsurile lui Haşdeu” şi de aici a pornit ideea criminală că un plăsmuitor vrea să ne batjocorească adevărata istorie. Dar pînă în prezent nimeni nu a avut curajul să facă publice falsurile şi tîmpeniile lui Pîrvan care au mutilat istoria noastră veche.
Alexandru Vulpe director la Institutul de Arheologie Bucureşti, în publicaţia Formula As din martie 2006 spune: ,,falsurile sînt realizate de un geniu dar mie mi-a fost deajuns o jumătate de oră ca să-mi dau seama”! Chiar aşa este cultura română ţinută la degetul mic de nişte genii şi supergenii! Cînd prostia şi incompetenţa au ajuns moţ, înseamnă că este loc de mai rău.
Alexandru Suceveanu, director adj. la aceeaşi instituţie, în publicaţia Ultima oră din 16 februarie 2005 spune: ,,copiile au fost ale lui Nicolae Densuşianu care a scris şi Dacia preistorică, ce este pocalul de aur al tracomanilor, noi am fost buricul lumii, de la noi s-au tras toate, etc…Astfel, tăbliţele ar fi copii a demenţei lui Densuşianu, făcute la Iaşi unde s-au făcut şi alte falsuri”. Şi acest individ bate cîmpii în nebunia lui obraznică. Dacă spune ,,specialistul” că tăbliţele sînt copii înseamnă o recunoaştere indirectă a autenticităţii lor pentru că orice copie este făcută după un original adică să înţelegem că nu sînt falsuri. Şi ne mai trimite el plin de sumeţie să căutăm şmecheria pe coclaurile Iaşului pentru că acolo s-a pus la cale tîlhărşagul. Dar la Sinaia unde s-au făcut copii după tăbliţele de aur din porunca lui Carol l, mai există persoane în viaţă care pot depune mărturie că au avut în mînă copii după aceste tăbliţe despre care ştiau multe persoane din acest oraş. Mai există înscrisuri pe care ,,specialiştii” le ţin la mare strînsoare să nu le vadă nimeni! Cît priveşte demenţa lui Densuşianu şi nebunia tracomanilor tov. culturnic dă dovadă de o mare neghiobie.

În Dacia preistorică pe care cu siguranţă că nu a citit-o, Densuşianu nu spune niciodată că neamul nostru vine din cel al tracilor ci el aminteşte pe hiperboreeni ca un popor mitic de unde vin pelasgii, ariminii cu toate ramurile lor şi riminii sau rumunii cu răzleţirile lor în cele patru zări. Iar povestea privind originea dacilor din traci îi aparţine secăturii de Pîrvan

Dacă Haşdeu sau Densuşianu ar fi ştiut de tăbliţe, cu siguranţă că hulitorii nu mai erau astăzi directori la instituţia amintită. Pentru a nimici smintelile lui Suceveanu am să amintesc faptul că pe internet există site-ul proel.org realizat de mai multe universităţi din Spania în colaborare cu lingvişti din U.S.A. avînd ca subiect originile limbilor şi a alfabetelor. Pentru teritoriul de unde au migrat indoeuropenii ei propun patru teorii:

1 din regiunea baltico – pontică pe la anul 7000 î.e.n.;
2 din regiunea centraleuropeană – balcanică pe anul 5000 î.e.n.
3 din regiunea pontico – caspică pe la anul 4000 î.e.n.
4 din regiunea anatoliană pe la anul 6000 î.e.n.
Trei din aceste teorii vizează tocmai teritoriul ţării noastre şi regiunile unde au locuit în vechime neamurile geţilor(Ungaria, fosta Iugoslavia, Bulgaria, sudul cîmpiei Ucrainei şi sudul Poloniei). Tot aceşti răi spun că cel mai vechi alfabet este cel proto-sumerian din care se trag cel sumerian, proto-elamit şi Tărtăria! Iar arheologul american Marija Gimbutas spune în lucrarea Civilizaţie si cultură, Bucureşti, 1989 că pe toriştea noastră, în mileniul Vll î.en. ,,în Carpati, era o civilizatie puternică, prima si singură în Europa…o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă”. Chiar şi în faţa acestor argumente de necontestat, gunoaiele culturii române rămîn neclintite în ticăloşia şi ura lor fără margini împotriva adevărului! Prin tabelele privind răspîndirea alfabetelor geţilor eu confirm aceste ipoteze iar prin studiul lingvistic ,,Rădăcini”, dovedesc realitatea de necontestat că pretinşii indoeuropeni este neamul nostru care a migrat în mai multe valuri în cele patru zări aşa cum arată şi alfabetele duse cu ei şi perpetuate timp de sute sau mii de ani. Dar ,,specialiştii” noştri sînt prea tari ca să consulte şi asemenea informaţii, ei au rămas pe calea luminoasă deschisă de Pîrvan şi Roller! Informaţii asemănătoare se găsesc şi în surse antice! Strabon spune în Geografia că: ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei” iar Macrobiu în lucrarea despre Scipio zice că: ,,regiunile udate de Tanais/Don şi Istru pe care antichitatea le numea hiperboreene”. Apollonius din Rodos în Argonautice spune că hiperboreenii sînt pelasgi locuind în nordul Traciei.
Crucile libere prezentate de mine la sfîrşitul cărţii, au în mijloc o mică gropiţă sau o cruce mai mică. În localitatea Poduri din judeţul Neamţ, pe dealul Ghindaru s-a descoperit o necropolă veche de 6000 de ani. În interiorul acesteia era un lăcaş de cult format dintr-o cruce cu braţele egale care avea în mijloc o mică adîncitură unde se punea ofrandele pentru ars şi 7 vetre situate în jurul ei. Podoabele geţilor erau o imitare a acestei realităţi religioase şi cred că aveau rolul de talisman aşa cum se întîmplă şi astăzi. Cele 7 vetre sînt simbolurile a celor 7 duhuri din religia strămoşilor noştri care au ieşit din Sîntu(crucea-vatră). Mai apare şi crucea înscrisă în cerc care reprezintă universul existenţial al individului(roata vieţii) şi se subscrie renaşterii în nemurire prin puterea crucii. La emeşi legătura dintre Creator şi celelalte 7 duhuri născute din el sînt prezentate simbolic printr-un copac cu 7 ramuri cunoscut în Biblie ca ,,pomul cunoaşterii” aşa cum apare pe un sigiliu de pe la anul 2200 î.e.n. Sub ramurile copacului sînt două fructe care aduc a mere sau pere iar colindul nostru de Crăciun chiar asta spune! În partea stîngă este o divinitate stînd pe un corp dreptunghiular iar în spatele ei este un şarpe ridicat pînă deasupra capului personajului. Imaginea a fost interpretată de evrei ca ,,ispitirea Evei” care nu are acest sens în religia emeşilor, şarpele fiind un animal binecuvîntat de divinitate cum era şi la geţi. Pe tăbliţele 34, 42, 53 apare şarpele ridicîndu-se pe un suport cu două picioare iar în tăbliţa 73 apare chiar ca pe sigiliul emeş! Poznaşul nostru mioritic nu putea pune pe tăbliţe aceste simboluri şi să le brodească atît de bine încît nu le poţi găsi cusur, pentru că despre civilizaţia emeş/sumeriană nu se ştia nimic cînd pretind ,,specialiştii” că s-ar fi făcut falsurile adică undeva pe la 1870 – 1880?
Aurora Peţan în publicaţia Gardianul din 2 iunie 2005 spune: ,,plăcuţele sînt scrise într-o limbă preindo-europeană…Alfabetul secuilor nu are nici o legătură cu alfabetele de pe plăci care sînt predominant greceşti…limba folosită pe plăci nu seamănă cu substratul limbii române. Nu există cuvinte din substratul limbii române”. Alt specialist care minte cu neruşinare! În tabelul ,,Alfabetele geţilor şi inspiraţiile altora” arăt că 28 de semne din cele 33 ale alfabetului secuilor, se găsesc identic sau foarte apropiat cu semnele geţilor. Iar acest alfabet al secuilor este luat de la românii din zona unde sau aşezat, adică între izvoarele Bistriţei şi Mureşului, ape pe care plutaşii le foloseau să transporte lemnele către cîmpie. Ei crestau lemnele cu diferite semne care se găsesc în alfabetele geţilor. Pe site spune specialista că tăbliţele sînt scrise în limba dacă? Dacă tot veselosul spune fără opreliştea bunului simţ ce-i bîntuie freza, de ce n-am striga să audă neamul că tăbliţele sînt scrise în hitită, curvită, hurită, smintită, zbîrlită, luvită, fiecare pune de o limbă şi-i trage tare! Dar şi prin Asia Centrală avem asemănări cu alfabetele siberiene sau brahmi din India, aşa că am putea presupune că tăbliţele sînt scrise în kazară, tătară, chineză, amneză, că tot avem fiecare dreptul la o părere!
Sorin Olteanu, tracolog, filolog şi lingvist într-un material pe internet îl face şuviţe pe Dan Romalo care susţine că tăbliţele sînt scrise în greacă, latină şi o limbă necunoscută, toată zicerea o pune într-o carte iar Aurora Peţan a analizat fonetic, semantic şi filologic scrierea tăbliţelor. Specialistul afirmă că năbădăiosul plăsmuitor s-ar fi inspirat ,,din alte scrieri mediteraneene, amestecând laolaltă hieroglife ale discului de la Phaistos, semne silabice cipriote si ale linearelor cretane A si B, care, cu toate, treceau drept “scrieri enigmatice” prin sec. 19, şi se puteau găsi în orice carte de popularizare a preistoriei Greciei,…fie anonimul nostru a trăit într-o vreme în care cunoştinţele despre daci erau într-adevăr sumare, adica cel mult până la jum. sec. 19” folosind limba română arhaică. I-am amintit specialistului că discul de la Phaistos a fost descoperit în anul 1908 iar Evans a descoperit în anul 1900 plăcuţele cu scriere cretană dar i-a trebuit 25 de ani numai să le transcrie fără a reuşi să le citească. Specialistul mă pune la zid spunînd că nu cunosc istoria limbii române şi afirmă tăios: ,,Limba noastră nu are nimic în comun cu cea a dacilor, în afara câtorva cuvinte transmise vorbitorilor de latină din Dacia, şi apoi moştenite în română”. Şi continuă: ,,Ce s-ar întâmpla dacă v-aş spune că în realitate plăcuţele sînt scrise în greacă”? Adică pe Dan Romalo îl trage de urechi pentru că tăbliţele sînt scrise în limba română ,,cel mult pînă la jum. sec. 19” iar mie îmi taie pofta de muncă spunînd că sînt scrise în greacă! Specialiştii tot specialişti, o învîrt cum vreau ei şi nu le mai dai de capăt pentru că sfînta minciună poate oricînd să fie adevăr! Nimeni nu a citi tăbliţele şi nu cunoaşte informaţiile adevărate scrise pe ele, interpretările fiind imaginarul celor care pretind că le-au înţeles dar care nu are nimic comun cu conţinutul lor.

Toţi specialiştii arătaţi mai sus dar şi puhoaiele de urlători din umbră, au o trăsătură comună, neagă cu vehemenţa adevărului ce nu mai poate fi discutat, faptul că strămoşii noştri vorbeau o limbă pe care noi cei de astăzi o moştenim în cea mai mare parte.

Textul de mai jos este o parte prelucrată dintr-un manuscris intitulat Dicţionarul nemuririi şi care cuprinde 2936 cuvinte româneşti identice sau asemănătoare cu eme-gi/sumeriană şi 4405 cuvinte româneşti vechi(arhaisme şi regionalisme) compuse din două sau mai multe cuvinte eme-gi. În dicţionar am la unele cuvinte comentarii mari şi un studiu comparativ al limbii române şi eme-gi cu irlandeza, latina, quechua.

Nu sîntem latini aşa cum ne vreau ei!

Ce ştim si ce nu vrem să ştim despre trecutul neamului nostru? La această întrebare vreau să răspund cu puterea adevărului. Un adevăr rătăcit, uitat, ascuns sau trunchiat de cei nevolnici sau de simbriaşi ai minciunii.
Arheologul american Marija Gimbutas în lucrarea Civilizaţie si cultură, Bucureşti, 1989 arăta: ,,În mileniul al Vll-lea, a. Cr. în Carpati, era o civilizatie puternică, prima si singură în Europa…o societate matriarhală, teocratică, pasnică, iubitoare si creatoare de artă”. Aşa gîndesc unii străini despre istoria noastră foarte veche, concluzii ce au la bază probe arheologice de necontestat, cu o simbolistică atît de variată si de complexă care şi astăzi uimeşte prin profunzimea lor. Dar majoritatea istoricilor români ascund acest adevăr si ne duc pe calea plăsmuirilor susţinînd că teritoriul carpato – dunărean devine vatră de cultură si civilizaţie odată cu migrarea indo-europenilor în perioada 2000 – 1200 î.e.n. Peste această găselniţă au aranjat cu răbdare si tenacitate, pălăria latinităţii neamului nostru. Povestea şugubeaţă cu iz de adevăr istoric nu rezistă la o cercetare si confruntare pertinentă a dovezilor arheologice si lingvistice. Explicaţiile stufoase si pline de pretenţii ale adevărurilor absolute nu pot arunca în uitare timpul si spaţiul ca suport primar dar si final al existentei umane. Iar pământul pe care ne-a zămislit destinul ne-a oferit atîtea dovezi ale statorniciei noastre pe aceste meleaguri, încît numai răuvoitorii pot susţine că ne-au adus aici ,,vînturile, valurile”. Noi am fost aici din timpurile fără început.
Geţii nu sînt indo-europeni aşa cum sună frumos la urechea multor dascăli ai neamului nostru. Probele arheologice ne arată că locuim aici din mileniul al XV-lea î.e.n. si trebuie să amintim substraturile aşezărilor Strachina – Dorohoi si Cuina Turcului de la Portile de Fier sau cele din mileniile Vlll – lll î.e.n. cum sunt Criş, Gura Baciului, Valea Lupului (precucuteni), Leţ, Hîrşova, Cîrcea, Icoana, Boian, Căscioarele, Cruşova, Cucuteni, Drăguşeni, Dudeşti, Gorban, Gumelniţa, Hamangia, Hăbăşeşti, Hotărani, Ostrovu Corbului, Parţa, Petreşti, Rastu, Ruseştii Noi, Soroca, Tărtăria, Tisa, Tîngaru, Turdas, Vădastra, Vidra, Vînătorii Mici. Acestea sunt vetrele veşnicie noastre ştiute dar ascunse în umbra unor interese meschine sau a unor ideologii deşarte. Cîteva dintre ele au o importantă fundamentală în istoria si cultura noastră.
Tărtăria. În anul 1961 s-au descoperit la Tărtăria, judeţul Alba într-un vechi sit arheologic, mai multe statuete, o brăţară de scoici marine si trei tăbliţe de lut cu scriere pictografică. Tot de aici au fost scoase dintr-o groapă plină cu cenuşă, osemintele arse ale unui om matur. Datările cu Carbon 14 au arătat că cele trei tăbliţe de lut precum si celelalte obiecte de ceramică aparţin unei culturi de la începutul mileniului V î.e.n. Întrucît scrierea pictografică de la Tărtăria era identică cu scrierea arhaică din Sumer, un sumerolog rus a tradus în anul 1975 una din tăbliţe astfel: ,, În a patruzecea domnie pentru buzele(gura) zeului Saue cel mai vîrstnic după ritual a fost ars. Acesta-i al zecelea’’. S-a stabilit că scrierea de la Tărtăria este foarte asemănătoare cu scrierea din cultura Vincea care cuprinde toată zona balcanică si a fost răspîndită în mileniile Vl-V î.e.n.
Gorban. Anul 2001 va rămîne o dată de referinţă în arheologia română ce ar trebui să aibă implicaţii majore în istoria noastră. Pe malul Prutului, în satul Isaiia comuna Gorban, în apropiere de Huşi, profesorul de istorie Vecu Merlan, a făcut o descoperire senzaţională. În urma unor săpături repetate în vatra satului, a reuşit să aducă la lumină un vas ceramic care a fost apreciat pentru jumătatea mileniului V î.e.n. Vasul a fost dus la muzeul de istorie din Iaşi unde s-a găsit în conţinutul lui o adevărată comoară: 21 de statuete feminine si 21 de statuete masculine cu semne pe ele împreună cu 42 sfere mici de lut ars. Mai erau si mici tronuri din lut ars avînd gravate semne pe ele. Cu această ocazie au mai fost descoperite cîteva vase mici, iar pe fundul unuia se vede incizat foarte clar semnul crucii cu cele patru braţe egale. Semnul crucii se găseşte pe întreg arealul culturii Cucuteni si Precucuteni ce a cuprins la început jumătatea de nord a Moldovei extinzîndu-se ulterior peste întreaga Moldovă incluzînd aici Basarabia si Transnistria si partea de sud-est a Ardealului. Simbolistica micilor obiecte este o dovadă clară a unui cult religios destul de elaborat, centrat pe imaginea sacră a crucii si dovedind că oamenii acelor vremuri trecuseră mult de faza hoardei si a instinctelor primare. O asemenea comunitate, care cunoştea prelucrarea si arderea lutului, a confecţionării unor obiecte cu scop clar de a simboliza o gîndire abstractă, care ştiau că nu sunt singuri în existenta lor, îşi venerau cu pioşenie străbunii si natura. În jurul acestui cult al strămoşilor si naturii au apărut formele incipiente ale religiei crucii.
În lucrarea mea ,,Limba noastră-i o comoară” apărută în anul 2002 susţineam cu o puternică argumentaţie lingvistică si terminologie socială, că emeşii(sumerienii) au plecat din teritoriul carpato-dunărean în Ki-en-gi(Sumer) în două valuri. Primul a plecat la mijlocul mileniului Vl î.e.n. cînd a avut loc potopul de la Marea Neagră iar valul doi a plecat în prima jumătate a mileniului lV î.e.n. cînd începe si istoria acestei civilizaţii ce a marcat atît de puternic cultura lumii si în special cultura europeană, adevăr pe care nimeni nu vrea să îl recunoască. Ei (străbunii noştri) au inventat scrisul la Tărtăria ducîndu-l în Ki-en-gi, au dezvoltat structurile sociale urbane, au creat o formă de capitalism financiar, au descoperit bolta în arhitectură, au construit primele lăcaşuri de cult sub formă de cruce cu cele patru braţe egale(crucea greacă spun lotrii iar getă/dacă cum spune adevărul), cunoşteau curentul electric si făceau operaţii pe creier, au dezvoltat o societate de tip comunitar în care indivizii erau angrenaţi în relaţii specifice statului de drept modern.
Ei sînt pionierii civilizaţiei europene !!
Neamul emeş ne-a lăsat o cultură extraordinară. Tăbliţele de lut au păstrat pentru posteritate valori spirituale care reflectă modul lor de gîndire si de percepere a realităţii. Dar chiar dacă ei au dispărut, o mare parte a culturii lor a fost asimilată de cultura babiloniană iar limba lor a fost folosită ca limbă liturgică pînă în secolul V î.e.n. Religia lor era o religie a entităţilor spiritual-energetice definite prin termenul lil care semnifică vînt, suflare, umbră, spirit, creaţie, avînd şi o profundă veneraţie pentru elementele naturii. Ei nu se închinau la statui ci aveau altare pe ultimul nivel al ziguratului iar acolo preotul oficia ritualul religios si aducea ofrande. De remarcat faptul, că scriitorii antici referindu-se la religia geţilor, spun că zeii lor nu au statui, aceasta este şi caracteristica fundamentală a religiei neamului emeş. Cercetarea originilor neamului emeş şi a religiei lui dovedeşte că începînd cu mileniul Vll în arealul carpato-dunărean existau comunităţi umane bine organizate, cu o religie puternică si conduse de sacerdoţi. Societatea getă era foarte asemănătoare cu cea a neamului emeş pentru că ele au avut o rădăcină comună de plecare, aveau în frunte un conducător civil si un mare preot. Dacă privim cu atenţie sigiliul emeş din secolul XXV î.e.n. unde apare pentru prima dată crucea ca semn determinativ al sacrului şi troiţele maramureşene(unde trăiesc în prezent un grup de români ce îşi spun cu mîndrie nemeş) vom observa cu uimire că formele crucii sînt identice. Iar descoperirea senzaţională a crucii de la Gorban demonstrează că noi nu avem nimic cu indo-europenii găselniţă a istoricilor occidentali, iar continuitatea noastră este marcată de alte repere temporale. Izvoarele istorice menţionează prezenta apostolului Andrei în Dobrogea în secolul lll… si cam atît. Dacă celelalte popoare au fost creştinate prin sabie sau ucaz, pentru noi istoria nu consemnează nimic. Am păstrat un tezaur uimitor de cuvinte în limba veche, limba celor mulţi si tăcuţi, limba ţăranilor vorbită de-a lungul mileniilor. Pentru a dovedi acest miracol trebuie să analizăm termenii liturgici folosiţi şi de creştinismul iahvist ca o reflectare în timp a mitologiei emeş. Principalele mituri din Biblie; facerea universului, facerea neamului omenesc, naşterea Evei din coasta lui Adam, potopul, salvarea seminţiei omului de către Noe, primirea tablelor de legi de la divinitate, existenta raiului, lupta cu balaurul, primul păcat, toate se găsesc scrise pe tăbliţele de lut ale culturii emeş. Dar scrise cu cel puţin 2000 de ani înaintea pretinselor texte sacre ale iudeilor. Acest transfer cultural a avut loc în perioada deportării iudeilor în Babilon de către Nabucodonosor (580 î.e.n.) unde emegi(limba sumeriană) era limbă liturgică chiar dacă poporul ce o vorbea dispăruse ca structură politică de cca 1300 de ani. Aici iudeii au luat contact cu această cultură fabuloasă iar o parte din ei au încercat să-si reformeze propria religie. Acţiunea a fost un eşec dar în coasta lor au apărut la începutul secolului lll î.e.n. galii pe care scrierile vechi i-a numit eseni/esenieni datorită religiei lor. Istoria spune că atît Ioan Botezătorul cît si Isus Cristos au fost esenieni. Aşa se explică faptul că românii nu au fost creştinaţi prin ucaz sau sabie.
Fiecare oraş emeş avea cîte o divinitate protectoare care locuia într-un templu închinat în acest sens. Eridu, cel mai vechi oraş al emeşilor avea un lăcaş de cult respectat si venerat si de alte comunităţi iar templul de aici s-a dovedit a fi prima construcţie cu caracter religios din lume. A fost construit la jumătatea mileniului V î.e.n. Uimirea arheologilor a fost şi mai mare cînd în stratul al paisprezecelea s-a descoperit fundaţiile unui templu datat la mijlocul mileniului lV î.e.n. avînd forma unei nave dreptunghiulare, împărţită în trei părţi. Acest sistem de construcţie religioasă a fost preluat de templul lui Solomon din Ierusalim, concepţie ce se găseşte si în arhitectura bisericilor creştine care se mai numeşte cruce greacă! Dacă privim crucea de pe fundul vasului descoperit la Gorban vedem că este o cruce cu cele patru braţe egale(pe care nişte şmecheri ne-au furat-o spunînd că s-a născut sub freza lor grecească!) care se găseşte pe sigiliile emeş fiind simbolul cultului creştin etiopian iar în creştinismul catolic si ortodox crucea are un braţ mai lung pe care se sprijină. Asemănarea arată că religia crucii s-a născut la est de Carpaţi, a fost dusă în Ki-en-gi odată cu migrarea emeşilor în această regiune, le-a legănat speranţele timp de 2000 de ani, alţi 1000 de ani a fost religie şi pentru seminţii semite iar iudeii au cunoscut-o în deportarea din Babilon. Tot de la ei, iudeii au luat simbolul lor religios ,,steaua lui David” cînd au fost deportaţi în Babilon. Pe monezile lor din secolul Vl – V î.e.n. aparea steaua cu cinci colţuri aşa cum a fost şi este ca simbol sacru la comunişti stabilit tot de către un iahvist, Karl Marx. Emeşii aveau ca simbol pentru zei, steaua sub formă de disc cu sase braţe repartizate la distante egale sau de disc cu sase colturi şi steaua cu şase colţuri(două triunghiuri isoscele suprapuse). Cele trei simboluri se găsesc în steaua noastră cu care se colindă de Crăciun. În Biblie se spune că şarpele a ispitit-o pe Eva îndemnînd-o să muşte un măr care era în pomul cunoaşterii, păcat ce nu a fost iertat de Dumnezeu si a urmat alungarea din rai. Dar mărul este un pom caracteristic regiunilor temperate inclusiv României şi nu ţărilor cu climă caldă cum sînt Iraqul sau Israelul dovedind rădăcina mitului. Noi românii păstrăm si în prezent mărul ca pom sacru în colindele de Crăciun: ,,florile dalbe lemn de măr”, alături de brad la căsătorie şi stejar la înmormîntare. Trebuie precizat că religia emeşilor era monoteistă avîndu-l în frunte pe AN (cer, rai, înalt) ca divinitate din care au apărut ceilalţi zei (spirite).
O asemănare uluitoare cu mitologia emeş si a creştinismului se găseşte în religia incaşilor care are în centrul pe Viracocha ca fiind Creatorul, Stăpînul Soarelui. Acesta a creat din piatră nişte uriaşi pe care i-a trimis printre oamenii primitivi pentru ai civiliza şi ajuta(mitul jidovilor de la noi!). Dar pentru că lumea s-a umplut de răutăţi, acesta i-a nimicit printr-un potop imens si a salvat numai un bărbat si o femeie. Viracocha a coborît pe pământ si a creat oameni din lut care sînt străbunii actualului neam omenesc, tot el fiind părintele dinastiei regale Inca si fondatorul imperiului. Rugăciunile erau adresate unei Sfinte Treimi şi Fiului lui Dumnezeu cel care a murit, a înviat si s-a înălţat la cer fiind aşteptat să vină într-o zi să salveze neamul inca şi să-l mîntuie. Această asemănătoare i-a făcut pe invadatorii spanioli să-i acuze de blasfemie si să se poarte şi mai sălbatic cu ei nimicind orice urmă de cult incas. Ei credeau în reînvierea trupului si în Ziua Învierii tuturor oamenilor.
Dar la Isaiia s-au mai descoperit două tăbliţe de lut ars cu semne aşezate într-o anumită ordine care sugerează că este o formă de scriere simplă. Numai faptul că aceşti oameni aveau capacitatea de a sintetiza si simboliza ideile, este un fenomen extraordinar iar gîndirea lor nu era a unor primitivi, aşa cum de multe ori privim noi lumile trecute.
Tărtăria si Isaiia sînt cele două puncte unde s-au descoperit primele forme de scriere din istoria lumii iar noi ne facem că ne plouă în cap cu indo-europeni care ne-ar fi vizitat în jurul anului 2000 î.e.n şi au măturat complet această cultură. Am impresia că există străini(Marija Gimburas) mult mai corecţi în aprecierea trecutului nostru fată de acei românaşi puşi să umble cu şoalda prin istoria neamului. Indo-europenismul este bun doar pentru cei care refuză să accepte realitatea probelor arheologice şi lingvistice sau pentru liftele care vor glorie.
Dar emegi (limba sumeriană cum au botezat-o specialiştii) are legături si cu limba …engleză!!! Descoperirea este uluitoare dacă ne gîndim că aceste civilizaţii nu s-au întîlnit niciodată pe drumul istoriei. Şi totuşi cuvintele arată că în timpurile străvechi populaţiile respective au vorbit limbi foarte apropiate sau poate au avut o limbă comună. Istoria străveche a insulelor britanice este marcată de perioada megalitică cînd o populaţie necunoscută a înălţat mai multe monumente numite henge. Aceste construcţii realizate în mai multe etape începînd cu primele secole ale mileniului lll î.e.n. şi situate în zone deschise aveau un caracter religios iar după unii cercetători erau si centre de studiere a cerului şi marchează prima manifestare a artei monumentale prin care omul se eliberează de lupta pentru supravieţuire si concepe o construcţie destinată grupului social căruia îi aparţine. Construcţiile în sine arată un nivel evoluat al cunoştinţelor arhitectonice dovedind si existenta unor structuri sociale bine organizate. Numai în insulele britanice există aproximativ 200 de construcţii de tipul henge. Pentru manevrarea blocurilor de piatră de zeci de tone din care sînt realizate aceste monumente, trebuiau să existe comunităţi umane cu zeci de mii de indivizi, bine organizate care să participe efectiv la dislocarea, transportul si ridicarea lespezilor. Aceste comunităţi nu au dispărut din istorie odată cu terminarea monumentelor. Despre constructorii lor nu se stie nimic. Deocamdată!
La mijlocul mileniului 1 î.e.n. insulele britanice au fost ocupate de triburile celţilor veniţi de pe continent. Nu ştim dacă au dispărut creatorii monumentelor de tip Stonehenge sau dacă au format structuri sociale împreună cu noii veniţi. Celţii au preluat aceste monumente şi le-au dat o nouă viată prin religia lor condusă de druizi. Romanii ocupă insulele britanice la mijlocul secolului 1 e.n. si ţin populaţiile sub sabie pînă la începutul secolului V e.n. cînd le abandonează.
Am făcut acest scurt istoric să pot pune întrebarea: ce legături au existat între populaţiile care au construit monumentele megalitice din insulele britanice, populaţia carpatică si neamul emes(sumerienii) din Ki-en-gi (Sumer)? Răspunsul este unul năucitor, cele trei populaţii au o rădăcină comună si ea se află în societatea mileniului Vll î.e.n. din ţinutul carpatic unde a fost zămislită ,, prima si singura în Europa…o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare si creatoare de artă”. Iar cele 260(numai atît am scris eu în prezentul studiu dar în realitate sînt aproape 2000) cuvinte din limba engleză care se găsesc în româna veche si emegi demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Fărîme din limba celor care au construit monumentele megalitice se găsesc chiar si în prezent în limba engleză iar studiul în sine este doar o mică părticică din ceea ce se cere făcut, pentru că trebuie răscolită în profunzime limba engleză veche cu dialectele ei şi limbile galeză, scoţiană si irlandeză.
Studiind comparativ emegi, limba română veche si engleza, am ajuns la concluzia că ţinutul carpatic a fost o vatră de migrare către alte meleaguri a unor comunităţi umane ce au creat culturi uluitoare acolo unde si-au găsit vremelnicia.
Primii au plecat către sud-est, emeşii, pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. stabilindu-se în Ki-en-gi unde au realizat o civilizaţie si o cultură unică în lume. Următorul val de migraţie a fost al albilor(albi: veşmintele albe purtate de acest neam + on: neam, clan) către vest pe la sfîrşitul mileniului lV î.e.n. şi au avut ca punct final insulele britanice unde au realizat arhitectura megalitică preluată mai tîrziu de celţi. A treia mare migraţie a fost către est cu ramificare către nord-est prin nordul Chinei (civilizaţiile Taklamacan din vestul deşertului Gobi şi Karacum din estul Tadjikistanului) si punct final nordul Japoniei prin populaţia ainu(cunoscută în cronicile japoneze şi sub numele de emişi), sud prin rahmanii plecaţi din Moldova şi cunoscuţi ca brahmani în India şi sud-est traversînd subcontinentul indian, Oceanul Pacific si ajungînd pe coasta de vest a Americii de Sud unde au dat naştere civilizaţiei şi culturii inca.
În deşertul Taclamakan(partea de nord-vest a deşertului Gobi) s-au descoperit mai multe zeci de mumii ale unei populaţii de origine europeană; un bărbat de 2 m., cu păr roşcat sau şaten deschis îmbrăcat cu o haină lungă pînă la genunchi de culoare vişiniu închis, pantaloni albaştri iar în picioare purta un fel de cizme. Era încins cu un brîu cu modele deosebite care se găsesc un ţesăturile vechi din Europa Centrală şi Răsăriteană. Şi cizmele aveau modele cusute pe ele. Pe faţă avea pusă o pînză de culoarea hainei. Această civilizaţie a existat pe la 2500 – 1700 î.e.n iar ultimele rămăşite au dăinuit pînă în secolul Vlll î.e.n. Era o civilizaţie cu agricultura bazată pe irigaţii şi un comerţ foarte dezvoltat cu India de vest, Mohenjo – Daro şi Sumer. Ţineau un fel de evidenţă cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase iar acestea aveau la rîndul lor anumite semne. În localitatea Gorban din judeţul Iaşi a fost descoperit în anul 2001 un vas ce avea înăuntru o adevărată comoară; 21 de statuete cu simboluri feminine şi 21 de simboluri masculine împreună cu 42 sfere mici de lut ars. Mai erau şi mici tronuri din lut ars avînd gravate mici semne pe ele.. In prima jumătate a secolului XX, în mai multe centre ale culturii emeş s-au descoperit mici bule din argilă care au în interior mici obiecte din argilă: conuri, piramide, pătrate, cuburi şi s-au emis mai multe ipoteze privind semnificaţia lor; de la o simbolistică religioasă pînă la un sistem simplu de evidenţă şi calcul. Aceste bule sferice provin din perioada Uruk lV (3300 – 3100 î.e.n.) şi preced cu unul sau două secole apariţia scrierii cuneiforme. La Nuzi, în nordul Iraqului, s-a găsit un vas de argilă conţinînd 48 de astfel de obiecte mici, modelate iar pe partea exterioară a vasului era o listă cu scriere cuneiformă care enumera o listă de animale, tot în număr de 48. Cercetătoare Denise Schmandt-Besserat de la Universitatea din Austin (Texas U.S.A), a publicat în anul 1981 o sinteză asupra unui număr de 200 bule sferice şi fragmente de bule cunoscute în revista Technology and Culture. Ea ajunge la concluzia că reprezintă preistoria scrierii şi ele provin din Sumer. În realitate sistemul a fost adus de neamul emeş(sumerieni), pe acest teritoriu cînd au migrat din locurile de baştină, ţinuturile din jurul Carpaţilor. Unele din micile obiecte au fost perforate (conuri, discuri, bile) ceea ce demonstrează că erau înşirate pe sfoară, procedeu găsit şi la o tăbliţă de la Tărtăria. Obiectele găsite în bulele sferice nu erau găurite şi se regăseau imprimate pe exteriorul acesteia. În deşertul Karacum s-a descoperit o ,,civilizaţie a oazelor” care a dăinut cam în aceeaşi perioadă cu civilizaţia din Gobi(Taklamacan) cu o agricultură bazată pe irigaţii şi care făcea comerţ cu oraşele emeş şi acadiene. Principalul centru era Agi Kui.
În nord-vestul Chinei sînt mentionaţi toharii începînd cu secolul lV î.e.n. populaţie de origine indoeuropeană, înrudită cu sacii/sciţii care la rîndul lor erau înrudiţi cu geţii. Cred că aceştia sînt urmaşii vechilor populaţii care au trăit în mileniile lll şi ll î.e.n. în ţinuturile Taclamakan şi Karacum iar în prezent se găsesc în Turkmenistan, Iran, Tadjikistan, Kazahstan, Uzbekistan. Dovezile arheologice menţionate demonstrează că în mileniile Vl – lV î.e.n. pe teritoriile din jurul Carpaţilor, a existat o civilizaţie înfloritoare, cu o religie bine conturată care a fost dezvoltată de grupurile umane ce au migrat în ţinutul dintre Eufrat şi Tigru dar şi alte direcţii (takla: vorbărie, flecăreală, a spune, a conduce, a părăsi + macan/Magan: civilizaţia de la Mohenjo-Daro).
Ce catastrofe au năvălit peste comunităţile carpatice, au determinat spargerea lor si răzleţirea în cele trei zări? Pentru lămurirea acestei întrebări trebuie să căutăm în umbrele timpului calea care să ne ducă spre lumină, altfel vom trăi în continuare în sminteala făcătorilor de adevăruri sacrosante. Am făcut acest comentariu de istorie veche să arăt că noi nu sîntem indo-europeni aşa cum ne dau la cap profeţii neamului iar această minciună nu poate să reziste în fata probelor arheologice dar în special al argumentelor lingvistice.
Si dacă nu sîntem indo-europeni atunci nu sîntem nici latini. Această poveste cu pretenţie de adevăr absolut s-a născut foarte chinuit în mintea reprezentanţilor Scolii Ardelene la sfîrşitul secolului al XVlll-lea dintr-o dorinţă sinceră de identificare a naţiunii române din Ardealul aflat sub ocupaţie austriacă, la tradiţia veche a istoriei europene. Si pentru că în limba română există cuvinte identice sau asemănătoare fonetic si semantic cu limba latină, ei au considerat că au descoperit strămoşul lingvistic. La aceasta mai trebuie adăugat si suportul naţional deosebit dat românilor de sub stăpînirea austriacă care erau consideraţi ca un popor ieşit de undeva dar fără a se şti cînd şi de unde. Aceste două elemente spaţiu, timp au fost răstălmăcite de tot felul de minţi ciuntite, năimite sau smintite ajungîndu-se la monstruozităţi că am fi de origine slavă, sau urmaşii colonilor romani amestecaţi cu slavi sau că sîntem o populaţie slavă din sudul Dunării care a suferit un proces de latinizare în convieţuirea cu populaţia băştinaşă si i-a venit un dor de ducă mai spre nord, a pîndit cînd Dunărea era îngheţată şi tulio! Asemenea basne(născociri), susţinute de istorici si lingvişti români ne-au făcut la fel de mult rău ca si cotropirea gliei străbune. Perfidia manipulărilor istorice s-a manifestat foarte puternic odată cu constituirea statelor moderne pe principiul naţiunii sau a naţiunilor majoritare, unde teritoriul era împărţit sau răşluit după componenta etnică. Minciuna a găsit un domeniu vast de manifestare în care oricine putea contesta pe oricine sau orice iar adevărurile se stabileau în funcţie de puterea si persuasiunea celui mai tare. Iar noi fiind puşi de soartă, aici la mijloc de drum, ne-am aplecat sub furtuni cînd spre apus cînd spre răsărit, dar niciodată această înclinare nu ne-a adus linişte sau bunăstare.
Ca să arăt că nu ne-am schimbat limba sub ocupaţia vremelnică, parţială si prădalnică a romanilor aşa cum îţi schimbi straiele, am urmărit să demonstrez că geţii aveau o limbă inconfundabilă dar cu unele cuvinte care se găseau în latină. Această limbă vorbită de ei, noi o păstrăm în limba veche si contemporană într-o măsură uimitoare iar pretinsa latinizare a poporului român s-a realizat în fapt începînd cu a doua jumătate a secolului XlX şi continuă si astăzi. În susţinerea celor afirmate voi apela la mai multe feluri de probe care au stat si stau si în prezent la îndemîna celor care se ocupă cu studierea originii limbii române.
Argumente istorice. Ocupaţia romană asupra Geţiei/Daciei a durat aproximativ 165 de ani si a inclus în provinciile controlate de cuceritori doar o parte din teritoriul locuit de triburile geţilor. Aceste zone au avut atît un rol economic cît si un rol strategic pe care romanii l-au luat în considerare mereu la împărţirea teritorială făcută de-a lungul ocupaţiei. Se spune că în această perioadă atît de scurtă, geţii ca nişte sărîntoci si-au lepădat limba precum o boarfă uzată si plini de dragoste pentru cuceritori au mers în castrele lor să ia lecţii de latină iar cei mai grei de căpăţînă(comatii) erau traşi de coamă. Istoria a consemnat că dragostea pe care o purtau geţii cuceritorilor romani s-a măsurat totdeauna numai cu ascuţişul săbiei iar relaţiile lor au fost numai între stăpîn şi slugă. Răscoalele nenumărate ale geţilor ocupaţi şi vizitele de lucru neanunţate ale geţilor liberi prin castrele romane sau peste Dunăre dovedesc că aceşti prădători chiar dacă aveau sub control o parte a gliei străbune nu au învins si dorinţa de neatîrnare a străbunilor noştri, aşa cum ne dăscălesc unii cu această poveste însăilată pe sub togă despre binefacerile civilizaţiei Romei. Romanii au urmărit să pună mîna în special pe minele de aur si argint din Apuseni care erau vitale pentru acest popor prădător si plin de arogantă. Nicăieri în istorie cuceritorul nu a venit să aducă celor cuceriţi flori, busuioc şi ceva parale, ei au adus, crime, jafuri de tot felul, nenorociri si distrugerea unor sisteme sociale cînd s-a trecut la ocuparea teritoriului. Să ne amintim ce dezmăţ a urmat la Roma după cucerirea Geţiei şi jefuirea ei de tot ce se putea jefui iar noi şi acum nu prididim să ne lăudăm prădătorii, o facem cu ei în orice ocazie, am făcut-o si cu turcii timp de cîteva secole, ne-am mai uitat si în est 45 de ani pînă am ameţit.
Albanezii au stat sub ocupaţie romană timp de 562 de ani si sub ocupatie bizantină aproape 9 secole şi nu s-au latinizat, nu s-au grecizat ci au rămas un popor căruia nu-i neagă nimeni originea tracă. Mai mult si în prezent ei au două dialecte desi ocuparea lor a fost totală atît sub romani cît si sub bizantini. Istro-românii, o comunitate de cîteva mii de oameni emigrată din Ardeal în secolul XV în Croaţia sau poate o rămăşiţă a vechilor geţi, îşi mai păstrează si în prezent dialectul chiar dacă numărul lor s-a redus la cca 200 persoane. Ardelenii au stat sub ocupaţie maghiară cca 800 de ani şi nu si-au pierdut limba sau obiceiurile aşa cum ar trebui să fie după dogma latinităţii.
Lipovenii au 300 de ani de cînd trăiesc în mijlocul poporului român dar si-au păstrat cu sfinţenie limba si obiceiurile, la fel este situaţia ţiganilor cu care convieţuim de cca 600 de ani. Cel mai concludent exemplu este al aromânilor care, deşi au un dialect apropiat cu limba noastră, totuşi nu şi-au pierdut identitatea lingvistică si tradiţiile chiar dacă convieţuim de peste 2000 de ani. Prea ne cred unii proşti sau grei de cap!!
Asemenea argumente nu dau bine deloc la dogma latinităţii, povestea este prea străvezie ca să fie si adevărată. Dar să mergem cu pipăitul chiar în bîrlogul ursului(romanilor) să vedem cum stau lucrurile la ei acasă în ciubota italică. Istoria ne spune că puterea militară a Romei s-a înzdrăvenit după mari opinteli împotriva etruscilor, triburilor samnite, celţilor din nordul peninsulei italice, grecilor din sudul peninsulei, a punilor care au bătut în porţile Romei într-o vizită nepoftită. După ce-au supus toată peninsula la sfîrşitul secolului lll î.e.n. şi nu au mai avut pe cine jefui(acesta era obiectivul oricărui război în antichitate dus pe teritoriul străin) romanii si-au înălţat ochii către răsărit si în urma unor războaie cumplite au ajuns să controleze toată peninsula balcanică pînă la Dunăre. Mă opresc aici pentru că atît ne interesează pe noi. Dacă săndăluţa romană a păşit falnic în toată peninsula italică timp de aproape 700(şapte sute) de ani cît au controlat-o pînă la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus în anul 476 e.n., cum pot explica magiştrii noştri în lingvistică faptul că şi în prezent în Italia se vorbesc 12 dialecte iar în România(fosta Dacie) nu există dialecte chiar dacă a fost sub ocupaţie romană numai jumătate din teritoriu timp de 165 de ani.
Grija prădătorilor fată de cei prădaţi este consemnată de istorie ca un blestem al celor neputincioşi în fata violentei oarbe sau a vicleniei.
Spaniolii, după ce i-au măcelărit pe incaşi şi celelalte popoare amerindiene le-au mai dat si o mulţime de boli care au făcut ravagii reducînt populaţia la aproape la un sfert într-o sută de ani. Cu tot acest dezastru ei si-au păstrat limba si cultura chiar dacă de atunci trăiesc într-un mediu social străin lor. Popoarele din Africa ce au fost tratate cu o sălbăticie greu de imaginat au reuşit să-si păstreze limba si cultura în ciuda faptului că sistemul social a fost distrus în cea mai mare parte. Să facă geţii excepţie de la această regulă elementară a supravieţuirii în care orice supus încearcă să-si păstreze identitatea si să scape cît mai repede de stăpîn? Nimeni cu mintea întreagă nu poate accepta această tîmpenie. Ei care erau cel mai numeros popor din Europa nu s-au vîndut ca o turmă de oi cohortelor romane iar cel mai bun exemplu este moartea viteazului Diogio/ Decebal după zicerea romană, care a preferat să se sinucidă decît să fie circar la Roma. Dar acest blestem al istoriei ne-a făcut să avem circari printre noi si chiar la noi acasă. Cine nu vrea să gîndească însemnă că nu are cu ce să gîndească şi pentru o asemenea meteahnă nu va fi pus în obezi sau trimis la ocnă.
Argumente etnografice. Columna lui Traian din Roma ni-i prezintă pe geţi îmbrăcaţi în iţari cu căciulă(cuşmă) si cămaşă lungă pînă aproape de genunchi încinsă cu un brîu. În picioare purtau opinci iar ca arme foloseau arcul cu săgeţi si sabia încovoiată la vîrf. Femeile dace purtau cămaşă lungă peste genunchi cu deschidere la gît si umblau încinse pe mijloc. Imaginea de pe columnă este în fapt imaginea tipică a ţărancei si ţăranului român de la începutul secolului XX. Dar acest port este specific si aromânilor, popor care vorbeşte un dialect apropiat de limba române si pe care istoria l-a consemnat foarte rar. Greu de acceptat ideea că geţii au renunţat la limbă în 165 de ani de ocupaţie străină dar si-au păstrat intact portul timp de 2000 de ani iar în portul lor actual nu se găseşte nici un element din vestimentaţia romanilor! Să ne oprim asupra elementelor de vestimentaţie specifice celor două popoare. Femeile romane purtau în picioare: campodes(sandale uşoare pentru drumeţie), coturni (botine scumpe pentru teatru si ceremonial), crepidae(botine de folosinţă curentă), conipodes(pantofi cu vîrf ascuţit), calceus(papuci din piele de căprioară), enemides(pantofi cu vîrf moale), lancia(papuci de casă), laconica(sandale pentru plimbare) muleus(papuci din stofă brodată cu aur), peribarides(încălţăminte numai pentru nobili) saltides(pantofi uşori pentru dans) iar femeile gete purtau opinci sau umblau cu picioarele goale. După cum se vede nu le-am moştenit nimic din vestimentaţie. Si invers să vedem dacă vestimentaţia noastră se găseşte în latină, vom constata: căciulă(pileus), călţun(caliga), cămaşă(subbcula), cojoc(pelliceum), iţari(bracae). Dacă nu le-am preluat portul şi nu le-am asimilat cuvintele ce definesc vestimentaţia atunci cum susţin lingviştii că geţii au renunţat la limba lor şi aşa, într-o sminteală generală s-au trezit vorbind latina pe coclauri. Nici folclorul si nici tradiţiile noastre nu sînt comune cu cele ale latinilor chiar dacă unii bagă în această matriţă tot ce este specific şi ne individualizează de alţii. Dovada vine si de la tradiţia mărţişorului care nu se găseşte în obiceiurile romanilor dar ai noştri latinişti spun că tot de la Rîm se trage şi şnuruleţul cu cele două buburuze. Ei ştiu că în siturile arheologice din România s-au descoperit mărtisoare vechi de 8000 de ani iar tradiţia acestei podoabe de primăvară o au numai românii, bulgarii, aromânii si albanezii, adică cei care cu mii de ani formau marea familie a tracilor după vorba grecilor. Iar bulgarii au preluat acest obicei de la geţii/mesii cînd s-au aşezat în sudul Dunării în secolul Vl e.n.. Termenii noştri care definesc vestimentaţia tradiţională sînt mult mai vechi decît cotropirea Daciei de către romani şi nu au nimic comun cu limba acestor invadatori. Geţii locuiau în cătune şi sate fiind organizaţi pe şatre iar romani pripăşiţi pe la noi trăiau în canabae – aşezări de lîngă taberele militare; vici – aşezări rurale unde anexau şi cătunele băştinaşilor şi pagi – denumirea aşezărilor formate din populaţia autohtonă. După cum se vede nimic comun în sistemul de organizare administrativă nu am păstrat de la aceşti prădători. Dar de ce avem unele cuvinte comune fonetic si semantic cu limba latină ?
Argumente lingvistice. Ca să facem lumină în această nebuloasă a originii limbii române trebuie să vedem cine au fost latinii si originea limbii lor. Mitologia romană spune că neamul latinilor ar fi venit în Italia după distrugerea Troiei de către greci iar ei sînt urmaşii troienilor. Povestea este încîntătoare numai că nu a avut putere de convingere la istorici pînă a venit un ,,nespecialist” nepoftit pe nume Schliemann, care, după ce si-a otrăvit mintea cu Iliada a spus că războiul Troiei este o realitate istorică. Această afirmaţie trebuia verificată şi dovedită cu probe. Mergînd pe urmele povestirii lui Homer, Schliemann a descoperit ruinele Troiei, a crezut că a descoperit comoara lui Priam şi a confirmat că Iliada trebuie privită ca o sursă de informaţii istorice. Si atunci de ce nu vrem să acceptăm si ideea că latinii ar fi urmaşii troienilor cînd evenimentul este menţionat cu lux de amănunte în Iliada. Arheologia ne oferă probe indiscutabile că ţinutul carpatic a fost locuit încă din mileniul XV iar din mileniul Vll există mai multe centre de cultură a căror viată poate fi urmărită o perioadă lungă de timp. În sudul Dunării, în peninsula balcanică şi Grecia probele arheologice dovedesc începînd cu mileniul V, existenta unor populaţii care practicau păstoritul si o formă de agricultură mai simplă. Peste mare, în podişul Anatoliei, cultura de la Çatal Hűyűk a înflorit în aceeaşi perioadă. În mileniul V din Carpaţi pînă în Anatolia existau comunităţi umane care ne-au lăsat dovezi clare ale trecerii lor prin timp. Iar Troia a fost un centru important de tranzit între aceste două orizonturi ale lumii vechi, nordul carpatic si sudul anatolian cu Asia Mică. Troia ca centru urban a fost datat din mileniul lll, a fost distrus de mai multe ori si iar reconstruit pînă l-au făcut cenuşă aheii iar Homer a pus în versuri acest eveniment tragic lăsîndu-l posterităţii. Populaţia acestei zone era un amestec de pelasgi ca vechi locuitori ai Greciei, ionieni(din neamul ilirilor si al tracilor), misi, hititi poate ahei si alte seminţii. Poziţia geografică îi permitea să controleze comerţul dintre nord si sud iar în jur avea un ţinut foarte roditor, renumit pentru creşterea oilor şi cailor. Opulenta si luxul acestei cetăţi a atras poftele aheilor, care trăiau mai mult din jaf si silnicii. După ce au cucerit oraşul cu faimosul ,,cal troian” l-au jefuit si l-au dat pradă focului iar o parte din locuitori s-au salvat plecînd spre alte meleaguri si ajungînd în Italia. Valurile de invadatori – ionieni, ahei, eolieni si dorieni – care s-au stabilit în Grecia i-au împins pe pelasgi de pe litoral în ţinuturile cele mai grele vieţii, în munţii din nord. În ,,perioada obscură” a grecilor(secolele Xll – Vll î.e.n.) nu se mai aminteşte nimic de pelasgi dar aceasta nu înseamnă că ei au dispărut sau au fost asimilaţi de greci. Din comercianţi si pescari, pelasgii au devenit păstori în munţi pe platourile aride si înalte. Pe acest teritoriu, la sfîrşitul secolului V î.e.n. se formează si se consolidează statul macedonean ca o monarhie. Macedonenii(machidonii) vorbeau o limbă diferită de a grecilor si erau priviţi de aceştia ca barbari. Filip, regele Macedonie (359-336 î.e.n.) a organizat statul si armata devenind cea mai mare putere în zonă ceea ce nu-i încînta deloc pe greci. Acesta a cerut să participe la întrecerile olimpice a grecilor din anul 340 î.e.n. dar a fost refuzat pe motiv că este barbar(străin) iar sărbătoarea este numai a elenilor. După doi ani, prin bătălia de la Cheroneea, Filip îi învinge pe greci si supune toate oraşele state. Fiul acestuia, Alexandru Makidon a preluat conducerea statului în anul 336 î.e.n. si a împins graniţele puterii sale pînă în India, fondînd imperiul elenistic. Capitala regatului macedonean se numea Pela (pel: a fi întuneca, a se murdări, a se plimba, a defila + a: a adăpa vitele, străbun, rădăcină, braţ, armă, neam, clan), adică baştina păstorilor sau rădăcina neamului păstorilor. Pe acelaşi teritoriu al munţilor din nordul Greciei cîteva secole mai tîrziu istoria îi menţionează pe macedoromâni(machidoni) sau aromâni. În limba română veche cuvîntul pelag are semnificaţia de întindere mare de ape, mare, imensitate si se compune din fonemele emegi(limba străbunilor carpatici) pel: a fi întunecat, confuz, a se murdări, a defila, a se plimba + ag: a aranja, loc, parte, faimă, coastă, învechit. Acest cuvînt arată că a existat de-a lungul timpului o legătură strînsă între cei din nordul si sudul Dunării. Cum aceşti pelasgi erau navigatori iar tara lor(Grecia) era înconjurată de ape, cei din nord i-au reţinut fonetic si semantic aşa pentru că vorbeau aceeaşi limbă sau o limbă foarte apropiată. Dar acest cuvînt există si în latină sub forma pelagus ce semnifică întindere mare de ape, mare, largul mării. Deci cele două limbi păstrînd termenul pelag/pelagus într-o formă apropiată dar cu aceeaşi semnificaţie semantică, înseamnă că au o rădăcină comună. Populaţia din sudul Dunării, în mileniile V-l î.e.n. vorbea o limbă apropiată cu cea din nord pentru că pelasgii erau neamuri apropiate cu triburile carpato-dunărene, asa cum este în prezent aromâna si româna. Dar în ţinutul lor de origine – regiunea muntoasă a Macedoniei, există o depresiune cu aspect de cîmpie numită Pelagonia(pelag + on: popor, neam, a locui, rude + ia: tinut, avere, a apăra) iar în NV regiunii există o vale numită Polag iar pe la 1200 exista în această regiune o cetate numită Pelag. Aceste cuvinte arată că neamul pelasgilor nu a dispărut niciodată din sudul Dunării chiar dacă fiecare l-a botezat după timp si nărav. Ei îsi ziceau în epoca feudală armîn (aromîni sau makidoni) iar cei din nordul Dunării îsi spuneau rumîn.
Cuvîntul pater, în latină cu sensul de tată biologic dar şi de seful unei familii formate din mai multe generaţii sau a unui clan se găseşte în eme-gi sub forma patesi si are întelesul de administrator, guvernator. Sensul social al termenului este cel care se îngrijeste de existenta unei comunităţi si de raporturile dintre comunitate si indivizi sau dintre membrii comunităţii. În quichua există termenul de patiri cu semnificaţia de responsabil sătesc ce împarte puii de lama cînd se întorc toamna de la păşunat. Cu aceeaşi semantică limba română are cuvîntul părinţi formă puţin modificată prin inversarea ultimelor silabe. Dar limba noastră are si forma de pater cu sensul de nebun, violent, ţîcnit. Ca să înţelegem semnificaţia acestui cuvînt trebuie să umblăm puţin prin memoria istoriei si să ne amintim de năravurile si apucăturile romanilor. Înnebuniţi după avere si putere, au urmărit în perioada lor de glorie să cucerească lumea pe care o puteau pipăi cu ascuţişul săbiei si aşa nepoftiţi sau arătat si la graniţele Geţiei. După ce au supus sub jugul lor jumătate din teritoriul locuit de daci, au aplicat sistematic o jefuire absolută a bogăţiilor inclusiv robirea populaţiei aptă de efort fizic. Zona ocupată de romani arată clar că îi interesa aurul si argintul ce stătea ascuns în pîntecele munţilor Apuseni. Pentru pretenţia lor de civilizatori si apărători ai celor slabi, geţii i-au considerat nebuni pe motiv că ei nu au rîvnit la civilizaţia romană, nu au alergat după aurul si argintul lor iar ocrotirea era numai sclavie. Poate doreau să-i convingă pe geţi că sînt smintiţi de nu-si folosesc bogăţiile atît de trebuincioase Romei pentru măceluri si orgii numite subţire ,,serbări ale victoriei”. Niciodată prădătorii nu au adus fericire celor prădaţi aşa cum au pretins iar noi cunoaştem vicleşugul venit atît din est cît si din vest. Orice nepoftit îşi arată interesul şi intenţiile generoase cînd aveai ceva pe care nu erai dispus să-l cedezi.
Mai avem noi un cuvinţel pe care foarte mulţi ni-l pun în nas cînd este vorba de originea neamului si a limbii. Zice cronicarul în al său letopiseţ că ,,de la Rîm ne tragem”. Eu cred că de la Rîm ni se trage! În eme-gi (limba străbunilor carpatici) rîm are semnificaţia de străin, duşman, a distruge, ostilitate, rău, necaz. În limba română există verbul a rîma cu sensul a duşmăni, a face rău, a pizmui, a pune la cale o ticăloşie, a batjocori, a umbla cu vicleşuguri. Identitatea semantică şi fonetică nu poate fi pusă in discuţie. Spun profeţii întru adevăruri plăsmuite că acest cuvînt vine din limba slavă si arată chiar capitala imperiului roman. Dar slavii au venit peste noi la cca două secole după retragerea romană din Geţia. Atît dispreţ arată fată de memoria acestui popor, care după imaginaţia lor bolnavă, şi-a uitat prădătorul ce i-a transformat în robi si le-a luat chiar cenuşa din vatră? Noi i-am păstrat ca duşmani si oameni vicleni puşi numai pe răutăţi si această semnificaţie dăinuie si astăzi în expresia ,,mă rîmi”. De ce nu admitem că slavii au împrumutat din limba noastră acest termen pentru că geţii au intrat în contact cu romanii cu cca 500 de ani înaintea lor si i-au cunoscut foarte bine dar mai ales le-au suportat 165 de ani tirania si violenta însoţită de un jaf fără pereche.
Grecii numeau poporul de la nordul Dunării, get. În eme-gi există cuvîntul git cu sensul de bărbat, viguros, a conduce, a stăpîni, lung, îndepărtat, vag şi giti(gidi) cu sensul de gînditor, duh, suflet, a medita, a se întrista. În migrarea lor către sud triburile de greci au trecut pe la noi si ne-au găsit aici stăpînind munţii si apele; eram destul de numeroşi si de puternici ca să nu ne sfîrîie călcîile la vederea lor. În cultura greacă, geţii au fost consideraţi ca un popor plin de înţelepciune si cu năravul meditaţiei, de unde ne-a rămas această meteahnă a mioriticului. În limba română avem cuvîntul getbeget (get + be: a fi generos, a dezvălui, a arăta, a merge departe, distantă mare + get) cu sensul de neaoş, din moşi strămoşi, străvechi, autentic care te duce cu gîndul la rădăcina străveche a neamului nostru, suntem urmaşii geţilor, adevăraţi, cei din vechime.

< Anterior

Următor >

Chemare la neuitare VIII
Cuvinte care se găsesc identic sau apropiat în emegi, româna veche si engleză.

a: interjecţie care exprimă uimire, uluire, nedumerire sau articol = a: interjecţie – vai!; prepoziţie – unde, cînd, încotro, arată mişcarea, articol – sufix cauzal, [a: uimire, mirare, nedumerire].
aga: conducător, sef militar = aga: coroană, regalitate, faimă, [age: vîrstă, a îmbătrîni].
agil: abil, priceput, istet = igi-il: a direcţiona ochii spre, [agile: vioi, sprinten].
ah,ahi: nedumerire, aprobare, confirmare, a încuviinţa o acţiune, a primi o răsplată = ah,ahi: a se grăbi, arogantă, trufie, a fi de partea cuiva, răsplată, [ah!].
altar: locul unde se aduc ofrandele sau se fac sacrificiile într-un cult religios. Neamul emeş avea o religie monoteistă cu An în frunte ca entitate spirituală ce reprezintă veşnicia si de unde vin toate. Ziguratele erau construcţii atît cu caracter laic dar si religios, aveau forma unor piramide în trepte iar în vîrf exista un altar unde se aduceau ofrandele si sacrificiile = al-tar: a ciopli cu o unealtă, a îndepărta prin tăiere, a delimita, a finisa, a grava [altar: altar].
am: posesie, existentă = am: a fi, [am: a exista].
an: unitate de măsură a timpului, format din 365 de zile si cuprinde o rotaţie completă a Pămîntului în jurul Soarelui. Vechile populaţii percepeau anul ca o veşnică schimbare de două anotimpuri, vara si iarna determinate direct de ciclul agrar. Vara începea odată cu perioada muncilor agricole (martie-aprilie) si se termina cînd se aduna recolta (septembrie-octombrie), după care venea iarna iar Anul Nou era sărbătorit în luna martie ca o sărbătoare a renaşterii si reînvierii. Această tradiţie s-a păstrat la români pînă la începutul secolului XVlll.= an: lumină, cer, rai, An Nou, seminţe, ciorchine, înalt, [an: excelent].
angara: obligaţii impuse în trecut ţăranilor peste cele legiuite, muncă fără plată, corvoadă, belea, greutate, necaz = a-ngar: a acţiona puternic, a persecuta, a rezista, a subjuga, [anger: mînie, violentă].
are: cuvînt care arată posesia unui obiect sau a unei însuşiri de caracter = a-ri: a da naştere, a zămisli, [are: a avea].
argument: suportul unor idei, posibilitatea de a convinge pe cineva, probe în dovedirea unor afirmatii, mijloacele prin care se realizează o demonstraţie = adament: argument, luptă, bătaie, [argument: dovadă, argument].
aria: suprafaţă de teren pregătită special pentru treierat, bătutul fasolelor, depozitarea cerealelor provizoriu pe cîmp. Se smulg buruienile, se nivelează terenul de muşuroaie iar pentru bătutul fasolelor se întinde pe arie pînze de dimensiuni mari = a-ri-a: întindere mare, desert, pustiu, district, spaţiu delimitat, [area: arie, suprafaţă de teren].
as: exprimă o poftă, o stare de nemulţumire = as: dorinţă, blestem, a pofti, a visa, a dori, a blestema, [as: ca si, pentru că].
at: cal bun, armăsar = at,ad: a trimite, a plimba afară, chiot, tată, [at: după, la].
ba: a behăi = ba: lînă, tunsoare, a scoate sunete, a purta [baa: a behăi].
baba: femeie bătrînă, femeie grasă si fără putere datorită vîrstei, care se ocupă cu ghicitul, în familie are grijă de copiii mici = ba-ba: a da, a împărţi, a prezice, caltaboş, terci din malţ încolţit, [babe: copil mic].
bag: acţiunea prin care un obiect sau fiinţă se introduce într-un spaţiu închis = bag: cuşcă, a închide în cuşcă [bag: a vîrî, sac, pungă, a şterpeli, tolbă, a aduna, a se umfla].
bal: scandal, tărăboi, balamuc, mulţime, agitaţie = bal: a săpa un canal, a canaliza, mulţime, [ball: mulţime, zgomot].
ban: mare dregător în Muntenia, conducător al Olteniei care răspundea numai în fata domnului si avea drept de judecată = ban,(ba-na): măsură adevărată, înclinare a capului, a se pleca, [ban: a interzice, a se pleca].
banda: grup de persoane care au scopuri comune sau pun la cale acţiuni comune, în realizarea celor propuse se sprijină reciproc = banda: sprijin, suport, a sprijini, a susţine, impetuos, fioros, pătimaş, [band: grup, ceată, echipă].
bara: obstacol din lemn sau din metal care se pune pentru a opri accesul pe un drum, blocarea unei căi de acces, obstacol natural care limitează orizontul = bara: a întinde, a desfăşura, a dispărea dincolo, a fi lungit, [bar: bară, barieră].
barbar: persoană violentă care distruge totul în cale, denumire dată de greci persoanelor străine de limba si tradiţiile lor = bar-bar: a se dezlănţui, a zdrobi, a lua cu asalt, străin, iscoditor [barbarian: violent, sălbatic].
barim: cel puţin, limită inferioară a unor reguli sau interese care condiţionează începerea unei acţiuni= bar-rim: tinut uscat, sterp, secetos, lipsit de resurse. [barium: mare, întins].
bariu: mare, mult, arătos = ba-ru: a întinde, a lărgi, arogantă [barium: bariu].
bat: a lovi, a pedepsi = bat,bad: a se urca pe, suferinţă, încercare grea, dificultate, fortăreaţă, [bat: a lovi cu bastonul].
bază: partea de jos a unei construcţii care se află în pămînt si se realizează din materiale mai putin finisate, locul de pornire a unei acţiuni, omul simplu dintr-o societare ierarhizată = ba-za: persoană fără valoare socială, [bases: bază].
be: sunetul scos de oi cînd se rătăcesc sau le este foame ori sete, a behăi = be: miros urît, a zbiera, a căuta, [baa: a behăi].
be: a îndemna pe cineva să bea, a trage la măsea = be: a curge, a fi generos, a striga, îngînfare, a se afuma, a şterge, [be: a comunica, a bea].
beli: a jupui, a bate cu năduf = bel,bil: a vîna, a da ghionti, a arde, săpuneală, a se încălzi, [belie: a defăima, a înjura].
bes: vînturi, gaze la stomac si intestine = bes,pes: a lărgi, pîntece, măruntaie, necazuri, [beshrew: a blestema].
bîze: muşte, albine = biz(e): a striga, a tipa, a alunga afară, [buzz: bîzîit, zumzăit, a bîzîi, a se afla în treabă].
boş: testicul = bos,pus: durere, mic, motive grave, [bosh: prostii, necazuri].
buba: umflătură cu puroi care apare în urma unei infecţii, iritaţie a pielii = bu-bu: puroi, bubos, a băga în foc, a arde, a apare, [buble: a face băşici].
buci: cur, a bate la buci – a primi bătaie, a lua la buci – a rămîne însărcinată = buci,pus: tare, a supăra, a mîhni, durere, îngust, suferinţă, durerile facerii, [buck: ţap, mascul, a se înfierbînta].
buluc: năvală mare, grămadă, droaie, toţi deodată, gloată, în masă, cu grămada, unul peste altul, deodată, îmbulzeală, iute, repede = buluc,bulug: a se năpusti, a da buzna, a da junghiuri, a trage, a izbi, a fi nervos, musculos [bullock: bou].
bun: satisfacţie, reuşită, a se confirma o stare de fapt = bun: luminat, uşor, deschis, suplu, rar, [bun: coc].
buş: trîntă, lovitură, a culca la pământ, a bate = bus,pus: durere, suferinţă, voinic, tare, [bush: tufă].
campa: a întinde corturile, a tăbărî = canpa,ganba: piată, loc de vînzare, mulţime, a evalua, [camp: tabără].
cana: vas mic pentru băut lichide = cana: a tulbura, a agita, atent, [can: cană].
canon: chin, necaz, supărare mare, jale, constrîngere = canon,canun: urlet, strigăt puternic, [canon: muncă, regulă].
cap: extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor unde se află creierul, principalele organe de simt si gura, început, în fată = cap,cab: a fi atent la concentrarea gîndurilor, a creste atenţia, (figurativ) locul unde se măsoară si se cîntăreşte totul, [cap: capac, vîrf, culme].
car: mijloc de transport cu două sau patru roti folosit atît pentru deplasări cît si în lupte = car: a sosi la, a trimite, a mîna, a călători, a transporta, [car: car].
cara: a transporta, a duce, a primi, a trimite, a da, a mîna, a călători în afară, a face = car: chei, port, a primi, a trimite, a da, a mîna, a călători în afară, a face, a transporta, a scoate la păşunat, a jefui, a scăpa, a ieşi, a evada, [carat: cărat].
caz: sanşă, ocazie, apariţie = caz,gaz: posibilitate, şansă, a se ivi, a apărea, a se înghesui, a se certa pentru, [case: caz].
căpăra: a zgîrîia, a fierbe, a se înfuria, a scînteia = capari,gaba-ri: a se confrunta, [caper: poznă, a se zbengui].
cer: a face o solicitare, a obliga la o decizie = cer,ser: a decide, a fi obligat, [cheer: a consola, a ajuta].
cică: chipurile, vorba vine!, cam aşa = cic,gig: a fi abătut, a părăsi, a respinge, ignorant, întunecat, [check: mic, esec].
cin: clasă, tagmă, breaslă, dregătorie = cen,sen: ceartă, dispută, luptă, gîlceavă, tărăboi, [kin: înrudit].
cioc: gest făcut la petreceri prin atingerea paharelor sau a cănilor după care se bea continutul si are semnificaţia de noroc, belşug; gura păsărilor = cioc,sug: hrană, alimente, provizii, portie de hrană, [chuck: cioconit, mîncare].
cip: cîntecul păsărilor zburătoare care îsi invită partenerul la dans = cip,gib: a dansa, a se îndoi, gratie [chirp: a ciripi].
cir: terci subţire din mămăligă, turtă din făină de grîu si apă coaptă pe plită = cir,sir: a curge, a amesteca, a scufunda în apă, foc, [cheer: mîncare].
ciri: suflet, fire = ciri,giri: curat, a scoate la iveală, a admite, a închide gura cuiva, [cheer: stare sufletească, aclamaţie].
ciur: dispozitiv prin care se cerne = ciur,sur: lut pentru tăbliţe care era dat prin ciur si apoi modelat pentru scris, [churn: a agita, a frămînta].
cît: a alunga mîţa şi semnifică ,,du-te la şoareci – chit” = cît, gid: a trage, a prinde, a strînge, a înhăta, [cats : pisică]. chendelă: lăuză, femeie care a născut un copil viu si sănătos aducînd bucurie familiei si comunităţii din care face parte = chi-enedi: bucurînd pămîntul, dansînd, [kind: amabil, specific, rasă, neam].
chenead: closet, privată, umblătoare = chi-enedi: bucurînd pămîntul, miscînd [kennel: cocioabă, bordei].
chilă: partea de jos a navei aflată sub apă pe care se fixează lateralele = chi-la: a observa, a fi atent la, a potrivi, a îndrepta, a lua în seamă. [keel: a răsturna, partea unui nave care stă în apă, a arunca pe spate].
chila: măsură pentru volum egală cu l litru = chi-la: măsură pentru lichide egală cu 1,2 litri [kilo: kilogram].
chiler: încăpere mică si retrasă, loc de taină, spatiu foarte mic într-un perete, firidă = chilim: grup de animale mici si fricoase, mamifer foarte mic [killer: ucigaş plătit, cel care te omoară pe la spate].
chili: a ascuţi, a pregăti o unealtă pentru tăiat, a pili = chili: în totalitate, a roade cu pricepere [kill: a pregăti pentru tăiat].
chin: muncă istovitoare = chin: muncă, timp de lucru, a pune la muncă, a se crispa, muncă istovitoare, [kine: a intimida].
chindie: timp al zilei către apusul soarelui, masă luată de lucrători la cîmp pe la orele patru după amiază, concert de seară dat de muzica domnească, instrumente muzicale asemănătoare cu toba mare, dans tărănesc asemănător cu sîrba = chi-enedi: bucurînd pămîntul, dansînd, veselind, [kind: specific, propriu, natură].
chingi: bucăţi de lemn care se pun pentru a întări o structură de lemn, fîsii de pînză sau piele din hamul cailor, prinsă de hloabe si folosită pentru protecţia abdomenului la cai, fîşie de pînză sau piele folosită pentru fixarea şeii, cingătoare de pînză groasă folosită pentru protecţia abdomenului la femeile însărcinate sau la oamenii care fac efort fizic deosebit, ,,a tine închingi” – a constrînge, a controla, ,,a lăsa din chingi” – a lăsa liber, ,,a-l tine chingile” – a fi sau a se simţi în putere, a fi în stare = chi-en-gi: denumirea emegi a teritoriului dintre Tigru, Eufrat şi Golful Persic [king: rege, a conduce, a robi].
chip: stare de nelinişte, obrăznicie, scandal, gălăgie = chip,chib: a lega, a potoli, a linişti, a tine în frîu, a domoli [keep: a păstra, a retine, a înşfăca, a tine în captivitate].
chit: suman negru sau alb, tundră, a achita integral o datorie, a compensa o datorie = chit,chid: a aranja, a pregăti, a se strîmba, a merge, a nimeri, a cîştiga, a retrage, a şterge, a deposeda, a da, a dezvălui, [kid: a păcăli, a glumi].
chiti: a ochi, a trage la tintă, a pune la cale ceva, a aprecia, a tine socoteală = chi-ti: loc delimitat, rînduială, ordine obligatorie, a tinti [kitty: a aduna, a încărca, economii, a bate ţăruşi, a copleşi cu beneficii].
codi: a se frăsui, a-si da importantă, a vorbi mult si tare = codi,gu-di: a face zgomot, a vorbi tare, [cuddy: prost, nătîng].
cop: fund de cos sau de pălărie, urcior, cană de un litru, cofă, conţinutul unei căni, măsură de capacitate de aproape un litru = cop,cub: cos din trestie sau răchită, împletitor de coşuri sau rogojini, [cop: a prinde, a înhăţa].
cucu: pasăre de culoare cenuşiu-închis care depune ouăle în alte cuiburi iar puii sunt crescuţi de aceşti părinţi adoptivi, persoană singură care nu comunică cu nimeni si preferă singurătatea ,,singur cuc” = cucu: întuneric, umbră, culoare închisă, loc întunecos, [cuckoo: cuc].
cupă: vas pentru băut vin, vas de lemn scobit, folosit de ciobani la stînă pentru apă, lapte, caş, cofă cu care se ia mălaiul, unitate de măsură pentru lichide, cofă, oca, vasul cu care se ia vama la moară = cupa,gub(a): a opri, a pregăti din timp, a servi, a ajuta, a împlini, a pune deoparte, a curăţa, [cup: cupă, cană].
cur: fund, şezut, buci, anus, organ sexual feminin = cur: a atinge, a se ridica, intrare, ieşire, a intra, a elibera, a uimi, a fermeca, a da la spinare, des, stufos, proeminent, mare, [cur: mitocan].
cut: cal şchiop de un picior = cut,cud: a tăia, a răni, a blestema [cut: tăietură].
dagă: pumnal cu lama scurtă si groasă, în trei muchii, cu vîrf ascuţit, cu întrebuinţare şi semnificaţie religioasă şi socială = da-ga: asociaţie, organizaţie, cameră, casă, grup conducător, drum , a se aduna, [dagger: pumnal].
dală: placă din piatră sau ceramică folosită pentru pardoseli. Neamul emeş, pentru că nu avea piatră suficientă a inventat cuiele din ceramică arsă si smăltuită. Aceste cuie se fixau atît pe zidurile exterioare si interioare cît si pe podea realizînd suprafeţe netede, rezistente si policrome = dala: ac, daltă, a găuri, a pătrunde [dale: vale, suprafaţă netedă].
dam: sură mică, grajd primitiv, bordei, adăpostul unei familii sărace, acoperişul capului pentru soţ şi soţie = dam: sot si sotie, cei care îsi duc viata împreună si vor lăsa în urma lor urmaşi [dam: femelă, femeie].
dar: obiect care se dă unei persoane ca recunoştinţă si respect, parte dintr-un întreg care se dă cu titlu gratuit, ofrande, jertfe, pomeni, realizări de excepţie în concepţia creştină, a împărţi, a distribui, a rupe, a fragmenta = dar: a împărţi, a rupe, a tăia, a culege, sticlă mică, pahar mic [dare: a îndrăzni].
dări: obligaţii către stat, domnitor sau boier, biruri = da-ri: a achita dintr-o obligaţie, a apăra [dare: a înfrunta, a provoca].
deduc: reţin, judec = di-duc,di-dug: a judeca, a deduce, [deduce: a deduce].
dig: construcţie pe lungimea malului unui rîu cu scopul de a feri de inundaţii sau de-a curmezişul cu scopul de a crea o acumulare de apă. Executată din pămînt si întărită pe partea apei cu faşine de nuiele sau cu plante care trăiesc în mediu umed = dig: a fi umed, domol, care poate fi exploatat [dig: săpare, a lucra cu sapa, a înfige].
doli: a ocoli, a curge lin = doli,dul(i): movilă, dîmb, morman, a se ascunde, a se adăposti, a se apăra, [dole: destin ].
dop: obiectul care astupă o gură = dop,dub: a introduce tăbliţa într-un recipient, a umple, a păstra, [dope: a acoperi cu].
dosi: a ascunde, a acoperi, a feri vederii = dosu,dusu: coşurile folosite la curăţirea canalelor si purtate pe cobiliţă pe care lucrătorul nu le vede simultan, [doss: pat, a dormi într-un azil].
dubi: a tăbăci, a argăsi, (despre in si cînepă) a se muia, a se topi, a se destrăma = dub(i): recipient mare, a umple, a păstra, a amesteca, a vopsi, a aşeza [dub: a unge pielea cu grăsime sau cu răbuială, a păcăli].
dulu: a dezlega, a da drumul = dul(u): a aduna, a spune, a se supune, adăpost [dull: slab, plăpînd, durere].
dup: mers foarte apăsat, a alerga cu paşi grei, a dupăi = dup,dub: a lovi cu piciorul, a hurui, [dup: găgăuţă, a prosti].
egal: stare de echilibru, raporturi de reciprocitate perfectă, relaţii sociale bazate pe principii recunoscute si acceptate de toţi membrii comunităţii. La neamul emeş, judecarea pricinilor se făcea la templu care avea atît un caracter religios (loc pentru ceremonii religioase) cît si un caracter laic (aici se judecau litigiile dintre membrii comunităţii respective si tot aici se făceau rezerve de produse alimentare pentru perioade de criză). Ţăranii din Moldova istorică au în casele lor o cameră cu destinaţie specială numită ,,casa mare”, ,,odaia mare”, unde se tine zestrea, icoanele de preţ, lucrurile de valoare si se sărbătoresc evenimente deosebite. Aici toţi cînd se aşează trebuie să respecte rînduiala impusă de gazdă în desfăşurarea evenimentului = e-gal: templu, palat, [egal: zău!, pe legea mea!].
gad: pureci, păduchi = gada: rufărie, lenjerie de corp de in sau de cînepă, [gad: a hoinări prin, a umbla aiurea].
gagă: termen respectuos pentru femeia care te ocroteşte = gag(a): a da sau a cîrpi cuiva o palmă, [gag: a constrînge la tăcere, a-i pune căluş].
gaj: garanţie = gaj,gaz: posibilitate, a se certa pentru, a anula, [gaj: gaj].
gat: zăgaz din piatră făcut de-a curmezişul unei ape curgătoare pentru a prinde peste = gata,gada: a termina o ţesătură, plasă, a prinde, a păzi, [gate: poartă].
găman: mîncăcios, găucios, lacom = gamun: grăunte de chimen, a aduna mîncare [gammon: suncă, a afuma slănină, a trage pe sfoară].
ger: frig puternic, scăderea temperaturii pînă la îngheţarea apei si distrugerea vegetaţiei = ger,gir: a alerga, a fugi, a se grăbi, a aluneca, adăpost, a rezista [gear: îmbrăcăminte, viteză, a se grăbi].
geri: împerecherea porcilor = giri: rît, a mirosi, a face rod, [gir: cuplat, unit].
gig: sul de pînză, val de tesătură = gig: a fi descurajat, nedreptate, [gig: sul de pînză].
gheb: cocoaşă, umflătură, dîmb, înălţime, ridicătură = gheb,gib: a se îndoi, a se îndrepta, a se apleca, a se apăra de, întunecat [gibe: glumă răutăcioasă, a lua în rîs, batjocură].
ghidi: interjecţie care exprimă mirarea, ia te uită! = gidi: eclipsă, a se întuneca, a se întrista cerul, [giddy: ameţit, uimit].
grădină: locul din jurul casei de la tară = garadin: a aseza în clăi, maldăr, a strînge, a lega [garden: grădină].
gol: spaţiu fără utilitate, teren necultivat, om sărac lipit = gol,gul: a distruge, a face să dispară [gul: a înşela, naiv].
guleai: chef, petrecere = gu-la: larg, mare, a creste, a fi exaltat, a se pleca, a îmbrăţişa, gură, gît [gullet: gît, a da pe gît].
gurgurel: persoană dragă, mai ales cînd vinul este stăpîn pe minte = gur-gur: recipient de 10 litri pentru vin [gurgle: a murmura, a gînguri].
guturai: secreţie a nasului, răceală = gu-tur: secreţie a nasului, [guttural: cu nasul înfundat, vorbire pe nas].
gut: porumbel = gut,gud: cuib, mulţime, scurt, mic, a sălta, a fîlfîi, a zbura, [gut: a curăţa de, a se curăţa].
hală: furtună, ploaie puternică = ha-la: a spăla, a izvorî, a curge, revărsare, fugă, direcţie, [hale: viguros, puternic].
hap: cacealma, hoţie,a trage pe sfoară = hap,hab: a descoperi necinstea, durere, a hărţui, a bate, [hap: întîmplare, soartă].
haram: afurisit, blestemat, degeaba, venit de pe drum = ha-ra-an: cale, drum, necunoscut [haranque: vehement].
hat: fîşie subţire de pămînt nearat care delimitează două proprietăţi = hat,had: precis, delimitat, [hatch: limită, linie].
hăti: a asmuţi cîinii, a zgîltîi pe cineva, a ghionti = hati,had(i): scandal gălăgie, nevinovat, [hate: a urî, a duşmăni].
hata: belea, pagubă, necaz = hata,hada: a se usca, a seca, nenorocire, belea, [hate: ură, belea, duşmănie].
hi: expresie cu care se alungă sau se opresc cîinii din lătrat = hi: a se pregăti, a alunga, a se gudura, [hi: noroc].
hîră: ceartă, neînţelegere, zîzanie = hir(a): a da naştere, a ceda, a accepta, [hire: plată, a angaja, liber].
hop: obstacol, săritură = hup: atlet, a sări, rîpă, adîncitură, a învinge, [hop: săritură].
hop: a ţopăi = hup: acrobat, a sări, a ţopăi la războiul de ţesut, [hop: a sări].
hoţ: cel care fură sau pradă, timpul favorabil al acţiunii este în zori de zi cînd stăpînii dorm iar dimineaţa au ocazia să constate paguba, cel ce umblă în zori de zi pe căi lăturalnice = hoţ,hud: adăpost, zori de zi [hot: ilegal, de contrabandă].
hudă: casă, locul de unde omul îşi începe ziua = hud(a): adăpost, vizuină, zori, dimineaţă, [huddle: a se ghemui unul în altul, mulţime].
hui: a ocărî, a certa, a cicăli = hu(i): nevrednic, slab, amărît, a rupe, a supăra [hue: strigăt, chiot, strigăt de atac].
hulă: om rău, de nimic, blestem = hu-la: a vorbi de rău, a face necazuri, a înjura, a blestema, a defăima, [hole: cusur].
huş: a fi supărat pe cineva, a alunga nişte păsări = huş: nesăbuit, furios, a fi mînios pe cineva, [hush: a înăbuşi, tăcere].
ie: da, asa e!, desigur!, întocmai! = i-i: a da de, a zări, a lăsa, a trimite [yes: da].
ira: strigăt de supărare cînd copii fac dezordine, mînie = ira: divinitate emeş a dezordinii, supărare [ire: mînie].
jap: a bate foarte rău, a jăpăi = jap,sab: a rezista la un atac, a opri, a doborî, a sparge afară, [jab: a bate, a lovi].
jar: a pune pe jar, a face scandal = jar,sar: cineva care strică sau îngrijorează, a fugi dincolo, a goni, [jar: a se certa].
jude: demnitar cu atribuţii judecătoreşti si administrative, stăpîn de rumâni, principe, judecător, judeţ, primar, conducător = jude,gu-de: a chema, a judeca, a opri, a se sfătui, a stăpîni, a striga, a porunci, a spune, [judge: a judeca, a aprecia].
jug: dispozitiv la care trag boii la car, instrument de tortură = jug,sug: porţie de hrană, alimente, provizii, [jug: a băga la zdup, închisoare].
jur: jurămînt = jur,gur: a cresta, a însemna pe răboj, a protesta, a contrazice, a se pleca, a stăpîni, a înceta, [jur: jurat].
lac: acumulare mare de apă realizată prin îndiguire = lac,lag: a se umfla în dimensiune, a se îngrămădi [lake: lac].
leg: testament = lag: liturghie pentru meditaţie, a se strînge la masă, a împărţi averea, tînăr, a cunoaşte [leg: escroc].
libir: persoană care decide în nume propriu, liber = libir: a duce o anumită viată, a locui, a trece, [liberty: libertate].
lip: jeg, murdărie pe corp, rapăn = lip,lib: a unge cu grăsime, a murdări, [lip: obraznic, nesimţire].
lipi: a pune un strat peste, a unge, a murui, a se apropia de = lipi,lib(i): a unge, a întinde[lip: a atinge cu buzele, a săruta, a fi aproape].
litie: slujbă ortodoxă pentru binefaceri şi belşug = litim,lidim: a primi, a cere, a accepta, a cuprinde, [litany: litanie].
local: ce aparţine de o anumită localitate, ţinut = local,lugal: stăpîn, om cu stare materială bună, rege, [local: de loc]. lugu: a duce cu vorba, a trage pe sfoară, a fi escroc = lu-gu: a înşela, a fi escroc, a nu fi corect, [lug: rîmă, vierme].
ma: mamă = ma: a se naşte din, a naşte, a ajunge la maturitate, familie [ma: mamă].
madea: temă, pricină, afacere, chestiune = ma-da: domeniu, zonă, pricină, [madden: a supăra, a enerva].
malac: om robust, om mare = malac,ma-lag: apărător, susţinător, om puternic, a lega, a se întări, [male: bărbătesc].
mami: cuvînt de alint pentru mamă, femeie care a născut sau are în creştere copii = mami: divinitate emeş, care a făcut din lut, după chipul ei, şapte bărbaţi şi şapte femei, a suflat viată asupra lor dînd naştere neamului omenesc, mit care se găseşte identic în Biblie, [mammy: mamă].
muma: mamă, cea care perpetuează neamul si comunitatea = mu-mu-a: pe vremea tuturor familiilor(a străbunilor), pe vremea cînd indivizii aveau cunoştinţă de strămoşul lor comun, [mummy: mamă].
man: nume de persoană = man: partener, asociat, pereche, bogăţie [man: soţ].
mangă: surpătură în mal, prăpastie, drum sub nivelul ogoarelor din jur care poate deveni impracticabil în perioade ploioase sau cînd viscoleşte = mangar: încărcătura maximă a unei bărci, [mangy: stare proastă].
masa: obiectul pe care se aşează bucatele pentru a fi mîncate, acţiunea de a mînca = ma-sa: un cos cu alimente, [mash: amestec de malţ cu apă fiartă, terci].
maz: sumă de bani majorînd miza iniţială, în plus, acţiune nesăbuită = maaz: exuberant, dans femeiesc [maze: confuzie].
meal: pămînt alb, bun de spoit casele = mea-lu: cît de mult, [meal: praf, pudră].
melic: inflamarea glandelor de la gîtul cailor = meli: gît, arzător, fierbinte, beregată, omuşor, faringe. [melee: încăierare].
meritu: faimă, reputaţie = mi-ri-tum: un instrument muzical, [merit: valoare, a merita].
mesi: a sta la masă, a chefui = mes(i): a dărui ceva, a înzestra, a oferi, a da cu adevărat, [mesh: tocană, terci].
mili: a fi cuprins de milă, a se îndura = mili: voce, a spune, a ruga, a face gălăgie, a străluci, adevărat, [mile: milă].
mină: săpătură subterană de unde se extrag minereuri = mina: belşug, tovarăş, a se asocia cu, a convieţui, [mine: mină].
mizer: sărac, nevoiaş, cu haine murdare sau rupte = me-ze-er-ra: zdrenţe, haine murdare, a murdări [misery: mizerie].
moace: figuri, oameni prosti si blegi, leneşi, tonţi = moace,mu-a-se: pentru că, deoarece, persoane cunoscute, flecari [mock: batjocură, bătaie de joc].
mod: fel, soi, manifestare, reacţie, trăsătură = mud: ticălos, mişel, a pipăi, a întuneca, a slăbi, umbră,, vag, [mode: fel].
mot: smoc, pămătuf = mot,mud: a purta, a se înfrumuseţa, a creste, a lăsa să crească barba, a se ivi, [motes: fire de păr].
mu: sunetul pe care în scot vitele cînd rag = mu: gură, a scoate sunete, a mugi, a gîfîi [moo: a mugi].
muc: secreţie nazală, scurt, mic, prăpădit = muc: scurt, mic, a scoate la iveală, a şterge, a arunca, [muck: murdărie].
mul: catîr, pornirile nărăvasş al acestuia = mul: scandal, pasiune, [mule: catîr].
mulă: om lipsit de energie, bleg, prost, greoi = mu-la: vechil, om rău, netot, [mull: încurcătură, confuzie].
muma: termen foarte vechi pentru mama, cea care perpetuează neamul si comunitatea = mu-mu-a: pe vremea tuturor familiilor (a străbunilor), pe vremea cînd indivizii aveau cunoştinţă de strămoşul lor comun, [mummy: mamă].
mur: perete, zid = mur: a înconjura, a încercui, a păzi, a apăra, a sfărîma, zăbrele, gratii, [mure: a întemniţa].
mut: persoană care nu poate vorbi = mut,mud: a fi speriat, a speria, a îngrozi, a întuneca, [mute: mut].
mutul: personaj din dansul căluşarilor, dans care se face în unele faze în jurul unui băţ = mutul,mudul: stîlp, a pune un băţ, a priponi, a juca, a dansa, [mutual: reciproc].

< Anterior

Următor >
Sînt get!, Sînt get!, Sînt getbeget! În limba română cuvîntul are sensul de continuitate, din moşi strămoşi, de la originea neamului, adică am fost dintotdeauna geţi din moş strămoş! În eme-gi san-git semnifică neamul conducător, neamul care stăpîneşte, originea neamului. În limba engleză există cuvîntul get cu sensul de a coborî din, a deveni, a înţelege, a veni, a călători, a se împăca, a pleca si beget cu sensul de a naşte, a da naştere la, a genera. Să le plesnească mintea şi tot ar întrece puterea de înţelegere a celor cu căpăţinele otrăvite de cultura noastră de vită latină!

Romanii ne spuneau daci. În eme-gi cuvîntul dag are semnificaţia de locuinţă, cameră, a locui împreună, trai, existentă, adunare, cinste, respect, luminos, strălucitor, foarte vechi. Dacii/geţii locuiau împreună mai multe generaţii ale aceleiaşi familii în case mari construite din lemn sau piatră. Aşa s-a născut spiritul de comunitate şi ajutor reciproc atît de caracteristic poporului emes, incaşilor si mediului nostru sătesc. Cum traiul troienilor (strămosii latinilor) era asemănător cu al dacilor pentru că erau popoare înrudite, romanii au reţinut termenul de dac cu sensul de cei care locuiesc împreună, care fac parte dintr-un neam sau o familie şi sînt foarte vechi. Ei îi ştiau pe locuitorii ţinutului carpatic ca strămoşi, neam din care s-a născut si stirpea troienilor cu miticul Tros. În limba română cuvîntul tros are semnificaţia de încălţăminte sărăcăcioasă ce se foloseşte la drum lung sau de către cei nevoiaşi. Mai avem cuvîntul troaş cu sensul de luncă sau vîlcea iar Herodot spune despre cetatea Troia că este aşezată pe o luncă(troas, grecii nu aveau sunetul ş). Aşa ne-au transmis ei! Să mai adaug pe Troi cu nume de familie la româno foarte apropait de numele cetăţii Troia, adică cea clădită de Troi. Grecii îi mai spuneau Ilion(ili: a fi bogat, a fi vestit + on: neam) cu sensul de cetatea cea bogată sau cea vestită.

Să mai amintesc aici rîul Sargetia unde legenda spune că Diogio(Decebal este interpretarea după urechea romanilor a cuvintelor dage balo – adunarea neamului străbun) ar fi ascuns o comoară fabuloasă. Este un rîu de munte(Strei) ce curge vijelios peste stînci. (sar: pîrîu, a săpa, a goni, a curge, a sări + ge: a zăgăzui + ti: înălţime, pădure + a: apă). În eme-gi cuvintele a, e, i, u, bi, pa, ri, sa, sa, su, tu, ur, za, semnifică apă, a curge, a se revărsa, care se găsesc ca terminaţii la majoritatea covîrşitoare a denumirilor de ape din limba română. Dar să-i mai lăsăm în pace pe latini si să revenim la legătura lingvistică între limba vorbită în Troia si cea vorbită în mileniul ll î.e.n. în nordul Dunării. Rădăcina trebuie căutată în emegi(limba emeşilor care au plecat în mileniul lV din arealul carpato-dunărean) şi care arată că latina este în realitate o ramură firavă a acestei limbi dezvoltată în condiţii diferite fată de limba noastră. După ce au ajuns în peninsula italică troienii (latinii) au intrat în contact cu populaţiile locale suferind influente fonetice si semantice puternice dar mai ales influenta culturii si civilizaţie etrusce.
Voi da în continuare exemple de cuvinte emegi care se găsesc în română si latină. Primul termen este în emegi, al doilea este în română iar al treilea este în latină, în paranteze voi trece explicatiile necesare: a-a-a(exclamare, uimire); ah-ah-ah(exclamare, uimire); acera-aceră-acer(ager, vioi); ac-ac-acus(ac); adu-adu-addo(a aduce, a pune); aduc-aduc-adduco(a aduce, a trage la sine); agrun-agru-agri(ogor); altar-altar-altare(altar); amaru-amaru-amare(amărăciune, necaz); an-an-annus(perioadă de timp); apa-apa-aqua(apă); ara-ara-aro(a ara); arde-arde-ardeo(a arde, a străluci); aria-aria-area(arie, suprafată întinsă); asud-asud-sudo(a asuda); azil-azil-asylum(azil); aur-aur-aurum(aur);
barbar-barbar-barbarus(străin, sălbatic); bini-bine-bene(bine); bun-bun-bonus(bun); bo-bou-bos(bou);
cad-cad-cado(a cădea); cap-cap-caput(cap); car-car-carrus(car); casa-casa-casa(adăpost); cas-cas-caseus(cas); cela-celar-cela(cămară); ceara-ceara-cera(ceară); cearni-cerni-cerno(a cerne); coc-coc-coqua(a coace); cucu-cucu-cuculus da-da-do(a da, a ceda); dac-dac-dac(dac); du-du-duco(a duce);
gena-gena-gena(pleoapă); gura-gura-gula(gură); ira-ira-ira(mînie, supărare);
lac-lac-lacus(lac); libir-libir-liber(liber); lip-lip-lippus(lip, mizerie); loc-loc-locus(loc, tinut); lup-lup-lupus(a înfuleca, lup); lut-lut-lutum(lut, argilă);
mina-mînă-manus(mînă); mendala-mentală-mentis(minte, a gîndi); mami-mama-mater(mamă); mur-mur-morum(mură); mur-mur-murus(zid); mut-mut-mutus;
nas-nas-nasus(nas); nam-neam-natio(neam, natiune); nigru-nigru-nigrum(negru); ningi-ningi-ningit(a ninge); nod-nod-nodus(nod); nora-nora-nurus(noră); nuc-nuc-nucis(nucă, nuc);
o!-o!-oh!(uimire, necaz); ochi-ochi-occulus(ochi); odol-odor-odor(miros); ol-ol-olla(oală); om-om-homo(om); orda-ord-ordo(sir, rînd); os-os-os(os);
pace-pace-paco(pace); pae-paie-palea(paie); palil-palid-pallidus(palid); pana-pană-penna (pană); par-par-palus(par); parta-parte-partis(parte); pila-pila-pila(rotund, ghem); pun-pun-pono(a pune); put-put-puteo(a puţi);
rad-rad-rado(a rade); rara-rara-raro(rar); rapi-răpi-rapio(a răpi); raus-rău-rea(rea, rău); ripa-rîpă-ripa(rîpă); ruga-ruga-rogo(a ruga); ros-ros-russus(rosu);
sacu-sacu-saccus(sac); sar-sar-salio(a sări); salud-salut-saluto(a saluta); sari-sari-sal(sare); saman-samăn-semen(samăn, pereche); samana-samana-semino(a semăna); satu-satu-sat(sat); satur-satur-satur(sătul, săturat); sanggi-sînge-sanguis(sînge); sete-sete-sitis(sete); sangura-singura-singuli(singur); sub-sub-sub(sub);
sug-sug-sugo(a suge); sun-sun-sono(a suna);
sede-sede-sedeo(a sedea); siti-sti-scio(a şti); susur-susur-susurrus(susur);
tac-tac-taceo(a tăcea); taman-taman-tamen(taman); tiamat-tiamăt-timeo(a se teme); tu-tu-tu; tulu-tuli-tuli(a pleca, a purta); tuna-tuna-tono(a tuna); turtur-turtur-turtur(sperios, turturică);
ucid-ucid-occido(a ucide); ud-ud-udus(umed); ulciar-ulcior-urceus(ulcior); unu-unu-unus(unu); urî-urî-uro(ură); ursa-ursa-ursa(ursoaică); urze-urzi-ursi(a urzi); ustura-ustura-ustulo(a arde, a ustura); uz-uz-usus(trebuintă); ulceara-ulcera-ulcero(a fi plin de răni sau bube); zer-zer-serum (zer).
Sînt un total de 115 cuvinte care se găsesc în forme identice sau foarte apropiate în cele trei limbi. Dar noi mai avem comune cu emegi încă 2819 cuvinte ceea ce demonstrează că noi am păstrat mult mai bine cuvintele limbii din mileniile lV-lll î.e.n. care se vorbea în nordul Dunării si pe care au vorbit-o si emeşii timp de 2000 de ani. În fapt, noi cunoaştem latina clasică, o limbă şlefuită sute de ani de poeţi şi funcţionari dar nu ştim nimic de latina care se vorbea în secolul Vl î.e.n. sau cum vorbea poporul roman această limbă. Un lucru este cert, latina era mai mult o limbă literară şi de administraţie iar fiecare grup etnic din peninsula italică îşi vorbea propriul dialect ceea ce a dus la existenta a 12 dialecte în prezent în Italia. Dacă romanii n-au reuşit acasă la ei să dea o limbă unitară după mai multe sute de ani de control absolut, este o aberaţie afirmaţia că ne-au latinizat pe noi în 165 chiar dacă au ocupat numai jumătate din teritoriul Daciei.
Un alt argument care contrazice latinitatea noastră este existenţa unui fond lingvistic de aproximativ 2000 cuvinte(studiul nu este terminat) comune limbilor engleză si română. Engleza păstrează si un bogat fond de origine celtă. Acest popor a pătruns pe teritoriul Daciei la mijlocul secolului Vl î.e.n. şi a trăit în înţelegere sau uneori în ciondăneli cu geţii. Din aceste ciondăneli sîngeroase unii celti(gali sau galaţi cum apar pe tăbliţele geţilor) au coborît în secolul lll î.e.n. în sud fondînd în podişul Anatoliei pe malul Mării Negre un stat efemer numit Galatia, alţii au fost asimilaţi sau si-au croit drum către ţinuturile lor de baştină. Dacă ar fi fost o latinizare a geţilor aşa cum se susţine, atunci aceste cuvinte nu aveau ce căuta în limba română, logica nu înghite asemenea prăpăstii. Ca să merg si mai departe cu argumentaţia voi căuta la cea mai vestică ramură a celţilor să găsesc dovezi că nu suntem urmaşii latinilor. Gaelilor sau irlandezilor cum îi cunoaştem noi, nu le suflă nimeni în ureche că ar fi altceva decît sunt – urmaşii galilor/celtilor, dar limba lor păstrează cuvinte comune sau asemănătoare cu limba română si eme-gi. Această idee năstruşnică mi-a venit ascultînd baladele irlandeze de la Eurovision şi unde am observat inflexiuni ce se găsesc şi în unele melodii populare româneşti. Cum o melodie este păstrată mai uşor dacă este însotiţă de versuri, am considerat că trebuie să mă uit si prin limba irlandeză. Gîndul iscoditor a fost confirmat de realitate, avem cuvinte comune si cu irlandeza ceea ce dovedeşte că acest neam a trăit pe meleagurile noastre înainte de a ajunge acolo unde s-a statornicit.

Cuvinte din limba română ce se găsesc în limba irlandeză şi eme-gi.
altar, oltar: locul unde se aduc ofrandele sau se fac sacrificiile într-un cult religios = altoir: altar = al-tar: a îndepărta prin tăiere, a delimita, a finisa, a grava.
am: posesie, existentă = am: timp, vreme = am: a fi.
ama: zău!, chiar aşa!, ce mai treabă! = ama: ori = ama: cine? pe care? ca şi?
ama: mamă = amaid: femeie caraghioasă = ama: mamă.
an: unitate de măsură pentru timp = an: mare, înalt, foarte important = an: mare, înalt, An Nou, lumină, cer.
angel: înger = aingeal: înger = enger: înălţime, a delimita, de strajă, în spate, în urmă, viitor, a ajuta, a susţine, a sprijini, sfîrsit.
apar: vînzător de apă, sacagiu, corăbier = abar: baltă, a se împotmoli, a se bălăci = abba: lac, mare.
arde: a distruge prin foc, a lumina, a străluci = ard: felinar de noapte, cer = ar-de: a lumina, a radia.
bag: a introduce într-un spaţiu închis, a reţine = baig: sac, pungă, a vîrî în sac, grămadă, a umple = bag: cuşcă, a închide în cuşcă, a apăra de, a vîrî
bal: balot de pînză, balamuc, scandal = ball: marfă, a murdări, a pune în ordine, vagabond, a schilodi = bal: fus, a se roti, a lungi, terminarea unei obligaţii, a dezlănţui un atac.
bală: fiară, monstru = balla: a împiedica, a astupa o gaură, a întări cu ziduri = bala: duşman, inamic, a se revolta, a ataca.
ban: bani, mijloc convenţional de schimb făcut în trecut din aur sau argint = ban: alb, de culoare albă, om de rasă albă = ban: suport, a sprijini, pătimaş.
ban: funcţie administrativă în Oltenia în perioada feudală = ban: ţinut necultivat = ban: a se pleca, a se înclina, a se ploconi.
banda: ceată, fîşie, a lega, a uni = banda: ceată, a lega, a uni, bandaj = banda: grup de tineri, a sprijini.
bară: obstacol din lemn = barra: obstacol = bara: lemn, suport, a lungi, a pune, a întinde, a separa de.
barbar: persoană străină de limba, obiceiurile si locurile în care a apărut, trezeşte nelinişte si suspiciune = barbartha: barbar = bar-bar: foarte străin.
bardăs: barză, cocostîrc, pasăre migratoare care vine odată cu sosirea primăverii si pleacă la începutul toamnei = bardas: grup, burtă mare = bar-dag: a hoinări, a pribegi departe, a colinda.
barim: măcar, cel puţin, încai = barraim: a întrece, a depăşi, a stabili, a lămuri, a fixa = bar-rim: tinut uscat, secetos, pustiu.
be: prost ca o oaie = be: de nefolosit, fată nemăritată = be: îngînfare, a striga, a tipa, a se afla în treabă.
bertă: ţesătură groasă cu care femeile de la tară îşi acopereau capul si trupul = bearrtha: foarfece, croială, bucată de pînză, tăietură, a micşora = bar-tam: a alege, a examina, a aranja.
bine: plăcut, încîntător, satisfăcător = binn: melodios, plăcut, atrăgător = binni: un rîu plin cu peste, un rîu bogat în peste.
buluc: năvală mare, grămadă, droaie, gloată, în masă, cu grămada, unul peste altul, deodată, îmbulzeală, iute, repede = bollog: pîine neagră, a hoinări = buluc,bulug: a se năpusti, a da junghiuri, a trage, a izbi, a fi nervos, musculos.
bou: mascul taurin castrat = bo: vacă, a intimida = bo: a rage, a mugi, a căra.
bui: a tîsni, a da năvală, a se repezi la = bui: invidios, pizmaş, las, rău = bu(i): a fugi, a da năvală, a alerga împrejur, a alunga cu forta, a captura.
ca: prepoziţie = ca: ce? pe care ? unde ? loc = ca: a tipa, gură.
cap: început, partea din fată a corpului animalelor si păsărilor, partea de sus a corpului uman = cab: bot, figură, mutră, rît, cioc, plisc = cap: locul unde se concentrează gîndurile, a creste atenţia, a lega cu sfoară părul, a încorda nervii, conducător, cel din fruntea familiei.
cabană: adăpost simplu, locuinţă foarte simplă = caban: colibă, bordei = cabar: ciobănaş, strungar, stînă.
cabaz: glumeţ, îndrăzneţ = cabanta: îndrăzneţ, obraznic = caba: a tine pentru sine, a păstra, a umbla cu şiretlicuri, a trage pe sfoară.
căi: a plînge = cai: plîngăreţ, a plînge, a striga = ca(i): a plînge, a se strîmba.
cam: aproximare, nesiguranţă, înclinare către = cam: înşelătorie, înclinare, aplecare, a se îndoi, necinstit = cam: a înţelege, a dori, a cere, a schimba.
cana: vas mic pentru băut lichide = canna: cană = cana: a tulbura, a agita, atent.
canon: chin, necaz, supărare mare, jale = canoin: chin, necaz = canon,canun: urlet, strigăt puternic.
car: mijloc de transport cu două sau patru roti folosit atît pentru deplasări cît si în lupte = carr: mijloc de transport = car: a sosi la, a trimite, a călători, a transporta.
cor: rotocol mare de fîn adunat din poloage sau împrăştiat din căpiţe ca să se usuce = cor: învîrtire, rotire, moment, scop = cor,gur: a face o mişcare circulară, a se întoarce, a învîrti la distantă, a transporta, încărcătură, legătură deasupra.
cor: ceată, cerc, horă = cor: gălăgie, a se mişca = cor,gur: cerc, a se învîrti, a se pleca, a înceta, ceată.
cul: aprig, iute = cul: ţintă, a tăia coarnele unui animal = cul: violent, puternic.
cul: soldat, armată = cul: ariergardă, coada unei coloane de soldaţi = cul: a aduce, a uni, mare, apăsător, puternic, violent.
dam: specie de cerb cu coarnele late, cerb lopătar, mascul = damh: bou, mascul, taur = dam: soţ, bărbat.
dam: sură mică, grajd primitiv, bordei, adăpostul unei familii sărace = damh: asociere, frăţie, aptitudine = dam: soţ şi soţie, cei care îşi duc viata împreună si vor lăsa în urma lor urmaşi.
Dana: prenume feminin = dana: îndrăzneţ, curajos, nume de clan = dana: unitate de măsură pentru distantă, marş.
dar: obiect care se dă unei persoane ca recunoştinţă si respect, pomeni, realizări de excepţie în concepţia creştină, a împărţi, a rupe = dar: direcţie, drum, cale = dar: a împărţi, a rupe, a tăia, a culege, sticlă mică, pahar mic.
dara: greutatea ambalajului sau a recipientului în care se păstrează, cîntăreşte sau se transportă o marfă = dara: inferior, al doilea rînd, moment = dar-ra: curea, centură, cordon, pînză de legat, a lega, boccea, leac, soluţie pentru o problemă.
dară: a încuviinţa, a accepta, a primi, soluţie = dara: secundă, clipă, moment, a susţine = dara: remediu.
diliman: netot, găgăuţă = dileaim: a risipi, a împrăştia, a dispărea = dilim: găgăuţă, a aduna cu lingura.
doru: dorinţă puternică de a vedea sau a revedea pe cineva sau ceva drag, dorinţa de a face sau a asculta ceva deosebit = doru: trăire sufletească, sfoară de pescuit, = dor,dur: legătură, datorie, a întări, coardă, fir, şirag, cordonul ombilical.
dubă: puşcărie = dubh: murdar, întunecat, a şterge, a vopsi în negru = dub: a îngrămădi, a picura, a vopsi, a acoperi cu.
dur: tare, puternic, zidărie, întăritură = dur: tare, rezistent, greu de realizat = dur: legătură, zidărie, a întări, a băga.
gagic: iubit, amorez, prieten, amant = gaige: spilcuit, elegant, înfumurat = gagig: bocet, geamăt, plînset, a se jeli, a deplînge, a respinge, a părăsi.
găman: mîncăcios, găucios, lacom = gamal: om prost = gamun: grăunte de chimen, a aduna mîncare.
gir: încredere, nădejde, cinste, omenie = geire: dezgheţat, iscusit, deştept, perspicace, subtil = gir: curat, ordonat, precis.
gobi: a lua, a pune deoparte, a şterpeli = gob: a sta la pîndă, a vorbi de rău, a înhăţa, a batjocori = gobi,gub(i): a opri, a pune deoparte, a descoperi necinstea.
gog: băiat sau tînăr prost, umil, slab de înger = gog: moale, bleg, nătăfleţ = gog,gug: semn, a linguşi.
gui: a vrea, a face, a fi obligat = gui: cerere, rugăciune, chef, a vrea = gu-e: a acoperi, a înveli, a ascunde, a înfăşura.
hudă: casă, locul de unde omul îsi începe ziua = huda: acoperiş, a înveli, cos de sobă = hud(a): adăpost, vizuină, zori.
hulă: blestem, înjurătură, calomnie, ponegrire, bîrfă, defăimare, ocară, dispreţ = hula: a asculta la, a ciuli urechea, a merge după = hul(i): a face rău, a defăima, a strica, a ruina, a face necazuri, a urî.
im: murdărie, lip, jeg, slim, noroi, tină, glod = im: unt, grăsime, a unge cu unt = im: argilă, nămol, mîl.
lac: acumulare mare de apă realizată prin îndiguire = lag: căuş, vale, depresiune, văgăună, a săpa = lac,lag: a se umfla în dimensiune, a se îngrămădi, a se aduna.
lagam: mină, galerie sub pămînt protejată cu trunchiuri de copac să nu se prăbuşească = lagaim: a se micşora, a se scurta, a se strînge = lagab: butuc, bloc, grămadă, lespede, dală, trunchi, tulpină.
mamai: mamă, mămică = mamai: mămică = mami: divinitate emes care a zămislit neamul omenesc din lut, a suflat asupra lui si i-a dat viată.
mana: belşug, bunăstare = mana: prevestirea unei bunăstări, augur = mana: pereche, a convieţui, bogăţie, bunăstare.
mangar: bani, parale, avere = mangaire: vînzător ambulant, colportor = ma-ngar: încărcătura de mărfuri dintr-o barcă, avere de bunuri.
mas: popas peste noapte, găzduire peste noapte, odihnă de noapte = mas: coapsă, melancolie, oboseală = mas: jumătate dintr-un întreg, a oferi, a accepta, aşezare.
mur: perete, zid = mur: perete, zid, a înconjura cu ziduri = mur: a înconjura, a încercui, a păzi, a sfărîma.
ol: vas de lut pentru apă sau alte lichide = ol: a bea, un pahar de băutură = ol,ul: vas mare, unitate de măsură de 36 litri, bucurie.
pac: pungă în care se tine tutunul, legătură = paca: a vîrî în sac, pungă = pac,pag: a ocroti, a apăra.
rac: boală gravă a cailor care se manifestă prin umflături în parte inferioară a picioarelor = raca: chin, tortură, suferinţă, a slei de puteri = rac,rag: a prinde rădăcini, rană adîncă, a provoca, a arde, mers legănat, a trage, gîtar, a suferi.
Rîm: denumirea Romei păstrată în limba veche românească, al cărui imperiu a cucerit si distrus statul get = rim: abuz, a minţi, a se întinde = rim: trupă, armată, mulţime, străin, arogant, inamic, a distruge, ostilitate, răutate, necaz, a nenoroci.
roc: soroc, haină scurtă care se poată la tară = roc: obicei, datină, cută, a se încreţi = roc,rug: a înapoia, a restabili ordinea, a plăti din urmă, a accepta.
sacu: obiect confecţionat din piele, in, cînepă sau lînă, în interiorul căruia se pot pune spre păstrare seminţe, boabe, lichide sau bunuri de valoare = sac: sac = sa-cu: legătură, boccea, labă, mînecă.
ta: formă arhaică pentru cuvîntul tată = ta: a exista, a trece pe la, a valora, a face =ta: fire, caracter, a conduce, a apuca, a sprijini, a tine, autoritate, a tine trează mintea, a sfătui, a lovi, a semăna.
tacă: tăcere, persoană care tace si este atentă, a interzice cuiva să vorbească = taca: a purta de grijă, a susţine, a îndura, a tolera, a opri, a amîna, a merge ţanţoş= taca: a tine mintea trează, a opri, a acţiona, a avea încredere în, a aranja, a începe.
tacla: discuţii inutile = tacla: a discuta despre o problemă, a se pune pe treabă = tacalal: a începe, a povesti, a sosi.
tar: povară, sarcină, veche măsură egală cu 125 ocale, plută din patru table = tar: de-a curmezişul, de-a latul, peste, cruciş, deasupra = tar: a tăia, a executa, a ieşi, a delimita, a stabili, a preciza, a pune capăt la.
tur: spaţiu delimitat, pachet, legătură, sul = tur: scurt, mic, incomplet, inferior, a răspunde la = tur: născut în colibă, ocol de oi, grajd, staul, a repara, a micşora.
ursan: om voinic, plin de forţă = ursan: tînăr voinic si plin de viată = ur-sang: războinic, om tînăr, întîiul, în frunte, viguros, violent.
usuc: grăsimea care iese pe lîna oilor, împreună cu praful formează o substanţă lipicioasă si murdară = usc: ulei, a deveni unsuros, grăsime, a păta cu grăsime = usuc;usug: murdărie, mizerie, femeie în perioada critică.

Cuvinte din eme-gi care se găsesc în limba irlandeză dar lipsesc din limba stramoseasca.
abba: tată, părinte, bătrîn = ab: stareţ.
abgal: înţelept, priceput, renumit = abhal: renumit, deosebit de priceput la.
ah-us: a scuipa = abhus: din această parte, din această direcţie.
ad: tată, străbun, chiot de bucurie, a cînta = adh: şansă, noroc, întîmplare.
adam: colonie, aşezare, cătun, rechiziţie, a impune, a înrola = adaim: a provoca, a îndemna, a se aprinde.
aga: coastă, versant, înapoi, după = aga: interval de spaţiu sau timp.
al-du (altu): a săpa pămîntul = alt: şanţ, canal, rîpă.
a-na-am: astfel, decît, pentru ce? = anam: natură, viată, persoană.
ar: a tăia, a ruina sănătatea cuiva, a ucide = ar: a tăia, a răni, a masacra.
a-ru: a dărui, a face cadou = aru: ziua după sărbătoare.
asa: a duce, a căra, a prezenta, a suferi, a tine legat = asal: măgar.
ad(at): corp, schelet, strigăt, a tipa = at: umflătură, tumoare.
ba: arogantă, trufie, beţivan, a provoca, a învrăjbi = ba: a lătra, gaură într-un gard
ba: suflet, a dărui, a îngriji, a păstra = ba: a tine seama de, a avea legături cu, simpatie, boală, proprietate.
ba-ba: terci din grîu încolţit cu lapte folosit ca hrană pentru copiii mici = bab: copil mic, prunc, minor.
bad: a transporta, a căra, greutate, a fi la o distantă de = bad: a se plimba cu barca, a face cabotaj.
bana: a lega, a susţine, a sprijini, a uni = banna: legătură, obligaţie, datorie, fîşie.
bil: a se înfierbînta, a se încălzi = bille: a se giugiuli, a se dezmierda, atenţie.
cal: avere, consideraţie, respect, apreciere = call: a cere, a merita, dreptate, ordine
cara: a încercui, a asedia, a acuza, a strînge = cara: susţinător, apărător, tovarăş.
dal: a apăra, a ocroti, a adăposti, a transporta = dal: ţinutul unui clan sau trib.
dal: a acoperi, a se ascunde = dall: orb la, care nu vede ceva, lipsit de ratiune.
dil: unic, exclusiv = dil: a îndrăgi, tandru, bun.
dil: singur, o = dil: drag, scump, costisitor.
dul: a ascunde, a acoperi, a apăra, a aduna = dul: a încerca, a merge.
eg: şanţ, canal, dig, a stăvili, a uda, a iriga, a cerceta = eag: tăietură în, trecătoare, spărtură, a se usca.
ga: a smulge, a stoarce de bani = ga: nevoie, strîmtoare, a cere, a încolţi, a lipsi, criză, a pretinde.
gaba: piept, a înfrunta, a fi de partea cuiva = gabh: primejdie, a pune în pericol, a risca, a pune în joc.
gaba-ra: cioban, păstor = gabhar: capră.
gada: in, fuior, pînză de in, rufărie = gad: şnur, pînză, a lega cu sfoară.
gag: pană, a bate, a fixa, tărus, a fura = gag: a se lipi de, a despica, spărgător, hot, hotie, a fura, a bate.
gagar: arie, suprafaţă de cîmp, proprietate = gagach: avere, posesiune, bunuri.
gal: cel mai mare fiu, mare, puternic, tare, cupă largă = gael: irlandez.
gal: a copleşi, a inunda, a înghiţi = gal: putere, energie, a munci din răsputeri.
gala: siloz, pivniţă = gala: veselie.
gar: a primi, a adăposti, avere, a avea încredere = gar: moment potrivit, serviciu bun, a se întoarce.
gar: dimineaţă, lapte bătut, brînză = gar: closet cu apă, convenabil, bun.
garas: proprietate, conducere responsabilă, paie, fîn = garrai: grădină.
gaz: a se certa pentru, a se înghesui, a sparge = gas: a păşi cu arogantă, a urmări.
ge: vînzătoare, servitoare = ge: gîscă, carne de gîscă.
gilim: a dansa, a se pleca, a pleca = geillim: a se supune, a se pleca, a prezenta.
gim: alergător, mesager, a arăta, a tropăi = geim: strigăt, chiot, aclamaţie, a zbiera
gir: jir, fructe ale fagului folosit pentru îngrăşarea porcilor = geir: a îngrăşa animalele, a se îngrăşa.
gin: a face dreptate, demn de încredere, a dovedi o proprietate de către cineva = gin: viată, existentă, fiinţă, prezent.
gu: a debarca, a se aşeza, voce, sunet, lat, capcană = go: a ancora la ţărm, a se aşeza, a traversa, a bănui.
gur: violentă, om mînios, necioplit, a da o raită, a alerga, a se grăbi = gor: atac, ardoare, efort neîntrerupt, a se înfierbînta.
hum: a se încăiera, a se bate, a învineţi, a lovi cu pumnul = hum: cuvinte grele, injurii, a batjocori.
huru: idiot, necioplit, a insulta = hurru: strigăt de provocare, sfidare.
igi: ochi, a privi, a înţelege, a avea grijă = ig: a însemna pe răboj, a cresta, a stirbi o unealtă, semn.
immin: sete, a fi însetat = imim: duşcă, înghiţitură de băutură, a bea.
im-pa: pierdere, încurcătură = impi: rugăminte fierbinte, implorare, grijă.
lag: bucată, a aşeza în grămadă, a se strînge la masă = lag: mic, slab, firav, neclar.
lam: abundentă, belşug, proprietate = lam: proprietate, îndemînare, mînă.
li: scandal, tărăboi, gălăgie = li: strigăt, chiot, a striga după un hot, a ciomăgi.
lili: adiere, parfum de cedru, boare = lile: floare.
lom: a slăbi puterea, a potoli = lom: slab, sărac, a se pleca.
lu: a îngrijora, supărare, necaz, suferinţă = lu: mic, slab, lipsit de tărie, sărac.
lug: mulţime, a roi, a mişuna, a se îngrămădi = lug: a scoate viermii, a se tîrî.
mi: seară, întuneric, noapte = mi: lună.
mi-ri: furtună, furie, violentă = mire: furie, nebunie, frenezie.
nam: destin, soartă = neamh: cer, rai.
ni: prosperitate, a poseda, a recunoaşte = ni: lucruri care aparţin cuiva.
pa: a cere, a cerceta, a socoti, tovarăş = pa: salariu, preţ, răsplată, a purta, a duce.
ra: a veni în gînd, a uimi, a cîntări, a suporta, a bate = ra: grăitor, care spune mult, judecată, fanfaronadă.
re: a da naştere, a conduce, a suferi, a rezista = re: vîrstă, generaţie, a îmbătrîni, a căsători, a aranja, a pune în ordine.
ri: conducere, a pune stăpînire pe, a sili, oraş, district = ri: rege, a domni ca un rege, sef, minunat.
sa: a mulţumi, a satisface, a fi bun = sa: destul, mulţumit, satisfăcut, suficient.
sa: lovitură, atac, a bate, a gîfîi, a răni, pagubă = sa: năvală, atac, lovitură, a înjunghia, a răni, a căuta să facă rău cuiva.
sar: legume, zarzavat, marfă, a vinde, a aduce omagii = sar: marfă de primă calitate, autentic, real.
si: lovitură, a bate, a gîfîi, a pătrunde = si: zor, a se repezi la, a da năvală, a grăbi.
si: trăsătură a fetei, rază, a străluci, a lumina, uşor = si: zînă, vrajă.
silim: a potrivi, a îndrepta, a face bine, a duce la bun sfîrsit = silim: a se gîndi, a crede, a socoti, a cugeta.
sin: a iscodi, a descoase, a înţelege direct = sin: a face un semn cuiva, a arăta.
sin: a strecura, a forţa, a pătrunde prin = sine: sîn, vîrf de munte.
sipa: cioban, păstor, păcurar, păşune, a paste = sipeir: cioban, păstor, păcurar.
sit: măsură, a socoti, a calcula, a memoriza, a face schimb = sith: linişte, calm, înţelegere, ordine publică.
te: obraz, neruşinare, a înfrunta, a răspunde la, a ataca = te: fierbinte, aprins, cu ardoare, cu mînie.
ti: rude, nevastă, trai, a locui, a se aduna = ti: locuinţă, a adăposti, a primi în casă.
tir: mulţime, popor = tir: tară, regiune, provincie.
tul: rezervor, cisternă pentru apă = toll: căus, văgăună, cavitate, rezervor.
ub: a se ascunde, groapă acoperită cu frunziş = ubh: a îndemna, a instiga.
ud: cînd? în timp ce, de la, de = ud: acolo, după, care? pe care? atît de.
ul: a înflori, mugur, bucurie, satisfacţie = ull: măr.
um: a supraveghea, a îngriji, înţelept, generos = um: în jurul, lîngă, aproape de, referitor la, cu privire la.
ur: a mesteca, masă, a cugeta la, inimă, suflet, fiinţă = ur: proaspăt, sănătos, dulce, cu lapte.
uru: oraş, piaţă, sat, centru administrativ, furtună foarte mare = uru: eclipsă, întunecat, confuz, a întrista.
us: a fi alături de, a merge în urmă, a retine, a lăsa pentru = us: interes, participare, folos, a interesa.
us: gîscă = usc: gîscă, grăsime de gîscă.

Cuvinte din limba română care se găsesc numai în limba irlandeză
ab: alb în istroromână = ab: stareţ
abitir: distins, remarcabil, strălucit, mai bine = aibitir: alfabet.
abras: rău, sucit, mofturos = abhras: in sau lînă pentru ţesătură.
acru: gust specific fructelor necoapte = acra: acru
aer = aer
agod: treabă, rînduială, plan = agoid: împotrivire, dezaprobare.
aice: în apropiere de, lîngă = aice: apropiere, vecinătate.
alean: dor, durere sufletească determinată de plecarea cuiva drag, melancolie = aillean: iubit, drag, drăguţ, scump.
alinta: a pronunţa incorect, a se alipi de cineva = ainleanta: care nu ştie carte, incult, care pronunţă greşit.
Ardeal: regiunea istorică din România = airdeall: a avea grijă de, atenţie, treaz.
aiste: aceştia = aiste: a face o încercare.
altă-aia: monstru, epilepsie, nebunii, toane = allta: sălbatic, nebun, înnebunit.
arm: încheietura braţului si a genunchiului, coapsă, armă = arm: armată, armă.
armas: om de arme, luptător = armas: haină de soldat.
baftă: moment favorabil, şansă, întîmplare = babhta: întîmplare, moment, ocazie, ţintă, scop, şansă.
baire: sfoară, curea, salbă de bani, talisman, adîncime, barieră = baire: ţintă, aruncătură de bani, a vîna, a juca pe bani.
balas: varietate de rubin = balach: piatră, a căuta, a cerceta.
Balc: numele unuia dintre întemeitorii Moldovei feudale = balc: mulţime puternică, animal urmărit.
Baraolt: localitate în judeţul Harghita, situată într-o regiune muntoasă de unde izvorăşte rîul Olt = baraoid: pantă, povîrniş, înclinare, pornire, curgere, vîrf ascuţit, nu departe, în apropiere.
barcă = barc: barcă.
bască: ridicătură de pământ care proteja o fortăreaţă în afara zidurilor ei = bascaim: a avaria, a distruge.
bată: cingătoare lungă si îngustă cu care se înfăşoară mijlocul sau se pune ca întăritură la îmbrăcăminte = bata: a se lipi.
bîlbă: prostie, greşeală = balbh: prost.
bîrligan: şarlatan, escroc, pungaş, nemernic = bearlagar: ipocrit, fals, făţarnic.
beilic: casa în care erau găzduiţi gratuit beii veniţi de la poartă, muncă grea pe gratis, clacă, bir pentru stăpînire = beillic: gaură sub pământ, bordei.
Biertan: localitate în judeţul Sibiu = beartan: parcelă, lot, a împărţi.
bleg: lipsit de tărie, slab, sărăcăcios = beag: lipsit de tărie, neînsemnat, slab.
blidar: dulap în care se păstrează vasele pentru bucătărie si mîncarea = bladar: a linguşi, a umbla cu interese ascunse. bliantă: lovitură dată uşor cu palma unui copil care se obrăzniceşte cu cineva bătrîn = blianta: vîrstă.
boactăr: paznic, strajă = bothar: drum, cale.
boaite: vite slabe, oameni prosti si răi = baoite: a hărţui, a da mîncare calului sau buaite: a cîştiga, a-si atinge scopurile.
boască: resturile de struguri rămase în teasc după stoarcere = bosca; cutie, a închide, a strînge.
bobaru: cel care dă în bobi = bobarun: prost, găgăuţă, neîndemînatic.
bologan,bolocan: om prost, netot, neghiob = bolog: scăfîrlie, a hoinări, a petrece timpul trîndăvind, a-si pierde vremea.
botu: a face botu, a se supăra pentru o greşeală comisă = botun: greşeală, a comite o greşeală.
brăcui: a alege ce este mai bun dintr-o grămadă, a trage pe sfoară = braca: a jefui
brad: specie de conifere = brad: ladă de lemn.
Bran: trecătoare între Ardeal si Muntenia = brean: a bara trecerea, a înfunda, rău
brat: unul din membrele superioare ale omului = brat: a acoperi, a semnaliza, a atîrna moale, a se moleşi.
bre: formă de adresare la tară = brea: arătos, prezentabil, afectuos.
brodi: a potrivi, a nimeri, a spune prostii = brod: a-si face merite din, a se mîndri cu, arogantă.
brus: cocolos, bot făcut din resturi sau firimituri = brus: rămăşiţe, resturi.
brut: efort fizic deosebit, greutate mare = bruth: efort neîntrerupt, nesăbuit, necugetat, imprudent.
buiac: despre plante – fertil, rodnic, îmbelşugat, despre oameni – răsfăţat, îmbuibat, nebunatic, nesocotit = buaic: culme, apogeu, a ridica în slăvi, a lăuda.
buartă: gaură, cu sens figurat lipsă de bani, pagubă, sărăcie = buartha: necaz, îngrijorare, a tulbura, a fi îngrijorat, a se întrista, trudă, osteneală.
buclă: îndoitură, ondulare = bucla: a încheia cu o cataramă.
bulă: cîrpă, femeie stricată = bulla: chef, cupă, castron, farfurie de supă, a se rostogoli, a murdări.
bulibăseală: zăpăceală, încurcătură, haos = bullabaisin: încurcătură, dezordine, învălmăşeală, zăpăceală.
bulan: vînă de bou folosită în închisori pentru bătut = bullan: bou.
bun: acţiune pozitivă, deosebit, gust plăcut = bun: esenţă, cauză, forţă, tel, scop, a se sfîrsi, început.
cablă: unitate de măsură pentru poame corespunzătoare unei găleţi, baniţă = cabla: greutate mare legată cu frînghie.
cain: a se plînge, a suferi o nedreptate = cain: a imputa ceva cuiva, a învinui de.
camhă: stofă de mătase = camtha: a cerceta cu atenţie, a îndoi, a face nod.
campa: a face tabără, a tăbărî = campa: tabără, a aşeza în tabără.
cantă: zăpăcită, aiurită, neroadă = canta: încurcată, simplu, destul de.
cat: cuvînt cu care se alungă pisica = cat: pisică.
Călan: oraş în judeţul Hunedoara = callan: gălăgie, vacarm, zarvă, tărăboi.
călăi: plăcinte = collai: gras, corpolent.
căoaci: fierar = caoch: perdea de, care nu vede ceva, fără deschizătură.
căoi: a bolborosi, a chiorăi = caoi: obicei, stare, ocazie.
căulă: plută mică folosită ca pod plutitor = caol: loc îngust de trecere peste mare.
căule: femeie rea si duşmănoasă, femeie proastă = caol: meschin, mărginit, a distruge, sărăcăcios.
ce? = ce?
ceda: a permite, a lăsa = cead: a permite, a lăsa.
ceată: grup mare, grămadă = ceadta: o sută.
ceap: apucătură, siretlic = ceap: a-si bate joc de cineva, a-i juca un renghi.
ceapane: curele de la opinci, nojiţe = ceapan: picioare, a încurca, a aranja.
cear: păr, cosite, împletirea cositelor = cearr: a confunda.
ceardă: cîrciumă, han = ceardai: comerciant, negustor.
ceartă: dispută, gîlceavă = cearta: dreptate, ordine, corect, în bună stare, a croi o minciună.
ceasma: plasă pentru prins peste, prostovol = ceasna: a tulbura, a agita, trudă.
chel: a fi lipsit de păr pe cap = cheal: a fi lipsit de, lipsă, vai!
ciala: îndemn adresat boilor să o cotească la dreapta = ciall: sens, a înţelege.
cinie: făcătură, vrajă = cinnim: a hotărî, a convinge, a cauza, a pune capăt la.
ciob: bucată dintr-un vas spart = giob: bucată, ciob, resturi, fragment.
ciocan: unealtă de lovit, a îngheţa ciocan – a îngheţa foarte tare = siocan: ger foarte puternic, vremea îngheţului, a îngheţa.
ciolan: os cu carne = ceolan: copil scîncind. De obicei scîncesc după mîncare.
cior: fior, tresărire, atîţare = cior: a atîţa, a porni, a se impune, a da importantă.
cioros: fioros, aprig = ciarog: îmbufnat, a se aprinde de mînie, negru de supărare.
cioru: spaimă, fior = ciorru: a tăia elanul cuiva, a scurta, a privi de sus, a privi cu dispret, a cerceta.
cire: fire de păr, smoc = cire: smoc de păr, coamă.
cios: paznic de cîmp, pîndar, jitar = cios: a tocmi un muncitor, recompensă.
citov: întreg, nevătămat, zdravăn = citog: mîna stîngă.
cîntar: instrument pentru măsurat greutatea = cuntar: tejghea, contrapartidă, prăvălie, a face cumpărături.
clab: mucos, obraznic, neserios = clab: gură cască, a striga, a fi înrăit după.
clampar: guraliv, zurbagiu, flecar, certăreţ = clampar: dispută, ceartă, a se certa.
cling: sunete scoase de clopote = cling: sunete scoase de clopote.
cneaz: conducătorul unui sat sau a unui teritoriu = cneas: obraz, deasupra. Mai este termenul cneasta cu sensul de cinstit, integru, sincer, de treabă, nobil.
coardă: funie răsucită din plante lungi cu care se leagă căpiţele de fîn, parte componentă a arcului de aruncat săgeţi, şnur, sfoară groasă = corda: sfoară, şnur, coardă de arc, a lega cu sfoară, a încorda un arc.
coiman: prostănac, nătărău = coilean: persoană proastă şi înfumurată.
coimăni: a se osteni din greu, a fi cu mare grijă = coimead: supraveghere, grijă, care tine, a păzi, a apăra.
colb: strat de praf sau nisip fin = colbha: strat de piatră, a forma un strat.
corcan: copac scorburos si bătrîn, vită bătrînă = corcan: vas, oală, a doborî.
corn: partea osoasă de pe capul vitelor care era folosită si ca pahar pentru băut = corn: subţire ţi răsucit, mers legănat, gălăgie, a rostogoli un butoi, a curge, cupă.
cos: a coase, a cosi = cos: a lua în mînă, a conduce, familie.
cotu: articulaţia mîinii care se sprijină pe ceva = cothu: suport, sprijin, rezemare.
creatură: fiinţă, om = creatur: creatură, fiinţă, marionetă.
credeam: credinţă, încredere, respect = creideamh: credinţă, încredere, cinste.
cultuc: pernă mică, sac mic pentru piaţă = cultaca: rezervă, cumpărătură, măsură.
cumas: stofă scumpă folosită pentru hainele boiereşti = cumas: putere politică, posibilitate, iscusinţă.
dadă: mătuşă, femeie în vîrstă căreia îi porţi respect = dada: titlu de respect, plin de lapte, a hrăni cu lapte, părticică.
Dan: prenume masculin = dan: destin, soartă.
Didina: prenume feminin = didine: adăpost, protecţie, a apăra, sanctuar.
doină: melodie tristă ce evocă unele fapte din trecut = doineann: plîns puternic, a chinui sufletul, a rezista unei furtuni.
doine: cîntece triste cu subiect din lumea satului si prezintă fapte trecute = duine,daoine: viata omului, existentă, prezent, bărbat, sot, omenire, colectivitate, suflet, personificare, fiinţă, libertate, tînăr, bătrîn, cîntec, muzică populară.
doini: a cînta doine = duinni: a depăşi tristeţea, a învinge melancolia.
Doman: rîu si munte în judeţul Caras-Severin = domhan: lume.
dona: a ajuta pe cineva la nevoie, a da cu titlu gratuit unui nevoiaş sau unei instituţii = dona: sărman, nefericit, nenorocit.
Dorna: rîu si munte în judeţul Suceava = dornan: cap, a sparge.
doru: stare sufletească ce exprimă o dorinţă pentru ceva sau către cineva, alean, nostalgie, melancolie = doru: legătură gingaşă, a uni privirile, a se lumina, a înveseli, a face să scînteieze ochii, a se aprinde.
dos: ascuns, ferit de vedere, chiulangiu ca în expresia ,,dai dosu” = dos: trîntor, a lenevi, a tărăgăna.
dram: puţin, mărunt, cu măsură = dramh: înghiţitură, duşcă.
drăcoi: diavol, om rău, vrăjitor = draoi: vrăjitor, scamator.
dres: a repara, a îndrepta, a se întoarce la = dreas: a se întoarce, a se învîrti, a se strica, a-si îndrepta atenţia, întorsătură.
Drislea: localitate în judeţul Botoşani = drisle: a dispărea, a pieri, a înceta.
Dunăre: fluviu = dunaras: a insista cu putere, a se întări cu propriile forte.
durd: viguros, plin de energie, puternic = dord: viguros, energic, puternic.
durlă: om nepăsător, fire, nepăsare = dulra: fire, fel, caracter.
iad: rădăcina răului absolut = ead: bănuială, invidie, ură, ticăloşie.
Ianca: localitate în judeţul Galaţi = eanga: trecătoare, defileu, a însemna pe răboj
iască: specie de burete care era folosită la aprinderea focului cu amnarul = easca: uşor, natural, repaus, repede, iute, isteţ.
faide: folos = faide: lung, a întinde, care se opreşte.
fai: stofă de mătase neagră cu fir gros, tafta = fai: voce, a plăti, a exprima.
fain: subţire, de calitate aleasă, frumos, elegant, bun = fainne: a răsuna de, a vibra de, a împodobi cu inele, cercel.
faiere: mustrări aspre, frecuşuri = faire: a sta la pîndă, a trezi, vai!, ocară, a face de ruşine, a batjocori.
fală: trufie, dispută fără rost = fala: a invidia, a găsi de obiectat, a avea necaz pe cineva, a supăra.
falsă: mincinoasă, contrafăcută, neadevărată = falsa: fals.
falsar: plăsmuitor de acte false, de semnături false = falsoir: înşelăciune, fraudă, escroc, a înşela, a umbla cu escrocherii.
fară: neam, clan, gintă, soi = fara: a conduce, a însoţi, a urma, a fi împreună.
fee: zînă = fea: fag, pădure de fag.
fie: fiică, fată = fi: a ţese, a urzi, a lucra la război.
fig: smochină = fige: smochină.
file: pagini dintr-o carte sau caiet = file: poet.
finie: legătură sufletească dintre fini si nasi = finne: bun, frumuseţe, sinceritate, relaţie directă.
fior: stare sufletească, emoţie, teamă = fior: natural, neprefăcut, adevărat, sincer.
fior: jneapăn, ienupăr = fior: a potrivi, formă, a îndrepta.
fioru: emoţie puternică, tresărire = fioru: a produce un efect, a se preface că.
firet: şnur din mătase folosit ca podoabă vestimentară = firead: panglică de mătase dau de bumbac.
fire: caracter = fire: sinceritate, onestitate, cinste, adevăr.
fiu: copil, persoană străină foarte apropiată datorită meritelor sale = fiu: valoarea unei persoane, merite.
flanea: pulover gros de lînă purtat la tară, flanelă = flainin: flanelă.
floc: smoc de lînă sau de păr = flocas: smoc, floc.
forăi: a sforăi, a respira zgomotos = foras: josnic, simplu, necioplit, inferior.
fosăi: copil mic care doarme si respiră profund = fos: odihnă, somn, a dormi.
fostă: trecută, de asemenea = fosta: de asemenea, adăugat la, în legătură cu.
fuga: a pleca pe neaşteptate, a alerga = fogha: alergare, grabă, fugă, a năvăli, a se repezi, a ataca brusc.
fugar: persoană care rezistă la fugă, a sta ascuns = foghar: sănătos, teafăr, solid.
fulangiu: individ care se fofilează şi nu vrea să facă treabă = fulaingim: a trece cu vederea, a tolera, a admite, a suporta.
furcă: unealtă agricolă ce se foloseşte la mînuitul si depozitatul păioaselor = forc: furcă, a mînui cu furca.
fustan: fustă mare = fostan: legătură de pînză, bandă, fîşie, a lega, a se căsători.
fustar: persoană care se tine după femei, fustangiu = fustar: a se agita, pripă, a zori, alergătură.
gagiu: tînăr cu ifose, tînăr îngrijit = gaigiul: îngrijit, dichisit, sclifosit.
Galda: localitate în judeţul Alba = gallda: străin, neaparţinînd de.
geaba: fără rost, degeaba = geab: a trăncăni, flecăreală.
ger: frig foarte puternic = gear: tăios, aspru, înverşunat, pătrunzător.
ginim: a descoperi, a pune la cale ceva, a ochi = ginim: a da naştere la, a genera, a stîrni, a pricinui.
gleb: prenume = gleibe: pământ, ogor.
guanga: gînganie, bondar = gunga: a se micşora, a se scurta, a se da înapoi.
habar: rost, cunoştinţă, socoteală, rezultat = habha: a opri, a aprecia.
haiste: casă rămasă neterminată = haiste: cuibar, a începe o construcţie.
hală: om mîncăcios, mîncău, flămînd = halla: casă, cameră de folosinţă comună.
iar: după, pentru că, aşa, ulterior = iar: după, după ce, ulterior, către, spre.
idenie: încercare = ide: soartă, destin.
închin: rugăciune, respect, cinste fată de, admiraţie = inchinn: minte, inteligentă.
încredere: cinste, onoare, respect = inchreidte: credibil, de crezut.
ioc: nimic, de fel, nu există = ioc: a se lecui, a vindeca, plată.
iongar: băiat tînăr, ajutor de miner care curăţă locul de muncă = iongar: lîngă, a strînge puternic.
Ion: prenume masculin = ion: curat, natural.
iotă: nimic, cîtuşi de puţin, deloc, ioc = iota: uscat de sete.
laba: partea de jos a piciorului de la om sau de la animale = lapa: laba.
lac întindere de apă stătătoare = loch: lac.
ladar: tîmplarul care face lăzi = ladar: polonic, cofă, lopăţică, făraş, căuş.
lăpăi: a lovi cu laba în apă = lapa: a lovi cu laba.
leapa: a se juca în apă, a lăpăi = leapa: albie de rîu.
leagăn: scrînciob, dispozitiv care se balansează sau se învîrteşte în cerc = leagan: a trînti la pământ un om, a doborî un copac, cădere bruscă, a se rostogoli.
larg: întins, spaţios = learg: cîmpie, spaţiu mare, lărgime.
leasă: împletitură de nuiele ca un grătar pe care se usucă legume sau fructe = leasu: a îmbunătăţi, a conserva, a pregăti.
lin: apă care curge liniştit, pantă domoală = lin: baltă, porţiune largă si liniştită.
lin: jgheab de lemn în care se calcă strugurii = lin: băltoacă, a sfărîma, a se scurge.
liopă: lovitură dată cu palma = liopa: lovitură, obrăznicie, a lovi.
loc: spaţiu precizat = log: loc, parte, piaţă, loc potrivit.
macră: carne fără grăsime, carne fragedă = macra: tinereţe, tînăr.
maslă: cele patru culori ale cărţilor de joc, a trage pe sfoară = masla: insultă.
miara: a fi uimit, a fi tulburat = meara: neliniste, nebunie, nesiguranţă.
merli: a păţi ceva rău = meirleach: răufăcător, răsculat, a se răscula.
milă: compasiune, înţelegere pentru suferinţa altora = mile: milă.
mili: a fi cuprins de milă, a se îndura, a se înduioşa = mili: paloare, suferinţă.
mîrlan: necioplit, bădăran, topîrlan = murlan: necioplit, bădăran.
mîrlă: om răutăcios si sucit, cărpănos = mirle: plin de noduri, a se ghemui.
nasc: a aduce pe lume un copil = nasc: căsătorie, legămînt, datorie, a se lega.
neata: formă de respect folosită la tară = neata: drăguţ, simpatic, curat.
nod: a avea nod în gît, a respira sau a vorbi cu întreruperi = nod: suspin, oftat.
nod: nod la plante sau nod de funie = noda: nod, legătură, a înnoda.
olog: persoană neputincioasă, persoană bătrînă = olog: măslin.
păgîn: necredincios, musulman = paganach: păgîn, necredincios.
pas: trecătoare, defileu, a merge = pas: defileu, loc de trecere, a înainta.
pleasc: a plesni, a se sparge, a crăpa = pleasc: a plesni, a se sparge, a crăpa.
plod: rod, mulţime, grămadă = plod: mulţime, gloată, a se îngrămădi.
poc: lovitură, poceală = poc: lovitură, a bate.
polog: mulţime, grămadă = pollog: grămadă de peste.
puca: femeie sau fată cu purtări rele, a hoinări = puca: urmă, suflet, a umbla.
put: a puţi, a-si da aere, iz, miros greu = puth: a puţi, a-si da aere, iz, miros greu.
rabă: cîştig, profit = rabach: risipitor, a risipi,
răpcăni: scîrtîitul uşii deschisă si închisă repetat, a intra si a iesi mereu din casă = rabhcanai: cîntăreţ de balade, cel care repeta la fiecare casă aceleaşi cîntece.
răcan: pui de broască, broască tînără care orăcăie toată ziua, recrut = racan: a face tărăboi, plimbare cu barca, ceartă.
repăd: plec grăbit pînă la, dau o fugă = reabadh: galop, a fugi, a tîşni, a smulge, a da buzna.
Reghin: oraş în judeţul Mureş = righin: rezistent, durabil, trainic.
roată: dispozitiv circular anexat la unele mecanisme care ajută la deplasare = roth: roată.
Rona: localitate în judeţul Maramureş = ronna: picurare, curgere.
rost: ordine, a aduce, folos, a socoti = rosta: a persifla, săpuneală, a rîde de.
roz: culoare de roşu deschis = ros: trandafir, roz.
rudă: prăjină, par, drug, proţap, oişte = rud: lucruri, obiecte, unelte.
ruga: a cere, a dori, a insista, a vrea = rogha: a vrea, a cere, a alege.
rui: roşcat, cu barbă roşie = rua: rumen, rumenit la foc.
ruptă: desprinsă din, sfărîmată, desfăcută =roptha: brînci, lovitură, a izbi, a băga
sat: plin de, sătul = saithi: sătul de, plin de.
sailă: însăilare, îmbinare grosolană a două pînze = seala: îmbinare, încheietură.
scafă: unealtă de tîmplărie = scafa: a rade de coajă, a juli, a coji un lemn, cuţit.
scandal: ceartă, gălăgie, balamuc, tămbălău, tărăboi = scannal: scandal.
scandalos: certăreţ, gălăgios, agresiv, guraliv = scannalach: scandalos.
seamă: aminte, atenţie, socoteală = seam: a ţintui privirea, a întări o părere.
searbăd: livid, palid, sec, slab, acrit = searbhan: amărît, posac, sec, acru.
sia: strigăt cu care se dă unei ambarcaţiuni, comanda de mers înapoi = sia: distantă, mai depărtat.
seacă: a se usca, a dispărea apa, ,,ger de seacă pietrele” ,,este un ger de te seacă”= seaca: ger, chiciură, a îngheţa, temperatură sub zero grade.
slad: resturi de la borhot = sladai: firimituri, a apuca, a lua de la.
slană: slănină afumată si păstrată agăţată într-un spaţiu aerisit = sleanna: a agăţa, a străpunge.
slănină: grăsime de porc tăiată în bucăţi lungi sărată si afumată = slanaim: a conserva alimente prin afumare, uscare.
slim: strat de murdărie de pe pielea nespălată, de pe hainele purtate îndelung sau de pe obiectele folosite mult = slim: unsuros, gras, uleios, lustruit, lucios.
slim: strat subţire de aluviuni depus ce fertilizează solul = slim: subţire, mic, neînsemnat, neîndestulător.
smead: cu fata negricioasă si palidă, om slăbit si chinuit = smeadar: nenorocire mare, a sufla greu, a gîfîi.
smugă: murdărie, mizerie = smuga: lichidul ce curge din nas sau bot.
snagă: putere, nărav, dorinţă = snag: a întrerupe vocea cuiva, a adopta un obicei, a prinde o melodie.
snapan: hapsîn, lacom, zgîrcit, şarlatan, potlogar = snapanna: a lua de la, înşfăcare, a smulge, a înşfăca.
soba: construcţie specială într-o casă în care se face focul = sioba: ţîşnitură de flăcări, a împinge, a stîrni.
sodal: ucenic, calfă = sodar: mers grăbit, a învăţa, a arăta, a fugi.
sonc: schilod, şchiop = sonc: ghiont, a lovi cu cotul, a face atent la.
soncăi: a schilodi, a deplasa un obiect = soncail: a da ghionti, a lovi cu cotul, a face atent la, a împinge cu cotul, cotitură.
soran: ţesătură groasă lucrată grosolan = soran: mulţime de păduchi.
sorean: peste mic si iute care trăieşte în apele dulci = soran: mulţime de păduchi.
spagă: mită = spaga: pungă, bani, avere, recompensă în bani.
spartă: străpunsă, găurită, distrusă = sparrtha: cui, a străpunge, a găuri.
spin: ghimpe = spion: spin, ghimpe.
sponci: puţin, cantitate mică = sponc: scînteie, licărire, strop, obiect mic.
spor: pornire, creştere, înmulţire = spor: a stimula, a îndemna.
stat: trup, condiţia fizică a unui individ = stat: stare, condiţie, situaţie.
stol: masă = stol: scăunaş, taburet.
straie: îmbrăcăminte, vesmintele care erau primul indiciu din ce zonă venea persoana respectivă = strae: a colinda, a umbla, a hoinări, rătăcit, a cutreiera.
sugaci: beţivan, pilit, cherchelit = sugach: cherchelit, afumat, vesel.
sui, suim, suite: a se căţăra, a se cocota, a urca = sui, suim, suite: a se cocota, a se urca, a se aşeza pe.
sula: obiect lung si ascuţit din metal sau lemn care se foloseşte la găurit = sula: dinainte, în fată, înaintea.
taifas: discuţie, analiză, cercetare = taifeach: analiză, cercetare.
taifet: taifas = taifead: informaţii date cu privire la, reputaţie, a tine minte.
tain: porţia de hrană pentru un animal pe o zi, obligaţia proprietarului de animale de a plăti în alimente către cioban sau văcar, păşunatul oilor sau vitelor = tain: iarbă, a mîna vitele, a păşuna.
tal: porţiune de pământ arabil, parcelă = tal: recoltă, producţie, venit.
talam: cameră de dormit, pat = talaim: a ascunde, a se feri, a dosi.
talan: termen depreciativ pentru un cal bătrîn si slab, gloabă = tallann: toană, supărare, stare trecătoare.
taman: tocmai, în special, mai ales, numai ce, chiar aşa = tamall: a aşeza la intervale, răstimp, intervale de timp, distantă.
tană: pîclă, ceată = tanai: subţire, transparent, a se rări, a atenua.
tapă: crestătură în copac, tăietură la capătul unui lemn pentru a se îmbina cu altul = tapa: forţă, activitate.
tarbă: femeie uşuratică, a trata cu dispreţ, a batjocori, pungă = tarbh: mascul, de necrezut, absurditate, greşeală de interpretare, speculant la bursă.
tarla: suprafaţă agricolă cultivată delimitată de drumuri sau alte culturi = tarlu: încrucişare de drumuri, confluentă.
tarlan: persoană care păzeşte o tarla = tarlaim: a se întîmpla, a risca, a merge în întîmpinarea cuiva, a înfrunta, a sfida.
tarpan: cuţit mare cu care se taie trestia = tiarpan: povară mare dusă în spate.
tatu: tatăl tău = tathu: a se uni, împreunare, a se împreuna.
tăgîrtaci: intrigant, sucit, a căuta nod în papură, priceput la toate = tagarthach: isteţ, a găsi repede răspuns, priceput.
tăgîrta: a se agăţa de cineva, a tîrî = tagartha: a se adresa, a trimite la, a se referi la, a face aluzie la.
tănăi: nătărăi, tonţi, prosti = tanai: superficial, slab, descărnat.
tăsca: a păcăli, a înşela = tasca: a răspîndi zvonuri despre.
tătîn: tată = tathan: unire sau împreunare fizică.
tîlc: înţelepciune, putere de convingere, exemplu de urmat = tailc: convingător, de neînvins, adevărat.
tîrgălău: tîrg mare, mulţime mare de oameni adunată la tîrg = tiargalai: primul cumpărător, a cerceta, agent comercial.
teacă: obiectul în care se păstrează sabia sau pumnalul, parte din lujerul fasolei unde sunt boabe = tiacha: raniţă, sacoşă.
teamă: frică, emoţie = teamh: încălzire.
teas: cuvînt cu care se alungă gîştele sau ratele de pe baltă, a repeta acelaşi lucru = teas: persoană cicălitoare.
teasac: cuţit mare cu care se taie porcii = teasai: cu sînge rece, a se mînia, calm, a fi stăpîn pe situaţie.
tontu: prostănac, diliu = tiontu: a se învîrti, a i se face greată, a se răsturna, interpretarea unui gest.
toir: băt, a supăra = toir: urmărire, a căuta, a urmări un scop, a cere.
tolbă: traistă mică, buzunar mare, pungă mare din piele pentru săgeţi = dolba: proeminent, umflat.
trasnaie: necaz, supărare, belea = trasna: necaz, supărare, înşelătorie, fraudă.
trăsnim: minţim, contrazicem = trasnaim: a nega, a contrazice, înşelătorie.
trăda: a înşela încrederea cuiva, a se vinde duşmanului = tradalai: a specula bunătatea cuiva, a profita de.
trii: trei = tri: trei.
troiene: acumulări mari de zăpadă datorită viscolului = troime: greutate, apăsare, copleşire, inerţie.
tron: scaun mare pe care stătea domnitorul = trom: mai mare, persoană mai în vîrstă, respectată.
tron: ladă mare în care ţăranii îsi păstrează diverse obiecte = trom: greu, mare, încărcat, adînc, acoperit
tulă: cărămidă din pământ groasă, nearsă, chirpici = tulach: dîmb, movilă.
tulca: tradiţie de Anul Nou de a se merge cu capra la casele oamenilor = tulc: a cînta la un instrument, a purta, a bucura.
turnam: a turna, a curge dintr-un vas = turnamh: cădere de apă.
tinti: a ochi, a lovi cu ceva = tinti: furios, violent, a lua foc.
urla: a striga, a răcni = urlar: a trînti pe cineva la pământ, a învinge, a reduce la tăcere, a băga în groază.
urlă: tub gros din ceramică pus la ieşirea din horn care protejează să nu curgă apa de ploaie în vatră sau să îl distrugă, burlan = urla: parte de jos a unei streşini de paie pe care se scurge apa.
ura: strigăt de victorie = urra: forţă, putere, rezistentă.

< Anterior

Următor >

Ultima

Chemare la neuitare VII
sabar: pîrîu în comuna Jilava = sa-bar: peste mare, peste gras.
saca: butoaie cu care se transporta apa de băut = saca,sag(a): a împinge, loc, parte, a mulţumi, plăcere, tînăr puternic.
sacară: plantă graminee, boabele se folosesc în alimentaţie înlocuind grîul = sacar-ra: plantă, a aduna la grămadă.
saha: braţ vechi al Dunării sau gîrlă veche în Delta Dunării, izolat la ambele capete prin împotmolire unde există peste din abundentă = sa-har: aluviuni, a se înnămoli, sedimente, nămol, a acoperi cu pămînt, a bloca.
salasu: locuinţă modestă, loc de adăpost sau de culcare, locaş de cult, loc unde îsi închid ciobanii oile noaptea, cătun = salasu,sa-la-su: milostiv, îndurător, generos, cioban, ciobănită, colibă, cocioabă.
salită: melc = sa-li: un fel de liră, a potrivi bine măsura.
sam: tiv făcut în poalele hainelor prea lungi = sam: a evalua, a aprecia, a cumpăra, a vinde, a păcăli.
samă: recensămînt care se făcea de către domnie în Tările Române pentru fixarea birului, dare în bani care îngloba toate obligaţiile financiare ale birnicilor = sam(a): a plăti cu echivalent, a evalua, a aprecia, a păcăli, a cumpăra, a vinde.
sama: moarte prin spînzurare, sinucidere = saman: moarte prin spînzurare, ştreang, funie, a tine legat.
samana: reluarea unui ciclu agricol prin punerea seminţelor sub brazdă = sa-ma-na: a începe un nou ciclu agricol, grîu bolnav sau ajuns la maturitate cînd se îngălbenesc frunzele.
samăn: la fel cu, asemănător = saman: a fi împerecheat cu, a uni doi tineri prin căsătorie, a înjuga boii, a se potrivi cu.
samăn: a semăna, a pune seminţe sub brazdă = saman: jug, funie, a înjuga boii, legătură, a duce de funie, sir, şirag.
samsar: mijlocitor în afaceri negustoreşti, misit = sang-sar: a jumuli de bani pe un client, a bărbieri de avere o persoană.
sana: a vindeca, a însănătoşi = sang: a preveni, a înfrunta, sănătate, a ajuta.
sapan: parîmele cu care sunt încărcare mărfurile sau descărcate de pe o navă = sa-par: un tip de năvod, a umple, a lungi.
sar: vas de bucătărie = sar: legume, a intra, a începe, parcelă pentru grădină egală cu 36 mp. (prăjina noastră de 33,5 mp).
sar: mişcarea care o face omul prin păşire si care implică toate acţiunile de deplasare a corpului uman, sare de pe un picior pe altul, trecerea peste o barieră, un bolovan sau alt obstacol fizic, efortul de a merge cu picioarele legate unul lîngă altul, mersul prin săltare a unor păsări = sar: a mîna, a sili, a sări, a bate, a vîna, a urmări, a alunga, a merge, a scrie.
sarca: culoare naturală folosită odinioară de pictori pentru redarea carnaţiei, culoare roşu aprins = sar-ca: o legumă roşie.
satara: amendă în bani sau în vite pentru răscumpărarea omuciderii, adulterului sau tîlhăriei, belea, pacoste, năpastă = sataran: spiritul răului în religia emeş moştenit de noi prin Satana.
sazan: crap = sa-zi-a: a trage cu năvodul.
sădi: a planta butaşi, a pune seminţe în pămînt pentru un răsad, a aprecia corect timpul optim cînd trebuie făcută plantarea sau sădirea = sa-di: a evalua, a aprecia.
săgar: ostaş, luptător, agresor = sa-gaz: tîlhar la drumul mare, jefuitor, lotru.
sămui: a lua sau a da în primire, a tine socoteală = sam(u): a aprecia, a plăti în echivalent, a cumpăra, a vinde, a păcăli.
sări: a batjocori = sar(i): a strica, a hăitui, a alunga, a cere iertare, a urmări.
seci: loc defrişat în pădure folosit ca păşune sau ogor = sici,sig(i): a reteza jos, a duce, a netezi, a cultiva o grădină.
seir: privelişte = seer,se-er: a străluci, a lumina, a radia, simpatic, drag.
semui: a lua sau a da în primire = simu(i): a da, a dărui, a transmite, a prezenta.
separ: a despărţi, a delimita, a îndepărta, a scoate din = sipar: un fel de năvod.
si: a fi = si: a coloniza, a stabili, a căsători, a aranja, a ordona, a deveni liniştit.
sibir: ţesătură de bumbac groasă scămoşată pe una sau pe ambele fete din care se fac haine ţărăneşti pentru anotimpul rece, otel = sibir: cioban care a ajuns cu turma la destinaţie, persoana care însoţeşte regele si duce sceptrul, încovoiat.
sicar: ucigaş plătit = sicncar,sig-ngar: atac, a bate, a distruge, a răpune singur.
sii: a se sfii = si(i): a se mulţumi, a compensa, slab, firav, onest, trăsătură a fetei, a rămîne, a fi cinstit, a fi strîmtorat.
sila: a necăji, a urmări, cărare, drum, cale = sila: a hărţui, a necăji, a constrînge, a urmări, cărare, potecă, drum, cale.
sin: şopron pentru fîn sau unelte agricole de gospodărie = sin: a întinde, a strecura, a forţa, a transpira, a pătrunde prin.
singir: lanţ cu un inel la capăt, în care se prindea gîtul robilor ce urmau să fie expuşi în public ca pedeapsă infamantă = si-ngar: a o lua la fugă, a dispreţui.
sir: fir, şnur, aţă = sir: a toarce, a răsuci, a roti, a împleti, a înfăşura.
sisi: zălud, năuc, violent, apucat = sisi: a mîna, a obosi, a bate, a biciui.
sîngi: elementul vital în corpul uman care menţine viata, lichid de culoare roşie care transportă în tot corpul oxigenul si elementele nutritive printr-un sistem special de tuburi de diferite dimensiuni numite vene si artere. Distrugerea acestora cauzează ieşirea sîngelui din organism si poate duce la moarte = sangi,sang-gi: a răsturna, a rostogoli, a închide, a strînge, a apropia, a termina, a sfîrşi, a încheia.
socot: socoteală, calculare, chibzuinţă, judecată, plan, intenţie = socot,sucud: a măsura, a parcurge, a împărţi, a cîntări, a repartiza, a străluci, a radia de bucurie.
soh: acţiunea premergătoare ţesutului cînd se face nevedirea, adică formarea modelului de pe ţesătură. Cu această ocazie se trec firele de urzeală prin spată, cîte două în fiecare dinte = soh: a înlocui, a deplasa, a alege, grijuliu, confuzie, dezordine, rădăcină, sprijin, a ridica, a alege, a înceta.
soi: neam, clan, o anumită educaţie = soi, su(i): persoană, mulţime, a reprezenta, a deveni, a creste, a se răzbuna.
somon: pîine de calitate inferioară, turtă mică, colac = somon,sumun: ceva de proastă calitate, a distruge, bătrîn, vechi.
sona: a se sminti, a căuta ceartă, arţăgos, fioros = sun(a): sfadă, a se certa, discordie, neînţelegere, a domina, a stăpîni.
sopă: bîtă scurtă si groasă, la un capăt cu măciulie de fier = sopa,su-ub(a): cioban, îngrijitor, a duce la păscut, a păzi. suc: cuvînt cu care se cheamă miei = suc,sug: a alăpta un copil, a suge, a aşeza, a pune, a aduce fără forţă, a veni încet.
sucăli: a răsuci, a se învîrti în loc, a cicăli, a cere socoteală = sucal: mesager, curier, trimis, reprezentant al fiscului.
sud: judecată, logică = sud: a fi retras, durabil, trainic, a întinde, a lărgi, a bucura, a înveseli, a fi încîntat, a prevedea.
sudal: ucenic, calfă = sudal: samar, boccea, persoană care duce samarul.
sudui: a înjura, a insulta, a certa, a dojeni, a mustra = sudu(i): a bate, a lovi puternic, a închide în ţarc, a învinge, a zdrobi.
sugu: expresie cu care se cheamă mieii pentru a fi alăptaţi la oaie = su-gu: alăptare, piele iritată, a mînca, a bea.
suha: a înfuria, a întărîta = suh(a): revoltă, dezordine, confuzie, atent, a deplasa, a transfera, a deveni confuz, a alege.
sul: forma pe care o iau boabele care sunt turnate pe vînt, de la nivelul umărului sau al capului = sul: a treiera, a vîntura cereale, a turna jos, grămadă de grîu.
sun: a suna ceasul, a muri = sun: bătrîn, a se prăpădi, a se ofili, a putrezi.
sur: animale care au părul de culoarea cenuşie, om cu părul sau barba argintie sau încărunţită = sur: a avea părul si barba de culoare argintiu-închis.
surag: vas pentru lichide = su-rag: mare, cuprinzător, burduf, a se umple.
Surupac: Maria, interpretă de folclor din Sadova – Suceava = Surupak: unul din centrele civilizaţiei emeş.

şar: vopsele, culori, animale pestriţe sau bălţate = şar: a amesteca, a scoate la păscut, a tăia, a ucide, a fi mulţi, numeros.
şaran: crap mic, ciortan, tipar, peste mare de baltă = şaran: a musca, a înţepa, a vîna sau a urmări pe lumină.
şer: cer, bolta cerească, a străluci, a radia = şer: strălucitor, luminos, a străluci, a lumina, a radia, lumina zilei, lumină.
şercane: balauri ce ar purta norii si ar aduce grindina = şe-er-ca-an-e: a acoperi cu, a străluci, a lega, a fi obligat, a uimi.
şez: ocol pentru vite folosit în timpul verii, zăcătoare = şez,ses: a cunoaşte, a şterge, a se unge, a tipa, a înjura, a freca.
şiba: termen care dă comanda ca butucul să fie tîrît cu ajutorul ţapinelor = şeba: a coborî, a stăvili, a controla, a dirija.
şica: strigătul cu care se cheamă oile = şica: a chema, a striga, a căuta.
şicari: a se supăra, a se necăji pe cineva, a purta pică = şica-ri: spartul oalelor, a căuta ceartă.
şidă: haină ţărănească pentru femei = şida: curat, bine făcut, legătură, măsură, a fixa, a considera, îndemînatic.
şide: şede = şidi: a aşeza, a se aşeza pe, a aranja, a pune, a numeri, zidar.
şilica: cuvînt cu care se cheamă ratele = şilica,şilig(a): a scoate din apă, a opri, a retine, a pune deoparte, a stăpîni.
şing: lemne pentru foc, stivă de lemne, unitate de măsură = şeng: căldură, foc, a se încălzi, bucătar, a se mînia.
şirincă: fîsie îngustă de pămînt arabil, dungă, linie = şirancă;şir-anga: hotar, a măsura afară, a striga, a atenţiona.
şir: a pune una după alta, a lega una după alta = şir: a lega, a fi obligat, a cînta.
şirin: trunchi de brad lung si subţire, băţ gros = şerin: partea din lemn a războiului de ţesut.
şis: strigăt cu care se alungă sau se cheamă caprele = şes: a striga, a tipa, a cunoaşte, a freca, a şterge, a roade.
şodi: persoană veselă pusă pe glume = şodi,şude: a aclama pe cineva, a întîmpina cu urări, a striga, veselie, a chema.
şogor: rudă prin alianţă, termen de adresare între prieteni = şogor,şu-gur: legătură, a ascunde, ceată mijlocie, încîntare.
şoni: a face pe cineva să devină şchiop, rănindu-l = şoni,şun(i): soartă, a se sparge, a distruge, a rupe, a blestema, a înjura.
şos: bîrnă, grindă, proptea de lemn, stîlp, scîndură groasă folosită în construcţii = şos,şus: a doborî un copac, a tăia departe, a răsturna, a potrivi, a pune, a împărţi, legătură, mînă, putere, a verifica, a înfige, a înţepeni, a arăta, a întinde.
şti: capacitatea omului de a acumula, a prelucra si a transmite informaţii cu ajutorul creierului = şiti: a număra, a măsura, a socoti, a considera, a calcula, a memoriza, a recita.
şuba: haina de lînă a ciobanului în care primăvara pune mieii mai slabi pentru a-i proteja de frig, haină din ţesătură groasă purtată peste îmbrăcăminte si lungă pînă la călcîie = şuba: cioban, păcurar, îngrijitor, păşune, a duce la păscut, a păzi.
şuba: a tîrî butucii cu ajutorul ţapinelor = şu-ba: a arunca cu îndemînare, a da o mînă de ajutor, a trage, a dezlega.
şubar: croitorul care face şube = şubar: a trage, a aranja, a jupui, a rade, a tăia, a croi, a tivi, a îmbrăca, a străluci, curat.
şuc: unitate de măsură egală cu un picior = şug: a transfera, a deplasa, a măsura, a repartiza un teren, a merge, a înlocui.
şugar: zvelt, vite cu coarne date înapoi, vîrful biciului = şu-ngar: a munci cu sîrg, a fi încîntîtor, a fi prevăzător.
şugu: strigăt cu care se cheamă caprele = şugu: a chema, a avea grijă, a striga.
şuh: un fel de compas folosit în construcţii = şuh: a încercui cu ziduri, a construi, a înălţa, a pune temelia unei construcţii.
şuhan: hot, sef de hoţi = şuha(n): tîlhar, hot, lotru, pungaş.
şum: spuma de pe laptele muls proaspăt, rachiu slab = sum: a vedea, a avea grijă de, a da, a arăta, a pricepe.
şupă: escortă de soldaţi, lovitură, putere = şupa,şuba: arogant, îndemînatic, puternic, a duce, a păzi, a bate.
şupuri: a se furişa, a se ascunde = şupuri,şubur(i): a observa, a se furişa, a dispărea, a se strecura, persoană dependentă.
şur: zgomotul produs de scurgerea apei = şur: a ploua, a se scurge, a picura.
şus: zgomot puternic, a omorî, a distruge = şus: a distruge, a ruina, a răsturna, a împrăştia pe jos, a tăia departe.
Şusu: nume de familie din Sadova – Suceava = şusu: puternic, a răsturna.
şusur: zgomotul făcut de apele curgătoare sau frunzele mişcate uşor de vînt = şusur: a ploua liniştit si timp îndelungat, sunetul scos de grătarul încins.

ta: formă arhaică pentru cuvîntul tată = ta: fire, a conduce, a sprijini, autoritate, a tine trează mintea, a sfătui, a semăna.
tac: a întrerupe o discuţie = tac: a renunţa, a părăsi, a abandona, a fi nepăsător, a se despărţi, a opri, putere, autoritate.
tachina: a se preface că nu ştie, că nu recunoaşte = tachim: a face, a înceta vorba, a se preface că nu recunoaşte.
tagă: negare, tăgadă = taga: şmecherie, a sesiza un înţeles, a tine mintea trează, a jigni, autoritate, închisoare, a întemniţa.
tagmă: clan, cin, organizaţie, ceată de prădători = tagme: a pricepe, a avea grijă, seceră cu tăişul ascuţit, a ucide, a tăia.
tah: persoană care scrie repede = tah: a aduna, a înmulţi, a adăuga, a repeta.
tal: porţiune de pămînt, parcelă = tal: lărgime, amploare, a lărgi, a lăţi.
taman: tocmai, chiar, mai ales = tanman: credincios, pur, demn de încredere, a deveni îndemînatic, sprinten, generos.
tană: pîclă, ceată = tan(a): rece, frig, răcoare, calm, a tremura, a răci, a răcori.
tapă: tăietură la capăt de lemn pentru îmbinare cu altul = tapa,tab-ba: parteneri, a se uni, a fi împreună, a strînge, a lega.
tasca: traistă mică din pînză sau piele = tascarin: casetă împletită din nuiele.
tălpi: parte a labei piciorului sau a încălţămintei care se foloseşte la mers, parte componentă a unei sănii care ajută la alunecat, bază, fundaţie = talpi: partea lată a unui lucru, a întinde, a lăti, a lungi, lărgime, a umple cu, a desface.
tăr: persoană care asigură ordinea publică = tar: a executa, a decide, a hotărî, a stabili, a pune capăt la, a se interesa.
teamă: frică, îndoială, suspiciune = te-am(a): a fi speriat, a înfrunta, a ataca.
temeni: a se pleca în fata cuiva în semn de salut, se ploconi = temen(i): perimetru, bază, fundaţie, platformă, soclu, tron.
teş: încovoiat, vită cu coarnele crescute înapoi, semn de hotar dintr-un copac tăiat = tes: natură, soi, fel, fiecare cu ele.
tetea: tată, bunic, străbunic, frate mai mare, om în vîrstă, unchi = te-te: a se apropia, a se întîlni, a se asemăna.
tiamăt: teamă = Tiamat: spirit al neamului emeş care din haosul absolut a făcut lumea materială si lumea spirituală.
timar: tăbăcar, cel care tăbăceşte pieile = ti-mar: tolbă din piele pentru săgeţi.
tină: noroi, pămînt, lut = tina: tare, solid, durabil, pămînt.
tîlhar: hot, lotru, ceată de răufăcători = tîlhar: mulţime, ceată de hoţi, gaşcă.
tîlui: a se întîlni, a nimeri = tila: a se întîlni, a locui, a realiza, a dura, a sta.
tog: proprietate prin comasarea unor terenuri, luminiş în pădure, fînat, adăpost în cîmp = tog,tug: proprietate, a lua, a tine, a sti, a procura, a primi, a recunoaşte.
toi: zgomot, ceartă, încăierare, luptă, tărăboi = toi,tu(i): bătaie, a bate, a tine, a opri, a obţine o victorie, a sparge, a rupe.
tucu: diminutiv pentru tată = tucu: adevărat, bun, a recunoaşte, a procura, a primi, a tine, a şti, a strînge în braţe, a înveli.
tui: tîcnit, cam nebun, sui = tu(i): slăbiciune, defect, cusur, boală, a fi bolnav.
tun: a pungăşi, a păcăli, a da o lovitură în afaceri = tun: buzunar, pungă, sac, a băga în buzunar, a fura, a ascunde.
tur: spaţiu delimitat, pachet, legătură, sul = tur: ocol de oi, grajd, staul, a repara, a îndrepta, a micşora.

u: expresie de uluire sau nemulţumire, a plînge, a gîfîi la bătaie = u: expresie de protest, a plînge, a gîfîi la bătaie, luptă.
ua: expresie care exprimă starea de somnolentă = u-a: somn, odihnă, repaus.
uib: orbeşte, la noroc, pe nimereală = ub: cavitate, gaură, groapă acoperită cu frunze, cocioabă, a săpa, a băga în pămînt.
ucid: a omorî, a chinui pînă la moarte = ucid,u-gid: acţiune violentă, luptă, a se dezlănţui, a smulge, a înhăţa, a rupe.
ud: plin de apă, udat de ploaie, lapoviţă, burniţă sau zăpadă, transpirat datorită unui efort fizic deosebit sau expunerii îndelungate la soare = ud: soare, lumină, strălucire, vioi, sprinten, zi, vreme, furtună, ploaie, a se dezlănţui.
udu: a ieşi cu udu, a urina = udu: a evacua, a nu lăsa pic de murdărie, a se însenina, îndemînatic, persoană ruşinoasă. uh!: strigăt de supărare sau oboseală, duşmănie = uh: a scăpăra, venin, răutate, duşmănie, amărît, chinuit.
uman: cunoaşterea firii omeneşti, apropiat de ce este omenesc = umun: a cunoaşte, deschis pentru ceva important.
unchi: fratele unui dintre părinţi, om bătrîn, persoană cu prestanţă = unchin: adunarea satului, adunare populară.
ung: a investi cu o funcţie publică, a pune să conducă = ung: popor, rude, familie, a aduna, a strînge, a fi împreună.
ura: strigăt de bucurie = ur-ra: a radia, a străluci, a fi mulţumit.
urdu: expresie cu care se întorc oile cînd pleacă pe neaşteptate = urdu: slujitor, subordonat, sclav.
urî: a băga groaza în cineva, a duşmăni= uri: cîine, fioros, duşman, a tremura, a înrăi cîinii cu sînge, a aţîţa.
ursa: ursoaică = ur-sa: a rage, a mugi, a zbiera, cîine mare.
ursan: om voinic, om mare, tare cît un urs, plin de fortă = ur-sang: războinic, erou, om tînăr, întîiul, în frunte.
Urucu: nume de persoană = Uruc: unul din centrele civilizaţiei emes.
usuc: grăsimea care iese pe lîna oilor, împreună cu praful formează o substanţă lipicioasă si murdară = usuc;usug: murdărie, mizerie, femeie în perioada critică.
us: expresie cu care se alungă păsările = us: a goni, a bate, a fugări, a sili.
usur: zeciuiala morarului pentru grîul măcinat = usur: taxă pentru vînzarea produselor în piaţă.
uz: rîu în judetul Bacău = uz: culme, versant, a merge departe, a transporta.

za: împletitură din sîrmă care proteja corpul luptătorilor în bătălii = za: a atîrna, a legăna, a face zgomot, a face larmă. zabală: tijă din lemn sau metal pusă în gura calului dintr-o parte în alta si fixată de hamuri, cu rolul de a-i controla mişcările = zabalam: bucată de lemn din ham.
zaghie: ţesătură ţărănească groasă din lînă si colorată în dungi late negre ce alternează cu dungi roşii sau portocalii, ţesătură din care se făcea îmbrăcămintea puşcăriaşilor si care i-a dat si numele = zag-hi-a: impozit oficial, obligaţie legală, încălcarea a acestor obligaţii duce la …zaghie(puscărie).
zar: broască de la uşă = zar: a întoarce, a răsuci, a roti, a lega.
zară: rază de lumină, lumina din depărtare = za-ra: rază de lumină.
zăhăi: a împrăştia, a risipi, a face dezordine = za-ha(i): dezordine mare, a fugi, a părăsi, a ascunde, a distruge.
zălog: garanţie, chezăşie, obiect dat spre păstrare într-o afacere drept garanţie = zalag: clar, de mică greutate, strălucitor.
zer: produs secundar din lapte după ce se obţine brînza = ze-er: a da drumul la cîini, a arunca afară, a aluneca.
zi: perioada dintr-o rotaţie a Pămîntului în jurul axei sale, în care se vede lumina = zi: lumina zilei, briză, viu, a răsări, a se zări, a se deştepta, a se ridica, a creste, a se înălţa, cer, la înălţime mare, înalt.
zid: construcţie din pămînt, chirpici, piatră sau cărămidă cu scopul de a realiza o clădire sau a realiza un mijloc de apărare = zid: a întări, a fortifica, ordin, dreptate, adevăr, legal, neclintit, ferm, justificat.
zise: a spune, a afirma, a zice = zi-se: a vorbi despre măcinat, a vorbi despre calitatea făinii.
zitie: turtă din tărîţă de grîu = ziti,zidi: făină de grîu, masă, a mînca.
zînă: personaj feminin fantastic din basme închipuit ca o femeie foarte frumoasă si foarte bună, cu puteri supranaturale si cu darul nemuririi = za-na: nălucă, apariţie neaşteptată, păpuşă, origine, sanctuar.
zobi: a sfărîma, a zdrobi, a strivi = zobi,zubi: seceră, a înhăta, a distruge, a trage, a nimici. Neamul emeş folosea seceri făcute dintr-un suport de argilă arsă, lemn sau os cu un canal pe partea interioară unde se fixau cu bitum mici plăcute de cremene care formau partea cu care se tăia.
zoli: a se frămînta, a se zbuciuma = zu-li: a rîde, a lua în zeflemea.
zor: grabă, începutul zilei, perioada cînd se fac rugăciunile de dimineaţă = zor,zur: sacrificiu, rugăciune, a oferi, a ruga.
zulum: nedreptate = zulum: a dispreţui, a face de ruşine, a jigni, a batjocori.
zum: sunete scoase din gură pentru a imita o melodie cîntată(prin ciupire) la un instrument cu coarde = zum: gură, a perora, a tîşni, a curge în şuvoi.
zur: zgomotul făcut de boabele care sunt turnate într-un vas, zgomotul făcut de apa care curge într-un vas, zgomotul făcut de un mijloc de transport care merge pe un drum denivelat = zur: a zgudui, a se cutremura, a aranja, a duce, a oferi.
zurzur: podoabă, expresie ce se găseşte în dansul căluţului de Anul Nou în nordul Moldovei ,, hop zurzur căluţii mei’’ = zur-zur: a se zgudui, a se scutura, a se clătina, albină.

< Anterior

Următor >

Chemare la neuitare IV
Sunt 79 cuvinte comune limbilor română, irlandeză si eme-gi, 88 cuvinte comune eme-gi si limbii irlandeze si 292 cuvinte comune limbilor română si irlandeză. (Studiul final cuprinde 290 cuvinte comune limbilor română, irlandeză si eme-gi, 205 cuvinte comune numai irlandezei si eme-gi si 978 cuvinte comune numai limbilor irlandeză si română). Pentru asemenea argumente este imposibilă proba contrarie.

Toţi cei care s-au chinuit să ne tîmpească, invocînd deducţii savante si principii sacrosante privind transformarea cuvintelor latine în varianta românească, îi sfătuiesc, dacă mai au un minim de respect pentru limba ce o vorbesc, să consulte dicţionarele lui A. Deimel (1925-1950), B. Landsberger (1937) si J. A. Halloran (1996), altfel vom vorbi vorbire si vom citi în stele. Ca să le îngheţ mintea nărăvaşilor am să le dau încă cinci exemple de care se face multă paradă cînd apare vreun cîrcotaş. Cuvîntul gula(gu: gît, a băga, a înghiţi, a mînca, a bea, mişcare ritmică + la: abundentă, poftă, a întinde, a aşeza, a atinge) în emegi înseamnă a înghiţi, a mînca, a mesteca, larg, mare iar în latină gula înseamnă gîtlej, gît şi numai figurat gură. În limba română veche există cuvîntul guleai cu sensul de invitaţie la o gustate, a gusta din bucate, a mînca. Noi folosim pentru acest sens cuvîntul gura, care nu există în latină iar în emegi are semnificaţia: a striga, a tipa, a rîde cu hohote, a trăncăni, a face zgomot (gu: gît, a băga, a înghiţi, a mînca, a bea, mişcare ritmică + ra: a suna, a impresiona, a face zgomot, a îndruma, scandal) de unde se vede preocuparea urmaşilor troienilor pentru agoniseală si îmbuibare iar noi pentru visare şi trăncăneală, deprindere care si astăzi ne bîntuie existenta mioritică. Latinii aveau cuvîntul buca cu sensul de obraji sau gură. Noi avem bucă pentru una din părţile curului şi buca+ta: parte dintr-un întreg; buca+te: porduse agricole adunate în hambare dar şi mîncare pregătită. Tot aici mai putem adăuga buca+tarie: locul unde se ţinea bucatele sau se pregătea mîncarea şi în+buca: a băga în gură, a muşca. Dacă cuvîntul buca venea în limba română din latină atunci trebuia obligatoriu să aibă şi sensul sau sensurile din această limbă dar el în limba română are sensuri diferite rezultate din articularea unor prefixe sau sufixe la rădăcina amintită. Este limpede că cuvîntul nu este venit din latină ci invers, el a ajuns în această limbă odată cu migrarea mioriticilor carpatini în peninsula italică după catastrofa de la Santorini la mijlocul secolului XVll î.e.n. Să mai amintesc aici că dialectul friulan care se vorbeşte şi acum în Italia are cîteva sute de cuvinte comune cu limba română şi care nu se găsesc în latină! După dogmă nu merge aşa ceva, ia vedeţi cum o învîrtiţi! În eme-gi avem bu: a smulge, a tăia din, a rupe, mîncare + ka: gură, a striga. Cuvîntul ulcior are în eme-gi ulciar cu sensul de veselie, a bea la un ospăţ, a petrece (ul: vas, măsură, bucurie, veselie + ciar,sar: mulţi, a amesteca, a merge, a aluneca, a se trînti) iar în latină este urceus cu sensul din limba română. Cuvîntul apa în emegi: ţeavă din argilă arsă prin care trece apa, apă care curge, lac, mare (a: apă + pa: şanţ, canal mic, a curge, a se întinde, a cuprinde sau abba: lac, mare), în limba română îl păstrăm identic fonetic şi semantic iar în latină avem aqua. Acest termen în emegi are sensul de apă plină cu peşti (a: apă + qua: peste), dovedind că cele două limbi s-au format în zone de relief diferite, româna la deal şi munte, unde apa curge în şuvoaie iar latina la şes unde apele erau pline de peste. Cuvîntului eme-gi uztura nu i se cunoaşte sensul dar este folosit lîngă un cuvînt care are semnificaţia de a sări în apă de pe un dig. Am considerat că este corect să fie tradus prin iritaţie, zgaibă, usturime, arsură(uz,us: coastă, pantă, a rezista, a îndura, a chinui + tura: copil, a face baie, a lovi, a răni, durere) şi am avut în vedere situaţia neplăcută cînd se sare în apă cu burta pe luciul acesteia, atunci da fericire!. Cuvîntul din limba română ustura nu mai are rost să-l comentez. În latină există termenul ustulo cu sensul de a arde. Aceste exemple arată că faimoasa regulă a trecerii sunetului l din latină în r în limba română este o poveste care trebuie scoasă din cultura noastră. Să adăstăm puţin asupra termenilor de armîn(aromîn – machidon), cei din neamul nostru care locuiesc în sudul Dunării, atîţia cît mai sunt si rumîn, asa cum îşi spuneau cei din nordul fluviului. Armîn = ar: a răsuna de, a chema, tînăr, a radia, drag, scandal + min: partener, asociat, familie, mamă iar rumîn = ru: treabă, a munci, gospodărie, a fi egal, bogăţie + min: partener, asociat, familie, mamă. Cei doi termeni au în comun sintagma ,,min” ce arată o legătură de rudenie bazată pe originea comună dintr-o mamă foarte îndepărtată păstrînd în sensul profund urmele societăţii matriarhale. Si în prezent în Moldova în mediul sătesc se foloseşte pentru mamă cuvîntul ,,mîni” ca în expresiile mîni-ta sau mîni-sa. Latina, pentru mamă are sintagma ,,mater” dar si termenul ,,mamma” cu sensul de ţîţă, sîn. Dacă răscolim puţin memoria, descoperim că în timpurile foarte vechi fetele se căsătoreau de la 14-15 ani iar venirea sarcinii nu o găsea pregătită biologic pentru alăptare. Această situaţie era rezolvată de o altă femeie din clan care dădea sîn copilului pînă se adapta la mîncarea obişnuită, noi am păstrat obiceiul prin folosirea doicilor. Termenul de mamma din latină nu a fost pus niciodată în legătură cu mama din limba română deşi sensurile lor profunde sînt aceleaşi – cea care are grijă de un copil foarte mic. Să sar pîrleazul pînă la cei mai vestici vremelniciţi din spiţa noastră – irlandezii – să-i chem în ajutor. Au cuvîntul mama cu sensul de sîn, suflet, inimă, terci, mamai(identic cu cel din Moldova) cu sensul de mămică si mamo cu sensul de bunică. Să mai dau cîteva exemple năucitoare despre aceste cuvinte. Cuvîntul mamă în emegi ama, ma, mi, mu, dam(soţie), mami; în română: oama, îma, ma, mama, mami, muma; în etruscă: ama, puia; în engleză: ma, mamy, mumy, mamma, dam; în franceză: maman (ma +man); în checea: mama şi cuvîntul tată în emegi: a, pa, papa, patesi, ta, tucu, tete cu sens de om bătrîn; în română: ta, tata, tucu, tete cu sens de tată, bunic, om bătrîn; în engleză: pa, papa, daddie; în franceză: papa; în latină: pateru şi în checea avem patiri(conducătorul unui sat). Hai să le punem si lor de o latinitate!
Am arătat la început că avem legături foarte vechi cu populaţiile care au construit monumentele megalitice din insulele britanice. Alegerea a fost făcută special pentru că nimeni nu spune că limba engleză este o neolatină, dar tot aşa nimeni nu ştie că această limbă păstrează în haina ei comori de cuvinte care vor uimi lumea. Cuvinte din engleză care se găsesc în română şi eme-gi dovedesc faptul că la sfîrsitul mileniului lV î.e.n. sau începutul mileniului lll î.e.n. din regiunea Carpaţilor a avut loc o puternică migrare spre vest pînă în insulele britanice. Iar aceste grupuri sînt făuritorii numeroaselor henge din ţinutul britonilor. Toţii cercetătorii britanici sînt de acord că monumentele megalitice în frunte cu cel mai cunoscut – Stonehenge – au fost ridicate de o populaţie necunoscută care a dispărut. Unii presupun că aceste grupuri ar fi venit din peninsula Iberică. Lewis Spence în lucrarea ,,The Mysteries of Britain; Secret Rites and Traditions of Ancient Britain” Londra 1928, la pag. 27 afirmă că Britania a fost invadată de ,,oameni veniţi din Ungaria si Transilvania care trăiau în civilizaţia bronzului şi mînuiau o secure dublă de luptă cu două tăişuri”. Transilvania si Ungaria făceau parte din teritoriul locuit în acele timpuri de neamul geţilor sau strămoşii lor. Aceste probe arată că cei care au ridicat monumentele megalitice nu au dispărut ci s-au amestecat cu noii veniţi galii(celţii) pe care mai tîrziu i-au cucerit romanii. Trebuie să arăt că druizii considerau stejarul ca arbore sacru, semnificaţie pe care o are şi în prezent la români, folosindu-se la înmormîntări. Dar toate aceste monumente au avut atît un scop religios închinat cultului soarelui cît si unul de cercetare şi stabilire a mişcării acestuia cît si a lunii. Sînt formate dintr-un terasament în cerc de 28-33 m în interiorul căruia sunt înfipţi mai mulţi de stîlpi de piatră, lemn sau piatră si lemn, formînd două sau mai multe cercuri concentrice. Au o cale de acces care traversează cercul exterior sau se opreşte la mijlocul acestuia în fata unei pietre plane unde se puneau ofrandele. Această structură se găseşte şi la sanctuarul – calendar dac din munţii Orăştiei. Este un terasament în formă de cerc cu diametrul de 29 m. pe marginea căruia se găsesc 180 blocuri de andezit de 45 cm înălţime. În interiorul acestuia este alt cerc format din 210 stîlpi paralelipipedici. Cercul al treilea este format din 84 de stîlpi din lemn iar în interiorul acestuia sunt 34 de stîlpi aşezaţi sub formă de potcoavă unde se află vatra sacră. Asemănarea cu sanctuarul de la Stonehenge este uimitoare. Chiar denumirea de Stonehenge care însemnă pietrele spînzurate dar după unele legende, pietrele care suspină(Stanehenge cum este scris în cronicile vechi) te pun pe gînduri! Stane înseamnă piatră, termen identic cu stane al nostru iar henge este apropiat de regionalismul românesc hînci: a suspina, a ofta. Folclorul englez păstrează dansul Morris foarte asemănător cu căluşul nostru ceea ce dovedeşte originea comună din ţinutul carpatic. Iar costumaţia acestor dansatori este foarte cunoscută pentru orice român cu mintea acasă! Ca să nu fiu uituc am să amintesc şi cîteva cuvinte care se găsesc în limba franceză cu corespondentă directă în emegi, primul termen va fi în franceză cu pronunţare şi scriere: o(eau-apă) = o(apă curgătoare, a pluti pe apă); achite(acquitter – a achita) = achita(depăşirea unei situaţii deosebite); di(dire – a zice) = di(a aprecia, a decide); amer(amar) = amaru (supărare), an = an, liber(darnic, generos) = libir(stăpîn pe el) eg(apă în occitană) = eg: a uda, a iriga, a adăpa vitele, papa(tată) = papa(tată). Ideile prezente vor fi dezvoltate foarte mult în lucrarea ,,Apocalipsa de la vest la est” ce va fi un studiu comparativ a 15-20 limbi si dialecte care fac parte din grupul lingvistic arimin(cei de-o mamă). Am folosit acest termen pentru limbile care se vorbeau în mileniile Vll î.e.n. – l e.n. în insulele britanice, teritoriul Frantei, peninsula iberică, Italia, tinutul carpatic si ramificaţiile lui către sud-est si est pînă în America de Sud.

Si cum orice treabă anevoioasă are un început voi scoate în fată cîteva cuvinte din quichua, limba administraţiei imperiului incas unde se găsesc similitudini uimitoare cu limba română si emegi demonstrînd originea lor comună.
aillu: gintă, clan, neam, obşte, seminţie. La noi consider că nu trebuie să mai spun cum stăm cu alu sau ai lu din vorbirea populară iar în emegi alu este un adjectiv pentru animale care arată că aparţin de o anumită rasă.
aka: băutură fermentată, a bea o băutură fermentată = acra: gustul unor băuturi realizate prin fermentare, sau sucul unor fructe = aca: creştetul capului, a bea, voce, a face a avea un efect, porţie.
allpa: teren agricol fertilizat cu găinat de guano si care are o culoare alb-cenuşiu = alba = aldu: a săpa pămîntul.
bara: unitate de măsură = bara: iaz, băţ lung si gros, a opri = bara: a înainta, a distribui, popas, locuintă.
cacic: căpetenie, cel care îti conduce viata, seful unui aillu = gagic: cel care îti conduce sufletul(c trece în g cum se întîmplă de multe ori în emegi), Cacica localitate de unde se extrage sare = gagig: a se jeli cuiva, a fi trist.
calancha: nume incas = calancia: nume românesc de familie.
camara: grînarul unei provincii cu sensul de provizie sigură = camară: loc de depozitare sau de păstrare a proviziilor alimentare = gamara: cereale, a pune, a îngrădi, a încuia, a închide afară.
capac: bogat, superior, rege, luminat, înţelept, învăţat, generos, cel care are grijă de alţii = capac: deasupra, sus = capa: suflet, inimă, a fi de partea cuiva, a linişti + cu: a întemeia, a socoti, hrană, avere, nobil, strălucitor.
catu: tîrg, comerţul incas se desfăşura în pieţe amenajate sau în spatii special construite = catu: nivelul unei construcţii, a căuta, a cerceta = gadu: a rupe, a distribui, a merge pe jos, a se întîlni, a vorbi despre.
catu illa: spiritul negustorilor. In emegi ila: cărăuş, a transporta, a fi mare, a fi bogat, personificare, a radia.
chanca: trib războinic neincas renumit pentru violenta si viclenia lui = cianca: sarpe veninos = cianga: captiv, prizonier.
chimpo: numele unei regine care cultiva soiuri alese de porumb si ardei iuti = cîmpu: suprafaţă întinsă destinată culturilor agricole = cîn: a semăna + pu: teren.
chonta: mîner de lance din lemn = ciontu: crîmpei dintr-o bucată mare, a tăia = ciun: a prezenta + ta: a pipăi, a vătăma.
chuqui: ploaie, a picura = chicu: puţin, cîte puţin, a chicura – a ploua mărunt = chic: mic, puţin, a fi epuizat
chunu: cartof deshidratat, uscat la soare si la frig = ciung: fără un braţ = ciun: a se ofili, a se învechi, a da.
cira: a coase = cir: aţă subţire, fir, cira – a însira = cir: a lega, a fixa, a întări.
collca: depozit mare, locul unde sunt păstrate bunuri si în jurul cărui mişună mulţi de oameni = colcăi: a fi plin de, a mişuna, a se agita, a vui = colca: a fi atent, a se pregăti de drum, începutul unei acţiuni.
conci: vîrf, înălţime = conci: coc = con: scară + ca: casă, podoabă.
cori: aur, care era adunat din apa rîurilor de munte unde se găsea sub forma unor grăuncioare mici = cori: bube foarte mici care apar uneori pe trupul copiilor = cu: metal preţios, aur + ri: a turna, a aduna, a curăţa, a cîştiga, a fi mîndru.
curaca: conducătorul unei văi montane = coraca: a supraveghea o persoană bolnavă = curaca: a inspecta, a supraveghea.
Cuzco(Qosqo): capitala imperiului incas, construită pe versantul unui munte care parcă stătea agăţată de înălţimi = cosca: pisică sau coscă: coajă = cus: piele de animal, a se ascunde, a fi lipit de + ca: cătun, oraş, casă, cartier, defileu.
hacha: un fel de satîr = hac: crengi tăiate mărunt pentru foc, surcele = ha: numeros, a aduna, a avea voie + cia,sa: a tăia.
haili: refren ritmat în cîntecele incase = haili: refren de cîntec = hili: farmec, a încînta, a fermeca, atracţie.
hatha: castă, familie, neam, proprietate = hat: delimitarea unei proprietăţi, răzor = hata: a radia, scandal, a sterge.
hatun: mare = hăt: întins, mare = hat: înălţime mare, a pune, a înconjura.
huara: sort primit de tineri cînd ajungeau la maturitate si aveau dreptul să închege o familie = hora: dans la care participau tinerii ajunşi la maturitate = hura: neam, vită, obicei, a trage uşor, a opri, a striga, a străluci, a conduce.
hunu: cea mai înaltă căpetenie militară neincasă = hunu: violent, sălbatic, nimicitor = hunu: a rupe, a despica, a distruge.
hucha: sărac si orfan de părinţi, prezentă nedorită, cel care nu are educaţia părinţilor si face numai necazuri = hucia: a alunga sau a fugări o pasăre, om fără căpătîi + hucia: a fi mînios, nesăbuit, sălbatic, violent.
huanca: piatră de hotar, încălcarea hotarelor era la incasi foarte aspru pedepsit = huanca: femeie rea care îţi vînează greşelile, persoană rea si pătimaşă = hu: persoană + anca: hotar, limită, a măsura, oprire bruscă.
huata: loc unde se leagă(prinde) ceva, căpăstru = hoata: femeie care umblă cu furatul şi este prinsă = hu: persoană + ata: a face o faptă rea.
Huiana: Inca, tatăl lui Atahualpa si Huascar = Huianu,Huina: nume de familie la români = hu: persoană + i: a stăpîni + ana: lumină, cer, rai, a fi mare.
iaili: cîntece cu caracter păstoresc sau agrar = iaili: refren care se găseşte în cîntecele păstoreşti interpretate de Felician Fărcaş = ia: a fi plăcut + ili: bucuros.
Inca: conducătorul incaşilor = inca,inga: adevărat, aşa este = inga: egal, la fel.
inti tain mii: sărbătoare incasă în care se aducea ca ofrandă soarelui primii ştiuleţi de porumb ajunşi la maturitate. Expresia în limba română este întîi tain mii cu sensul de respectarea unei obligaţii în natură stabilită anterior.
jaili: cîntece cu caracter religios sau militar = jali: stare psihică ce arată tristeţe, supărare, necaz, dor, nostalgie.
quena: naiul incas cunoscut pentru melodiile pline de tristeţe = chin: suferinţă, tristeţe. o chemare a amintirilor sau caina: a deplînge = chin: suferintă + a: rezultat, strămos.
quipu: sistem de evidentă si de însemnare a evenimentelor care se ţinea cu ajutorul unor sfori de diferite culori pe care se făceau noduri. Prin acest sistem se urmărea codificarea unor imagini si fapte trecute = chipu: imagine, făptură, înfăţişare = chip: a lega, a linişti, a controla, meşter foarte bun.
quichua: limba oficială vorbită în Tahuatinsuyu (imperiul incas), era una din cele 12 ale clanurilor incase si semnifica luminat de soare, sănătos, frumos, vale sau trecătoare protejată. Acest termen a fost impus de spanioli pentru că incasii foloseau expresia ,,runasimi – graiul omului’’ = checea: covor de pîslă lucrat în mai multe nuanţe care se folosea si la învelit noaptea, nume de persoană = checi: neamul celor numeroşi, pretutindeni, pătură, broboadă, a lega, a uni.
llama: animalul specific Anzilor folosit la transport, pentru lapte si lînă, era şansa supravieţuirii unei comunităţi în caz de secetă şi era sacrificată ca cea mai preţioasă ofrandă. In româna veche nu există acest cuvînt, dar l-am găsit identic fonetic şi semantic pe tăbliţele geţilor. Lama: înger păzitor, spirit feminin al destinului, respect social.
Machu Pichu: oras incas descoperit abia în secolul XlX si construit pe versantul unui pisc de munte = maciu: măciulie de măciucă, umflătură; piciu: ascuns, care nu se vede, mic.
mama: cea care este binecuvîntată de divinitate să dea naştere, soţie = mama = mami: spirit emeş care l-a făcut pe om din lut si a suflat asupra lui cu viată.
mana: noroc, vigoare, belşug = mană: belşug în toate = mana: izvorul belşugului, soţ, soţie, pereche, a locui împreună.
marcă: proprietate, domeniu, teritoriu. Termen care se găseşte fonetic si semantic în limbile anglo-saxone.
mita: relaţii de întrajutorare reciprocă între familiile unui aillu în efectuarea muncilor agricole, realizarea teraselor sau a canalelor pentru irigaţii = mita: sistem de relaţii care urmăresc ocolirea legii chiar dacă este un abuz = mitu: a elogia, a pipăi uşor, a mîngîia, jignire.
moya: locuri de păşunat = moina: teren cultivat si lăsat pentru a deveni păşune = mu: an, a cultiva, a apărea, a creste + inu: paie, iarbă, păşune.
montana: pantele estice de mare altitudine din munţii Anzi = montana: localitate în munţii Apuseni (Rosia).
mullu: scoici marine aduse ca ofrandă. Acest cuvînt există în etruscă identic fonetic si semantic.
oca: cartof, marfa cea mai comercializată la incaşi, principala sursă de alimentare = oca: măsură pentru greutate egală cu cca un kilogram, conţinutul acestei măsuri = oca: a mînca cu lăcomie, a fura, a lua cu forţa.
pacha: locul îngrijit de om pentru a fi folosit, care aparţine lui, folosire liberă si liniştită, a pune în ordine, a aduce linişte, natură liniştită, bucurie = pace: linişte, stare de echilibru = pace: a se potoli, a se linişte, a se aşeza, a conduce, a cerceta.
pachacuti: rege incas, cataclismul, transformatorul cultural, creatorul.
pachamanka: expresie cu care se invitau la masă. În limba română se foloseste ,,a mînca în pace” cu acelaşi sens.
phathiri: mai marele dintr-o comunitate care desparte turmele de lama si trece puii de lama ajunşi la maturitate la turma de adulţi. In emegi patesi era seful unei comunităţi iar la latini pater avea sensul de tată biologic dar si seful clanului.
Paullu: fratele lui Manco Inca, conducător incas.
purej: conducătorul unui aillu (clan) = puriu,purie: cărunt, bătrîn, tată (termen vechi) = pu: suflet, putere + ri: a conduce + u: bărbat, a impresiona.
puric: care fuge repede = puric: parazit care sare foarte repede = pu: a tîşni + rig: a căuta, a înhăţa, a smulge, a ucide.
ricu: suveran, rege = rigă: rege = rig: a supraveghea, a păzi, sceptru, armă, a se înclina, a se documenta, a cerceta.
runa: bărbat, om = Rona: localitate în Maramures. În emegi ru: semen, a fi capabil, rang social, egal în funcţie, bogăţie + na: om în viată, om prezent.
saya: jumătate de provincie, fiecare provincie era formată din 2 saya care erau solidare la plata birurilor si efectuarea corvezilor, proprietate, domeniu, tinut = saia: cusătură superficială a două bucăţi de pînză, ţesătură subţire de lînă sau bumbac sau îmbrăcăminte confecţionată din această ţesătură, adăpost provizoriu pentru vite si capre, unelte si nutreţ, gard improvizat în jurul adăpostului pentru vite, podul grajdului folosit ca depozit pentru nutreţul vitelor = sa: legătură, aţă, a lega cu sfoară, a strînge laolaltă + ia: mînă, avere, opus.
sapsi: proprietate, domeniu, muncă făcută împreună de toţi membrii obştii = săpsi, zăpsi: a prinde de veste, a băga de seamă, a prinde pe cineva că face ceva în ascuns, a observa.
sapai: cultivarea pămîntului = sapa: a lucra pămîntul cu sapa, a face un şanţ = sapa: a face un şanţ.
suyu: tinut, regiune muntoasă, provincie, sarcină dată în timpul unei misiuni= suiu: – a urca, a executa o acţiune urcînd = su: a ocupa în sus, a aluneca, a se urca + ia: mînă, a deveni alunecos, pietriş, stîncă.
taclla: săpăligă mică = tacla: vorbă fără rost, a te afla în treabă, trăncăneală pentru a omorî timpul = tac: a izbi, a pătrunde, a zori, a apuca + la: tînăr, a aşeza.
tambo: depozite regale sau obşteşti, amplasate de-a lungul drumului si care erau folosite de armată, de curierii regali sau în caz de cataclisme naturale = tambă: viţel slab, animal prăpădit, om prost = tam: credincios + bo: a transporta. tarapuntaes: nobil, trimis regal, cinul clericilor ce proveneau din neamul lui Inca = tarabostes: nobili geţi din rîndul cărora proveneau si preoţii – informaţie nedovedită de tăbliţele de plumb.
tempu: unitate de suprafaţă considerată suficientă să hrănească o familie fără copii pe timp de un an = timpu: noţiune care exprimă scurgerea vremii = ten: a domoli, a uşura, a răcori + pu: izvor, a tîşni, început, inimă. Si neamul emes avea un asemenea sistem de protecţie socială a indivizilor.
Titu: numele unui conducător incas (Titu Cusi).
tucui: cel care are grijă de toate = tucu: părinte, tată = tucu: rude, bun, a înveli
uacaili: a plînge = uacăi: plînsetul copilului foarte mic, a plînge ca o broască = ua: cîntec de leagăn, a trezi din somn + ca: gură, a tipa + i: a plînge, lacrimă.
uchiu: ardei iute = uiu!: expresie rostită cînd mănînci ceva iute = u: strigăt + ciu: mîncare, legătură, a pune.
urinsuyu: jumătatea de sus(urin în emegi: drapel, deasupra, sînge, neam).
urma: numele unei regiuni renumită pentru cultura porumbului si ardeiului iute = urma: semne lăsate pe pămînt de către un animal, om sau rădăcinile plantelor din arătură = ur: gaură, scobitură, a şterge, a săpa + ma: a se fixa pe.
uru: trib de pescari ce locuieşte pe nişte insule plutitoare formate din trestie, de pe lacul Titicaca. În emegi uru: a păzi, a se osteni, a lega, a prinde, puternic, priceput.
wallasi: strămosi = valahi: denumirea românilor din Muntenia şi Moldova.
warawara: luminos, strălucitor = vara: anotimpul călduros si plin de soare sau Varvara: protectoarea minerilor care lucrează la temperaturi ridicate.
zara: porumb la maturitate ce are culoarea galbenă ca a soarelui= zare: depărtare = zara: rază de lumină, legătură, snop.
Sper că nici o minte zglobie nu-i va face pe incaşi indo-europeni sau latini, dar cine ştie ce le mai trăsneşte prin cap specialiştilor în făcături!
Ultima lucrare(pe care eu am folosit-o din plin), Dictionar de Arhaisme si Regionalisme, realizat de Gh. Bulgăr si Gh. Constantinescu-Dobridor si apărut în anul 2000 la editura SAECULUM I.O. contine 34.750 cuvinte, o comoară fără egal pe care o elimină din cultura română cei care au adevăruri gata făcute. Din acest număr impresionant de cuvinte numai cîteva zeci pot fi regăsite în limba latină clasică(nu discut despre nebuloasa numită latina populară) în forme apropiate şi numai unul(ursa) este în formă identică. Dicţionarul latin pe care l-am folosit în cercetarea mea are numai 7350 cuvinte, mult prea sărac pentru bogăţia vocabularului vechi românesc. Latina clasică, timp de mai multe secole a suferit o şlefuire continuă, ajungînd o limbă a literaţilor si a funcţionarilor publici si fiind străină în parte sau în totalitate multor popoare pe care Roma le-a adus sub controlul ei. Nu sîntem urmaşii latinilor pentru că cele 2936 cuvinte identice sau foarte apropiate fonetic si semantic care se regăsesc în limba română veche si emegi si 4407 arhaisme si regionalisme formate din cuvinte emegi la care mai putem adăuga cca 3000 cuvinte din limba curentă formate în acelaşi mod, toate acestea anulează cele 552 cuvinte latine găsite de mine în limba română. Precizez că nici jumătate din numărul de 552 cuvinte nu se găsesc identic în limba română fonetic si semantic. La aceste argumente mai adăugăm 260 cuvinte care se găsesc în limba engleză, română veche si emegi si cca 1700 cuvinte comune numai limbilor română si engleză, cuvintele irlandeze comune cu româna si eme-gi iar ca moţ sînt cuvintele quechua. Aşa de puternic am fost latinizati că limba română a păstrat cuvîntul dava cu sensul de reclamaţie, plîngere, femeie rea, cîrcotaşă. Dar dabele erau centrele politice si sociale ale triburilor geţilor unde se judecau pricinile grave şi se hotărau treburile importante pentru întreaga comunitate. Aceste centre aveau si rolul de centre de schimb a bunurilor care prisoseau. Cine vreau să ştie limba care a vorbit-o poporul român de-a lungul timpului pînă la începutul secolului XlX trebuie să o caute în dicţionarele de arhaisme si regionalisme si nu in limba latină clasică sau în afirmaţiile unor înţelepţi care nu pot dovedi nimic din ceea ce spun.

Cuvinte latine care se regăsesc în formă identică sau apropiată fonetic si semantic în limba română. Am folosit Dicţionarul latin –român apărut în anul 1966 la Editura Ştiinţifică care are 7350 cuvinte. În partea stîngă a semnului egal este cuvîntul latin iar după acest semn se află cuvîntul românesc sau explicaţia în limba română.

a = a; ah = ah; acolo = acolo; acclaro = a arăta clar; acclinis = rezemat, sprijinit, înclinat; accolo = a locui în preajmă, acolo; acer = ager; acus = ac; addo = a aduna, a aduce, a pune: adduco = a trage la sine, a aduce; adiutor = ajutor; adsterno = a întinde la pămînt, a asterne; adstringo = a lega, a strînge; aer = aer; afflo = a inspira, a primi, a afla; albus = alb; allego = a alege, a primi; amare = cu amărăciune; amarus = amar, trist; anguste = strîmt, îngust; angusto = a îngusta, a micsora; animal = animal; annato = a înota către; annus = an; annuus = anual; appareo = a apărea, a se arăta; aprilis = luna aprilie; aratio = aratul pămîntului; arcano = pe ascuns, cu arcanul, cu japca; arcus = arc, armă, curcubeu; ardeo = a arde; area = arie, suprafată întinsă; argentum = argint; arma = arme; aro = a ara, a brăzda; asper = aspru; asylum = loc de scăpare, azil; attat = vai!, atît!; attendo = a fi atent, a observa; attente = cu atentie; attentus = atent, econom cumpătat; attingo = a atinge; audio = a auzi, a asculta; auratus = aurit, acoperit cu aur; aurum = aur; ausculto = a asculta; autumnus = toamnă;
barba = barbă; barbaria = barbarie, sălbăticie; barbarus = străin, barbar, sălbatic; bene = bine; blande = măgulitor, blînd, lingusitor; bonus = bun; bos = bou, vacă; bracatus = îmbrăcat în nădragi; bruma = iarnă; bucca = obraji, gură, a îmbuca;
cado = a cădea; cepa = ceapă; calco = a călca cu piciorul; caldus = fierbinte, cald; callis = cale, cărare, potecă; campus = cîmp; canalis = tub, canal; canis = cîine; canto = a cînta; cantus = cîntec; capra = capră; caput = cap; carnis = carne; carrus = car; casa = colibă, bordei, adăpost; caseus = cas; castro = a castra; cauda = coadă; cela = cămară, celulă; celo = a celui, a ascunde, a însela, a acoperi; ceno = cina, a mînca, a lua masa; cera = ceară; cerno = a cerne, a observa, a deslusi; certatio = ceartă, dispută; cervus = cerb; chorda = coardă la un instrument; chorea = horă, dans; cicută = cucută; cingo = a încinge; cingulum = cingătoare, chingă; circus = cerc; clare = clar; coacervo = cociorvă, unealtă pentru adunat jarul la cuptor, a aduna grămadă; collinus = colinar; colloco = coloca, a plasa banii într-o afacere; coma = coamă, plete; comatus = pletos; computo = a calcula, a socoti; coqua = a coace, a fierbe; cornu = corn; cornum = coarnă; cornus = arborele de corn; cos = cute, gresie, coasă; costa = coastă; credo = a crede, a se încrede; cresco = a creste; crista = creastă; crucio = a chinui; crudelis = crud, violent; crudus = crud, necopt; crucis = cruce, răstignire pe cruce; cuculus = cuc; culmen = culme, vîrf; cum = cînd?, în ce fel?; curatio = curătenie, îngrijire a trupului; curto = a scurta;
dator = dătător; dense = dens, des; detono = a tuna, a detuna; digitus = deget; directe = drept; do = a da; dormio = a dormi; draco = balaur; duco = a duce; dulce = plăcut, dulce; duo = doi; duro = a dura;
facere = a face; fames = foame; farina = făină; femina = femeie; fenum = fîn; fera = fiară; ferrum = fier; fetura = fătat; figo = a înfige; filia = fiică; filius = fiu; filum = fir; floccus = floc de lînă, smoc; floris = floare; focus = vatră, foc, flacără; fraga = fragi; frater = frate; frico = a freca; frigo = a frige; frigus = frig; fructus = fruct, roadă; fuga = fugă; fugio = a fugi; fulguro = a fulgera; fulgur = fulger; fumo = a fumega; fumus = fum; funalis = funie; fundus = fund; funis = funie; fur = fur, hot; furca = furcă; furia = furie; fusus = fus;
gallina = găină; gelu = ger; gemo = a geme, a suspina; gena = pleoape; gener = ginere; genu = genunchi; gula = gură, gît; gusto = a gusta; gustus = gustat, gust;
hei! = hei!; herba = iarbă; heredis = herede; heri = ieri; homo = om; hospita = oaspete, gazdă; humeo = a fi umed; humilis = umil; humilitas = umilintă;
illacrimo = a lăcrima; illumino = a lumina; impingo = a împinge; impugno = a împunge, a ataca; incepto = a începe; inceptum = început; incingo = a încinge; incipio = a începe; inclinatio = înclinare; inclino = a înclina; inde = inde; inno = a înota; insula = insula; intra = înăuntrul; intro = a intra; inumbro = a umbri; ira = ira, mînie; iracundia = iracandia, mînie; iubeo = a dori, a declara; iugo = a înjuga; iuratus = care a jurat; iuro = a jura;
lacrima = lacrimă; lacrimo = a lăcrima; lacteus = de lapte; lacus = lac; lana = lînă; large = belsug, larghete; latratus = lătrat; latro = a lătra; latro = lotru; latus = latură; laudo = a lăuda; lenis = lin; liber = liber; libero = a libera; lignum = lemn; ligo = a lega; lingo = a linge; lingua = limbă; lingula = lingură; lippus = lip; locus = loc; locustă = lăcustă; longus = lung; lumen = lumina; luna = luna de pe cer; lupus = lup; lupa = lupoaică; luteus = lutos; lutum = lut;
macero = a măcina, a chinui, a tortura; maius = luna mai; malleus = mai, ciocan, topor; mamma(tîtă, sîn) = mama; manica = mînecă lungă; manus = mînă; mare = mare; margino = a mărgini; marginis = margine; marito = a mărita, a căsători; massa = masă, grămadă; mater = mamă; medulla = măduvă; mel = miere; mendacium = minciună; mentis = minte; mensura = măsură; menta = mentă; meritum = merit; merula = mierlă; meus = al meu; mica = mic, firimitură; milium = mei; miratio = mirare, uimire; miser = mizer, sărac, nefericit; miseria = mizerie; mola = moară; mollesco = a molesi; mollio = a înmuia; mollis = moale; mons = munte; montana = montana; morior = a muri; mors = moarte; mortuus = mort; morum = mură; mugio = a mugi; mugitus = muget; mulgeo = a mulge; mulier = femeie; multum = mult; murus = mur; murmur = murmur; murmuro = a murmura; musca = muscă; muscus = muschi; mustum = must; muto = a muta; mutus =
naris = nară; nascor = a se naste; nasus = nas; natio = natiune, neam; nato = a înota; nebula = negura; nedum = necum; nigrum = negru; ningit = ninge; noctu = în timpul noptii; nodo = a înnoda; nodus = nod; nomen = nume; nos = noi; numero = a număra; nurus = noră; nucis = nucă;
obliquus = oblic, piezis; obligo = a obliga; occido = a ucide; occupatio = ocupare;
occupo = a ocupa; octo = opt; oculus = ochi; odiosus = odios; odor = odor, miros; oh! = oh!; oleum = oloi; olla = oală; ordo = ord, sir; os = os;
paco = pace, liniste; palea = paie; pallidus = palid; palma = palmă; palus = par; panis = pîine; parens = părinte, strămosi; paries = perete; partis = parte; partio = a împărti; pasco = a paste; pascuum = păsune; passus = pas; pastor = păstor; pacis = pace, liniste; pectus = piept; pedica = piedică; pelagus = pelag; pellis = piele; penna = pană; perdo = a pierde; pereo = a pieri; pila = pila; pinus = pin; placo = plăcut; plango = a plînge; plene = plin; plumbum = plumb; podagra = podagră; pomarium = pomărie, livadă; pomum = pom; pono = a pune; pons = punte; popa (cel care face jertfele) = popa; populus = popor; porcus = porc; porta = poartă; portio = portie; porto = a purta; pote = a putea; praeda = pradă; primus = primul; probosus = a probozi; prosto = prost; prunum = prună; prunus = prun; pugnus = pumn; pullus = pui; pungo = a punge, a întepa; puteo = a puti; puteus = put; putridus = putred;
rado = a rade; ramosus = rămuros; ramus = ramură, rancidus = rînced; reparo = repara; repens = răpezime; rapio = a răpi; raro = rar; rea = rea; rideo = a rîde; ripa = rîpă; risus = rîs; rodo = a roade; rogo = a ruga; rosmarinus = rozmarin; ros = rouă; rota = roată; roto = a roti; rotunde = rotund; rotundo = a rotunji; ruina = ruină; ruinosus = ruinat; rumino = a rumega; rumpo = a rupe; rupes = rîpă; russus = rosu-închis;
saccus = sac; sagitta = săgeată; sagitto = a săgeta; sal = sare; saline = salină; salio = a sări; salis = salcie; salto = a dansa, a sălta; saltus = salt; saluto = a saluta; sanguis = sînge; sarcina = sarcină, boccea; sat = sat, destul; satur = sătul; saturo = a sătura; scio = a sti; scrofa = scroafă; securis = secure; sedeo = a sedea; sedes = sedă; semen = samăn; semino = a semăna; septem = sapte; serum = zer; seu = sau; sex = sase; signum = semn; singuli = singur; sitio = a fi însetat; sitis = sete; socer = socru; socrus = soacră; somnus = somn; sono = a suna; sonus = sunet; sorbeo = a sorbi; sorbitio = sorbitură; soror = soră; sors = sort; sortitus = sortit; spartgo = a sparge; spatha = spată; spica = spic; spina = spin; spuma = spumă; spumosus = spumos; spurco = a spurca; spurcus = spurcat; st! = sst!; statura = statură; stela = stea; stellatus = înstelat; sterno = a asterne; stinguo = a stinge; stirpis = stirpie; sto = a sta; stomachus = stomac; stringo = a strînge; sub = sub; stupro = a stupi; subiratus = supărat; subtus = supt; sudo = a asuda; sudor = sudoare; suffero = a suferi; sufflo = a sufla; suffulcio = a sufulca; sugo = a suge; surdus = surd; susurro = a susura; susurrus = susur;
taceo = a tăcea; tacite = tăcute; tamen = taman; taurus = taur; tegula = tiglă; temeritas = temere; tempus = timp; tendo = a întinde; teneo = a tine; tergeo = a sterge; termino = a termina; testu = test; tilia = tei; timeo = a se teme; tingo = a întinge; tondeo = a tunde; tono = a tuna; tonsura = tunsoare; torqueo = a toarce; tortor = tartor; tortus = tort; totus = tot; traho = a trage; tremo = a tremura; tremor = tremurare; tres = trei; trudo = a trudi; truncus = trunchi; tu = tu; tuli = tuli; turba = a turba; turbate = turbat; turbo = a tulbura; turma = turma; turtur = turturea; tussio = a tusi; tussis = tuse; tyrannis = tiranie; tyrannus = tiran;
uber = uger; udus = ud; ulcus = ulcior, bubă; ulcero = ulcera (a fi plin de răni); ulmus = ulm; ultimus = ultim; umbra = umbră; umbro = a umbri; umbrosus = umbros; una = una, împreună; unda = undă; unde = unde?; ungo = a unge; unguis = unghie; unus = unu; urceus = urcior; uro = ură; ursă = ursă, ursoaică; ursus = urs; ursi = a urzi; urtica = urzica; ustulo = a ustura, a arde; usura = uzură; usus = uz;
vaca = vacă; vadum = vad; vae! = vai!; valles = vale; vas = vas; velo = a înveli; vena = vînă; venator = vînător; venatus = vînat; vendo = a vinde; venenum = venin; venia = voie; venio = a veni; verbum = vorbă; vermis = vierme; verres = vier; vespa = viespe; vicinia = vecinătate; vicinus = vecin; video = a vedea; vidua = văduvă; vindico = a vindeca, a scăpa; vinum = vin; vipera = viperă; virga = vargă; viridis = verde; vis = vis; vita = viată; vitellus = vitelus; vitis = vită; volo = a voi; vocis = voce; vulpes = vulpe; vultur = vultur;

Sîntem din acelasi neam cu emeşii
(sumerienii)

Civilizaţia emeş(sumeriană) a marcat foarte puternic civilizaţia lumii si importanta ei, alături de civilizaţia egipteană este fundamentală în evoluţia civilizaţiei europene si a celei din vestul Orientului Apropiat. Emegi(limba sumeriană) a fost limbă liturgică în Mesopotamia pînă în secolul V î.e.n. chiar dacă structurile sociale si politice ale emesilor erau dispărute de mai bine de 1300 de ani. Prestigiul extraordinar al acestei culturi a fost recunoscut chiar de cuceritorii akkadieni si ulterior babilonieni care au folosit această limbă în oficierea cultului religios. Traducerea limbii sumeriene s-a făcut cu ajutorul ,,dicţionarelor” paleoakkadiene si paleobabiloniene, limbi semite şi înrudite între ele, care au încercat să transpună într-o structură semită o limbă aglutinantă. Aceste limbi nu aveau sunetele ,,ce”, ,,ci” şi au fost transcrise prin sunetul ,,şe”, ,,şi” aşa cum fac cei din Muntenia cînd vor să-i zeflemească pe moldoveni ,,pi şentru”, corect ,,pi centru” cu ,,ce” moale; vocalele ă, î au fost transcrise prin a, i.
Vocala ,,o” din emegi, a fost transcrisă totdeauna în vocabularele semite în ,,u”. Limba română veche surprinde trecerea vocalei u în o ca în cazurile dubă(dub: a bate cu putere , a lovi, a pune + a: braţ, forţă putere) dobă, tobă sau durni(dur: locuinţă + ni: gazdă, persoană, a se învîrti, a se răsuci) dorni, dormi. De reţinut că şi în prezent arabii(urmaşii semiţilor) care au studiat în România pronunţă consoana p ca b(bobor – popor), ă ca a(masea-măsea), î ca i (cînd-chind). Limba emegi nu avea consoanele f, v, j, t sau nu au reuşit semiţii să le redea în dicţionarele lor. Consoana ,,b” de multe ori devine ,,p” şi invers, fenomen întîlnit şi pentru d înlocuit cu t, g înlocuit cu c, z înlocuit cu s sau ş. Fenomenul este asemănător dacă s-ar încerca transcrierea limbii chineze cu alfabet latin.
Scrierea sumeriană este în cele mai multe cazuri monosilabică (aglutinantă), puţine cuvinte sunt compuse din două sau mai multe silabe. În limba română prin unirea a două sau mai multe monosilabe a limbii vorbite în mileniul Vlll – lll î.e.n. au rezultat cuvinte noi dar cu sensuri apropiate sau identice monosilabelor iniţiale. Un cuvînt(fonem) se putea citi în mai multe feluri, (sug se poate citi ciug, ciuc, ciog, cioc, sog, soc) sau se scria în mai multe feluri dar avea acelasi sens(sopîrca: a linguşi, a umbla cu şmecherii, se poate scrie su+par+ca sau sub + ir + ca sau su + bir +ca). Emesii aveau obiceiul să nu mai scrie ultima(sau ultimele două) literă aşa cum fac oşenii în vorbirea lor curentă.
În partea stîngă a lexiconului se găseşte cuvîntul din limba română iar după semnul (=) urmează cuvîntul emeş cu sensurile aferente. În paranteza rotundă am pus sunetul care nu a fost scris în textele emeş. În paranteza pătrată am pus cuvîntul din limba engleză cu explicaţia aferentă. Unde am considerat că traducerea semită a modificat sunetul original am trecut termenul propus de mine si ulterior termenul cunoscut de sumerologi. Cuvintele emegi au mai multe înţelesuri ajungînd să treacă de 250 pentru expresia ,,me” şi acelaşi sens poate fi explicat cu mai multe expresii(putere = a, su, usu). Sunt convins că sensul multor cuvinte a fost influenţat de traducerile succesive(emegi; akkadiană, babiloniană, germană, engleză, română) si consider o mare datorie a statului român să dispună măsuri care să ducă la o implicare majoră a persoanelor interesate din România în descifrarea tăbliţelor de lut care poartă scrierea emegi. Precizez că s-au descoperit pînă în prezent cca. 100000 tăbliţe de lut cu scriere emegi dar nici jumătate nu au fost descifrate iar pentru scrierea veche pictografică dificultăţile sunt si mai mari, termenii fiind foarte greu înţeles. Consider această greutate explicabilă pentru un străin de această limbă dar nu si pentru cel care stăpîneşte foarte bine limba română veche si are o minte isteaţă, liberă de orice dogme preconcepute privind originea neamului si limbii noastre.

Neamul emeş(sumerienii) cînd au plecat din ţinutul actual al României nu au lăsat în urmă o imensă pustietate. Au mai rămas destule comunităţi care să-si continue existenta milenară. În regiunea Oaş(Us) din nordul României există o comunitate rurală de indivizi ce-si spun cu mîndrie nemes. Ei nu se amestecă prin căsătorie cu ceilalţi săteni, se consideră că aparţin de vechi familii boiereşti, de neam mare, sunt oameni de încredere, sunt foarte chibzuiţi în acţiunile înfăptuite si sunt foarte demni. Mai există termenii a nemeşi cu sensul: a boieri, face pe cineva boier, a înnobila; nemeşie: rang social, clasa nemeşilor; nemeşug: nemeşie, calitatea de nemeş, totalitatea lor. Chiar dacă timpul ne-a despărţit de peste 5000 de ani, noi românii mai păstrăm vechile tradiţii si obiceiuri.
Cuvîntul hora are sensul de a dansa în cerc iar în eme-gi cuvîntul hura are sensul de neam, vită, a conduce, a învîrti, a se opri. Chindie este denumirea unui dans iar la emesi ki-e-ne-di are sensul de a dansa, a bucura pămîntul. De Anul Nou în Moldova se umblă pe la casele oamenilor cu dansul căluţului care începe cu expresia ,, hop zurzur” iar emesii au ambele cuvinte hup: acrobat, a sălta, a sări si zur-zur: a se zgudui, a se clătina.
Ţinutul locuit de emeşi se numea Ki-en-gi. În limba română avem cuvîntul chingi(cu primul i pronunţat mai lung) cu sensul de bucată de lemn lungă si îngustă care se fixează pe un alt lemn cu rolul de a-l întări, folosită în special la schelele din construcţii, fîşii de pînză sau piele din hamul cailor, prinsă de hloabe şi folosită pentru protecţia abdomenului la cai, fîsie de pînză sau piele folosită pentru fixarea şeii, cingătoare de pînză groasă folosită pentru protecţia abdomenului la femeile însărcinate sau la oamenii care fac efort fizic deosebit. Toate sensurile se pot reduce la următoarele: a apăra, a proteja, a susţine, a ocroti. Mai există expresiile: ,,a tine în chingi” – a constrînge, a controla, ,,a lăsa din chingi” – a lăsa liber, ,,a-l tine chingile” – a fi sau a se simţi în putere, a fi în stare = Ki-en-gi: teritoriul pe care mai tîrziu semiţii l-au numit Sumer, era apărat natural la est si vest de fluviile Tigru si Eufrat, la sud de mare iar în nord au construit mai multe ziduri de apărare. Limba engleză păstrează aceste sensuri prin cuvîntul king.
sîngi: element care a stat la baza constituirii clanurilor si a ginţilor avînd un strămoş comun = sang-gi: persoană care aparţine prin naştere aceluiaşi grup, a-si avea originea, a se trage din, a fi uniţi, cel mai de seamă, prima categorie, prima clasă socială. Sang-gi îsi spuneau emeşii şi termenul a fost tradus eronat după descifrarea tăbliţelor de lut prin ,,capete negre”, corect ar fi neam ales, neam civilizator sau neam nobil. Limba care o vorbeau se numea eme-gi cu sensul de limbă a neamului conducător, limbă aleasă sau oficială. Ei îşi numeau tara Ki-en-gi cu sensul de ţinutul neamului înţelept sau a demnitarilor de sînge nobil. Un alt termen folosit pentru poporul emeş este sang-gig tradus gresit tot prin ,,capete negre”. Termenul gig are sensul de trist, slab, negru, sumbru, pagubă, boală. Dar el este păstrat în limba română cu sensul de val de pînză. Intr-adevăr emeşii de cele mai multe ori purtau pe umăr o pînză care era înfăşurată pe trup, ceea ce-i făcea să se deosebească de semiţi care umblau cu bustul gol. Tot noi păstrăm termenii: gigat(gig: tristeţe, suferinţă + at: schelet, slab) cu sensul de slab, subţire şi gigăt(gig: bucurie, mîndrie + at: tată, chiot, a striga, a cînta) cu sensul de vioi, mîndru, demn iar pe tăbliţele geţilor am găsit cuvîntul gig cu sensul de frumos, chipeş, mîndru, nobil. Irlandezii au cuvîntul giogadh cu sensul de a scoate strigăte ascuţite, a chiui. Este o certitudine că gig trebuie tradus şi prin mîndrie, demnitate, civilizator, nobil, adică poporul mîndru, poporul ales sau civilizator. Prin repetare, cuvîntul gi a ajuns gig(gi: om tînăr + gi: nobil mîndru, civilizator, aparţine prin naştere grupului) si poate avea în eme-gi sensul de neam ales, popor civilizator, popor nobil. Limba română mai are cuvîntul gigia cu sensul de tînăr frumos si plin de farmec, drăgut, vesel(gi: tînăr + gi: nobil mîndru + a: odraslă, urmaş) care vine în sprijinul ideii arătate mai sus. În limba irlandeză există cuvîntele gig, gige si giga cu sensul de chicoteală, ciripeală, a încuraja, a se hîtjoni, a radia, a străluci de bucurie, a batjocori, a lua peste picior, a sfida şi care păstrează ambele sensuri din limba română pentru gigat ceea ce confirmă o traducere incompletă a cuvîntului gig din eme-gi. Tot în irlandeză mai sunt cuvintele gigea si gigi cu sensul de chicoteală, veselie, distracţie identic cu gigia al nostru. Limba română veche mai are cuvîntul gigă ce este un dans englezesc(jig) dar şi irlandez executat cu vioiciune si veselie, melodia după care se execută acest dans. Un popor plin de veselie si vioiciune aşa cum erau emeşii nu putea fi negru în suflet sau la minte. Dacă ei nu aparţineau rasei semite iar statuile îi prezintă cu părul subţire, pieptănat cu cărare pe mijloc şi legat în coadă la spate(cum poartă părul şi în prezent călugării români sau cum purtau moţii) consider că este o greşeală traducerea ,,capete negre” şi trebuie înlocuită prin poporul ales, poporul civilizator. În raport cu vecinii semiţi, ei erau cu adevărat un popor civilizator. Este inadmisibil ca limba unui popor să fie aleasă, a nobililor, a conducătorilor iar poporul să se numească ,,capete negre” de parcă iar fi potopit rîia pe toţi. Trebuie să arăt că termenul gi poate fi tradus şi prin a strînge părul, codite de păr. Deşi au dispărut ca stat în secolul XVlll î.e.n., învingătorii lor semiţii, le-au cultivat limba si religia pînă în secolul Vl î.e.n. dovedind imensul prestigiu de care se bucura cultura emeş. Iudeii, în captivitatea din Babilon cînd si-au prelucrat propriile mituri şi legende au preluat din această cultură toate miturile iudaismului inclusiv mitul ,,poporului ales” pe care l-au folosit cu foarte mare abilitate în epoca modernă. În sudul Iraqului există în prezent un grup etnic ce îsi spune emeci. În urmă cu 4500 pe acelaşi teritoriu a locuit neamul emeş(se poate citi şi emeci) – o ramură a strămoşilor noştri carpatici – care vorbea o limbă numită eme-gi. Să repet emes, eme-gi, emeci. Fantastic! Emesii au traversat istoria şi ne sunt contemporani! Dar istoria le-a făcut o mare nedreptate prin Jules Oppert în anul 1855 cînd a botezat acest popor necunoscut cu numele de ,,sumerieni” dintr-o interpretare eronată a termenului de Sumer folosit de akkadieni pentru teritoriul dintre Tigru Eufrat şi Golful Persic. Poporul care locuia acest teritoriu se numea emeş sau sang-ngi iar tara lor se numea Ki-en-gi, termenul de Sumer fiind specific culturilor semite care s-au suprapus peste cultura emeş. Nimeni nu s-a gîndit că muncitorii care participau la săpăturile arheologilor erau urmaşii celor care au creat acea cultură fabuloasă a emeilor(sumerienii), şi care fără să ştie participau la descoperirea propriului trecut! În Consiliu de Administrare al Iraqului din 2004 exista un reprezentant cu numele de Bara-lulu. Numele este fără discuţie emeş şi poate fi interpretat prin conducătorul neamului străbun. Canalul Um Kasr este tot o denumire emes(um + kas +ri) cu sensul de rîul care curge dirijat. Dacă dispărea poporul care a creat aceste structuri fonetice, astăzi nu le mai auzeam. Trebuie cercetat acest domeniu pentru a aduce adevărul la lumină.
sîngi: figurativ cu sensul de suflet, fire, fel, caracter, conştiinţă, mentalitate ca în expresia ,,sînge rău” care semnifică om parşiv, suflet rău, suflet parşiv, caracter pervers. Se mai foloseşte si înjurătura ,,sîngili mă-ti” cu sensul de blestemat să fie neamul care te-a zămislit si te-a format ca om = sang-gi: suflet rău, persoană închisă în sine, familie blestemată, reputaţie proastă, individ periculos. Trebuie arătat că în limba quechua(limba folosită de incaşi) sango semnifică suflet.

< Anterior

Următor >

Chemare la neuitare VI
i: strigăt de uimire, supărare, necaz = i: strigăt de durere, necaz, supărare.
ia: de la verbul a lua, exprimă un îndemn, darul sau bunul ce se dă cu mîna = ia: cinci, adică cinci degete de la mînă.
Iasi: oraş în centrul Moldovei istorice si capitală pentru 321 de ani, oraşul celor sase coline = ias: sase.
ic: pană din metal sau lemn pentru crăpat lemne, găvozd, ţintă = i-cu: unghi ascuţit, înclinare, pană.
ici: aici, loc precizat unde se finalizează o acţiune = ici,igi: ochi, a privi, a se uita, a înfrunta, aspect, privire, înainte, a vedea, a înţelege, a consulta, a aprecia.

ie: da, asa e! = i-i: a da de, a zări, a lăsa, a trimite.
ie: a da, a lua = i-i: a se ridica, a ieşi afară, a trimite, a da de, a lăsa.
iesire: locul pe unde se poate evacua un spaţiu închis, plimbare = e-sir-ra: pe stradă, a merge pe stradă, plimbare.
ii: a merge, a se duce = i-i: a trimite, a conduce afară, a lăsa.
im: murdărie, lip, jeg, zoioşie, slim, noroi, tină, glod = im: argilă, nămol, mîl.
im: măsură pentru cereale = im: măsură pentru capacitate.
ima: a murdări, a mînji cu noroi = im-ma: murdărie puternică, a dăinui, a tine.
ima: a întina cu vorbe, a înjura, a batjocori = imi: minciună, a înjosi, şiretlicuri, respiraţie agitată, a ocoli, a rezista.
imas: păşune, locul unde pasc vitele si oile si se stabileşte stîna, toloacă = imas: stînă de oi sau de vite, staul.
in: plantă textilă recoltată si prelucrată manual, datorită scurtimii fibrei se toarce mai greu = in: paie, fibră.
inca: iaca, adevărat, asa este, întocmai = inca,inga: iar, la fel, egal, întocmai.
inga: iată! iacă! iacătă! uite! adevărat, asa este, din nou, iar = in-ga: la fel, egal, iar, din nou, a se repeta, a confirma ceva.
inima: casă a sufletului si conştiinţei în sens religios, centrul vital al manifestărilor umane conştiente = inim-ma: cuvînt, vorbă, promisiune, a expune, a stăpîni, jurămînt, aventură amoroasă, legătură, nelinişte, a cuceri, a face din.
iti: a se ivi numai cu capul, a se arăta puţin, pentru un moment sau pe furiş, a se uita la ceva pe furiş sau pe fugă, a arunca o privire fugară si curioasă, a se zgîi = iti: lună, clar de lună, a apărea încet, a se ivi, a lîncezi.
iz: miros deosebit, neplăcut, gust neplăcut = iz,i-zi: lemn, mirosul specific al lemnelor arse, boare, duhoare, amar, aspru.
izi: a construi din pămînt un dig pentru dirijarea apei sau pentru acumularea ei = i-zi: val, a ridica o movilă, a trage, a descărca, a ondula, a face, a şerpui.
izî: a mînca = izi: foc, căldură mare, fierbinţeală rezultată de la mîncare.

înger: fiinţă supranaturală cu aripi înzestrată cu calităţi deosebite de bunătate si frumuseţe socotită ca un mediator între credincioşi si Dumnezeu. Ca protector al individului el vine la naştere prin botez si îl veghează toată viata = inger,enger: înălţime, a delimita, de strajă, în spate, în urmă, în depărtare, tel, scop, tolerantă, viitor, a ajuta, a susţine, a sprijini, sfîrsit.
îngeri: fiinţe supranaturale din religia creştină, protectoare a individului de la naştere pînă la moarte care călăuzesc destinul = (î)ngiri: a căuta un refugiu, drum cale, direcţie, cruce, sclipire, a usura, a alina, a lumina.
îngespa: femeie pusă pe ceartă, înfierbîntată, pornită cu scandal = (î)ngespa: a arunca cu băţul, a lovi, a răni.
îngie: a învia = (î)nge: a ajuta, a reveni, a mişca, putere divină, cult, a spune.
îngie: cu sens figurat a primi taina botezului, a aparţine unei comunităţi ce se află în relaţie cu divinul = (î)nge: responsabilitate, apartenenţă, putere divină, oracol, cult, a şti, nostru, noastră. a sta întins, a se ghemui.
îs: sunt, exist ca persoană = is: persoană, organ al corpului uman.

jabrac: om de nimic, potlogar = jabra,sabra: intendentul templului, cel care adună ofrandele si obligaţiile.
jac: jaf, prădăciune = jac,sag: a devasta interiorul unei case, a spinteca, a prăda, a asculta, a suferi, a ucide, a măcelări.
jai: mulţime de pui de peste = jai,sa(i): albie de rîu, mulţime, a apărea, a creste
jale: stare psihică ce inspiră frică, teamă sau disperare, necaz mare = jala,sa-la: a păcăli, a distruge, a face necazuri.
jap: distantă echivalentă cu o aruncătură de piatra = jap,sab: a măsura, a aduna, a scădea, a împărţi, a strînge de-a lungul.
japă: nuia subtire si elastică, vargă, jordie = japa,sab(a): a tăia afară, subtire, mijlociu, tulpină, creangă, a doborî.
jărî: a alerga, a pune pe fugă, a goni = jărî,sar(i): a goni, a mîna, a hăitui, a sili, a bate, a alunga, a urmări, a se grăbi.
jîg: murdărie, mizerie, lip, rîp, jeg = jîg,gig: negru, brun, închis, a se înnegri.
jep: murdărie pe pielea omului, jeg, slin = jip,gib: a merge după plug, a se murdări de sus pînă jos, întunecat.
jepi: a arde una cu biciul, a croi pe cineva cu biciul = jepi,se-bi: a fi mînios, a lovi, a striga, a se înfierbînta, a răsplăti.
jic: om tinerel si voinic = jic,gig: tînăr, nobil, voinic, mîndru.
jilip: construcţie din bîrne si scînduri pe care este condusă apa care se varsă pe roata morii, jgheab, construcţie din buşteni pe povîrnişul unei coaste, pe care alunecă la vale buştenii tăiaţi în pădurile din munţi = jilip,gilib: par, bară, a lega, a îndrepta, a alerga, a se întinde de-a curmezişul, a merge de-a curmezişul.
jip: murdărie, slin, jeg, rîp = jip,gib: întunecat, a se murdări de jos pînă sus.
jir: fructul fagului folosit pentru îngrăşarea porcilor = jir,gir: fructe, rod, a face seminţe sferice, a măcina, a pisa, a da o raită, a alerga, a fugi, rotofei, grăsuţ.
juli: a jupui piele prin cădere si frecare = juli,sul(i): grabă, a se sprijini, a se freca pe piele, tare, a înfăşura.
jup: a trînti jos, a dobori, a arunca la pămînt = jup,sub: a arunca, a azvîrli, a trînti, a doborî, a fi violent.

lacas: locuinţă, spaţiu pentru adăpost, construcţie cu caracter religios = lacas, lagas: unul din centrele civilizaţiei emeş.
lagam: mină sub pămînt protejată cu trunchiuri de copac să nu se prăbuşească = lagab: butuc, grămadă, lespede, dală.
lagăr: împrejmuire păzită, loc de staţionare a trupelor, cei ce cred în aceleaşi principii sau norme = lagar: un cult al funcţionarului, slujitorul templului care rosteşte rugăciunea către zei.
laf: palavre, vorbe, taifas = lah: a şti, a spune, a se plimba, a aduce, a convinge, a prepara, a fi spumos, a amesteca, a lua.
lala: a cînta o melodie fără cuvinte, a lălăi = la-la: bucurie, plăcere, fericire, vrajă, a încînta, tînăr fermecător.
lălăi: a vorbi fără rost, a trăncăni = lalla(i): neserios, nepăsător, a minţi, a exagera, a lungi, a denunţa, deficientă.
leghin: flăcău, june = li-gi-in: tînăr, şcolar, a face exerciţii pe tăbliţă.
lela: a hoinări, a umbla aiurea, fără rost = lala: nepăsător, neserios, hoinar.
leru: gust, plac, dorinţă = liru: forţă, vigoare, rezistentă, puternic, tare.
les: cadavru = lis: pomană, ofrandă de la morţi, a pomeni după moarte.
lua: a înhăţa sau a prelua ceva, a pune mîna = lu-a: a duce, a lua.
lud: copil = lud: cupă sau farfurie mică din lut ars.
lulu: strămoşul necunoscut al omului = lulu: neam, popor, sexul bărbătesc, strămoş mitic, cu sensul totemic de lup ca strămoş al unui clan. Lupul a fost considerat în foarte multe culturi ca rădăcina ancestrală a neamului respectiv inclusiv de către geţi.
lume: gloată, mulţime, puzderie, putere necontrolată = lum(e): mulţime, puzderie, nor, a slăbi puterea, a potoli.
lungan: om mare, om înalt = lugal: stăpîn, om cu stare deosebită, om mare.
lutui: a unge cu lut, a repara o casă din chirpici prin ungere cu lut = lu-tu: a avea nevoie de reparaţii, persoană, slab.

mai: lemn gros cu care se bat ţăruşii sau parii, măciucă = ma(i): a întări, lovitură, a bate, a gîfîi, a sfărîma, muncă grea.
mahal: persoană robustă care poate face un efort fizic deosebit, hamalul care bagă si scoate butoaiele din pivniţă, masiv, puternic = mahal: adjectiv pentru vite care arată masivitate, vacă în anul trei, crescută bine, mare.
majî: unitate de măsură între 50 – 100 kg = majî,masi: jumătate, 50.
mana: bogăţie, belşug = mana: pereche, belşug, a convieţui, bogăţie, bunăstare, unitate de măsură de 1/2 kg.
mania: a mînui, a folosi, a conduce, a dirija = mana: asociat, pereche, mîini, a întovărăşi, a spori, a creste belşugul.
maraz: pornire, necaz, ciudă = ma-ra-az: exuberantă, nepăsare, tineresc, fără judecată, cu capul în nori, prostesc.
mare: întindere de ape = mar-ru: potop, inundaţie, torent, şuvoi, rîu, fluviu mare, a inunda, a potopi, a ieşi din albie.
marghidan: vînzător ambulant cu căruţa = mar-gid-da: căruţă.
mas: popas peste noapte, găzduire peste noapte = mas: jumătate dintr-un întreg, a da, a accepta, aşezare, cătun.
măgură: deal înalt acoperit cu pădure, înălţime de munte acoperită cu pădure si care de multe ori este învăluită în ceată, întunecat = ma-gur: ceva care pluteşte, o barcă largă, o plută mare, care urcă, întunecat.
mîli: a acoperi cu nămol = mili: negru, închis, a veni în valuri, a arunca.
mîni: mamă, ca în expresiile, mîni-ta sau mîni-sa = mini: soţ, soţie, pereche, a convieţui, femeie care naşte un copil.
melic: obicei, nărav, apucătură, belea = me-li-e-a: nenorocirea este pe mine.
menită: cuvenită = menita,me-ni-da: pentru sine, pe sine.
metoc: mănăstire mică, loc de găzduire = metoca,me-du-ga: zeii mei, binefăcătorii mei, a purta îmbrăcăminte largă.
mezin: copilul cel mai mic dintre fraţi – al doilea dintre mai mulţi = mezem: susţinere, menţinere, protejare.
mină: veche măsură pentru greutate = mina: unitate de echivalentă valorică ce avea rolul de monedă, măsură pentru greutate egală cu 500 grame = 60 gin, 2 mana = 1 sila de apă = 1 kila = 1 litru.
mirie: impozit = mi-ri: locuitor mînios, a sufla greu, a bate cu furie, violentă.
moasă: femeia care asistă si ajută la naştere = mu-a-se: pentru persoane dragi, rodul fericirii, deoarece, pentru că.
modru: mod, fel, chip, putinţă, posibilitate = modru,mudru: ciocan cu cap rotund, complet, întreg, a speria, tristeţe.
modur: de culoare sură = mu-dur: murdărie, mizerie, a murdări.
moi: ud, muiat, leoarcă, căldare = mu(i): a boteza, a scufunda într-un vas mare.
mor: sfîrsitul vieţii, decesul = mor,mur: a înconjura, a păzi, a tipa, striga, a sfărîma, a zdrobi, melancolie, a lupta.
mos: suprafata de teren pe care o deţinea un ţăran liber dintr-o devălmăşie provenind de la un străbun comun si care în timp a devenit proprietate ereditară = mos,mus: suprafaţă de teren, drag, scump, a cere, fată, îndrăzneală, a înfrunta.
mucalit: persoane care spune vorbe cu înţeles care stîrnesc rîsul = mucali: a rîde în hohote, a striga, a tipa.
mudă: totalitatea frînghiilor cu care se leagă pînzele la o corabie = mudla: stîlp, a pune un par, a priponi, a lega.
mue: figurativ si vulgar cu sensul de gură pentru sex, injurie = mu(e): injurie, gură, intrare, a blestema, a bate, a oprima.
mugi: a scoate sunete puternice pe gură sau bot = mug(i): a trage la edec, a tăia, a despica, a lăsa urme de la fierul înroşit.
mujdei: căţei de usturoi amestecaţi cu sare şi pisaţi bine pînă devin pastă = mujde,mus-de: a opri munca, a pune masa.
mul: muselină, tesătură foarte fină = mul: strălucire, frumos, drag, a radia de bucurie, a se îmbujora, înflăcărare.
mură: mure, afine = mur(a): vegetaţie, a smulge din rădăcini, a striga, a aduna
murea: haină femeiască fără mîneci = mur(a): a se îmbrăca o femeie.
murg: amurg = murgu: către, spre, sosirea serii, divinitatea lunii la emeşi.
murgu: cal de culoare închisă, frecvent întîlnit în cîntecele de dragoste = murgu: a încăleca, a îmbrăţişa, spinare, coamă.
murui: a unge un perete cu pămînt amestecat cu apă, a murdări, a lipi rău un perete de pămînt de la o casă, apa murdară care se scurge pe un zid = muru(i): frate, tovarăş de viată, mijlocul unei suprafeţe, interval, a burniţa, a curge.
musina: a căuta mirosind, a muşlui = mu-sen: pasăre de pradă, a căuta, a umbla pe jos după ceva, animal care se tîrîie.
musină: tîntar, insectă, molie, muşiţă, fluture = mu-sen: insectă, zburătoare.
na: nu, a refuza, a fi în dezacord = na: nu, a se frămînta, a urzi ceva.
na: expresie cu care se cheamă animalele sau se adapă = na: om, a pregăti, a aşeza, a adăpa vitele, a bea.
na: a da, a fi, a pălmui, lovitură, a se legăna = na: a da, a pălmui, a se legăna, lovitură, a mînia, a fi, a plesni.
nadă: momeală = nada: culcuş, a aşeza, a sta la pîndă, a se ghemui.
nam: lucru voluminos, lucru important = nam: tată, responsabilitate, destin, soartă, sarcină, funcţie, conducător.
namea: înscris oficial, înscris adevărat = nam-en: stăpînire, sediul puterii, demn de încredere, adevărat, înaltul preot.
nană: termen de respect cu care se adresează la tară cineva unei surori mai mari sau unei femei mai în vîrstă ori cu care vorbeşte despre aceasta = nanna: a respecta, cinste, adevăr, luna unui zeu cînd se aduceau jertfe.
nădi: a înnădi, a se deprinde să vină mereu undeva = nade: a curăţa, a se învăţa, culcuş, a sta la pîndă, a se ghemui.
nănas: dar, danie, pomană = nan-us: moarte, a muri, a se stinge.
ne: expresie cu care se alungă vitele sau oile = ne: a se teme, individ, putere, violentă, tărie, mulţime, a fugi, a se opune.
ne: negaţie, refuz, ostilitate = ne: a tine seama de, a îngrozi, a inspira veneraţie.
neam: popor, clan, seminţie, familie, rude = nam(ne+am): responsabilitate, a semăna, obiceiuri, tată, ţinut, destin, soartă.
negu: umflătură cu aspect aspru care crapă si doare la lovire = nigu: îngrăşat, umflat, crescut, trup, a creste, a roade.
negură: nori negri si întunecoşi, pîclă, întristare = ni-guru: spaimă, veneraţie amestecată cu frică, impunător, înfricoşător.
nemi: a se înrudi, a fi rudă cu = nim(i): neam ales, important, superior, clan.
nemuri: a face să trăiască veşnic în amintirea oamenilor = ne-nur(i): lumină, strălucire, a însufleţi, a înflăcăra.
neni: nană = nini: soră, doamnă, stăpînă, patroană.
nera: a se ului, a se uimi = ne-ra: năucit, a amesteca, a fi uluit, a confunda.
nete: om prostănac = ni-te: singur, a fi fricos, a se teme, a slăbi.
ni: uimire, groază, persoană care vrea să iasă în fată ,, ni la el” = ni: vigoare, frică, respect, uimire, veneraţie, groază.
nil: praştie = nil: a inspira groază, a-i fi frică, a prăda, a sparge, a bate.
nilă: milă, a manifesta înţelegere pentru o persoană în suferinţă = ni-la: a micşora umilinţa, a diminua înjosirea.
nim: interes, afacere, relaţie, legătură, important = nim: a fi important, a înmulţi în aritmetică. important, principal.
nin: ia! iată! uite! priveşte cu atenţie! = nin: regină, stăpînă, doamnă, patroană.
nini: expresie cu care se cheamă vitele, a mîngîia = ninni: pipirig, rogoz, papură, furaje pentru animale.
ninta: mentă = ninta,ninda: a înflori, a împodobi cu flori, miros plăcut.
nir: pasăre de baltă, corcodel = nir: a desface aripile, a se ridica, a se înălţa.
niri: a se uimi, a se ului, a se speria, a se mira = ni-ri: a fi speriat sau uimit, a inspira frică, zăpăcit, năucit, a fi buimăcit.
niscai: care este într-o cantitate nedeterminată, ceva = ni-is-cu: alegere, alternativă, o categorie de persoane sau animale.
nu: negaţie = nu: negaţie, refuz, nici un, fără, afară de, afară din, în afară.
nume: reputaţie, faimă, renume = nun-me: înţelept, nobil, vrăjitor, mag.
nun: persoana care conduce o nuntă, nasul mirilor = nun: jupîn, domnişor, a stăpîni, a conduce, a domina, frumos, senin.
nună: pistrui pe fată, aluniţă sau alt semn mic pe corp din naştere = nun(a): origine, nastere, fin, întunecat, închis, sigur.
nunta: căsătorie = nuntun: buză, a săruta, a atinge cu buzele, început, farmec.

o: sunet care exprimă uimirea, surprinderea sau nemulţumirea = o,u: expresie de protest, strigăt, a se plînge, a tipa. oama: femeie, cea care a născut copii = ama: mamă, a îngriji ca o mamă.
obor: loc unde se adună animalele si cerealele pentru vînzare, tîrg = obor, ubur: ţarc, uger, loc unde se mulg animalele.
obori: a doborî, a trînti, a culca la pămîmt= oboru,u-buru: timpul secerişului.
oca: unitate de măsură egală cu cca 1 litru sau un kilogram si un sfert, continuţul acestei măsuri = oca,uga: a aduna, a strînge, a mînca cu lăcomie, a înfuleca, a fura, a jefui potrivit expresiei ,,umbli cu ocaua mică”.
ochi: a trage la tintă, a privi fix la ceva = ochi,ug(i): a ucide, a pieri, a muti, a privi fix la, a se uita lung la.
ochincă: încălţăminte uşoară făcută din piele de vită sau de porc si care se prinde pe picior cu ajutorul unui şnur sau unei cureluşe, se folosea mai ales cînd se umbla pe un teren accidentat sau plin de spini = ochinca,u-ching-nga: păşune, a păşuna, a păzi o turmă, a pleca la păşunat.
ocoli: a înconjura, a da tîrcoale, a învălui = ocola,ugula: paznic, pîndar, jitar.
odor: copil mic care este răsfăţat şi dimineaţa se trezeşte mai tîrziu = odor,u-tur: zori de zi, început, dimineaţa.
ogoi: loc unde se joacă copii cu mingea, tihnă, odihnă = ogoi,ugu(i): cap, voce, gălăgie, a căra, a naşte, a cîştiga.
ogor: cîmp, suprafaţă arabilă limitată de hotare = ogor,ugur: cîmp, suprafaţă, om sărac, a fi sau a deveni sărac.
oi: ovine = oi,u(i): oaie care fată, oaie adultă.
ol: vas de lut pentru apă, lapte sau alte lichide = ol,ul: vas mare, unitate de măsură de 36 litri, bucurie, plăcere, satisfacţie.
olălăi: a tipa, a striga, a se văicări = olala,u-lala: strigăte de bucurie, veselie.
om: persoană deosebită, caracter deosebit, amabil, sensibil, cumpătat, învăţat, educat, priceput, generos = om,um: înţelept sau plin de talent, umanist, savant, erudit, învăţat, învăţător, mentor, şcolar, discipol, meşteşugar, om bătrîn.
omeni: a primi pe cineva cu respect deosebit, a ospăta, a cinsti, a onora, a slăvi = omuni,umun(i): titlul de respect, stimă.
opisan: cel ce urmăreşte si operează într-un opis, listă de acte, registru, inventar, indice = opisang,ubisang: scrib.
opor: rezistentă, încurcătură = oporu,uburu: hărmălaie, scandal mare, înverşunare, rezistentă, a se pregăti de seceriş.
orgar: tăbăcar = orgar,ur-gur: a tunde, a jupui, a tăia, curea, a căra, a vinde.
orie: plasă mare mînuită de doi pescari folosită pe rîurile adînci = oria,u-ri-a: a lega deasupra, a trage, a pluti pe apă.
orori: nenorociri, dezastre, prăpăduri = orori,ur-ur(i): a devasta, a doborî, a culca gol, a jefui, a distruge, a sparge.
otac: colibă, culcuş pentru vite sau oi, împrejmuire = utah: adăpost mic, putin, a arunca laptele sau zerul, ţinut delimitat.
otăra: a se umfla în pene, a se cocoşi, a certa = otara,u-tur-ra: durată scurtă de timp, scandal făcut de cineva mic.

paca: a supune, a îmblînzi = paca,pag(a): a închide în cuşcă, a aresta, a supune
padău: ocol pentru vite = pa-da: văcar, a încercui cu crengi, ocol, a alege.
pahar: vas mic cu care se beau lichidele, în trecut erau făcute si din metale preţioase = pa-har: preţ, răsplată, a duce.
pai: lînă nouă, măruntă, crescută pe oi primăvara = pa-e: a creste, a acoperi.
pală: undă, flacără mare, adiere de vînt = pala: vesmînt larg, a fi mare, a se înălţa, a fîlfîi, a flutura, a ajunge, a se stinge.
pală: cantitate de fîn ce se ia odată cu furca = pala: îmbrăcăminte largă, a fîlfîi, a acoperi, a mişca, a pune în ordine.
palid: obosit, chinuit, galben la fată, ofili = palil: zguduirea marşului, înaintare în marş, drum greu parcurs în forţă.
paliu: infirm, şchiop, paralizat, schilod, strîmb = palil: a ruina sănătatea cuiva.
pana: produs biologic cu care sunt acoperite păsările si le ajută la zbor = pana: a zbura, a acoperi cu pene, aripă, a fîlfîi.
pantă: înclinaţie a terenului unde mersul este dificil, plan înclinat = panta, banda: sprijin, suport, a sprijini, a susţine.
papa: mîncare pentru copiii mici făcută din lapte si mămăligă, terci gros = pa-pa,ba-ba: budincă, terci din malţ încolţit.
par: bucată de lemn gros si lung folosită la garduri la construcţia caselor din lemn, ca obstacol pe căi de acces, la înălţarea unor suporturi = par,bar: a tăia, a coji, a ciopli, a împărţi, a aranja, casă, suport, stîlp, tribună, bancă.
para: flacăra mare a focului care se întinde cu iuţeală = para: a întinde, a înainta, a distruge, a se împrăştia, a înainta.
păbăi: despre păsările de curte, a fîlfîi, a face praf = pa-ba-al: a săpa un şanţ.
pădăi: a se găti, a se dichisi, a se pregăti, a curăţa = pa-da(i): o funcţie publică, a arăta arogantă, a conduce spre ceva.
păhăi: miros rău, cîine jigărit, javră, bătrîn = pa-hal: sărăcie, lipsă, picior, labă, hotar, a limita, a retine, a împărţi.
păhăi: om rău, urît, prost, om netrebnic, de nimic = pah(a): escroc, nătărău.
păhui: năuc, aiurit, zăpăcit, prost = paghu: a ocroti, a apăra, refugiu, adăpost.
păli: a se lovi, a ataca, a tinti, a culca la pămînt, a omorî = palil: trupe în marş, înaintare în marş, conducătorul trupelor.
pălugă: prăjină, om înalt şi subţire = palugal: cel care conduce, care domină, care cîrmuieşte, cel de deasupra tuturor.
părag: fîn de proastă calitate, cu buruieni = parag: a întinde, a împrăştia afară, separat, detasat, a alege, a pune deoparte.
pătar: ţesătură care acoperă patul = pa-tar: crengi tăiate si căzute jos care acoperă pămîntul ca un covor, crenguţe.
păuza: a se odihni, a poposi, a se aşeza = păuzan,pa-usan: cioban, păstor, cel care mînă oile si le apără de prădători.
peri: a muri = peri,bir(i): a asasina, a omorî, a masacra, a spinteca.
pes: partea din fată a unui zid, latură, coastă, rînă, oblic = pes: pietriş, stîlp, a sprijini, partea din fată a palmei, a lărgi. pici: copil mic de trup = pici,pes: copil, fiu.
pici: unelte cu care se cojesc copacii doborîti în pădure = pici,pis: stîlp, copac, a tăia, a susţine, a curăţa, a jumuli.
pilda: exemplul de urmat, învăţătură de însuşit, înţelepciune, model = pi-lu-da: veneraţie, cult, rit, respect, stimă.
pili: a bea zdravăn, a se îmbăta, a se chercheli = pila: confuz, neclar, a se mînji, a defila, a se murdări, a batjocori.
pis: expresie cu care se cheamă pisica la mîncare = pis: un soi de şoarece.
pisanie: scriere pusă deasupra uşii de la intrare dintr-un lăcaş de cult, prin care ctitorii doresc să lase informaţii cu privire la construcţia respectivă = pisan(e): a călăuzi, a dirija, a potrivi, a arăta, a păstra.
pîj: stîlp = pis: stîlp.
pîr: cel care pîrăşte, reclamantul, pîrîciosul = pîr,bir: a amesteca, a confunda, a se răzbuna pe, a schilodi, a da peste cap.
polog: cantitatea de iarbă sau de alte plante cosită dintr-o singură mişcare de coasă, mănunchiul de grîu secerat, iarbă sau alte păioase culcate de furtună sau tologite de om, a întoarce sau împrăştia fînul cosit, grămadă de oameni = polog, bulug: germen, mugur, lăstar, a se năpusti, a da buzna, a culca, a face, a termina.
pu: a alunga pe cineva cu urlete, a striga pe cineva din depărtare cu ,,pu” = pu: a alunga afară, a pune un tip să urle.
puhă: bici lung, gîrbaci, biciuşcă, pil = pu-uh,bu-uh: a se teme, a-i fi frică.
pun: aşez, stabilesc o anumită ordine, deretic, orînduiesc = pun,bun: luminat, deschis, sprinten, a bate la cap, vioi.

ragea: rugăminte, cerere = rag(a): a cîntări, a fi atent la, a conduce, a sili.
ragi: a plînge, a striga, a tipa = rag(i): drag, gălăgie, a lovi, a provoca, a suferi.
ră: rea, plină de venin, răutate = ra: a lovi, a bate, rană adîncă, a provoca.
răbui: a unge pieile la tăbăcărie, a unge = rabu(i): a aproviziona, a tine, clică, bandă, vas, a aluneca, a întinde.
răpi: a jefui, a tîlhări, a fura, a duce cu sila pe cineva, a curma viata cuiva = rap(i): bandă, clică, a înclesta, a strînge, fiare, a pune în fiare, lat, capcană, cursă.
re: rea, rău = re: a goni, a bate, a suferi, a provoca, a sili.
rig: pietriş pentru drumuri = rig: a aduce, a supraveghea, a săpa, a alege, a căuta, a îngriji, a păzi, a trage, a sparge.
rîcă: ciudă, răutate, duşmănie = rîc(a),rig(a): a smulge a supraveghea, a pîndi, a trage, a înhăţa, a rupe, a sfîşia.
rîi: boală de piele, rîie = ri(i): a provoca, a suferi, a pipăi, a curăţa, a îngriji.
rîma: acţiunea porcului de a răscoli pămîntul cu rîtul mai ales în culturile agricole, a scormoni = rim(a): viteză, iuţeală, inamic, a distruge, rău, necaz.
rîp: jeg, murdărie, lip = rip,rib: a mirosi urît, a duhni cumplit, a merge afară.
rîpă: prăpastie, abis, văgăună = rîpa,rib-ba: enorm, foarte mare, imens, adînc.
roi: familie de albine, pui de căprioară, a pleca = roi,ru(i): a se duce, formă, a se pregăti, buduroi, a îndruma, a trimite la.
rugă: implorare, rugăminte, rugăciune, cerere = rug(a): a protesta, a sta fată în fată, a înfrunta, a primi, a accepta.

< Anterior

Următor >

Chemare la neuitare VI
i: strigăt de uimire, supărare, necaz = i: strigăt de durere, necaz, supărare.
ia: de la verbul a lua, exprimă un îndemn, darul sau bunul ce se dă cu mîna = ia: cinci, adică cinci degete de la mînă.
Iasi: oraş în centrul Moldovei istorice si capitală pentru 321 de ani, oraşul celor sase coline = ias: sase.
ic: pană din metal sau lemn pentru crăpat lemne, găvozd, ţintă = i-cu: unghi ascuţit, înclinare, pană.
ici: aici, loc precizat unde se finalizează o acţiune = ici,igi: ochi, a privi, a se uita, a înfrunta, aspect, privire, înainte, a vedea, a înţelege, a consulta, a aprecia.

ie: da, asa e! = i-i: a da de, a zări, a lăsa, a trimite.
ie: a da, a lua = i-i: a se ridica, a ieşi afară, a trimite, a da de, a lăsa.
iesire: locul pe unde se poate evacua un spaţiu închis, plimbare = e-sir-ra: pe stradă, a merge pe stradă, plimbare.
ii: a merge, a se duce = i-i: a trimite, a conduce afară, a lăsa.
im: murdărie, lip, jeg, zoioşie, slim, noroi, tină, glod = im: argilă, nămol, mîl.
im: măsură pentru cereale = im: măsură pentru capacitate.
ima: a murdări, a mînji cu noroi = im-ma: murdărie puternică, a dăinui, a tine.
ima: a întina cu vorbe, a înjura, a batjocori = imi: minciună, a înjosi, şiretlicuri, respiraţie agitată, a ocoli, a rezista.
imas: păşune, locul unde pasc vitele si oile si se stabileşte stîna, toloacă = imas: stînă de oi sau de vite, staul.
in: plantă textilă recoltată si prelucrată manual, datorită scurtimii fibrei se toarce mai greu = in: paie, fibră.
inca: iaca, adevărat, asa este, întocmai = inca,inga: iar, la fel, egal, întocmai.
inga: iată! iacă! iacătă! uite! adevărat, asa este, din nou, iar = in-ga: la fel, egal, iar, din nou, a se repeta, a confirma ceva.
inima: casă a sufletului si conştiinţei în sens religios, centrul vital al manifestărilor umane conştiente = inim-ma: cuvînt, vorbă, promisiune, a expune, a stăpîni, jurămînt, aventură amoroasă, legătură, nelinişte, a cuceri, a face din.
iti: a se ivi numai cu capul, a se arăta puţin, pentru un moment sau pe furiş, a se uita la ceva pe furiş sau pe fugă, a arunca o privire fugară si curioasă, a se zgîi = iti: lună, clar de lună, a apărea încet, a se ivi, a lîncezi.
iz: miros deosebit, neplăcut, gust neplăcut = iz,i-zi: lemn, mirosul specific al lemnelor arse, boare, duhoare, amar, aspru.
izi: a construi din pămînt un dig pentru dirijarea apei sau pentru acumularea ei = i-zi: val, a ridica o movilă, a trage, a descărca, a ondula, a face, a şerpui.
izî: a mînca = izi: foc, căldură mare, fierbinţeală rezultată de la mîncare.

înger: fiinţă supranaturală cu aripi înzestrată cu calităţi deosebite de bunătate si frumuseţe socotită ca un mediator între credincioşi si Dumnezeu. Ca protector al individului el vine la naştere prin botez si îl veghează toată viata = inger,enger: înălţime, a delimita, de strajă, în spate, în urmă, în depărtare, tel, scop, tolerantă, viitor, a ajuta, a susţine, a sprijini, sfîrsit.
îngeri: fiinţe supranaturale din religia creştină, protectoare a individului de la naştere pînă la moarte care călăuzesc destinul = (î)ngiri: a căuta un refugiu, drum cale, direcţie, cruce, sclipire, a usura, a alina, a lumina.
îngespa: femeie pusă pe ceartă, înfierbîntată, pornită cu scandal = (î)ngespa: a arunca cu băţul, a lovi, a răni.
îngie: a învia = (î)nge: a ajuta, a reveni, a mişca, putere divină, cult, a spune.
îngie: cu sens figurat a primi taina botezului, a aparţine unei comunităţi ce se află în relaţie cu divinul = (î)nge: responsabilitate, apartenenţă, putere divină, oracol, cult, a şti, nostru, noastră. a sta întins, a se ghemui.
îs: sunt, exist ca persoană = is: persoană, organ al corpului uman.

jabrac: om de nimic, potlogar = jabra,sabra: intendentul templului, cel care adună ofrandele si obligaţiile.
jac: jaf, prădăciune = jac,sag: a devasta interiorul unei case, a spinteca, a prăda, a asculta, a suferi, a ucide, a măcelări.
jai: mulţime de pui de peste = jai,sa(i): albie de rîu, mulţime, a apărea, a creste
jale: stare psihică ce inspiră frică, teamă sau disperare, necaz mare = jala,sa-la: a păcăli, a distruge, a face necazuri.
jap: distantă echivalentă cu o aruncătură de piatra = jap,sab: a măsura, a aduna, a scădea, a împărţi, a strînge de-a lungul.
japă: nuia subtire si elastică, vargă, jordie = japa,sab(a): a tăia afară, subtire, mijlociu, tulpină, creangă, a doborî.
jărî: a alerga, a pune pe fugă, a goni = jărî,sar(i): a goni, a mîna, a hăitui, a sili, a bate, a alunga, a urmări, a se grăbi.
jîg: murdărie, mizerie, lip, rîp, jeg = jîg,gig: negru, brun, închis, a se înnegri.
jep: murdărie pe pielea omului, jeg, slin = jip,gib: a merge după plug, a se murdări de sus pînă jos, întunecat.
jepi: a arde una cu biciul, a croi pe cineva cu biciul = jepi,se-bi: a fi mînios, a lovi, a striga, a se înfierbînta, a răsplăti.
jic: om tinerel si voinic = jic,gig: tînăr, nobil, voinic, mîndru.
jilip: construcţie din bîrne si scînduri pe care este condusă apa care se varsă pe roata morii, jgheab, construcţie din buşteni pe povîrnişul unei coaste, pe care alunecă la vale buştenii tăiaţi în pădurile din munţi = jilip,gilib: par, bară, a lega, a îndrepta, a alerga, a se întinde de-a curmezişul, a merge de-a curmezişul.
jip: murdărie, slin, jeg, rîp = jip,gib: întunecat, a se murdări de jos pînă sus.
jir: fructul fagului folosit pentru îngrăşarea porcilor = jir,gir: fructe, rod, a face seminţe sferice, a măcina, a pisa, a da o raită, a alerga, a fugi, rotofei, grăsuţ.
juli: a jupui piele prin cădere si frecare = juli,sul(i): grabă, a se sprijini, a se freca pe piele, tare, a înfăşura.
jup: a trînti jos, a dobori, a arunca la pămînt = jup,sub: a arunca, a azvîrli, a trînti, a doborî, a fi violent.

lacas: locuinţă, spaţiu pentru adăpost, construcţie cu caracter religios = lacas, lagas: unul din centrele civilizaţiei emeş.
lagam: mină sub pămînt protejată cu trunchiuri de copac să nu se prăbuşească = lagab: butuc, grămadă, lespede, dală.
lagăr: împrejmuire păzită, loc de staţionare a trupelor, cei ce cred în aceleaşi principii sau norme = lagar: un cult al funcţionarului, slujitorul templului care rosteşte rugăciunea către zei.
laf: palavre, vorbe, taifas = lah: a şti, a spune, a se plimba, a aduce, a convinge, a prepara, a fi spumos, a amesteca, a lua.
lala: a cînta o melodie fără cuvinte, a lălăi = la-la: bucurie, plăcere, fericire, vrajă, a încînta, tînăr fermecător.
lălăi: a vorbi fără rost, a trăncăni = lalla(i): neserios, nepăsător, a minţi, a exagera, a lungi, a denunţa, deficientă.
leghin: flăcău, june = li-gi-in: tînăr, şcolar, a face exerciţii pe tăbliţă.
lela: a hoinări, a umbla aiurea, fără rost = lala: nepăsător, neserios, hoinar.
leru: gust, plac, dorinţă = liru: forţă, vigoare, rezistentă, puternic, tare.
les: cadavru = lis: pomană, ofrandă de la morţi, a pomeni după moarte.
lua: a înhăţa sau a prelua ceva, a pune mîna = lu-a: a duce, a lua.
lud: copil = lud: cupă sau farfurie mică din lut ars.
lulu: strămoşul necunoscut al omului = lulu: neam, popor, sexul bărbătesc, strămoş mitic, cu sensul totemic de lup ca strămoş al unui clan. Lupul a fost considerat în foarte multe culturi ca rădăcina ancestrală a neamului respectiv inclusiv de către geţi.
lume: gloată, mulţime, puzderie, putere necontrolată = lum(e): mulţime, puzderie, nor, a slăbi puterea, a potoli.
lungan: om mare, om înalt = lugal: stăpîn, om cu stare deosebită, om mare.
lutui: a unge cu lut, a repara o casă din chirpici prin ungere cu lut = lu-tu: a avea nevoie de reparaţii, persoană, slab.

mai: lemn gros cu care se bat ţăruşii sau parii, măciucă = ma(i): a întări, lovitură, a bate, a gîfîi, a sfărîma, muncă grea.
mahal: persoană robustă care poate face un efort fizic deosebit, hamalul care bagă si scoate butoaiele din pivniţă, masiv, puternic = mahal: adjectiv pentru vite care arată masivitate, vacă în anul trei, crescută bine, mare.
majî: unitate de măsură între 50 – 100 kg = majî,masi: jumătate, 50.
mana: bogăţie, belşug = mana: pereche, belşug, a convieţui, bogăţie, bunăstare, unitate de măsură de 1/2 kg.
mania: a mînui, a folosi, a conduce, a dirija = mana: asociat, pereche, mîini, a întovărăşi, a spori, a creste belşugul.
maraz: pornire, necaz, ciudă = ma-ra-az: exuberantă, nepăsare, tineresc, fără judecată, cu capul în nori, prostesc.
mare: întindere de ape = mar-ru: potop, inundaţie, torent, şuvoi, rîu, fluviu mare, a inunda, a potopi, a ieşi din albie.
marghidan: vînzător ambulant cu căruţa = mar-gid-da: căruţă.
mas: popas peste noapte, găzduire peste noapte = mas: jumătate dintr-un întreg, a da, a accepta, aşezare, cătun.
măgură: deal înalt acoperit cu pădure, înălţime de munte acoperită cu pădure si care de multe ori este învăluită în ceată, întunecat = ma-gur: ceva care pluteşte, o barcă largă, o plută mare, care urcă, întunecat.
mîli: a acoperi cu nămol = mili: negru, închis, a veni în valuri, a arunca.
mîni: mamă, ca în expresiile, mîni-ta sau mîni-sa = mini: soţ, soţie, pereche, a convieţui, femeie care naşte un copil.
melic: obicei, nărav, apucătură, belea = me-li-e-a: nenorocirea este pe mine.
menită: cuvenită = menita,me-ni-da: pentru sine, pe sine.
metoc: mănăstire mică, loc de găzduire = metoca,me-du-ga: zeii mei, binefăcătorii mei, a purta îmbrăcăminte largă.
mezin: copilul cel mai mic dintre fraţi – al doilea dintre mai mulţi = mezem: susţinere, menţinere, protejare.
mină: veche măsură pentru greutate = mina: unitate de echivalentă valorică ce avea rolul de monedă, măsură pentru greutate egală cu 500 grame = 60 gin, 2 mana = 1 sila de apă = 1 kila = 1 litru.
mirie: impozit = mi-ri: locuitor mînios, a sufla greu, a bate cu furie, violentă.
moasă: femeia care asistă si ajută la naştere = mu-a-se: pentru persoane dragi, rodul fericirii, deoarece, pentru că.
modru: mod, fel, chip, putinţă, posibilitate = modru,mudru: ciocan cu cap rotund, complet, întreg, a speria, tristeţe.
modur: de culoare sură = mu-dur: murdărie, mizerie, a murdări.
moi: ud, muiat, leoarcă, căldare = mu(i): a boteza, a scufunda într-un vas mare.
mor: sfîrsitul vieţii, decesul = mor,mur: a înconjura, a păzi, a tipa, striga, a sfărîma, a zdrobi, melancolie, a lupta.
mos: suprafata de teren pe care o deţinea un ţăran liber dintr-o devălmăşie provenind de la un străbun comun si care în timp a devenit proprietate ereditară = mos,mus: suprafaţă de teren, drag, scump, a cere, fată, îndrăzneală, a înfrunta.
mucalit: persoane care spune vorbe cu înţeles care stîrnesc rîsul = mucali: a rîde în hohote, a striga, a tipa.
mudă: totalitatea frînghiilor cu care se leagă pînzele la o corabie = mudla: stîlp, a pune un par, a priponi, a lega.
mue: figurativ si vulgar cu sensul de gură pentru sex, injurie = mu(e): injurie, gură, intrare, a blestema, a bate, a oprima.
mugi: a scoate sunete puternice pe gură sau bot = mug(i): a trage la edec, a tăia, a despica, a lăsa urme de la fierul înroşit.
mujdei: căţei de usturoi amestecaţi cu sare şi pisaţi bine pînă devin pastă = mujde,mus-de: a opri munca, a pune masa.
mul: muselină, tesătură foarte fină = mul: strălucire, frumos, drag, a radia de bucurie, a se îmbujora, înflăcărare.
mură: mure, afine = mur(a): vegetaţie, a smulge din rădăcini, a striga, a aduna
murea: haină femeiască fără mîneci = mur(a): a se îmbrăca o femeie.
murg: amurg = murgu: către, spre, sosirea serii, divinitatea lunii la emeşi.
murgu: cal de culoare închisă, frecvent întîlnit în cîntecele de dragoste = murgu: a încăleca, a îmbrăţişa, spinare, coamă.
murui: a unge un perete cu pămînt amestecat cu apă, a murdări, a lipi rău un perete de pămînt de la o casă, apa murdară care se scurge pe un zid = muru(i): frate, tovarăş de viată, mijlocul unei suprafeţe, interval, a burniţa, a curge.
musina: a căuta mirosind, a muşlui = mu-sen: pasăre de pradă, a căuta, a umbla pe jos după ceva, animal care se tîrîie.
musină: tîntar, insectă, molie, muşiţă, fluture = mu-sen: insectă, zburătoare.
na: nu, a refuza, a fi în dezacord = na: nu, a se frămînta, a urzi ceva.
na: expresie cu care se cheamă animalele sau se adapă = na: om, a pregăti, a aşeza, a adăpa vitele, a bea.
na: a da, a fi, a pălmui, lovitură, a se legăna = na: a da, a pălmui, a se legăna, lovitură, a mînia, a fi, a plesni.
nadă: momeală = nada: culcuş, a aşeza, a sta la pîndă, a se ghemui.
nam: lucru voluminos, lucru important = nam: tată, responsabilitate, destin, soartă, sarcină, funcţie, conducător.
namea: înscris oficial, înscris adevărat = nam-en: stăpînire, sediul puterii, demn de încredere, adevărat, înaltul preot.
nană: termen de respect cu care se adresează la tară cineva unei surori mai mari sau unei femei mai în vîrstă ori cu care vorbeşte despre aceasta = nanna: a respecta, cinste, adevăr, luna unui zeu cînd se aduceau jertfe.
nădi: a înnădi, a se deprinde să vină mereu undeva = nade: a curăţa, a se învăţa, culcuş, a sta la pîndă, a se ghemui.
nănas: dar, danie, pomană = nan-us: moarte, a muri, a se stinge.
ne: expresie cu care se alungă vitele sau oile = ne: a se teme, individ, putere, violentă, tărie, mulţime, a fugi, a se opune.
ne: negaţie, refuz, ostilitate = ne: a tine seama de, a îngrozi, a inspira veneraţie.
neam: popor, clan, seminţie, familie, rude = nam(ne+am): responsabilitate, a semăna, obiceiuri, tată, ţinut, destin, soartă.
negu: umflătură cu aspect aspru care crapă si doare la lovire = nigu: îngrăşat, umflat, crescut, trup, a creste, a roade.
negură: nori negri si întunecoşi, pîclă, întristare = ni-guru: spaimă, veneraţie amestecată cu frică, impunător, înfricoşător.
nemi: a se înrudi, a fi rudă cu = nim(i): neam ales, important, superior, clan.
nemuri: a face să trăiască veşnic în amintirea oamenilor = ne-nur(i): lumină, strălucire, a însufleţi, a înflăcăra.
neni: nană = nini: soră, doamnă, stăpînă, patroană.
nera: a se ului, a se uimi = ne-ra: năucit, a amesteca, a fi uluit, a confunda.
nete: om prostănac = ni-te: singur, a fi fricos, a se teme, a slăbi.
ni: uimire, groază, persoană care vrea să iasă în fată ,, ni la el” = ni: vigoare, frică, respect, uimire, veneraţie, groază.
nil: praştie = nil: a inspira groază, a-i fi frică, a prăda, a sparge, a bate.
nilă: milă, a manifesta înţelegere pentru o persoană în suferinţă = ni-la: a micşora umilinţa, a diminua înjosirea.
nim: interes, afacere, relaţie, legătură, important = nim: a fi important, a înmulţi în aritmetică. important, principal.
nin: ia! iată! uite! priveşte cu atenţie! = nin: regină, stăpînă, doamnă, patroană.
nini: expresie cu care se cheamă vitele, a mîngîia = ninni: pipirig, rogoz, papură, furaje pentru animale.
ninta: mentă = ninta,ninda: a înflori, a împodobi cu flori, miros plăcut.
nir: pasăre de baltă, corcodel = nir: a desface aripile, a se ridica, a se înălţa.
niri: a se uimi, a se ului, a se speria, a se mira = ni-ri: a fi speriat sau uimit, a inspira frică, zăpăcit, năucit, a fi buimăcit.
niscai: care este într-o cantitate nedeterminată, ceva = ni-is-cu: alegere, alternativă, o categorie de persoane sau animale.
nu: negaţie = nu: negaţie, refuz, nici un, fără, afară de, afară din, în afară.
nume: reputaţie, faimă, renume = nun-me: înţelept, nobil, vrăjitor, mag.
nun: persoana care conduce o nuntă, nasul mirilor = nun: jupîn, domnişor, a stăpîni, a conduce, a domina, frumos, senin.
nună: pistrui pe fată, aluniţă sau alt semn mic pe corp din naştere = nun(a): origine, nastere, fin, întunecat, închis, sigur.
nunta: căsătorie = nuntun: buză, a săruta, a atinge cu buzele, început, farmec.

o: sunet care exprimă uimirea, surprinderea sau nemulţumirea = o,u: expresie de protest, strigăt, a se plînge, a tipa. oama: femeie, cea care a născut copii = ama: mamă, a îngriji ca o mamă.
obor: loc unde se adună animalele si cerealele pentru vînzare, tîrg = obor, ubur: ţarc, uger, loc unde se mulg animalele.
obori: a doborî, a trînti, a culca la pămîmt= oboru,u-buru: timpul secerişului.
oca: unitate de măsură egală cu cca 1 litru sau un kilogram si un sfert, continuţul acestei măsuri = oca,uga: a aduna, a strînge, a mînca cu lăcomie, a înfuleca, a fura, a jefui potrivit expresiei ,,umbli cu ocaua mică”.
ochi: a trage la tintă, a privi fix la ceva = ochi,ug(i): a ucide, a pieri, a muti, a privi fix la, a se uita lung la.
ochincă: încălţăminte uşoară făcută din piele de vită sau de porc si care se prinde pe picior cu ajutorul unui şnur sau unei cureluşe, se folosea mai ales cînd se umbla pe un teren accidentat sau plin de spini = ochinca,u-ching-nga: păşune, a păşuna, a păzi o turmă, a pleca la păşunat.
ocoli: a înconjura, a da tîrcoale, a învălui = ocola,ugula: paznic, pîndar, jitar.
odor: copil mic care este răsfăţat şi dimineaţa se trezeşte mai tîrziu = odor,u-tur: zori de zi, început, dimineaţa.
ogoi: loc unde se joacă copii cu mingea, tihnă, odihnă = ogoi,ugu(i): cap, voce, gălăgie, a căra, a naşte, a cîştiga.
ogor: cîmp, suprafaţă arabilă limitată de hotare = ogor,ugur: cîmp, suprafaţă, om sărac, a fi sau a deveni sărac.
oi: ovine = oi,u(i): oaie care fată, oaie adultă.
ol: vas de lut pentru apă, lapte sau alte lichide = ol,ul: vas mare, unitate de măsură de 36 litri, bucurie, plăcere, satisfacţie.
olălăi: a tipa, a striga, a se văicări = olala,u-lala: strigăte de bucurie, veselie.
om: persoană deosebită, caracter deosebit, amabil, sensibil, cumpătat, învăţat, educat, priceput, generos = om,um: înţelept sau plin de talent, umanist, savant, erudit, învăţat, învăţător, mentor, şcolar, discipol, meşteşugar, om bătrîn.
omeni: a primi pe cineva cu respect deosebit, a ospăta, a cinsti, a onora, a slăvi = omuni,umun(i): titlul de respect, stimă.
opisan: cel ce urmăreşte si operează într-un opis, listă de acte, registru, inventar, indice = opisang,ubisang: scrib.
opor: rezistentă, încurcătură = oporu,uburu: hărmălaie, scandal mare, înverşunare, rezistentă, a se pregăti de seceriş.
orgar: tăbăcar = orgar,ur-gur: a tunde, a jupui, a tăia, curea, a căra, a vinde.
orie: plasă mare mînuită de doi pescari folosită pe rîurile adînci = oria,u-ri-a: a lega deasupra, a trage, a pluti pe apă.
orori: nenorociri, dezastre, prăpăduri = orori,ur-ur(i): a devasta, a doborî, a culca gol, a jefui, a distruge, a sparge.
otac: colibă, culcuş pentru vite sau oi, împrejmuire = utah: adăpost mic, putin, a arunca laptele sau zerul, ţinut delimitat.
otăra: a se umfla în pene, a se cocoşi, a certa = otara,u-tur-ra: durată scurtă de timp, scandal făcut de cineva mic.

paca: a supune, a îmblînzi = paca,pag(a): a închide în cuşcă, a aresta, a supune
padău: ocol pentru vite = pa-da: văcar, a încercui cu crengi, ocol, a alege.
pahar: vas mic cu care se beau lichidele, în trecut erau făcute si din metale preţioase = pa-har: preţ, răsplată, a duce.
pai: lînă nouă, măruntă, crescută pe oi primăvara = pa-e: a creste, a acoperi.
pală: undă, flacără mare, adiere de vînt = pala: vesmînt larg, a fi mare, a se înălţa, a fîlfîi, a flutura, a ajunge, a se stinge.
pală: cantitate de fîn ce se ia odată cu furca = pala: îmbrăcăminte largă, a fîlfîi, a acoperi, a mişca, a pune în ordine.
palid: obosit, chinuit, galben la fată, ofili = palil: zguduirea marşului, înaintare în marş, drum greu parcurs în forţă.
paliu: infirm, şchiop, paralizat, schilod, strîmb = palil: a ruina sănătatea cuiva.
pana: produs biologic cu care sunt acoperite păsările si le ajută la zbor = pana: a zbura, a acoperi cu pene, aripă, a fîlfîi.
pantă: înclinaţie a terenului unde mersul este dificil, plan înclinat = panta, banda: sprijin, suport, a sprijini, a susţine.
papa: mîncare pentru copiii mici făcută din lapte si mămăligă, terci gros = pa-pa,ba-ba: budincă, terci din malţ încolţit.
par: bucată de lemn gros si lung folosită la garduri la construcţia caselor din lemn, ca obstacol pe căi de acces, la înălţarea unor suporturi = par,bar: a tăia, a coji, a ciopli, a împărţi, a aranja, casă, suport, stîlp, tribună, bancă.
para: flacăra mare a focului care se întinde cu iuţeală = para: a întinde, a înainta, a distruge, a se împrăştia, a înainta.
păbăi: despre păsările de curte, a fîlfîi, a face praf = pa-ba-al: a săpa un şanţ.
pădăi: a se găti, a se dichisi, a se pregăti, a curăţa = pa-da(i): o funcţie publică, a arăta arogantă, a conduce spre ceva.
păhăi: miros rău, cîine jigărit, javră, bătrîn = pa-hal: sărăcie, lipsă, picior, labă, hotar, a limita, a retine, a împărţi.
păhăi: om rău, urît, prost, om netrebnic, de nimic = pah(a): escroc, nătărău.
păhui: năuc, aiurit, zăpăcit, prost = paghu: a ocroti, a apăra, refugiu, adăpost.
păli: a se lovi, a ataca, a tinti, a culca la pămînt, a omorî = palil: trupe în marş, înaintare în marş, conducătorul trupelor.
pălugă: prăjină, om înalt şi subţire = palugal: cel care conduce, care domină, care cîrmuieşte, cel de deasupra tuturor.
părag: fîn de proastă calitate, cu buruieni = parag: a întinde, a împrăştia afară, separat, detasat, a alege, a pune deoparte.
pătar: ţesătură care acoperă patul = pa-tar: crengi tăiate si căzute jos care acoperă pămîntul ca un covor, crenguţe.
păuza: a se odihni, a poposi, a se aşeza = păuzan,pa-usan: cioban, păstor, cel care mînă oile si le apără de prădători.
peri: a muri = peri,bir(i): a asasina, a omorî, a masacra, a spinteca.
pes: partea din fată a unui zid, latură, coastă, rînă, oblic = pes: pietriş, stîlp, a sprijini, partea din fată a palmei, a lărgi. pici: copil mic de trup = pici,pes: copil, fiu.
pici: unelte cu care se cojesc copacii doborîti în pădure = pici,pis: stîlp, copac, a tăia, a susţine, a curăţa, a jumuli.
pilda: exemplul de urmat, învăţătură de însuşit, înţelepciune, model = pi-lu-da: veneraţie, cult, rit, respect, stimă.
pili: a bea zdravăn, a se îmbăta, a se chercheli = pila: confuz, neclar, a se mînji, a defila, a se murdări, a batjocori.
pis: expresie cu care se cheamă pisica la mîncare = pis: un soi de şoarece.
pisanie: scriere pusă deasupra uşii de la intrare dintr-un lăcaş de cult, prin care ctitorii doresc să lase informaţii cu privire la construcţia respectivă = pisan(e): a călăuzi, a dirija, a potrivi, a arăta, a păstra.
pîj: stîlp = pis: stîlp.
pîr: cel care pîrăşte, reclamantul, pîrîciosul = pîr,bir: a amesteca, a confunda, a se răzbuna pe, a schilodi, a da peste cap.
polog: cantitatea de iarbă sau de alte plante cosită dintr-o singură mişcare de coasă, mănunchiul de grîu secerat, iarbă sau alte păioase culcate de furtună sau tologite de om, a întoarce sau împrăştia fînul cosit, grămadă de oameni = polog, bulug: germen, mugur, lăstar, a se năpusti, a da buzna, a culca, a face, a termina.
pu: a alunga pe cineva cu urlete, a striga pe cineva din depărtare cu ,,pu” = pu: a alunga afară, a pune un tip să urle.
puhă: bici lung, gîrbaci, biciuşcă, pil = pu-uh,bu-uh: a se teme, a-i fi frică.
pun: aşez, stabilesc o anumită ordine, deretic, orînduiesc = pun,bun: luminat, deschis, sprinten, a bate la cap, vioi.

ragea: rugăminte, cerere = rag(a): a cîntări, a fi atent la, a conduce, a sili.
ragi: a plînge, a striga, a tipa = rag(i): drag, gălăgie, a lovi, a provoca, a suferi.
ră: rea, plină de venin, răutate = ra: a lovi, a bate, rană adîncă, a provoca.
răbui: a unge pieile la tăbăcărie, a unge = rabu(i): a aproviziona, a tine, clică, bandă, vas, a aluneca, a întinde.
răpi: a jefui, a tîlhări, a fura, a duce cu sila pe cineva, a curma viata cuiva = rap(i): bandă, clică, a înclesta, a strînge, fiare, a pune în fiare, lat, capcană, cursă.
re: rea, rău = re: a goni, a bate, a suferi, a provoca, a sili.
rig: pietriş pentru drumuri = rig: a aduce, a supraveghea, a săpa, a alege, a căuta, a îngriji, a păzi, a trage, a sparge.
rîcă: ciudă, răutate, duşmănie = rîc(a),rig(a): a smulge a supraveghea, a pîndi, a trage, a înhăţa, a rupe, a sfîşia.
rîi: boală de piele, rîie = ri(i): a provoca, a suferi, a pipăi, a curăţa, a îngriji.
rîma: acţiunea porcului de a răscoli pămîntul cu rîtul mai ales în culturile agricole, a scormoni = rim(a): viteză, iuţeală, inamic, a distruge, rău, necaz.
rîp: jeg, murdărie, lip = rip,rib: a mirosi urît, a duhni cumplit, a merge afară.
rîpă: prăpastie, abis, văgăună = rîpa,rib-ba: enorm, foarte mare, imens, adînc.
roi: familie de albine, pui de căprioară, a pleca = roi,ru(i): a se duce, formă, a se pregăti, buduroi, a îndruma, a trimite la.
rugă: implorare, rugăminte, rugăciune, cerere = rug(a): a protesta, a sta fată în fată, a înfrunta, a primi, a accepta.

< Anterior

Următor >

Chemare la neuitare V

Arhaisme si regionalisme din limba română care se găsesc în emegi în formă identică sau foarte apropiată:

abur: evaporarea apei prin fierbere sau datorită temperaturii ridicate = ab-ur: vase pentru fiert.
aburi: a supune unei atmosfere încărcate cu abur un aliment uscat pentru a-si recăpăta frăgezimea, a creste umiditatea într-un spatiu închis pentru realizarea unei băi de abur = a-buru: a deschide aripile, a se înălţa a ieşi, a se desfăşura.
aceră: a avea nădejde la, a aştepta să, a tinde spre, = aceră,a-se-ra: lamentaţie, a invoca ceva, a se plînge.
achita: cu sens figurativ de a ucide = a-chi-ta: a distruge, a zdrobi.
aciua: a aşeza, a pune în ordine, a pune la locul lor = aciue,a-su-e: a atinge, a aşeza, a pune în ordine, a arunca, a face.
acusica: expresie ce arată că o acţiune se va desfăşura imediat = acusica,a-gu-zi-ga: imediat, devreme, dimineaţa.
adapa: a duce animalele să bea apă, a da apă vitelor = adapa: primul om în mitologia emes, ieşit din marea primordială.
adă: actiunea prin care unei persoane i se cere să transporte sau să mişte ceva = a-da: a trimite, a duce afară, a tipa.
aduc: a duce, a căra = a-duc,a-dug: a iriga, a îndeplini, a căra cu ulciorul.
aldui: a binecuvînta = al-du(i): a insista, a dori, a cere, a da un sfat, bucurie.
alean: dor, întristare, suferinţă = al-la-an: stejar, unul din arborii folosiţi de români la ceremoniile de înmormîntare.
amaru: stare de spirit care exprimă disperare, neputinţă, decădere psihică, nenorocire de proportii abătută peste o persoană, grijă profundă purtată mereu în suflet, distrugere, jale, chin fizic sau psihic = a-ma-ru: inundaţie, catastrofă datorată unor revărsări de apă, prost, necopt la minte.
amus: groapă sau putină cu apă si var pentru argăsit piele, argăseală = amas: stînă, tîrlă de vite, adăpost provizoriu.
angara: obligaţii numeroase, treburi de rezolvat = a-nga-la: sac din piele pentru făină, a transporta provizii de făină.
antal: butoi mare de stejar, poloboace, măsură de capacitate de 50 vedre = an-ta: înalt, mult, pînă la, deosebit de mare.
apa: elementul vital al vieţii, lichidul care ocupă 70% din suprafaţa pămîntului si este principala componentă a corpului omenesc = a-pa: ţeavă făcută din argilă prin care trecea apa sau berea consumată la diferite evenimente inclusiv funerare, apa care curge.
ara: începerea muncilor agricole odată cu afînarea pămîntului prin distrugerea crustei tari de la suprafaţă si îndepărtarea buruienilor. În comunităţile agrare această acţiune constituia o sărbătoare deosebită la care participau toti membrii. Se alegea cel mai bun gospodar din comunitate si el avea cinstea să iasă primul la arat. Sărbătoarea avea si un profund caracter religios pentru că simboliza împreunarea cerului cu pămîntul si renaşterea unui nou ciclu al vieţii. Insămînţarea brazdei avea rolul unei fecundări magice pe care omul o intermedia între cer si pămînt si asigura continuarea vieţii. Acest obicei se mai păstrează în forma lui arhaică în Maramureş prin obiceiul tînjalei = a-ra: a pune sămîntă, a face praf, a distruge, a însămînta, a străluci, a radia, simpatic, clar, neted, a lăuda.
arde: purificare prin foc, jertfirea unor ofrande pe altar prin ardere = ar-de: a lăuda, a străluci, a arde cu flacără, drag.
arzu: termen vechi cu sensul de jalbă, plîngere, rugăminte scrisă pentru rezolvarea unei situaţii nefavorabile = a-ra-zu: petiţie, persoană care se roagă, rugăminte, ritual, a informa pe cineva.
asu: bun, cel mai priceput, înţelept = asu: doctor, înţelept.
asud: a transpira datorită unui efort susţinut, expunerea corpului la temperaturi ridicate care generează transpiraţie = a-sud: a mişca cu energie si prin repetare, amiază, odihna de amiază, a sorbi, a lua, a pune.
ased: a pune într-o anumită poziţie un obiect sau o persoană, a se aseza = a-sed: apă răcoroasă, apă rece, apă liniştită.
atac: acţiune violentă, reprimare, pregătirea unei asemenea acţiuni prin unire sau aliere = a-tah,a-dah: aliere, unire, ajutor, acţiune în forţă, rezistent.
azil: loc de refugiu pentru bătrînii fără adăpost, a oferi unui străin necăjit un adăpost = azil: bucurie, fericire, mulţumire.

ba: negare, refuz, împotrivire = ba: a provoca, a învrăjbi, a dezbina, a prezice, arogantă, trufie, a desfăşura.
bal: balot de marfă = bal: a transfera, a preda, a ceda, a rezolva, scadentă.
bala: monstru, fiară = bala: ostilitate, a răsturna, duşman, a distruge, raită, a se întoarce, a dezlănţui un atac.
ban: echivalent convenţional în relaţiile de schimb de mărfuri sau servicii, subdiviziune a leului, ,,banul este ochiul dracului” = ba-an: suport, sprijin, a susţine, fioros, impetuos, pătimaş.
bandă: fîşie, bandaj, a lega = banda: a sprijini, a susţine, a lega, a uni.
bară: mocirlă, baltă, smîrc = bara: a inunda, a umple cu vîrf, a se revărsa, a se răspîndi, a dispărea deasupra, a fi întins.
barac: cîine flocos si cu mustăţi mari = barac,barag: vizuină, a cuibări, haită.
baragă: lup în fruntea unei haite care prin urlete dă semnalul de atac asupra prăzii si o hăituieşte pentru a o împrăştia, taurul din fruntea cirezii care poartă clopotul pentru a-şi anunţa prezenta, om sau copil cu gură mare = barag: a împrăştia, a răspîndi, a întinde, conducător, adunare, cuib, vizuină, droaie.
barbarie: acţiune violentă a unor persoane împotriva altor persoane si care are ca scop distrugerea unor construcţii, a unor produse, a unor culturi si livezi sau masacrarea oamenilor si animalelor prin foc si sabie = bar-bar-ra: flacără, văpaie, a se dezlănţui, a face tărăboi repetat, a aduce mereu nenorocire.
bă: formă de adresare către o persoană = ba: persoană în viată.
bălăcăi: a se bălăci, a lovi apa cu palmele = bal-aca: a turna, a cădea în torente, a se revărsa, a se roti, a se învîrti.
bănicior: baniţă, unitate de măsură de 10 litri = băncior,bansur: recipient, a împărţi, măsură de capacitate de 10 litri.
bătătură: suprafaţa de teren a curţii împrejmuită cu gard pentru a tine închise păsările si animalele mici, degradarea pielii prin desprindere si formarea unor băşici dureroase sau întărirea foarte puternică a pielii care provoacă dureri persistente = ba-ta-tur: acestea sunt mici, scurte, de mică întindere.
bir: impozit principal perceput în statele feudale române de la ţărani si meşteşugari, care de multe ori era luat prin violentă si cazne de tot felul = bir: a împărţi, a împrăştia, a da peste cap, a pedepsi, a se răzbuna pe, a agita, a omorî.
bîz: sunetul scos de insecte sau de albine la urdiniş, vorbitul în şoaptă = biz: a ciripi, a bîzîi, a zumzăi, a murmura, a şopti.
bîr: interjecţie cu care oile sunt îndemnare la drum sau să facă alte mişcări cerute de cioban = bir: echipa care mînă oile.
bîra: a bodogăni, a cicăli pe cineva, a enerva, a se certa = bi-ra: amestecat, năucit, a amesteca, a zăpăci, a aiuri.
bolund: persoană cu tulburări psihice de comportament, persoană care are ieşiri necontrolate ce demonstrează labilitate psihică, persoană care trebuie supravegheată si protejată = bulung: nevinovat, a hrăni, a ocroti copilul.
borî: a vomita = boru,buru: a vomita.
bou: taur castrat folosit ca animal de tracţiune = bou,bu(u): a rage, a mugi, a transporta, a îndemna, a trage, a duce.
bu: a buhăi, a lînge = bu: a pune pe cineva să urle sau să plîngă.
buhu: o stare se spirit ce arată nesiguranţă, ca în expresia ,,i-a mers buhu” = bu-uh: a tremura, a se teme, a-i fi frică.
bui: a da năvală, a se repezi la = bu(i): a se repezi la, a da năvală, a alerga împrejur, a alunga cu forţa, a fugi, a captura.
buli: a păţi ceva neplăcut = bul(i): nenorocire, lovitură, a bate, a fugi, a da năvală, a blestema, a provoca.
buluc: năvală mare, grămadă, droaie, toti deodată, gloată, în masă, cu grămada, unul peste altul, deodată, îmbulzeală, iute, repede = buluc,bulug: a se năpusti, a da buzna, a da junghiuri, a trage, a izbi, a fi nervos, a grăbi, vînjos, musculos.
bura: a ploua mărunt si des = bu-ra: a uda repede, a stropi.
bure: vas de lemn pentru băut apă, scafă, băţ cu care se măsoară laptele în şiştar = bur(e): castron de lut ars, vas, a mînca.
but: coapsa unui animal rumegător, bucată mare de carne = but: sold, călătorie, copac cu umbra groasă.

cac: a se uşura, excremente = cac: curbă, a se îndoi, a se aşeza, dop, genunchi.
cadă: butoi mare cu un singur fund, de formă conică ce se foloseşte numai în poziţie verticală pentru borhot de fructe sau zdrobirea strugurilor pentru vin = cada,gada: a avea, a fi plin, a duce, a purta, a transporta, aşeza, încărcătură.
cade: a se cuveni, a merita, a potrivi = cad(e): a se alipi, a strînge, a prinde.
caduc: gol, acţiune ratată = ca-duc,ca-dug: măsurarea sau socotirea mărfii pentru calculul profitului sau impozitare.
cal: animal domesticit de om în diferite zone ale lumii si folosit pentru călărie si transport, se folosea mai mult la parade si la călărie = cal: puternic, viguros, iute la fugă, animal călărit de om, a încăleca.
cala: partea de jos a unui vapor unde se depozitează mărfurile = cala: groapă pentru provizii prevăzută cu acoperiş si uşă de intrare, pivniţă pentru cereale.
cale: drum, potecă, soluţie într-o dispută verbală, fel de a acţiona = cala: a se îndrepta spre, tare, rapid, a evalua, a socoti.
calga: locţiitor, urmaş = calga,galga: sfat, consultaţie, respect, a tine seama de.
calici: a nenoroci, a aduce suferinţe fizice, a lovi = ca-li-ci,ca-li-gi: a înconjura, a asedia, a zăvorî afară, a trage cu putere.
calie: fiinţă închipuită, invocată de copii cînd se scaldă în rîu pentru a rezista ca ea la frig = ca-li-e: strigăt puternic, bucurie mare, a chema, a ruga, a fi încîntat.
canea: cep, slăvină, pipă, orificiu făcut într-un butoi si prevăzut cu un dispozitiv care reglează debitul vinului si trebuie mînuit cu mare atenţie = cana: îngrijorare, nelinişte, a fi agitat.
canoni: a umili, a chinui, a dispreţui, a căzni, a munci din greu = canone,ca-nun-e: strigăt de disperare, urlet, răcnet.
capan: om în slujbă mare, om cu influentă = capa,gaba: trufie, a fi de partea cuiva, coşul pieptului, suflet, inimă.
car: unitate de măsură utilizată în Moldova în evul mediu cînd se expediau pentru export produse agricole (peste, grîu, secară) avea cca 900 kg. = car: unitate de măsură egală cu 909 litri, cît se aprecia că se poate transporta în condiţii normale cu un car cu patru roti tras de boi.
cara: a transporta, a duce, a primi, a trimite, a da, a mîna, a călători în afară, a face = car: chei, port, a primi, a trimite, a da, a mîna, a călători în afară, a face, a transporta, a scoate la păşunat, a jefui, a scăpa, a ieşi, a evada, [carat: cărat].
carar: hotărîre, rezoluţie = caras,garas: decizie, hotărîre, oracol, conducere.
cară: : peste mic si foarte vioi din apele stătătoare, zvîrlugă = cara: a captura, a prinde, a se zvîrcoli, îndiguire, apă.
casa: adăpostul omului = cas(a): cătun, zestre, cartier nou al unui oraş, casă de afaceri.
casto: bine, potrivit, atrăgător, potrivit la gust = casto,casdu: băutură dulce.
cata: acţiune prin care se caută, se cercetează sau se pregăteşte ceva = ca-ta: a prinde, a lua, a apuca, a face.
cei: a cere = cei,se(i): a se înfierbînta, ardoare, zel, a se uita la.
celar: odăiţă, căsuţă, bucătărie, cămară, ascunzătoare = cela,se-la: a căra grîul la hambar, a duce grîul, a vîntura grîul.
celui: a ademeni, a amăgi, a înşela = celu(i),se-lu(i): plantă cu miros plăcut, coriandru, porţie de mîncare, miros.
celula: loc de detenţie sau de execuţie = cilula,ci-lul-la: loc pentru execuţii.
cer: universul de deasupra noastră = cer, ser: a străluci, a radia, a lumina.
cercală: unealtă de pescuit în formă de sac, crîsnic de mînă = cercal,se-er-ngal: a fi puternic, a fi priceput, a prinde.
cercu: figură geometrică ce defineşte rotunjimea perfectă, formă de dans prin învîrtire în cerc, formă de păstrare a legumelor sau fructelor uscate prin înşiruirea pe o sfoară si legarea capetelor = cercu,se-er-gu: o sfoară lungă plină cu fructe uscate si capetele legate între ele.
certa: a cere socoteală, a ataca, a fi violent, a porni război = certa:ser-da: atac, agresiune, crimă, blam, acţiune punitivă.
ceu: oală pentru mîncare = ceu,su: mînă, braţ, a aşeza, a pune, a înmîna, a împărţi, a împrăştia pe jos, popas, a fi egal cu.
cier: semn, crestătură, răboj = cier,se-er: a fi obligat, a trebui, a fixa, scandal.
cil: animale cu părul gri, culoare în trei peri = cil,gil: întunecat, a se murdări.
cilibiu: elegant, frumos, fruntaş, nobil = cilib: stea, soartă, noroc, şansă.
cilic: mărgele lucitoare = cili: cununa miresei, a lega, a dansa, dansator.
cin: clan, neam, organizaţie = cin,gin: a dovedi o proprietate de către cineva, a întări, credincios, a confirma, de nădejde.
cioacă: cîrlig care tine un obiect legat de altul, scoabă, cîrlionţ = cioaca,su-aca: a face captivi, a înşfăca, a face prizonieri.
ciob: parte dintr-un vas de lut care a fost trîntit la pămînt şi spart = ciob,sub: a arunca afară, a azvîrli, a trînti la pămînt.
cioban: vas de lemn pentru băut apă, scafă, bure, băţ cu care se măsoară laptele în şiştar = ceban,se-ba-an: o măsură pentru peste sau pentru alte alimente.
ciochină: cîrlig purtat la brîu de oamenii de la munte si folosit la diferite activităţi = ciochin,su-chin: seceră.
cioci: a se chercheli, a se îmbăta = cioci,sus: a da peste cap, a merge în patru labe, a împrăştia pe jos, a deveni trist. ciocoroi: cîrlig de fier cu coadă de lemn cu care se agată lemnele plutelor = ciocor,sucur: suliţă, a străpunge cu lancea.
ciolă: minciună = ciola,su-la: leneş, a lăsa buza în jos, a înfrunta, obraznic, rău.
ciop: trunchi de copac, arbore doborît = ciop,sub: a trînti la pămînt un arbore, a transporta, a scoate, a tăia.
cior: fior, frică = cior,sur: a trece ca fulgerul, a izbi, a izbucni, sălbăticie, violentă, cruzime, înverşunat, a fi înfuriat.
cir: fir, aţă subţire, puţin = cir,sir: a lega, a fixa, a întări, a fi obligat, a decide.
cita: semn făcut de oameni la măsurarea unui loc = cita,sita: măsură, număr, a socoti, a face schimb cu voce tare.
citi: a se concentra în efortul de citire, a descifra sensul unui mesaj = citi,gidi: a se întrista, a se încrunta, eclipsă.
ciubăr: vas de lemn cu două toarte de cărat apă, lapte, struguri = ciubar,su-bar: a scăpa de, a trage, descoperit, deschis.
ciuc: tîrnăcop, cioacă = ciuc,sug: a separa, a repartiza, a delimita un teren.
ciuci: a se aşeza pe vine, a se ciuci, a se stîrci, a se ghemui = ciuci,su-gi: bătrîn, gîrbov, aplecat, vechi, îndoit de spate.
ciuciur: jgheabul de la fîntînă pe care curge apa, jgheabul teascului de vie = ciuciur,susur: grătar pentru cuptor prin care curge cenuşa sau grătar pentru fript carne prin care se scurge zeama.
ciud: minune, uimire, fermecare = ciud,sud: cruce, a ruga, a implora, a uimi.
ciudă: stare de nemulţumire, de revoltă = ciuda,su-da: a înarma din vreme, braţ si antebraţ, ca unitate de măsură – cotul.
ciuha: momîie, sperietoare acoperită cu zdrenţe = ciuha,su-ha: tîlhar.
ciula: a dispreţui, în bătaie de joc, nimic = ciula,su-la: leneş, trîndav, paralizat.
ciunga: persoană fără o mînă = ciunga,su-nga: mîna mea.
ciupă: apă călduţă în care fac baie copiii mici, vasul de lemn în care fac aceştia baie = ciupa,su-ba: a dezbrăca, a dezlega, gol, neîngrijit, a arunca.
ciupeli: a jumuli o pasăre, a smulge părul de pe porc, a şterpeli = ciupela,su-pe-el-la: a mînji, a fi corupt, a fi necinstit.
ciura: a cerne cu ciurul, a mişca cu mîna pentru a trece prin ciur, a mărunţi cu ajutorul ciurului = ciura,su-ur-ra: mărunţire, măcinare, răzuire făcută cu mîna.
ciurdă: turmă, cîrd, ciopor, adunătură = ciurdu,sur-du: paznic.
ciuruc: lucru fără valoare, om care nu-i bun de nici o treabă, vrednic de dispreţ, lucruri mici = ciuruc,surug: cos mic.
cius: cîrcă, spate = cius.sus: a răsturna, a merge pe jos, a îmbrăca, a căra.
ciutac: prost, stîngaci, nătăfleată = ciutac,su-dag: a hoinări în jur, a umbla.
ciutuc: coadă de mătură folosită si pentru descîntat = ciutuc,sutug: colibă unde se fac ritualuri pentru purificare.
cizi: o pasăre de baltă, scatiu = cizi,gi-zi: o specie de trestie.
chelar: cămară în dosul casei ţărăneşti sub care se află pivniţa = chi-la: pivniţă de cereale, siloz, a potrivi, a cîntări.
cheri: a muri, a pieri, a îngropa = chi-ri: a scurma pămîntul, a executa, a închide gura cuiva, a vătăma, a strînge.
cheritu: om slab si neputincios, om mort = chiritu, chiri-du: a doborî, a răpune, a pune jos, a se stinge, a înţepeni.
chersă: livadă, zarzără = chiri-za: livadă, fructe, belşug, proprietate, plăcere.
chezap: care arde, care distruge = chi-zah: loc sacru unde se ard jertfele.
chezasu: persoană care garantează moral cu averea sa pentru o datorie făcută de altul, zălog, ostatic = chiza-su: a aduce omagii de departe, a transmite respect.
chicior: picior = chicior,chi-sur: a lăsa urme, groapă, cavitate în pămînt.
chidă: negura de pe munţi, buştină, chiciură, promoroacă, ciorchine = chi-de: a îngropa, a cufunda, a acoperi, a aduce.
chil: ţeavă de răcit la alambic, dispozitiv de scurgere = chi-la: a observa, a fi atent la, a potrivi, a îndrepta, a lua în seamă. [keel: a răsturna, partea unui nave care stă în apă, a arunca pe spate].
chila: veche unitate de măsură pentru cereale, în Muntenia era egală cu 680 litri iar în Moldova era egală cu 430 litri = chi-la: a cîntări cereale, a compara, a trage la cîntar, pivnită de cereale, depozit, a potrivi, a îndrepta.
chili: a trage la măsea, a bea zdravăn, a umbla în patru labe din cauza băuturii, om beat = chili: a se murdări pînă sus, a încurca, a distruge, a se culca, a se întinde de-a curmezişul, a merge de-a curmezişul.
chingă: bucată de lemn lungă si îngustă care se fixează pe un lemn cu rolul de a-l întări, folosită în special la schelele din construcţii = ching-nga: a construi, a clădi, a înălţa, a face, a da în primire.
chinui: a necăji, a supăra, a umili, a tortura, a depune un efort fizic foarte mare, a merge greu, a desfăşura o muncă grea = chin-ni: ordin, poruncă, a pune la treabă, a pune la grea încercare, muncă istovitoare, a se crispa, a înainta cu greu, a împinge ceva greu, a supăra puternic, a căuta, a cerceta, a alunga.
chiot: a chiui, a striga, a ţîpuri, a hori = chiot,chi-ud: a primi o răsplată, a da o recompensă, ţinut pustiu.
chip: imagine, statuie, fată, înfăţişare = chip,chib: cel care ştie să le dea chip, cel care ştie să meşterească obiecte din aur.
chirăi: a plînge, a striga, a se văicări, a se jeli, a geme = chiri: rugăminte fierbinte, implorare, a se uita spre.
chisa: a sfărîma boabe sau seminţe, a nivela un teren plin de bolovani rămaşi după arat, a sparge pietre mari pentru a forma un prag cu ele = chi-sa: musculatură, putere fizică, forţă, postament.
chisal: om care părăseşte greu curtea pentru muncă, om leneş = chisal: stăpînul ogrăzii, curte sau ogradă.
chisîm: obligaţie în bani si în natură dată de ţăranul clăcaş proprietarului, în locul zilelor de muncă la care era obligat = chisim: a băga în grajd, a băga în ţarc.
chisai: pământ gras, cleios, cu care se lipesc casele, lut = chisa(i): pământ uscat, a se întinde, a face bine, a mulţumi.
chisă: motiv ascuns = chisa: a ascunde, a înveli, a acoperi, a înhăţa.
chiser: cerc de nuiele pus între leucă si căpăţîna osiei pentru evitarea roaderii lor, îngrăditură de nuiele care protejează = chi-ser: gard, zaplaz, ocol, a se apăra, îngrăditură, ţarc, limită.
chită: grijă, dorinţă imperioasă, gînd rău, ciudă, necaz = chi-ta: pămînt, jos, inferior, a umili, a degrada, a batjocori.
chitus: ascuns, pitit, tupilat = chi-tus: loc, a pune, loc ascuns, a aşeza.
chiud: fire duşmănoasă = chi-ud: ţinut pustiu, loc ostil si plin de primejdii.
chiuz: curea, verigă pentru legatul hadaragului(băţul gros şi mobil) cu bătătorul(dîrjaua) îmblăciului cu care se bătea grîul, fasolea si mazărea pe tarla = chiuz, chius: pămînt pregătit din timp, pămînt nivelat.
cocon: odraslă de domnitor sau boier, copil mic = cocon,cucu(n): nobil, plăcut, grăsuţ, drag, a creste, a socoti, a întemeia.
codi: a fi timid, a fi cu băgare de seamă = codi,cud(i): a se preface că nu cunoaşte, a înceta, a separa de, a înjura.
codru: bucată de pîine, hartam = codru,cuduru: borne mici din piatră, de forma unui peste care delimitau proprietătile.
colbu: praf, nori de praf, a răscoli pămîntul pînă iese praf, brăţară, inel din nuieluşă de salcie = colbu,gul-bu: a smulge, a distruge, a răscoli, crîng, nuiele, un fel de pădurice, a dezrădăcina.
coli: oameni care nu fac nimic, leneşi = coli,cu-li: vas din argilă pentru bere, prieten, partizan, susţinător, a chefui.
consînge: rudă din partea tatălui = consange,cun-sang(e): a face parte din, a pune bazele unei familii.
copcas: persoană care pescuieşte la copcă, animale care sar cînd fug = copcas,gub-cas: herghelie de cai, alergare nebună.
coraca: angină, boală ce necesită supraveghere = coraca,cur-aca: a supraveghea, a fi atent la, a privi, a observa.
corăi: a croncăni, a chiorăi, a ghiorăi, a ghiorţăi = corai,gu-ra(i): a croncăni, a scoate sunete, stare de nemulţumire.
cordi: a întreţine relaţii sexuale extraconjugale, a viola = cordi,cur-di: a spune vorbe duşmănoase, a pregăti ceva rău.
coroi: hot de codru, tîlhar = coroi,curu(i): a spiona, a sta de pîndă, a descoperi, a urmări, a se feri, pază, a fi atent.
corzi: figurativ, a urmări destinul cuiva = corzi,cur-zi: soartă, ursită.
cos: obiect confecţionat din nuiele, trestie, papură sau piele cu care se cară sau se păstrează diferite produse = cos,cus: burduf, a ascunde, a se mări, a acoperi cu piele, dulce, plăcut, a îngrăşa, a se mări, grăsime, untură, miere.
cosi: bătaie puternică, a aduce mare suferinţă = cosi,cus(i): devastare, distrugere, a smuci, a tulbura, piele, bici din piele.
cotac: pîlc de pădure = cotac,gu-tag: lizieră, a rupe, a pătrunde în, a tăia.
cotarlă: cîine vagabond, javră, potaie, copil neastîmpărat, om bătrîn si rău = cotarla,gu-tar-la: a coafa (chelfăni) părul într-un anumit fel, a lega un animal de coamă, a lega de după cap, a prinde sigur.
cucură: tolbă pentru săgeţi, parte a plugului care răstoarnă brazda = cucur,gu-gur: a strînge, a colecta, a recolta, cos.
cudi: cuvînt cu care se alungă pisica = cud(i): a întrerupe, a înceta, a iesi, a separa de, a înjura.
cul: aprig, iute = cul: violent, puternic.
cumit: calitate = cumud: calitate deosebită a făinii de grîu.
cungiuri: a ocoli, a coti după = cungiri,gu-ngiri: deschizătură în zid, a sări în apă, încălcare, restricţie, oprire.
cununie: unire simbolică, căsătorie religioasă, a pune pe capul cuiva o cunună de flori, a împodobi, a încînta = cunune,gu-nun-e: a fi încîntat, a fi fericit, a împodobi, strigăt puternic de bucurie.
cupi: a coase cu împunsături rare strîngînd aţa, încreţi = cupi, cub(i): împletitori de rogojini si coşuri, rogojini din trestie.
cura: a scopi porcul, a prăpădi, a pierde pe cineva, a se descotorosi de cineva, a scăpa = cura,gur-ra: a răsplăti, a alege, a răspunde la, a replica, a declara, la întoarcere, la înapoiere, a alege, a răspunde, a răsplăti.
curcus: fruct, rod = curcu: dar, belşug, cos, a culege, grămadă, a arunca.
curm: a cresta, a lega strîns cu o funie = cur: a strînge puternic, a cresta, a însemna pe răboj, a uşura, a alina.
cusai: a gusta, a bea puţin = cus(a): alimente, dulce, plăcut, grăsuţ, a da.
cutumă: tradiţie, legea locului, normă socială sau juridică ce se transmite prin viu grai = cutumu,gu-tumu: a chema, a striga, a transmite, a duce mai departe.

da: a fi de partea cuiva, apăra, a confirma = da: drum, a oferi, a fi de partea cuiva, a confirma, a apăra, a proteja.
dac: denumirea romană a locuitorilor din arealul cuprins între Nistru, Tisa, Dunăre si Marea Neagră = dac,dag: existentă în comun, viata de zi cu zi în aceeaşi locuinţă, cameră, adunare, asociaţie, a locui, a trăi, a aduna, strălucitor.
Dacia: denumirea antică a teritoriului României, locuinţa vechii populaţii construită din lemn în care trăiau mai multe familii. Aceste adăposturi erau amenajate pe poziţii uşor de apărat si aveau palisade înalte din lemn si pămînt = dac-cia,dag-gia: margine a oraşului, margine a ţinutului, a găzdui, a primi oaspeţi, loc întări, a împrejmui.
dalba: deosebită, frumoasă, albă, flori de primăvară = dal-ba: dintre frumuseţi.
dam: specie de cerb cu coarnele late, cerb lopătar, mascul = dam: soţ, bărbat.
dambla: paralizie, acces de furie, năbădăi, poftă, pasiune = dam-ab-ba: bocitoare, a plînge, a regreta, a jeli, a se mutila.
dara: greutatea ambalajului sau a recipientului în care se păstrează, cîntăreşte sau se transportă o marfă = dar-ra: curea, centură, cordon, pînză de legat, a lega, a fixa, a ataşa, balot, leac, soluţie pentru o problemă.
dereg: a repara, a pune la loc,, a face ordine = dirig: adăugire, necaz, a descoperi, supărare, osteneală, a mişca, a întrece.
dert: tristeţe mare, mîhnire = dir: mîhnire, necaz, osteneală, a fi întristat.
di: îndemn pentru cai să pornească la drum = di: a se mişca, a fugi.
dibă: butuc, obezi, falangă, dispozitiv de lemn de ţinut prins un vinovat (de gît, de mîini sau de picioare) = dib(a): fiare, cătuşe, a tine, a opri, a prinde, a captura, a lega, a fixa, a fi obligat, necaz, supărare, a încălca, a trece.
die: îndemn pentru cai să pornească la drum = di-e: a conduce.
diliu: persoană cu idei si comportamente specifice numai ei, uşoară sminteală = dili: singur, unic, exclusiv.
dirigui: a conduce, a se ocupa de o actiune = dirig(u): dincolo de, adunare, osteneală, a fi cel mai, a întrece, superior.
dobor: a trînti la pămînt, a omorî, a vîna, epuizare fizică = dubur: a scoate untul din lapte, a plînge, a tăia, a trînti jos.
dogor: căldură mare care dă o stare de oboseală = dogor, dug-gur: a şedea jos, a se odihni, a se apleca.
dogi: a avea doagele desfăcute, a se deforma, omul care are vocea groasă, a produce o crăpătură uşoară într-un vas de lut = dogi,dug(i): vas, urcior, a vorbi, a cerceta, a îndeplini, a face.
domolu: om echilibrat, om aşezat = dumu-lu: om cu prestanţă, om respectat.
dondăni: a mormăi, a vorbi pe înfundate, a flecări = dondani,dum-dam(i): a mormăi, a se plînge, a bodogăni.
dor: dorinţă puternică de a vedea sau a revedea pe cineva sau ceva drag = dor,dur: legătură, datorie, a întări, coardă, fir, amuletă, şirag, cordonul ombilical.
du: ordin pentru a transporta ceva, a căra obligatoriu = du: a umbla, a merge pe jos, a căra, a duce, a purta, a transporta.
dubă: tobă, instrument de percuţie care scoate sunete prin lovire = dub(a): a hurui, a bubui, a bate, a se mişca în cerc.
duc: a deplasa ceva către o destinaţie precisă = duc: a lua, a şti, proprietate, creditor, a avea, a prinde, a tine, a primi.
dudui: a îmboldi, a îndemna, a goni = dudu(i): a procura, a aduce, a goni, a hăitui din, a lua, a se repezi la, a azvîrli.
duh: entitate spiritual-energetică care defineşte existenta ca trăire a gîndirii si nu ca plăcere a materiei. Are semnificaţii religioase, în domeniul gîndirii (om de duh-om cu un spirit ales, cultivat) dar si în domeniul social (duhovnic-sfătuitor, generos, cel care vrea binele celor din jur) = duh: deschis, darnic, sincer, blînd, a desface, a lămuri, a înfrumuseţa, a se arăta, a răspîndi, a acoperi, a ierta, liber.
duium: mulţime, grămadă, greutate, sarcină, lucru, treabă = du-lum: povară, greutate, grămadă, sarcină, treabă, lucru.
dura: a construi, a zidi, a pune temelie pentru o construcţie = dur(a): legătură, zidărie, a întări, a înşira, a băga.
durdur: a certa o persoană pentru fapte inexistente sau pe care nu le-a săvîrsit ea, bătaie de joc, necaz, supărare, manifestare agresivă în discuţii = dur-dur: a trăi, a locui, a şedea, a întrerupe, a interzice, a ocupa.
dusu la: deplasarea unei persoane către o anumită destinaţie = dusu la: a căra cu coşul, a ridica, a înălţa.

e: de la verbul a fi, arată existenta = e: a ieşi, a exista, a apărea, a trimite, a fi sau a deveni vizibil, a răsări, a creste.
eden: raiul în creştinismul catolic = eden: stepă, cîmpie, ţinut pentru creşterea vitelor de-a lungul rîurilor si a canalelor de irigaţie pe malurile cărora se găsea o vegetaţie foarte bogată.
edinet: oraş în nord-estul Basarabiei = edin-na: stepă.
elan: avînt, energie, cutezanţă, temperament, siguranţă în acţiune = elang: elan, temperament, fire, avînt, cutezanţă.
era!: expresie care semnifică supărare mare = er-ra: a boci, a plînge.
es: denumirea populară a oraşului Iaşi, capitala Moldovei 321 de ani = es: altar, sărbătoare, bani, a unge, a mirui, a face.

garanta: a asigura de reuşita unei acţiuni sau cinstea unei persoane, a confirma roade deosebite fată de lucrările agricole făcute = garanta,ga-ra-an-da: roade deosebite, recoltă deosebită, rod bogat.
gardină: scobitură la capătul doagelor unde intră fundul butoiului = garadin: grămadă, a strînge, a lega, a pune la un loc.
găti: a se împodobi, a pregăti ceva de mîncare = ga-ti: a trăi, a realiza, a face, a duce o anumită viată, a se întreţine.
gelep: cireadă, turmă = gelep,gilib: servitor, seară, a alerga, a lega, ocol, a merge după, a se murdări peste tot, a se culca.
geme: a scoate sunete înfundate de oboseală sau de durere = geme: femeie care naşte. Femeile năşteau aşezate pe un scaun cu o gaură mare în mijloc.
ger: porc necastrat = gir: a se învîrti, a da o raită, a se uni, deasupra, rotofei.
gig: jeg, stare materială mizerabilă a unei persoane sărace = gig: închis, brun, negru, sumbru, rău, ignorant.
gigar: rău, care face numai necazuri si aduce pagubă = gig-ngar: a fi mînios pe, supărare, nedreptate, pagubă, mizerie.
gin: vin, zeama de struguri pusă în butoaie pentru fermentat din care rezultă o băutură alcoolizată. Pentru obţinerea mustului, strugurii se fac terci într-un butoi prevăzut în partea de jos cu un orificiu unde se introduce o bucată de stuf pentru scurgere = gin: trestie, a stabiliza, a întări, a concentra, demn de încredere.
gina: vină, fapte asumate = gi-na: acceptare, recunoaştere, a consimţi.
gir: încredere, nădejde, cinste, omenie, onestitate = gir: curat, ordonat, precis.
gîs: penis = ngis: penis.
gîtar: funie pună în jurul gîtului animalului si de care se leagă = gu-tar: a lega un animal de după cap, a lăsa urmă, a tăia.
gîtlan: gît, a-si da importantă, a face gît, a se impune = gitlam: iubit, logodnic, amant, primul gospodar, primul care cultivă pămîntul. Această tradiţie a primului plugar se păstrează si în prezent în Oaş prin obiceiul tînjalei.
ghili: a spăla, a se pregăti pentru petrecere = ghili,gili: a se murdări, a lega, a se pleca, a dansa, a se apăra de.
ghindar: pahar mic pentru băuturi spirtoase = ghindar,chi-in-dar: gaură, fisură, vas mic, pahar mic pentru spirtoase.
ghindă: fruct al stejarului, oval si foarte lucios = ghinda,chinda: bărbier, emeşii îşi rădeau capul si fata de păr si aveau o fizionomie ovală a fetei.
godi: a-i cînta miresei cîntece de rămas bun = godi,gu-di: a chema, a spune, a zice, a opri, a atrage, a dansa, a pleca.
gog: băiat sau tînăr prost, tont, umil, slab de înger = gog, gug: semn, a linguşi, tăciune aprins, fier înroşit, sabie.
gogi: a fi bolnav, a boli = gogi,gug(i): menstruaţie, semn, sacrificiu.
gorun: arbore din specia stejarului, considerat cel mai falnic dintre foioase, fructul (ghinda) este foarte hrănitor pentru animale, creste în regiunile de deal, este unul din arborii sacri la români alături de măr si brad, la înmormîntare se fac coroane de ramuri verzi de gorun = gurun: fructe, rod, a face seminţe sferice, a împodobi, înalt, mare, care urcă spre cer.
gudă: grijă, atenţie, conducătorul flăcăilor în noaptea de Crăciun care umblă pe la casele sătenilor, prezentînd tradiţiile legate de acest eveniment, sunt îmbrăcaţi special si practică anumite dansuri = guda: vesminte îmbrăcate de preot pentru a aduce ofrandă zeilor, ritual de purificare, cel care miruieşte.
gui: a vrea, a face, a fi obligat = gu-e: a acoperi, a înveli, a ascunde, a înfăşura.
gura: organul omului cu care se emit sunete si se realizează vorbirea; gura! cu sensul de a întrerupe rîsul, gălăgia, chiuitul, strigătul = gu-ra: a striga, a tipa, a chiui, a rage, a mugi, a rîde cu hohote.
gurăi: sunete scoase de porci cînd dorm sau cînd le este frig, sunete scoase de păsări caracteristice speciei lor = gu-ra(i): a sforăi, a sfîrîi, a tipa, a scoate sunete.
guri: a se urca, a se sui = guru: a se înălta, legătură deasupra.
gurita: a fi de partea cuiva, a-i umbla gura ca o meliţă, expresia ,,ai o guriţă” = gu-ri-ta: a fi de partea cuiva.
guse: partea din fată de la păsări unde se adună mîncarea = gu-se: a se strecura de-a lungul, a fi de altă parte.
guz: guzgan, şobolan = guz: a scrîsni din dinţi, a turba, a se dezlănţui la, a tăia, a prinde strîns, lung, aspru, păros.

ha: termen cu care se adresează unei persoane cunoscute, bre, fă = ha: a avea voie, a avea îngăduinţă, a permite, desigur.
haba: mersul pe mîini si pe genunchi la copiii mici care se lasă si cu răni = haba: rană, durere, a se necăji, supărare.
hal: situaţie proastă, inconştienţă = hal: frică, a înspăimînta, prezicere, fugă, direcţie necunoscută, a merge pe jos.
halbi: rămăşiţe de mîncare, lături = halbi: rece, amestecat.
hali: a mînca repede, a înfuleca, a hăpăi = hal(i): porţie, bucată, a împărţi.
hap: medicament, leac cu gust sau miros neplăcut = hap,hab: a mirosi rău, răşină, amărăciune, durere, rană, a se prăpădi.
har: dar divin sau răsplată divină acordată cuiva ca un semn de bunăvoinţă, ca o favoare deosebită, gratie, favoare, hatîr omenesc, milă, îndurare, îngăduinţă, beneficiu, folos, mulţumită, slavă, rost, rînduială = har: a forma un cerc în jurul, timbrul vocii, a răsuna de, a chema, a face să sune, a înlănţui, a uni, a se lega, cerc sau spirală de crengi sau metal preţios care poate fi purtat ca inel sau brăţară.
hara: a lălăi, a spune vrute si nevrute după un pahar de băutură = hara: gură, a vorbi fără rost, vas cu gura largă.
harhar: stăpînul absolut, cel care vrea să controleze tot si urmăreşte activitatea si existenta fiecăruia = har-har: a limita mişcarea, a lega cu lanţuri, a robi.
hasură: rogojină = ha-su-ur(a): rogojină, împletitură din papură sau nuiele.
haz: rost, siguranţă, certitudine = ha-za: a tine, a apuca, a prinde, a păstra.
he: locurile de lîngă casă, clădiri, dependinţele unei gospodării, uneltele agricole = he: abundentă, belşug, avere.
hi: a fi, a exista, a locui într-un loc = hi: a pregăti, a se amesteca, a confunda.
hie: treabă, seamă, lipsă, nevoie, trebuinţă = hia: a putea, a avea voie, a avea îngăduinţă, numeros, divers, amestecat.
hîră: mătreaţa oilor si viţeilor, umflarea urechilor acestora, păduche de vită, mătreaţa omului, tărîţă, boală de piele, rapăn = hir(a): a produce, a scoate la iveală, a da naştere, a strînge, a stoarce, a întinde, a se scurge.
hlizi: a zîmbi si rîde mult, a se holba, a se hîrjoni, a cocheta = hili-su: plină de chemare, ispititoare, atractivă.
ho: opreşte!, stai!, a striga = ho,hu: persoană, a rupe, a sparge
holă: javră, potaie, cîine vagabond = holă,hula: a vorbi de rău, a face necazuri.
hop: a umbla bezmetic = hup: inimă, mijloc de pădure, toi al nopţii.
horă: oraş, dans în cerc = hora,hur(a): neam, a trage uşor, a rezista, a desface.
hu!: strigăt de protest sau nemulţumire = hu: individ, mulţime, a fi prezent, a rupe, a distruge, a închiria, om slab.
huci: pădure odrăslită mică si deasă, crîng, rediu = huci,hus: sălbatic, a tăia, înfricoşător, a aranja, a potrivi, a ciopli.
hui: a răsuna, a vui = hu(i): păsări, a cînta, a ciripi, a răsuna.
hulă: surpătură de deal sau de munte, drum care urcă pe o coastă piezişă = hul-la: rău, stricat, a distruge, a ruina.
huli: a blestema, a înjura, a ponegri, a ocărî = hul(i): a face rău, a defăima, a strica, a ruina, a face necazuri, a urî.
hulub: porumbel = hu-lu-ub: porumbel, turturică, porumbel sălbatic.
hurui: a învîrti rîşniţa în gol, fără seminţe pentru măcinat = huru: a mînui, a trage uşor, a pisa, a măcina, a zdrobi.
husa: a acoperi, a proteja, a ascunde vederii, a feri de = husu: sale, spate, muşchi, spinare, dos, coapsă, vechi, înapoi.

A aparut, relativ recent, la Editura Pont din Budapesta, o carte sponsorizata de un program cultural al Uniunii Europene, intitulata Ierusalimul Secuiesc, de Geza Szavai, originar din Romania, carte tradusa in limba romana, ca sa aflam si noi despre ceea ce-l doare pe autor, anume – “Ungaria mutilata”.

El ignora cu buna stiinta imprejurarile Marii Uniri din 1918, trece sub tacere Marea Adunare de la Alba Iulia, unde s-a afirmat in fata intregii Europe vointa libera a romanilor transilvaneni de a se uni “cu Tara”, si pune in loc un fals istoric: “Romania a profitat de conjunctura creata de prima conflagratie mondiala pentr

u a navali in Transilvania si a o anexa”. Mai departe, d-l Geza Szavai se plange, in stilul caracteristic extremismului maghiar, de “un aberant tratat de pace”, evident cel de la Trianon, de “primul razboi mondial, care a amputat Ungaria”, de faptul ca, desi “in 1940, Ungaria a r

ecapatat de la Romania, pentru doar patru ani, o parte a Transilvaniei”, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial “Marile Puteri occidentale si Uniunea Sovietica au anexat la Romania intreaga Transilvanie”. Imediat dupa 1918, scrie in fals autorul, “s-a trecut la popularea teritoriilor compact unguresti din Transilvania cu populatie romaneasca”. Intrebarea este: au existat vreodata astfel de teritorii “compact unguresti”, cand insasi Buda avea, in secolul al XVIII-lea, doar 17% unguri, iar Pesta, doar cu ceva mai multi, populatia germana fiind predominanta? Poate unele insule din pusta maghiara…
Este evident pentru oricine ca lucrarea Ierusalimul Secuiesc nu este decat un paravan pentru un iredentism ungar, abil adus din condei, pe banii Uniunii Europene, institutie pe care autorul incearca, pur si simplu, sa o santajeze sentimental si moral, orientand-o contra Romaniei. In ce consta miza cea mare a acestui santaj? In elogierea unei nemaipomenite Transilvanii autonome, din vremea principatului (1546-1698), cand pe plaiurile Ardealului curgeau lapte si miere, tara era o gradina a zanelor si taramul tolerantei religioase! Nici un cuvant, desigur, despre religia ortodoxa interzisa, a romanilor majoritari. Aici, in principatul nemesilor si grofilor, ar fi aparut “germenii actualei Europe democratice”, dupa d-l Szavai. Micul principat autonom “a asigurat intr-un mod fara precedent convietuirea echilibrata a celor trei etnii mari (si a mai multora mici)”. Care sunt “cele trei etnii mari”? Nu le numeste, pentru a crea confuzie, dar stim ca toata “toleranta” si “echilibrul” de atunci nu se refereau la romani, ci doar la neamurile, starile si religiile “recepte” (acceptate). Szavai il citeaza pe un alt apologet al epocii medievale transilvane, istoricul Lajos Szadeczky Kardoss, care scrie lacrimogen si fals: “Ce minunat statulet, principatul transilvan! O Elvetie a Rasaritului, cu libertate constitutionala intemeiata pe uniune nationala, mandra de libertatea ei politica si confesionala”. Am ajuns, astfel, sa elogiem, in fata si pe banii Uniunii Europene, “frumosul” model medieval de “uniune nationala” numit Unio Trium Nationum, din care romanii, desi majoritari, fusesera exclusi.
Cu acest idilic esafodaj istoric, autorul incearca sa influenteze Uniunea Europeana, lamentandu-se: “UE nu tine cont de istoria autonomiilor transilvane”. Bate adanc, carevasazica… Cu alte cuvinte, cum sa nu acorzi tu, UE, atentie autonomiei secuiesti, cand principatul transilvan este “pastrator de etnii si credinte, din care a supt viata principiul egalitatii”?! Ce mai egalitate, domnule Geza Szavai! Hotarat lucru: calcand pe urmele pastorului Laszlo Tokes, autorul se teme ca institutia comunitara nu va fi decat o “Europa-Functionar, o Europa-Avocat, deficient injghebata, sub povara erorilor si nedreptatilor mostenite de-a valma, din veacul al XX-lea” (mai ales nedreptatile de la Trianon, nu-i asa, domnule Szavai?). Caci se vor duce “pe apa sambetei”, spune autorul, minunatul “experiment” si “forta generatoare de modele” din Transilvania, o adevarata “Europa avant la lettre” si o anticipare a Uniunii Europene imaginate pentru veacul al XXI-lea, “cu principii, in orice caz, de acum istoriceste testate, verificate, pe care se va intemeia si Europa viitorului apropiat”. Doamne fereste, domnule Szavai! Cand se va intemeia Uniunea Europeana pe “principiile maghiare” din Transilvania epocii principatului, atunci se va alege praful de toata constructia comunitara! Cum au fost testate pe spinarea romanilor aceste “principii” se vede pana astazi. In aceasta “Europa avant la lettre”, se inaltau spanzuratori pentru romanii iobagi, supusi arbitrariului nemilos al stapanilor de mosie, care-i legau de pamant. In aceasta “Europa avant la lettre”, si unii secui si unguri iobagi au resimtit dureros cum s-au verificat “principiile” idilizate azi. Evident ca nu in acest trecut intunecat trebuie cautat viitorul Comunitatii Europene, ci in valorile cu adevarat inalte ale Umanitatii, printre care si aceea de a cunoaste, de a interpreta si de a-ti asuma corect istoria.

VASILE LECHINTAN

http://www.formula-as.ro/2010/948/accente-2/ierusalimul-secuiesc-13183

Una dintre puţinele imagini cu Richard Sorge în ultimii ani de viaţă în Tokyo.

Un timbru inaugural este din Republica Democrată Germană dupa recunosterea de catre URSS a lui Sorge

Monumentul  lui Sorge din Moscova, ridicat după 1964, când guvernul URSS a recunoscut activitatea celebrului spion.

Procurorul Mitusada Yoshikawa, la una dintre audierile despre Richard Sorge din New York. Yoshikawa l-a anchetat pe Sorge

PrevNext

Americanii consideră spionajul cea mai veche meserie a lumii, deschizând şi un muzeu în capitala federală, Washington, sub numele de International Spy Museum. Deschiderea arhivelor secrete din ultimii ani a adus istoricilor nume noi de spioni şi misiuni de spionaj nebănuite anterior. Dar în pofida atâtor descoperiri, locul întâi în galeria recordurilor mondiale de spionaj rămâne ocupat şi azi de superspionul dr. Richard Sorge.

Cartea de faţă, The Case of Richard Sorge, publicată de editura Harper and Row din New York, este opera a doi profesori universitari de la Universitatea Oxford. Primul dintre ei, istoricul britanic F. W. Deakin este fostul preşedinte al lui St. Anthony College de la Oxford. Tot el este autorul cărţii The brutal friendship-Mussolini, Hitler and The fall of italian fascism. Al doilea autor al cărţii este G. R. Storry, conferenţiar la Otaru College din Hokkaido, Japonia şi cadru didactic titular la Universitatea Oxford. Ambii autori au efectuat multiple călătorii de documentare la Tokyo şi la New York pentru interviuri cu cei care l-au cunoscut sau l-au anchetat, judecat şi condamnat pe Sorge.

Această lucrare este considerată de istorici drept cea mai completă şi documentată biografie a lui Richard Sorge. El s-a născut la 4 octombrie 1895, în suburbia Surahani a oraşului Baku din Imperiul Rus (azi Republica Azerbaidjan). Tatăl său, Albert Sorge, era inginer miner neamţ, trimis să lucreze în zona petroliferă a Caucazului. Mama sa, Nina Semionovna Kobeleva, era rusoaică. Bunicul său, Friederich Sorge, a fost secretarul lui Karl Marx, amănunt de mare importanţă pentru stăpânii de mai târziu de la Kremlin. Sorge şi-a petrecut copilăria în împrejurimile oraşului Baku până la retragerea în Germania a tatălui său, decedat în 1907.

În anul 1914, Richard Sorge se înrolează în armata imperială germană şi participă la Primul Război Mondial unde este rănit de două ori, ultima oară atât de grav încât este decorat cu Crucea de Fier. În 1918, Sorge aderă la organizaţia ilegală a Partidului Comunist German, înfiinţat de Rosa Luxemburg şi Karl Liebnecht, iar în 1919 se mută la Hamburg unde obţine doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea din Hamburg. La începutul deceniului următor, Sorge este recrutat în secţia „M“ a Partidului Comunist German, un departament ilegal de recrutare a cadrelor comuniste cu influenţă în sindicatele muncitorilor germani. El devine jurnalist şi activist politic la ziarul partidului şi, în această calitate, participă la şedinţele Cominternului organizate în alte ţări.

Începutul.
În anul 1925, Sorge devine membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi intră în vizorul poliţiei germane şi al ofiţerilor recrutori ai spionajului sovietic, iar trei ani mai târziu, Sorge devine membru al serviciului sovietic de informaţii Glavnoe Razvedivatelnoe Upravlenie (G.R.U.), adică direcţia de spionaj a Armatei Roşii. Fiind deja un jurnalist consacrat, Sorge este trimis la Shanghai sub acoperirea de reprezentant al presei germane pentru studiul agriculturii Chinei. În realitate, misiunea lui în China era să culeagă informaţii privind planurile expansioniste ale japonezilor din Manciuria şi, mai ales, în ce direcţie plănuiau aceştia să acţioneze: spre nord, invadând Siberia sau spre sud, cu ocuparea Chinei şi a Pacificului de Vest.

Sub acoperirea de jurnalist, Sorge a construit o reţea de agenţi şi de specialişti între oraşele Mukden din Manciuria şi Canton din sudul Chinei. În această reţea Sorge a recrutat şi un cetăţean japonez, Ozaki Hotsumi, care avea contacte valoroase în guvernul Japoniei. În ianuarie 1933, Sorge este rechemat la Moscova, unde i se dă o nouă misiune, de data asta la Tokyo. Pentru obţinerea unui paşaport german, Sorge se înscrie la 1 octombrie 1934 în partidul nazist şi cere scrisori de acreditare ca jurnalist în Japonia de la marile trusturi de presă din Germania. Directorul ziarului „Tagliche Rundschau“ îi dă lui Sorge o scrisoare de recomandare către Eugene Ott, ataşatul militar de la Ambasada Germaniei la Tokyo. Acest contact va reprezenta principala breşă sovietică în relaţia Germaniei lui Hitler cu Japonia imperială, întrucât acest ataşat militar va deveni curând ambasadorul german din Japonia. Eugene Ott îl face pe Sorge un membru neoficial al personalului Ambasadei cu acces la materiale de importanţă strategică primite de la Berlin.

Prin agentul japonez Ozaki Hotsumi recrutat de Sorge în China, cei doi reuşesc să stabilească legături directe cu prinţul Fumimoro Konoye, primul-ministru al Japoniei. Asta reprezintă a doua breşă a spionajului sovietic întrucât reţeaua Sorge va reuşi să influenţeze strategia japoneză de invadare a sudului Asiei în adâncul Indo-Chinei şi a Pacificului occidental împotriva coloniilor Angliei, Olandei şi S.U.A. În acest fel, strategiile principalilor duşmani ai URSS erau transmise prompt Kremlinului de către Richard Sorge. În luna mai 1941 soseşte la Tokyo colonelul Ritter von Niedermayer, de la care Sorge află că Hitler tocmai ordonase începerea rapidă a războiului cu URSS, deoarece Hitler credea că poporul german va fi imposibil de convins să lupte împotriva URSS după terminarea războiului cu Anglia.

Mai mult chiar, Sorge află de la acest demnitar înalt venit de la Berlin că Hitler l-a trimis în Anglia pe Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler în partidul nazist, cu sarcina de a cădea la o învoială cu Churchill înaintea invadării URSS. Această informaţie strategică este trimisă prin radio la Kremlin, astfel că Sorge apare acum ca fiind pentru Stalin a doua sursă, după englezul Philby, asupra motivelor ascunse ale zborului intempestiv al lui Hess în Anglia, act în plin război anglo-german, care uluise lumea de atunci. Ca acoperire, Hitler îl declarase public pe Hess ca fiind nebun şi mulţi contemporani au acceptat această versiune.

Potrivit declaraţiilor lui Sorge, cel mai bun produs livrat Moscovei de reţeaua Sorge a fost harta exactă a Ordinului de Luptă al Armatei Imperiale japoneze, numărul şi indicativele diviziilor japoneze, locaţia lor exactă şi numele comandanţilor de divizii (pag. 227). Acest comprehensiv ordin de luptă este citat până în zilele noastre ca o realizare tehnică considerabilă în arta spionajului. La începutul luptelor din Pacific, forţele militare anglo-americane au descoperit cu uimire că URSS a posedat cele mai detaliate informaţii ale ordinului de luptă japonez, datorită activităţii lui Sorge din iarna anului 1940-1941. La 15 mai 1941, Sorge l-a informat pe Stalin prin radio privind ziua şi ora exactă a începerii invaziei URSS de către cele 190 de divizii germane.

Stalin, cel mai bine informat dintre liderii aliaţi

Istoricii militari consideră că realizarea cea mai importantă a lui Sorge a fost notificarea Kremlinului că Japonia nu va ataca URSS-ul, ci se va îndrepta spre sud contra Chinei. Această informaţie strategică a condus la decizia cardinală a lui Stalin din 26 mai 1941 de a transfera 250.000 de soldaţi sovietici din Siberia spre Moscova pentru a ţine piept asediului ei de către trupele germane. În opinia istoricilor militari occidentali, aceşti 250.000 de soldaţi odihniţi, echipaţi cu haine de iarnă (nemţii fiind în uniforme de vară la minus 40 de grade!), au salvat Moscova de sub asediul german şi au fost în stare să pună umărul la contraofensiva organizată de generalul Jukov după despresurarea Moscovei. A fost prima mare înfrângere militară suferită de Germania până atunci şi a avut un ecou imens în Europa acelor vremuri.
Din acest motiv, bătălia pentru Moscova ocupă în istoria lumii primul loc în ordinea importanţei, având şapte milioane de combatanţi, care s-au înfruntat pe viaţă şi pe moarte în condiţiile unei ierni neobişnuit de grele chiar şi pentru ruşi. În 1942, la Stalingrad, s-au înfruntat patru milioane de combatanţi, ocupând locul doi în istoria artei militare, iar locul trei este ocupat de bătălia pentru Berlin la care s-au luptat, de ambele părţi, 3,5 milioane de combatanţi.

Să mai menţionăm faptul că sub zidurile Moscovei au pierit atunci 926.000 de sovietici, o cifră egală cu totalul pierderilor anglo-americane în tot războiul mondial. Fără contribuţia lui Sorge, Moscova ar fi putut să cadă în mâinile nemţilor, iar consecinţele ar fi fost imprevizibile, atât în privinţa duratei războiului, cât şi a sorţii rezervate învingătorilor. Să nu uităm că guvernul sovietic, toată administraţia URSS şi Corpul Diplomatic fuseseră evacuate din Moscova la Kuibîşev pentru că puţini sperau că Moscova va rezista trupelor care ocupaseră Parisul.

„Dosarul Richard Sorge“, în trei volume

Pe 15 octombrie 1941, Richard Sorge cere, printr-o radiogramă trimisă Biroului 4 al Armatei Roşii, permisiunea să se întoarcă acasă, întrucât avea 11 ani de activitate neîntreruptă şi fără un singur concediu, deşi „străinii respectabili“ acreditaţi la Tokyo au primit concediu la fiecare trei ani de muncă. Trei zile mai târziu, Sorge este arestat de poliţia japoneză. Locuinţa sa din Tokyo este minuţios percheziţionată. Unul câte unul sunt arestaţi toţi agenţii din reţeaua sa de spionaj. Procuratura avea bănuieli că Sorge era un agent dublu, nazist şi sovietic, deşi impresia făcută de Sorge asupra coloniei germane din Tokyo era aceea că el nu era nici nazist, nici de stânga, fără angajamente ideologice, excentric în comportament, amator de băutură şi femei. Nu există probe documentare care să confirme că Sorge a fost un agent dublu. „Natura muncii sale de jurnalist politic în cadrul colectivului permanent al Ambasadei Germaniei şi chiar serviciile sale ocazionale de curier oficial al Ambasadei germane nu conferă greutate unei anchete în această direcţie“ (pag. 336).

Autorii cărţii au identificat două surse în măsură să facă un pic de lumină în legenda de dublu agent a lui Sorge. Prima sursă o reprezintă memoriile postume ale lui Walter Schellenberg, şeful Serviciilor germane de Siguranţă. Acesta insistă categoric pe ideea că Sorge a trimis rapoarte de informaţii la Berlin şi valoarea lor era aşa de mare încât în anul 1940 autorităţile germane de Siguranţă l-au protejat pe Sorge de la o anchetă grea, efectuată de partidul nazist asupra trecutului său. Autorii cărţii atrag atenţia asupra faptului că Sorge l-a înlocuit ocazional pe şeful local al Agenţiei Germane de Presă de la Tokyo, dr. Rudolf Weise, când acesta era plecat din Tokyo. Există indicii că însuşi Weise avea legături cu serviciile germane de informaţii, care apar posibile în timp de război la orice jurnalist străin. În mod logic, mai multe detalii incriminatorii ar fi trebuit să apară într-o formă sau alta la ancheta deschisă de serviciile germane de Siguranţă după arestarea lui Sorge de către japonezi.

A doua sursă identificată de autorii cărţii a fost o chitanţă semnată de Sorge pentru fonduri plătite acestuia de Franz Huber, ataşatul poliţiei germane la Tokyo. Asta se poate explica prin faptul că în anumite ocazii trebuie să-i fi fost convenabil lui Sorge să-i facă lui Huber un anumit serviciu de natură informaţională. Concluzia autorilor cărţii este una lapidară: „În lumina documentelor existente, credibilitatea acestei teorii plauzibile de agent dublu nu poate fi demonstrată sau respinsă“ (pag. 334).

O bună parte din paginile cărţii sunt consacrate perioadei în care Sorge s-a aflat la închisoarea Sugamo pe parcursul anchetei judiciare, poate şi din cauza existenţei unui dosar de trei volume, intitulat „Dosarul Richard Sorge“, la care autorii cărţii au avut acces nelimitat. În plus, procurorul Yoshikawa, care a instrumentat acest dosar, a dat ulterior un interviu „in extenso“ unuia dintre autorii cărţii de faţă. Fenomenala capacitate de seducţie a lui Richard Sorge l-a ajutat întreaga sa viaţă. Însuşi procurorul de instrucţie Yoshikawa, un om rafinat şi cu o lungă experienţă judiciară, pare să-şi fi găsit naşul în persoana dr. Sorge. Altminteri, autorii cărţii nu pot descifra înţelesul termenilor admirativi prin care acesta l-a descris pe Sorge: „În întreaga mea viaţă n-am mai întâlnit vreodată pe cineva aşa mare ca dr. Sorge“ (pag. 276). Inspectorul de poliţie Ohashi de la Înalta Poliţie Specială a Japoniei, intervievat de o revistă japoneză, în anul 1961, a avut cuvinte calde pentru Sorge, afirmând chiar că relaţiile sale amicale cu inculpatul i-a atras ostilitatea şefilor săi.

Interogarea lui Sorge s-a desfăşurat pe parcursul a 47 de şedinţe, fiecare dintre ele durând ore nesfârşite. Demne de citat „in corpore“ sunt cuvintele prin care procurorul Yoshikawa l-a adus pe Sorge în situaţia limită de a face mărturisiri complete. Mai întâi i-a prezentat acestuia confesiunile scrise ale agenţilor din reţeaua sa de spioni, aflaţi în stare de arest în aceeaşi închisoare. După ce l-a lăsat să termine lectura acelor confesiuni scrise de oamenii lui, procurorul l-a încolţit pe Sorge cu următoarele vorbe: „Cum rămâne cu obligaţiile dumitale de fiinţă omenească? Oamenii dumitale care şi-au riscat propriile lor vieţi pentru a lucra cu dumneata au mărturisit şi speră probabil prin asta să-şi uşureze sentinţa, oricât de puţin posibil. Ca lider al acestora ai de gând să-i abandonezi în voia sorţii? Dacă aş fi în locul dumitale eu aş mărturisi…“ (pag. 269). În mod neaşteptat, Sorge a cerut hârtie şi un creion. Pe acea coală de hârtie, Sorge a scris următoarele cuvinte în limba germană: „Am fost un comunist internaţionalist din anul 1925“. Apoi a făcut ghem foaia de hârtie şi a aruncat-o în celălalt colţ al camerei. S-a ridicat în picioare şi a început să meargă agitat dintr-un colţ în altul al camerei. La fel de neaşteptat a izbucnit în lacrimi: „Sunt învins, pentru prima dată în viaţa mea, sunt învins!“. Restul este istorie. Potrivit anchetatorilor japonezi, Sorge nu şi-a imaginat nici o clipă că ar putea primi ca sentinţă, pedeapsa capitală.

„Numitul Richard Sorge este necunoscut nouă“

Procurorul Yoshikawa şi inspectorul de poliţie Ohashi i-au cerut lui Sorge câte un autograf ca amintire, pe care l-au obţinut în forma unui text olograf de apreciere a modului amabil în care a fost anchetat. La 29 septembrie 1943, Tribunalul Penal a emis sentinţa de condamnare la moarte prin spânzurătoare a lui Sorge şi a lui Ozaki Hotsumi. Ceilalţi membri ai reţelei au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă şi au fost eliberaţi de americani, la ocuparea Japoniei de către S.U.A. De remarcat trecerea unui an de la pronunţarea sentinţei capitale şi până la executarea ei, la data de 7 noiembrie 1944, ziua naţională a URSS. Explicaţia acestui decalaj de un an este dată de generalul Tominaga, viceministru al Apărării Japoniei în perioada războiului. Întrebat în anul 1957 într-un interviu, despre acest decalaj, Tominaga a răspuns vizibil iritat: „Noi am propus de trei ori Ambasadei URSS la Tokyo să-l predăm pe Sorge ruşilor în schimbul unui prizonier japonez aflat la ei şi de trei ori am primit acelaşi răspuns: «Numitul Richard Sorge este necunoscut nou㻓. Abia după 20 de ani de la moartea sa, Richard Sorge a fost recunoscut public de către guvernul URSS, care, pe 6 noiembrie 1964, i-a conferit post-mortem titlul de Erou al Uniunii Sovietice, cea mai înaltă distincţie a ţării. S-a tipărit un timbru poştal cu portretul lui Sorge, iar numele lui a fost dat unei străzi din Moscova şi unei nave maritime de transport.

Explicaţia găsită de istorici la această nedreptate făcută lui Sorge este aceea că, pentru Stalin, Richard Sorge era încă un martor nedorit al neglijenţei sale criminale faţă de iminenta invazie a ţării sale de către Germania hitleristă. În sprijinul acestei explicaţii este adus argumentul că marii spioni sovietici din timpul războiului care s-au întors în URSS au fost aruncaţi de Stalin în închisoare, ca de exemplu, Leopold Trepper, şeful reţelei de spionaj „Orchestra Roşie“, şi colaboratorii lui, Sisi Duebendorfer, Rado şi alţii care n-au fost eliberaţi decât după moartea dictatorului. În anul 1956 s-a constituit în Japonia „Asociaţia de ajutorare a familiilor celor sacrificaţi în procesul Ozaki Hotsumi“. Această asociaţie a colectat banii necesari pentru piatra funerară a mormântului lui Richard Sorge din Tokyo, pe care au fost înscrise următoarele cuvinte: „Aici doarme un luptător curajos care şi-a dedicat viaţa sa contra războiului, pentru pace în lume“ (pag. 345).

 

11:03 | Publicat în secţiunile: 

Regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român

30 decembrie 1947 rămâne, pentru cei mai mulţi dintre români, o adevărată zi a infamiei, reprezentând data la care puterea comunistă de atunci, sprijinită direct de Armata Roşie de ocupaţie, a dat o lovitură de stat şi a instaurat un regim republican dictatorial.

Vreme de mai bine de patru decenii de dictatură comunistă şi încă două decenii de rătăcire prin tranziţie, sfârşitul fiecărui an aduce nu doar bucuria sărbătorilor de iarnă, ci şi amărăciunea comemorării republicii. Nu este o simplă ironie menită a atrage atenţia asupra unui fapt istoric trist, care a deturnat România de la istoria sa firească, întrerupând brutal tradiţia şi rostul instituţiei monarhice, ci şi un semn de întrebare pentru cei care astăzi ignoră necesitatea reaşezării în matca firească. Regele Mihai a rămas un simbol, în ciuda minciunilor utilizate sistematic, a încercărilor eşuate de a compromite toate elementele care aminteau de regimul monarhic, ba chiar de încercările brutale de intimidare a celor care susţin adevărul istoric.

Puterea comunistă nu a reuşit să-i împiedice pe români să-şi respecte Regele chiar şi când Majestatea Sa se afla în exilul forţat, aşa cum nu au avut succes nici urmaşii acestora de după 1989, primii ani de democraţie post-decembristă fiind marcaţi de repetatele încercări ale noii puteri de a-i refuza dreptul legitim de a reveni în ţară. Timpul a lucrat în favoarea Regelui şi a Casei Regale. În prezent, nimeni nu-şi mai poate imagina că Regele Mihai poate fi ţinut departe de ţara în care a revenit şi, după atâţia ani în care proprietatea privată a fost călcată în picioare, drepturile Majestăţii Sale de cetăţean român mai pot fi nesocotite. Din nefericire, prea mulţi dintre politicienii de astăzi nu-şi asumă proiectul restauraţiei.

Istoria unei zile ruşinoase

Numeroşi reprezentanţi ai societăţii civile, membri ai exilului românesc, intelectuali veritabili, printre care istorici de renume şi specialişti în drept, au atras atenţia că România îşi poate recupera adevăratul loc în Europa doar prin recuperarea istoriei nefalsificate. Într-un apel lansat public şi adresat autorităţilor, aceştia susţineau necesitatea unei decizii prin care monarhia să-şi reintre în drepturi.

Adevărata istorie era prezentată succint şi, pentru a oferi cititorului posibilitatea de a cântări, lăsăm textul să vorbească de la sine: “În ziua de 30 decembrie 1947, Palatul Elisabeta a fost înconjurat de unităţi militare fidele comuniştilor, iar Garda Regală a fost dezarmată. Petru Groza şi Gh. Gheorghiu – Dej l-au silit pe Majestatea Sa Regele Mihai I să abdice, şantajându-l cu executarea a peste 1.000 de studenţi anticomunişti, ţinuţi sub arest. Sub ameninţarea anihilării fizice, Regele a semnat documentul de abdicare, pentru Sine şi urmaşii Săi. Prin faptul că abdicarea s-a făcut sub presiunea şantajului, actul este lovit de nulitate. În plus, comuniştii au nesocotit faptul că Regele nu putea acţiona decât în nume propriu, şi nicidecum pentru instituţia Monarhiei ca atare. Aşadar, convingerea că prin semnătura smulsă Regelui s-a abolit implicit şi Monarhia a fost complet aberantă. În şedinţa Adunării Deputaţilor, convocată în grabă după abdicare, ar fi urmat ca aceasta să fie confirmată, prin adoptarea Legii nr. 363, care proclama Republica Populară Română şi abroga Constituţia din 1923. La acea şedinţă nu s-a atins cvorumul necesar pentru asemenea decizii, doar 60 de deputaţi fiind prezenţi. Aşadar, abolirea Monarhiei nu a fost niciodată aprobată de Parlamentul României. Mai mult, modificarea formei de guvernământ ar fi trebuit să fie confirmată de majoritatea populaţiei ţării, printr-un referendum. Aşa cum Regele Carol I fusese adus pe tronul României în urma unui plebiscit la care obţinuse o covârşitoare majoritate favorabilă, tot aşa şi abolirea Monarhiei ar fi trebuit să fie confirmată printr-un referendum. În deceniile care au urmat, nu s-a ţinut cont de faptul că Monarhia nu fusese, de fapt, abolită de drept şi că peste Regatul României nu se putea suprapune altă formă de stat, oricare ar fi fost ea. În concluzie, din punct de vedere pur juridic, Monarhia nefiind abolită realmente, România este până în ziua de azi un Regat, iar Majestatea Sa Regele Mihai I este Suveranul de drept al acestei ţări.”

Mihai FIRICĂ

http://casa-regala.blogspot.com/2010/12/ziua-infamiei-la-romani-30-decembrie.html?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed:+CasaRegala+(Casa+Regala+a+Romaniei)

 

http://www.dcnews.ro/2010/11/istoricul-filip-lucian-iorga-de-ziua-regelui-parlamentul-romaniei-nu-a-aprobat-niciodata-actul-abdicarii-majestatii-sale-regele-mihai-i/

Prima manifestare anticomunistă din România, care a avut loc chiar de ziua onomastică a regelui Mihai I, 8 noiembrie, în anul 1945, a fost înăbuşită prin violenţă de guvernul lui Petru Groza. Ba chiar abdicarea Majestăţii Sale Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, ar fi nulă, deoarece nu a fost aprobată nici până în ziua de astăzi de Parlamentul României. Despre monarhie, comunism sau despre cum se sărbătorea 8 noiembrie, ziua onomastică a Regelui Mihai I, într-un interviu cu istoricul şi publicistul Filip-Lucian Iorga.

regele mihai

Reporter: Care este semnificaţia zilei de 8 noiembrie în istoria recentă a României?

Filip-Lucian Iorga: Până la abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, 8 noiembrie, ziua în care creştinii ortodocşi îi sărbătoresc pe Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril, a fost şi sărbătoare naţională a românilor, pentru că era ziua onomastică a Regelui lor. Dacă 10 Mai era ziua naţională, iar 25 octombrie, ziua de naştere a Regelui, a fost întotdeauna o sărbătoare mai discretă, 8 noiembrie era ziua în care oamenii îşi puteau manifesta ataşamentul faţă de persoana Regelui şi faţă de valorile pe care acesta le încarna.

R.: Ştiu, totuşi, că şi data de 25 octombrie are o însemnătate foarte puţin cunoscută de publicul larg.

F.L.I.: Aici puteţi vedea câtă dreptate avea regretatul Alexandru Paleologu atunci când spunea că răutatea merge foarte bine împreună cu prostia. Comuniştii nu erau numai răi, erau şi extraordinar de proşti şi de neinformaţi. Gândiţi-vă că, pe tot parcursul dictaturii comuniste, Ziua Armatei române a fost sărbătorită în 25 octombrie, pentru a marca eliberarea, la 25 octombrie 1944, de către Divizia a 9-a Infanterie, la Carei, a ultimului teritoriu românesc aflat sub ocupaţie hortistă. Habar n-au avut că acest asalt a fost în mod intenţionat dedicat Regelui Mihai, cu ocazia zilei Lui de naştere. Nici astăzi, după 20 de ani de la schimbarea de regim, nu se face suficient de mult legătura între cele două evenimente.

R.: Ce s-a întâmplat, de ziua onomastică a Regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945?

F.L.I.: La 8 noiembrie 1945, cca. 15.000 de oameni, în special tineri, s-au strâns în Piaţa Palatului Regal pentru a-şi omagia tânărul Rege, de ziua lui onomastică. Era o manifestare de afecţiune pentru Regele care scosese România din alianţa cu Germania nazistă, dar şi un gest de susţinere a Regelui, în conflictul acestuia cu guvernul procomunist Petru Groza, care fusese impus de sovietici, fără a avea sprijin popular. Regele Mihai se opusese instalării acestui guvern ilegitim şi intrase în faimoasa “grevă regală” (august 1945-ianuarie 1946), refuzând să mai semneze legile guvernului doctor Petru Groza.

R.: Mulţi detractori ai Regelui îl acuză pe acesta de slăbiciune.

F.L.I.: Organizarea şi asumarea Actului de la 23 august 1944, care însemna ieşirea din alianţa cu Germania nazistă şi intrarea în coaliţia care apăra valorile lumii libere, a fost un act de mare curaj. Germania avea trupe în România şi Regele putea fi oricând suprimat fizic, pentru decizia sa de a scoate România din sfera de influenţă a lui Hitler. Pe urmă, Regele s-a opus făţiş comuniştilor, prin greva regală, sfidând astfel puterea strivitoare a Uniunii Sovietice. Oare despre ce alte acte de mare curaj mai trebuie să vorbim pentru a argumenta evidenţa că Regele Mihai a fost un rege brav şi patriot?

R.: Se spune că, prin Actul de la 23 august, Regele i-a adus pe ruşi şi comunismul în ţară.

F.L.I.: Nici nu are sens să ne pierdem vremea cu astfel de aserţiuni absurde! Sovieticii ar fi ocupat oricum România, iar Germania pierduse partida. Regele a reuşit, repet, printr-un act personal de mare curaj, să salveze ce se mai putea salva în momentul respectiv.

R.: Revenind la 8 noiembrie 1945.

F.L.I.: Manifestanţii paşnici, elevi, studenţi, veterani de război, intelectuali, funcţionari au venit în Piaţa Palatului în primul rând ca patrioţi şi ca regalişti, şi abia apoi ca membri de partid. Sigur, foarte mulţi dintre ei erau membri ai celor două mari partide democratice româneşti, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Manifestaţia nu a fost însă una de partid, ci una naţională, regalistă şi anticomunistă. Pentru a reprima manifestaţia, guvernul Petru Groza (al cărui ministru de Interne era comunistul Teohari Georgescu) a trimis mai multe camioane cu muncitori. Represiunea s-a soldat cu 11 morţi, sute de răniţi şi numeroase arestări. Mitingul din 8 noiembrie 1945 a fost prima mare manifestaţie anticomunistă din România şi ultima manifestare de masă pentru apărarea libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei, înaintea instaurării regimului comunist. La 8 noiembrie 1945, studenţimea democrată a României şi-a manifestat dragostea pentru tânărul Rege Mihai, împreună cu care străbătuse un război dureros şi în care îşi investea speranţele într-un viitor liber şi prosper. Înăbuşind atunci curajul şi generozitatea unei generaţii, comuniştii au început lunga represiune de o jumătate de secol, care a mutilat fiinţa naţională şi a închis orizonturile oricăror speranţe.

R.: Care a fost rolul Monarhiei în istoria României?

F.L.I.: În primul rând, monarhia este forma tradiţională de guvernare în toate provinciile istorice româneşti. Apoi, Monarhia constituţională instaurată în 1866 de Regele Carol I este “vinovată” de modernizarea statului, de transformarea României dintr-o provincie otomană într-o ţară europeană prosperă şi respectată, de boom-urile economice şi culturale din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din perioada interbelică, de obţinerea Independenţei la 1877 şi de realizarea României Mari, în 1918. Dinastia română a fost un factor de echilibru, un însemn de prestigiu, un liant şi un ferment pentru naţiunea română.

R.: Care este legitimitatea Republicii în România?

F.L.I.: Actul abdicării Majestăţii Sale Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, este nul, pentru că a fost smuls sub ameninţarea armei şi sub şantajul uciderii a 1000 de tineri arestaţi la mitingul din 1945. Mai mult, Parlamentul României nu a aprobat niciodată acest act. Republica Populară Română s-a instaurat prin fraudă, fără să aibă sprijin popular şi bazându-se doar pe susţinerea trupelor sovietice aflate în ţară. Republica a adus cu ea crimele, arestarea a sute de mii de oameni nevinovaţi, proletcultismul menit să spele creierele generaţiilor tinere, distrugerea elitelor şi promovarea selecţiei inverse, sărăcirea populaţiei, decăderea morală. A urmat apoi Republica Socialistă România, condusă de un agramat paranoic, care a instaurat un cult al personalităţii demenţial, similar celui din Coreea de Nord, care a distrus o bună parte din patrimoniul istoric al ţării şi şi-a ţinut poporul în foame, frig şi frică, faimoşii “cei trei F”. După 1989, s-a ratat şansa istorică a restaurării Monarhiei şi am continuat să ne complacem în Republica lui Ion Iliescu, susţinută straşnic de bâtele minerilor şi de baronii roşii. Astăzi, Republica lui Traian Băsescu marchează, indiscutabil, unul dintre momentele cele mai grele prin care a trecut vreodată România. La peste 20 de ani de la prăbuşirea comunismului, se fac din nou simţite accente autoritariste, nivelul de moralitate din viaţa publică este mai scăzut decât oricând, situaţia economică e dezastruoasă, mare parte din intelectualitate este grav compromisă de colaborarea cu regimul Băsescu, iar conducerea ţării este pe mâini corupte şi iresponsabile. Valorile sunt răsturnate, selecţia inversă (aceea care îi favorizează pe incompetenţii şantajabili) este criteriul predominant de accedere în funcţiile de conducere.

R.: Totuşi, Preşedintele Băsescu a condamnat comunismul.

F.L.I.: Un gest lăudabil, probabil unul dintre puţinele lucruri pozitive din mandatele lui. Nu discutăm aici de ce a făcut-o sau dacă este în mod sincer convins de lucrurile pe care le-a citit atunci în Parlament, important e că a făcut-o şi asta rămâne. Din păcate însă, lucrurile au rămas la nivel pur simbolic. După câştigarea celui de-al doilea mandat, regimul Băsescu s-a grăbit să îl înlăture pe unul dintre puţinii oameni care chiar lucrau practic în direcţia condamnării crimelor comunismului. E vorba de Marius Oprea. Dacă regimul comunist a fost caracterizat de Preşedinte ca fiind “ilegitim şi criminal”, nu văd de ce Republica, vehiculul instituţional prin intermediul căruia comunismul şi-a înfăptuit crimele, mai supravieţuieşte încă.

R.: Credeţi că restaurarea Monarhiei poate rezolva toate aceste probleme?

F.L.I.: Eu nu sunt adeptul mesianismului în istorie şi nu cred că o persoană sau o instituţie pot reaşeza singure o societate pe făgaşul ei firesc. Cred însă că România are nevoie acum de echilibru, de demnitate, de moralitate şi de identitate. Adică exact de lucrurile pe care Dinastia română le poate readuce ţării, dacă va avea şansa să domnească din nou. Monarhia nu ne va rezolva toate problemele, dar ne va ajuta pe noi să ni le rezolvăm. Regele nu va munci în locul nostru, dar va reinstaura respectul pentru munca noastră.

R.: Dar Regele împlineşte la anul 90 de ani. În ce măsură o restaurare a Monarhiei mai este posibilă?

F.L.I.: M.S. Regele Mihai nu este doar un mare rege, respectat în întreaga lume şi un mare patriot român. Este şi un om foarte bun, răbdător şi înţelept. Eroismul lui nu vine numai din ceea ce a făcut pentru ţară, ci şi din ceea ce a pierdut. Regele Mihai a pierdut o ţară, dar cu toate astea nu şi-a abandonat-o niciodată. Zeci de ani a lucrat pentru români de departe, aşteptând să se întoarcă acasă. Faptul că M.S. Regele Mihai este în continuare printre noi este un privilegiu pentru contemporanii săi, dar şi o lecţie aspră. Ne arată cât de frumoşi am fi putut fi cu Regele pe Tron, dar ne vorbeşte şi despre neputinţele noastre, despre şansele ratate, despre durerea datoriei neîmplinite. Prezenţa Regelui printre noi ne vorbeşte încă despre ceea ce avem de făcut pentru ţara noastră, începând cu o analiză a propriei conştiinţe şi terminând cu reaşezarea instituţională a ţării. Vârsta Regelui nu e un impediment; dimpotrivă, e o comoară de experienţă şi înţelepciune. Iar alături de Majestatea Sa stau Principesa Moştenitoare Margareta împreună cu Principele Consort Radu şi întreaga Familie Regală. În primăvara lui 2010, tânărul Principe Nicolae a primit de la Rege titlul de Alteţă Regală. Familia Regală are un viitor, important pentru noi este ca acest viitor să se confunde cu cel al României.

R.: Din când în când, Casa Regală se confruntă cu lovituri de imagine, cum ar fi acum pretenţiile lui Dieter Stanzeleit.

F.L.I.: Aceste aiureli nu constituie lovituri de imagine pentru Casa Regală a României, pentru că nu au, de fapt, nicio legătură cu ea. Aşa cum Paul Lambrino nu face parte din Familia Regală şi orice pretenţie în acest sens este ridicolă, este evident că şi istoria romanţată pe baza căreia Dieter Stanzeleit pretinde că ar fi fiul Regelui este o invenţie de la un cap la altul. Regretabil este faptul că aceste diversiuni apar în mod periodic şi, îmi permit să spun, deloc întâmplător. Din fericire, românii sunt destul de inteligenţi pentru a face diferenţa dintre un Rege adevărat, un nepot din flori şi un fiu închipuit.

R.: Care este rolul actual al Familiei Regale a României?

F.L.I.: Indiferent dacă domneşte sau nu, Familia Regală a României rămâne o garanţie identitară şi un model pentru societatea românească. Acţiunile caritabile ale ASR Principesa Margareta a României, prin Fundaţia omonimă pe care o conduce, munca ASR Principele Radu ca Reprezentant Special al Guvernului (în perioada guvernelor Năstase şi Tăriceanu), ca şi toate celelalte activităţi întreprinse de Casa Regală demonstrează că aceasta este o prezenţă vie în societatea românească, o instituţie care îşi extrage puterea din istoria glorioasă a Dinastiei şi foloseşte, în acelaşi timp, toate instrumentele modernităţii pentru a face bine poporului român.

R.: Luni, 8 noiembrie, începând cu ora 18.00, la Ateneul Român, a avut loc un eveniment dedicat zilei onomastice a Regelui şi manifestaţiei anticomuniste din 1945.

F.L.I.: Luni, 8 noiembrie 2010, începând cu ora 18.00, a avut loc, la Ateneul Român, în prezenţa AALLRR Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu ai României, o evocare a marii manifestaţii anticomuniste din 8 noiembrie 1945. Cu ocazia zilei onomastice a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, Ateneul Român a găzduit evenimentul intitulat 8 noiembrie 1945 – 8 noiembrie 2010. 65 de ani de la prima manifestaţie anticomunistă din România. Şi-au dat concursul maestrul Dan Grigore, actorii Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc şi violonista Ioana Cristina Goicea. Prezentarea istorică a mitingului din 1945 a fost făcută de acad. Dinu C. Giurescu. Au mai participat demonstranţi din 8 noiembrie 1945, Asociaţia Tradiţia Militară, tineri politicieni şi reprezentanţi ai societăţii civile. Evenimentul a fost organizat de Alianţa Naţională pentru Regatul României (ANRR), Alianţa Civică, Institutul Român de Istorie Recentă, Tineretul Naţional Liberal, Fundaţia Horia Rusu,Fundaţia Corneliu Coposu, Fundaţia Culturală Memoria, Fundaţia Culturală Erbiceanu şi Iniţiativa Tinerilor pentru Modernizarea României.

R.: Ce îşi propune Alianţa Naţională pentru Regatul României?

F.L.I.: ANRR este o alianţă din care fac parte mai multe organizaţii ale societăţii civile, care consideră că revenirea la o Monarhie constituţională ar putea reprezenta o alternativă la blocajul instituţional şi identitar în care ne aflăm în acest moment.

La 65 de ani de la manifestaţia din faţa Palatului Regal şi la aproape 21 de ani de la schimbarea de regim din 1989, Alianţa Naţională pentru Regatul României invită la reflecţie relaxată şi proaspătă, lipsită de încrâncenare sau de prejudecăţi. Iniţiativa noastră vine din acea parte a societăţii civile care a refuzat să se înregimenteze politic şi care militează în continuare pentru valorile societăţii libere, pentru gândirea critică şi pentru onestitatea în viaţa publică.

Ce a reprezentat forma de guvernământ monarhică în tradiţia românească şi care a fost rolul Familiei Regale a României în modernizarea statului, în consolidarea identităţii naţionale şi în obţinerea prestigiului internaţional al ţării? Ce vedeau studenţii din 1945 în M.S. Regele Mihai şi ce vedem noi astăzi? Ce ar fi reprezentat restaurarea Monarhiei în 1990 şi ce reprezintă încă astăzi această alternativă? Ce a adus regimul republican României? De ce, la peste 20 de ani de la căderea regimului comunist (acela care a înlăturat Monarhia), în recentul proiect al Strategiei Naţionale de Apărare, forma republicană de guvernământ este inclusă în categoria “interesului naţional”? Toate aceste teme merită o atentă reflecţie.

Într-o Românie care trece printr-o profundă criză economică, socială şi morală, într-un mediu aparent incapabil să discearnă valorile autentice de falsele modele şi teme, ANRR doreşte să readucă în discuţia publică virtuţile unei Monarhii constituţionale şi necesitatea unei prezenţe permanente şi eficace a Familiei Regale a României în viaţa societăţii româneşti.

URL-ul scurt: http://www.dcnews.ro/?p=19211

 

30 Decembrie 1947. Republica, instaurată ilegal de un Parlament ilegitim, într-o şedinţă fără cvorum

http://www.dcnews.ro/2010/12/30-decembrie-1947-republica-instaurata-ilegal-de-un-parlament-ilegitim-intr-o-sedinta-fara-cvorum/

Pe vremea comunismului, Ziua Republicii, 30 decembrie, se vroia o sărbătoare mai importantă decât Crăciunul. Discutăm cu istoricul Filip-Lucian Iorga despre implicaţiile acestui eveniment şi despre miturile pe care propaganda bolşevică a încercat să le inoculeze în conştiinţa românilor.

Filip-Lucian IorgaFilip-Lucian Iorga 

Florin Popescu: Ce semnificaţie mai are astăzi data de 30 decembrie?

Filip-Lucian Iorga: Pentru români, 30 decembrie îşi păstrează semnificaţia nefastă legată de abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, în 1947, şi de instaurarea republicii populare.

F.P.: La vremea respectivă, evenimentul a fost primit ca o surpriză?

F.-L. I.: Procesul de comunizare a României începuse odată cu intrarea trupelor sovietice în ţară. La 6 martie 1945, fusese deja instalat, prin presiunile exercitate de Andrei Vâşinski, adjunctul ministrului sovietic de Externe, guvernul condus de dr. Petru Groza, un guvern minoritar, lipsit de sprijinul populaţiei şi care a făcut tot posibilul pentru a fragiliza opoziţia şi a-i impune la putere pe oamenii fideli Moscovei. Au fost numiţi prefecţi comunişti, au apărut Sovromurile care secătuiau ţara de resurse, au fost înfiinţate comitete ad-hoc alcătuite din „muncitori şi ţărani” şi menite să acţioneze ca instrumente ale politicii comuniste în ţară şi „tribunale ale poporului” care făceau „justiţie” la comandă politică. La alegerile din 19 noiembrie 1946, câştigate în mod zdrobitor de PNŢ, principalul oponent politic al comuniştilor şi al sovietizării României, rezultatele au fost răsturnate în favoarea Blocului Partidelor Democrate, controlat de comunişti. După alegeri, comuniştii au început procesul de planificare şi centralizare a economiei, iar partidele istorice au fost reduse la tăcere: liderii ţărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu, au fost arestaţi, acuzaţi de trădare şi condamnaţi în noiembrie 1947, mulţi dintre ei la închisoare pe viaţă. Liderii cei mai marcanţi, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, aveau să moară în închisoare.

F.P.: Era, deci, de așteptat o astfel de manevră?

F.-L. I.: Privind succesiunea evenimentelor cu ochii noştri de astăzi, înlăturarea formei de guvernământ monarhice ne apare ca o consecinţă firească a impunerii programatice a dominaţiei sovietice şi a regimului comunist în România. Monarhia reprezenta regimul liberal şi parlamentar, era un simbol al suveranităţii şi al demnităţii naţionale, care nu putea decât să îi incomodeze pe comunişti. În plus, Regele Mihai se opusese făţiş preluării puterii de către comunişti, prin greva regală în timpul căreia refuzase să semneze actele emise de guvernul Groza. Asta nu înseamnă că în 1947 oamenii nu mai priveau către Rege şi către Monarhie ca spre o speranţă, ca spre ultima redută în calea comunizării României. Pentru majoritatea românilor, chiar dacă nu a venit poate ca o surpriză, abdicarea Regelui a însemnat o dramă naţională şi individuală.

F.P.: Cum s-a petrecut abdicarea.

F.-L. I.: În noiembrie 1947, M.S. Regele Mihai şi Regina-Mamă Elena au plecat la Londra, pentru a participa la nunta Principesei Elisabeta (actuala Regină Elisabeta a II-a a Marii Britanii), cu Principele Philip. Liderii comunişti se aşteptau ca Regele să nu se mai întoarcă în ţară. Deşi era conştient de situaţia disperată în care se afla România şi la Londra o cunoscuse pe Principesa Ana de Bourbon-Parma, care avea să-i devină soţie, Regele Mihai a hotărât să se întoarcă în ţară, asumându-şi riscurile acestui gest. Regele şi mama sa au revenit în România în 21 decembrie şi Crăciunul l-au petrecut la Sinaia.

În 30 decembrie, Regele a fost chemat de urgenţă la Bucureşti. La Palatul Elisabeta, liniile telefonice fuseseră dezactivate, iar santinelele din Corpul de Gardă fuseseră dezarmate şi înlocuite cu gărzi din divizia „Tudor Vladimirescu”, fidelă comuniştilor (încă din decembrie 1945, o duzină de soldaţi din divizia „Tudor Vladimirescu” fuseseră antrenaţi pentru asasinarea Regelui). În plus, palatul se afla în bătaia unei baterii de artilerie care ar fi tras dacă ar fi primit ordin de la comunişti. La Palat, Regele şi Regina-Mamă Elena l-au primit în audienţă pe prim-ministrul Petru Groza, care era însoţit de secretarul general al PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cei doi i-au cerut Regelui să abdice, în numele „democratizării şi modernizării” ţării, iar când acesta le-a spus că poporul nu era în favoarea instaurării republicii, Gheorghiu-Dej a trecut la acuze şi la ameninţări. Pentru a contracara opoziţia legitimă a Regelui faţă de actul de abdicare, un document fals în forma şi fondul lui, şi recursul Regelui la legalitate şi la voinţa poporului, comuniştii au recurs la şantaj, ameninţând că, în cazul în care Regele nu ar fi semnat abdicarea, ar fi executat peste o mie de studenţi anticomunişti care se aflau în arest. Comuniştii ştiau că, dacă Regele era pregătit să-şi asume orice deznodământ, chiar unul tragic, în privinţa propriei persoane, nu ar fi putut niciodată accepta ca sute de tineri să moară din cauza sa. Asta l-a determinat să semneze actul de abdicare. După ce Petru Groza s-a văzut în posesia decretului semnat, i-a arătat Regelui pistolul pe care îl avea în buzunar. Un ultim gest tipic de gangster, în nota atitudinii generale a comuniştilor.

F.P.: De ce vorbim despre o abdicare forţată?

F.-L. I.: Cred că desfăşurarea evenimentelor ne răspunde cu mare limpezime la această întrebare. Regele nu a dorit să abdice, pentru că ştia că voinţa poporului său era păstrarea formei monarhice de guvernământ, care era ultima piedică în calea comunizării ţării, şi nu „o piedică serioasă în calea dezvoltării României”, aşa cum stătea scris în textul abdicării. Semnarea decretului de abdicare a fost făcută sub presiune, într-un context în care libertatea de mişcare a Regelui fusese îngrădită, sub şantajul executării a 1000 de tineri şi chiar sub ameninţarea suprimării fizice a Regelui. Orice act semnat sub presiune este nul de drept, iar abdicarea M.S. Regelui Mihai se încadrează în această categorie.

F.P.: Propaganda comunistă a insistat asupra faptului că Familia Regală ar fi scos din ţară o adevărată avere, atunci când a plecat în exil.

F.-L. I.: Da, celebrele „trenuri cu bogăţii”! O altă minciună neruşinată. Regele Mihai nu avea niciun fel de avere în afara României, niciun „cont în străinătate”. Iar din ţară, Familia Regală nu a scos absolut nimic. Plecarea în exil a fost strict supravegheată de oamenii comuniştilor, care au avut grijă ca Regele şi Regina-Mamă să nu poată lua cu ei nici măcar amintiri de familie lipsite de valoare materială

F.P.: Decretul de abdicare nu era suficient pentru schimbarea formei de guvernământ. A fost nevoie şi de un vot al Parlamentului?

F.-L. I.: De fapt, drept ar fi fost să fi existat un referendum. Dar sigur că sovieticii şi uneltele lor din PCR nu şi-ar fi asumat niciodată un astfel de risc, pentru că opţiunea monarhică ar fi câştigat detaşat, aşa cum câştigaseră partidele istorice alegerile din noiembrie 1946. A existat o pretinsă şedinţă a Parlamentului, care a aprobat abdicarea şi schimbarea formei de guvernământ. Această şedinţă a durat 45 de minute şi a fost ilegală, pentru că nu a avut cvorum şi nu a respectat prevederile constituţionale. Parlamentul României nu a aprobat niciodată instaurarea republicii. De fapt, Republica Populară Română s-a instaurat printr-o succesiune de acte de forţă, de fraude şi de minciuni. Dacă luăm în considerare şi faptul esenţial că majoritatea populaţiei era împotriva abolirii Monarhiei, este evident că forma republicană de guvernământ era complet ilegitimă. Din păcate, nici legalitatea şi nici voinţa românilor nu mai contau într-o Românie ocupată de trupe sovietice şi condusă de o organizaţie teroristă ca PCR.

F.P.: Care a fost atitudinea populaţiei la aflarea veştii abdicării Regelui?

F.-L. I.: Atitudinea generală a fost una de tristeţe şi de stupoare. Cei puţini, profitorii viitorului regim comunist, au răsuflat uşuraţi, pentru că dispărea ultimul reper autentic al ţării, din comparaţia cu care nimicnicia lor ar fi fost evidentă. Unii dintre oamenii mai puţin informaţi au căzut în capcanele propagandei comuniste, care insista că Regele plecase de bună voie şi că Monarhia era o formă de guvernământ perimată. Însă majoritatea populaţiei a simţit că prăbuşirea nu mai putea fi oprită, că perioada cea mai fericită din istoria României, reprezentată de Monarhia constituţională, se încheiase. Abdicarea Regelui nu mai lăsa niciun dubiu asupra viitorului ţării, care intra în sfera de influenţă sovietică, îşi pierdea libertatea, instituţiile şi risca să îşi piardă identitatea. Ultimul obstacol în calea sovietizării şi a comunizării fusese eliminat. De atunci înainte, românii s-au aşteptat la ce era mai rău. Şi ce era mai rău a venit.

Există o imagine simbolică foarte puternică, relatată de M.S. Regele Mihai. Când s-a urcat în trenul exilului, la Sinaia, Regele a trecut, de la ieşirea din gară până la uşa vagonului, printr-un culoar format din ofiţeri aşezaţi cu spatele. Ultima imagine din Sinaia pe care Regele a păstrat-o în memorie a fost chipul unuia dintre aceşti ofiţeri, care plângea ca un copil. S-a plâns mult în România, după 30 decembrie 1947. Iar Regele a părăsit fără voie România, spunând „Dumnezeu să-mi ajute ţara!”.

Vă pot relata şi o amintire de familie legată de 30 decembrie 1947. Bunicul meu, Mircea Stănescu, ofiţer al Armatei Regale care luptase pe frontul de vest, a primit cu mare tristeţe vestea abdicării Regelui. Ca atâţia alţi români, a privit apoi cu răceală festivităţile calpe organizate în cinstea proclamării Republicii Populare Române. Mi-a povestit cum un superior l-a îndemnat să intre în hora organizată în faţa Cercului Militar din Bucureşti şi cum el, dezgustat, a refuzat, spunând că „nu ştie să joace hora”. Pentru ei, pentru toţi românii care nu au vrut să joace în hora comuniştilor, dar şi pentru românii de astăzi, care nu sunt nici toţi corupţi, nici toţi leneşi, nici toţi incompetenţi, trebuie să spunem adevărul. Chiar dacă rostirea adevărului nu pare să producă efecte imediate în vieţile noastre sau în realitatea prezentului, care rămâne mai degrabă sub zodia Republicii „ilegitime şi criminale” instaurate la 30 decembrie 1947, decât sub zodia fericită a Monarhiei româneşti.

F.P.: Ce a urmat după abdicarea Regelui şi proclamarea Republicii Populare Române?

F.-L. I.:Cred că deceniile care au urmat pentru Rege şi pentru Ţara lui sunt perfect descrise de câteva cuvinte ale Majestăţii Sale, referitoare la momentul în care trenul exilului regal a ajuns în zona controlată de americani în Austria: „Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie”. În ultimii ani am asistat la reparaţii istorice importante: M.S. Regele s-a întors în România, Familia Regală este tot mai prezentă în viaţa societăţii noastre şi în conştiinţa publică. Oamenii au început să-şi recupereze istoria falsificată de manualele comuniste. Totuşi, rana din 30 decembrie 1947 nu se va închide definitiv decât atunci când republica, instaurată în mod ilegal şi reprezentantă a multor decenii de crime, umilinţe şi privaţiuni, va dispărea lăsând locul formei legitime de guvernământ a României, Monarhia constituţională.

Bogdan Jitea/Adevarul.ro

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/republica-ploiesti-asa-cum-n-vazut-o-caragiale

Adesea privim Istoria prin ochii marilor scriitori. Ce ar fi însemnat campania lui Napoleon în Rusia fără Tolstoi şi al său Război şi pace? Sau cum am privi Anglia victoriană în lipsa frescelor literare ale lui Charles Dickens? În acelaşi mod, românii îşi percep propria istorie a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea prin „simţul enorm şi văzul monstruos“ al lui Caragiale. Este şi cazul episodului „Republicii de la Ploieşti“, intrat în imaginarul istoric al românilor prin atmosfera de carnaval şi mascaradă degajată din paginile scrierilor Boborul şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea.
În spatele „Revoluţiei de operetă“ prezentată cu atâta talent de scriitorul Caragiale se găseşte însă o pletoră de prejudecăţi ale omului politic (conservator) Caragiale. În realitate, 8 august 1870 a reprezentat un moment de cotitură în evoluţia fragedei şi încă neconsolidatei monarhii române. Unul dintre liderii conspiraţiei, pitorescul personaj Alexandru Candiano-Popescu, nota în memoriile sale: „La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda (…). Zgomotul acestor evenimente îl deşteaptă. Memoriile regale o dovedesc, căci ele ne arată cât de adânc a fost lovit Domnul când juraţii de la Târgovişte achitară pe cei ce ridicaseră steagul revoluţiei la Ploieşti. Întâia pornire fuse să abdice. Pe când revoluţionarii ieşeau din temniţă ca biruitori, Domnul voia să iasă din ţară ca biruit. Pe băncile şcoalei lui 8 August a învăţat Vodă Carol să cunoască poporul român. 8 August dete maturitate tânărului principe“.

Preambulul

În 1870, tânărul Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, se confrunta cu o opoziţie puternică în interior, pe fundalul conflictului franco-prusac şi al luptelor intestinale dintre liberalii „roşii“ din opoziţie şi conservatorii de la putere. „De 4 ani Domnul străin pusese piciorul pe treptele tronului şi părea că, împreună cu dânsul, intrase în nefericita Românie mizeria, nestatornicia în guvernare, ura neîmpăcată între partide“ (Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998). Simpatiile pentru cauza Franţei provoacă o emoţie populară intensă, care se traduce prin manifestări antigermane ce-l vizează direct pe Principele de Hohenzollern. Exista îngrijorarea că Franţa nu priveşte cu ochi buni, în noul context politic, un prinţ german pe tronul României (deşi Napoleon al III-lea sprijinise instaurarea lui Carol). Temerea nu era cu totul neîntemeiată. În 1866 a existat chiar un plan agreat de Napoleon al III-lea pentru un schimb cu Austria, ce includea Veneţia şi nou constituitul stat dunărean. În aceste condiţii, nu este de mirare că în interior se închegase o mişcare conspirativă îndreptată împotriva Coroanei. Potrivit nepotului şi biografului lui Eugeniu Carada, M. Theodorian-Carada, în fruntea conspiraţiei se afla viitorul artizan al sistemului modern bancar românesc. Mişcarea ar fi trebuit să izbucnească simultan în şapte localităţi (în afară de Ploieşti sunt nominalizate Craiova, Bucureşti, Tecuci, Brăila şi Buzău). Complotiştii mizau pe trupele de la Furceni (o localitate aflată între Tecuci şi Focşani), ce ar fi trebuit să pornească spre Capitală. Scopul principal era detronarea Principelui Carol şi numirea unei regenţe ce ar fi trebuit să pregătească chemarea în ţară a unui văr al lui Napoleon al III-lea. Momentul ales a fost determinat de informaţiile (eronate şi pripite) parvenite de la omul de legătură de la Paris, liderul liberal C.A. Rosetti, care indica o victorie totală a forţelor militare franceze în faţa prusacilor, la Gravelotte.

Actorii

În sprijinul abordării mai serioase a evenimentelor de la Ploieşti stă greutatea personajelor implicate în acţiunile complotiste. Mişcarea este gândită la Bucureşti de un Comitet ce-l includea şi pe Ion C. Bratianu, alături de déjà pomenitul Eugeniu Carada. Alexandru Candiano-Popescu îl consideră pe primul capul complotiştilor, în timp ce Theodorian-Carada îl creditează pe cel din urmă cu această „onoare“. De acţiunea propriu-zisă din stradă urma să se ocupe căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, un personaj nestatornic şi exuberant, publicist ce nutrea simpatii republicane şi care, din această cauză, intrase în dese rânduri în conflict cu autorităţile, fiind arestat de câteva ori. Aceasta este însă una dintre faţete, ce conturează profilul unui om al veacului său. De cealaltă parte se află un patriot autentic ce şi-a probat curajul nebunesc în luarea Griviţei din timpul Războiului Independenţei, act pentru care va fi răsplătit cu funcţia de aghiotant al celui împotriva căruia se ridicase la 1870, funcţie pe care o va deţine timp de 12 ani.

„Eminenţa cenuşie“, omul din umbră, sforarul din culise este însă Eugeniu Carada, care îşi va proba aceste calităţi 30 de ani mai târziu cu mai mult succes, în cadrul Ocultei liberale. Candiano-Popescu îi face un portret convingător. „Ziarist meşter, capabil mai cu seamă pe tărâmul financiar, fără lipici, nici la vorbă, nici la fire, revoluţionar de cabinet, fără însă să aibă curajul de a înfrunta primejdia în zile de grea cumpănă, cu autoritate asupra celor ce-l înconjoară de aproape, fiind cinstit şi cu o mare putere de muncă, cumpătat, temperament de rector, integru, neam de turc (porecla din epocă a lui Carada era chiar Turcu – n.n.), şcoală bizantină, el e solul trimes de comitetul din Bucureşti ca să ridicăm steagul revoltei. Mai târziu ridică Banca Naţională şi fuse, şeful ocultei“.

Planul de acţiune este definitivat de Candiano-Popescu, împreună cu fruntaşii liberali din Prahova, la locuinţa lui Radu Stanian, viitor deputat şi primar al Ploieştiului, caracter „vesel, iubind lăutarii şi petrecerile, avocat, nu învăţat, dar cu mare talent, popular, prietenos, om de curaj şi de jertfă, liberal convins, patriot, simpatic“.

Între „revoluţionarii“ ploieşteni se detaşează figura lui Stan Popescu, „vechi garibaldian, temperament revoluţionar. Om cu mare curaj şi avânt. Luptător aprig, cu moravuri uşoare şi fără scrupul în privinţa mijloacelor, dar patriot în stare a se jertfi“. Va fi portretizat de Caragiale în nuvela Boborul, apărută 25 de ani mai târziu.

De partea cealaltă a baricadei se află preşedintele Cabinetului conservator, Manolache Costache-Epureanu, al cărui portret deloc măgulitor i-l face Candiano-Popescu: „Acest copilăros bărbat de stat, care trecea cu o uşurinţă nemaipomenită de la stările cele mai retrograde, la ideile cele mai înaintate, deştept, dar fără judecată, gata să dărâme o situaţie pentru a spune o vorbă de duh, un încurcă treabă cu tendinţe reacţionare, acest bărbat era emblema cea mai potrivită a acelei epoci fluşturatice şi fără scrupul în care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constituţia, vorbind foarte des de dânsa, căutând însă a lega Ţara la ochi, ca să nu-i prinză în apucăturile lor flagrante, călcătoare a pactului nostru fundamental“.

Filmul evenimentelor

Pornind de la casa lui Radu Stanian în dimineaţa zilei de 8 august, complotiştii se deplasează spre piaţa centrală a Ploieştiului, pe acordurile imnului „Libertăţii“, intonate de Fanfara Gărzii Civice. În fruntea mulţimii se află Candiano-Popescu, care duce steagul roşu al Revoluţiei. Mai multe feţe bisericeşti, între care Nicolae Ioachimescu în odăjdii şi cu crucea în mână, însoţesc alaiul revoluţionar.

Primul pas este ocuparea telegrafului de către Guţă Antonescu, zis „Grădinarul“. Din pricina unei imprudenţe comise de acesta, la Bucureşti ajunge o telegramă care anunţă evenimentele. În acest moment, autorităţile decid să-l aresteze pe Brătianu, care era atunci la Piteşti şi care va fi transportat la închisoarea de la Câmpulung.

Fără să cunoască întorsătura neaşteptată a evenimentelor, Alexandru Candiano-Popescu, autoproclamat prefect de Prahova al guvernului revoluţionar, citeşte mulţimii adunate în piaţă (câteva sute de ploieşteni) o aşa-zisă telegramă de la Brătianu, prin care este anunţată victoria complotiştilor: „Vă anunţ definitivul succes al libertăţii pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului (g-ral. N. Golescu – n.n.), primiţi, ca prefect al judeţului, jurământul funcţionarilor civili, precum şi al trupelor de acolo. Nesupunerea consideraţi-o ca înaltă trădare către naţie. Ministru I.C. Brătianu“. În această atmosferă înflăcărată, pompierii şi călăreţii fraternizează cu revoluţionarii. Se începe preluarea puterii locale. Candiano-Popescu împarte în dreapta şi în stânga funcţii publice în sala mare a Primăriei, unde portretul Principelui Carol este dat jos.

Mulţimea se îndreaptă apoi spre cazarma infanteriei, unde se loveşte însă de prudenţa circumspectă a comandantului cazărmii, maiorul Polizu (care va ajunge şi el, mai târziu, aghiotant al lui Carol). În amintirile sale, Candiano-Popescu consideră că, dacă s-ar fi pus în fruntea trupelor de vânători, împreună cu ploieştenii din Garda civilă, ar fi putut porni cu şanse de izbândă (sic!) asupra Bucureştilor.
Pentru conspiraţioniştii realişti de la Bucureşti, şi mai puţin pentru Candiano-Popescu, era clar că mişcarea eşuase o dată cu arestarea lui Ion C. Bratianu. În acest scop este trimis la Ploieşti Eugeniu Carada, cu misiunea de a opri acţiunile revoluţionarilor. Decizia îi este comunicată lui Candiano-Popescu pe la orele 16.00, moment în care acesta renunţă, sesizând că orice opoziţie ar fi fost inutilă, şi se îndreaptă spre Buzău unde se pune la dispoziţia prefectului. Majoritatea revoluţionarilor sunt arestaţi, represiunea fiind condusă de acelaşi maior Polizu. Procesul se va ţine la Târgovişte, fief conservator, procurorul desemnat cu instrumentarea cazului fiind chiar fratele lui Alexandru N. Lahovari, ministrul de Justiţie în funcţie.

Pe banca inculpaţilor iau loc 41 de persoane, printre care Alexandru Candiano-Popescu, Eugeniu Carada şi Radu Stanian. Desfăşurarea procesului, de-a lungul a şapte zile, capătă accente melodramatice. Unul dintre inculpaţi, Dumitru Rădulescu, pare că şi-a pierdut minţile, declanşând emoţii colective în rândul cucoanelor din sală. La final se va dovedi că a fost o imensă farsă jucată magistral de Rădulescu, cu scopul de a impresiona asistenţa. Întrebat ulterior de Candiano-Popescu cum a reuşit să simuleze atât de bine, Rădulescu va recunoaşte râzând: „N-am dormit trei luni, cât am fost închis, căci, într-altfel, mă prindea“. Apărarea este strălucit condusă de avocatul Nicolae Fleva, om politic liberal, care mai târziu va trece în tabăra conservatorilor. Pivotul central al pledoariei lui Fleva (ce va fi publicată un an mai târziu) va fi aşa-zisa „înscenare“ pusă la cale de guvernul Manolache Costache-Epureanu care, printr-o depeşă falsă trimisă în numele lui I.C. Brătianu, ar fi urmărit să-i discrediteze pe liberali. Pe data de 17 octombrie, în ovaţiile majorităţii celor aflaţi în sala de judecată, cei 41 de inculpaţi sunt achitaţi. Această surprinzătoare decizie luată de Curtea de Juraţi a fost primită cu profundă mâhnire de principele Carol, acesta arătând în memoriile sale că a fost tentat să abdice.

În primul rând trebuie spus că sintagma „Republica de la Ploieşti“ este improprie. Aşa cum recunoaşte însuşi Alexandru Candiano-Popescu, de altfel republican convins la acea dată, „nu este adevărat că la 8 August s-a proclamat republica. Această legendă e copil de suflet al reacţiunii. În acea zi, nu s-a proclamat decât căderea Domnitorului şi un guvern provizoriu, prezidat de o regenţă. Forma de guvernământ definitivă era rezervată unei Constituante“. De altfel, republicanii constituiau doar o minoritate între conspiraţionişti. Cea mai importantă figură a lor, C.A. Rosetti, a preferat să rămână în expectativă. Mişcarea a fost îndreptată exclusiv în direcţia înlăturării dinastiei germane de Hohenzollern şi a aducerii unui prinţ apropiat de Franţa împăratului Napoleon al III-lea, neurmărind proclamarea unei iluzorii Republici. Europa nu număra nicio republică la acea dată, aceasta fiind forma de guvernământ dominantă doar pe continentul american, contaminat de modelul S.U.A.

Destine suprapuse

În tratarea evenimentelor de la 8 august 1870, trebuie lăudată înţelepciunea liberalilor care nu forţează lucrurile şi se retrag la timp, preferând să nu arunce ţara într-un război civil cu consecinţe incalculabile. Carol trece cu brio acest test dificil şi dovedeşte, la rându-i, maturitate politică aducându-i pe liberali la putere. Prin depăşirea resentimentelor inerente acestui afront adus Coroanei, Carol reuşeşte să-i cucerească pe români, la început reticenţi faţă de firea rece şi calculată a tânărului principe. Parte dintre complotiştii de la 1870 vor juca un rol important în marile realizări din ultimul sfert de veac al secolului al XIX-lea, alături de acelaşi Domnitor (din 1881, Rege) împotriva căruia se ridicaseră la 1870.

Alexandru Candiano-Popescu îşi va răscumpăra cu prisosinţă gesturile năvalnice ale tinereţii pe redutele de la Griviţa şi va fi numit aghiotantul Regelui. Ion C. Brătianu va deveni cel mai apropiat colaborator al lui Carol şi va ocupa scaunul de prim-ministru între 1876-1888, perioadă în care este cucerită Independenţa, iar România e proclamată Regat. Eugeniu Carada este principalul artizan al Băncii Naţionale Române pe care o conduce din funcţia de director (a refuzat-o pe cea de guvernator) timp de 30 de ani. Carol I intră în istoria românilor ca suveranul cu cea mai lungă domnie, în timpul căruia România se schimbă, în mod categoric, la faţă.

Scris de Teodor FILIP
Sâmbătă, 25 Decembrie 2010 13:45
În clădirea Comitetului Central generalul Stănculescu era în civil, fapt pentru care s-a putut strecura afară, de unde s-a deplasat la sediul M.Ap.N. cu o maşină. Ajuns aici el „a ocupat scaunul de la capătul mesei de consiliu pe care, de regulă, stătea numai ministrul Apărării” şi „cu dezinvoltura-i bine cunoscută, generalul Stănculescu a început să exercite atribuţiile ministrului.”
Am prezentat acest citat din cartea „Transparenţe dintr-o viaţă condamnată la discreţie”, p. 218, scrisă de viceamiralul (r) Ştefan Dinu, deoarece mai există încă reziduul poveştii cu statutul incert al gen. Stănculescu şi cu lipsa lui de credibilitate la M.Ap.N. Este o dezinformare calculată, voită, pentru a masca actele decisive pe care le-a făcut pentru a-şi subordona Armata. Imediat, a transmis două note telefonice, dintre care ne interesează cea de mai jos:
„Republica Socialistă România
Ministrul Apărării Naţionale.
Notă telefonică
Nr. 39/22 decembrie 1989, ora 13.30,

Se vor executa numai ordinele primite de la Ministerul Apărării Naţionale. Faţă de cele ordonate, comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. Pentru stabilirea priorităţilor în asigurarea pazei, comandanţii militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe braţul stâng banderole tricolore.
General- locotenent                                                                                                                                            Atanasie Stănculescu”

Prin această notă telefonică generalul Victor Atanasie Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei, aparţineau preşedintelui Republicii Socialiste România. Mulţi nu au sesizat importanţa acestei note telefonice. În urma difuzării ei către toate garnizoanele, generalul Atanasie Stănculescu a condus Ţara de la ora 13.30 până la ora 22.30 în ziua de 22 decembrie 1989. Este perioada în care a avut loc lovitura de Stat. Oricât ar încerca unii binevoitori să mă combată nu au n şi nici nu vor avea nici o şansă de reuşită.
A se reţine: la ora 14.00, căpitanul de rangul I Constantin Cico Dumitrescu s-a adresat din celebrul deja Studio 4: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu cu care am fost coleg, să vină la Televiziune. Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm.” De ce musai Iliescu şi nu altcineva? În circa 30 de minute acesta s-a prezentat la TV (era pe fază), unde a fost salutat cu deosebit entuziasm de Teodor Brateş, coordonatorul întregii diversiuni de la televiziune.
La ora 14.45 Ion Iliescu se adresează naţiunii: „Poporul trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom construi în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine.” Şi a cerut ca la ora 17.00 „toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă” să vină la Comitetul Central. „Trebuie neapărat să ne organizăm într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaborăm un program de acţiune.”
În jurul orei 15.30, un TAB trimis de generalul Stănculescu îi aduce la sediul M.Ap.N. pe Ion Iliescu, Sergiu Nicolaescu, Gelul Voican Voiculescu şi pe revoluţionarul Montana. Generalul Stănculescu le spune: „Eu pot să vă asigur securitatea şi liniştea şi vă pun la dispoziţie sala Consiliului Militar.” Şi îl recunoaşte ca succesor al lui Nicolae Ceauşescu pe tovarăşul Ion Iliescu.
În condiţiile în care „trădătorul” Milea a fost ajutat să se sinucidă, Armata avea un ministru. Pe generalul Victor Atanasie Stănculescu. Şi aici lucrurile sunt foarte clare.
Generalul V.A.Stănculesu a comis greşeala vieţii sale, care a costat naţiunea română: a predat Puterea unui civil, nomenclaturist-comunist. Trebuia să continue ceea ce a început: lovitura de stat să o transforme într-una militară, să instituie Legea Marţială , să formeze un mini guvern militar şi, timp de un an să conducă destinele României. Nu a fost să fie!
Aşadar, încă de la ora 14.00 se ştia cine va fi noul conducător al României. Încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, care ştie ce vrea: organizarea României pe baze democratice – praf aruncat în ochii celor din jur. Generalul Stănculescu, Comandantul Suprem, i-a creat toate condiţiile pentru a prelua Puterea. El şi toţi cei care l-au sprijinit pe Ion Iliescu pentru „instaurarea democraţiei” se fac vinovaţi de toţi morţii şi răniţii începând din 22 decembrie

CARACTERUL COMUNIST AL LOVITURII DE STAT

Că în decembrie 1989 nu a fost o revoluţie şi, de fapt, o lovitură de stat, în care comuniştii au luat locul altor comunişti, şi-au dat seama adevăraţii români ala numai o lună de la sângeroasele evenimente. Iar cei care au luat la puricat persoanele implicate direct în acele evenimente şi-au dat seama că a fost vorba de o acţiune bine pregătită şi orchestrată.
Analistul britanic Tom Gallangher a scris lucrarea „Furtul unei naţiuni”, considerată operă de referinţă pentru cei care vor să afle de ce astăzi, în pofida faptului că, cel puţin formal, România a devenit partener în cadrul N.A.T.O. şi membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană, în ea continuă să se menţină la putere conspiratorii din decembrie 1989 şi urmaşii acestora. Acesta reprezintă şi unul din motivele (nerecunoscut public) pentru care Franţa şi Germania se împotrivesc aderării României la Spaţiul Schengen (adio frontiere libere. Pentru România). Dar să-l citez pe autor: „Consensul fragil dintre iniţiaţii comunişti (şi disidenţi) şi elementele recent politizate care s-au aflat pentru scurt timp de aceeaşi parte a baricadei în revolta anticeauşistă s-a prăbuşit pe 24 ianuarie 1990, când un mare număr de protestatari ultragiaţi au ieşit în stradă pentru a denunţa FSN. Ei fuseseră cuprinşi de furie din cauza schimbării de politică semnalate la o întrunire a consiliului FSN din 23 ianuarie, când s-a anunţat că FSN va lua parte la alegeri ca organizaţie politică. După ce declarase anterior că avea să servească doar ca guvern interimar până la organizarea de alegeri libere, FSN îşi declara acum intenţia de a fi un competitor la aceste alegeri, care aveau să se ţină în aprilie 1990. Iliescu a declarat că „presiunea de jos” îi influenţase decizia.” Nu mai este nevoie să specific că declaraţia a fost un fals pentru a-şi legitima decizia!
În 1998 a fost publicată cartea „De la capitalism la socialism şi viceversa”, de fapt confesiunile lui Silviu Brucan, cel care a ghidat din umbră evoluţia etapelor acelor evenimente. Iar conjuraţii dirijaţi de el au urmat cu fidelitate recomandarea „fratelui mai mare” de la Răsărit pe care Brucan le-a transmis-o: „A declarat (Gorbaciov – n.a.) de la început că este de acord cu acţiunea de răsturnare a lui Ceauşescu, cu condiţia ca aceasta să fie concepută şi înfăptuită în aşa fel încât să ducă la menţinerea partidului comunist ca forţă politică conducătoare în România.”  Şi cine era persoana cea mai indicată să-l înlocuiască pe împuşcat’?
Modelat corespunzător, timp de treizeci de ani, de maşinăria comunistă, Ion Iliescu simţea „o atracţie aproape irezistibilă pentru foştii săi tovarăşi de partid, mărturisea acelaşi Brucan, şi era omul cel mai indicat pentru a desăvârşi indicaţiile „preţioase” ale tovarăşului Gorbaciov. Prima lui opţiune pentru prim-ministru a fost Ilie Verdeţ, fost prim-ministru a lui Ceauşescu în anii ’70. Însă Brucan l-a propus pe necunoscutul Petre Roman. De ce? Deoarece „revoluţia” dobândise un caracter anticomunist. Aceasta denotă incontestabilul ascendent al „oracolului de la Dămăroaia” în faţa membrilor statului major al conspiraţiei. Istoricul Alex Mihai Stoenescu, în vol. III al lucrării „Istoria loviturilor de stat în România” scrie: „Ion Iliescu a fost dominat şi influenţat în cele mai importante decizii, în toate deciziile-cotitură ale evenimentelor din perioada 22-31 decembrie 1989, de Silviu Brucan. Acesta este inspiratorul şi catalizatorul celor mai discutabile hotărâri, motiv pentru acre afirm şi susţin în continuare că, în realitate, rolul lui Ion Iliescu atunci a fost marginal.”
Prin „Comunicatul către Ţară al Frontului Salvării Naţionale”, citit de Ion Iliescu în faţa micului ecran, grupul de conspiratori anticomunişti se legitima ca fiind noua conducere a ţării, iar Ion Iliescu era uns, de comunistul Saul Bricker (nume real), conducător al României postdecembriste. Lista de semnături neaoş comuniste citite la sfârşitul „Comunicatului”: Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Victor Stănculescu, Petre Roman, Dan Marţian etc. era „întărită” de Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes. În semn de modestie ultimul pe listă, care a devenit cel dintâi: Ion Iliescu. Acest pomelnic de nume dădea credibilitate în faţa poporului, ale cărui acţiuni dobândeau un caracter anticomunist tot mai pronunţat.
Însă lipse ceva, care să justifice şi să legitimeze instalarea la conducerea ţării a echipei conduse de Ion Iliescu, dirijate din umbră de Silviu Brucan. Ca o necesitate stringentă au apărut „teroriştii”!!! Şi în ziua de  azi o întrebare îi macină pe cei însetaţi de adevăr: „Cine au fost teroriştii şi unde sunt?” Perioada 22 decembrie 1989, ora 17.30 – când au început să tragă teroriştii din toate poziţiile şi în toată ţara – 2 ianuarie 1990 a fost o perioadă tulbure, în care normalitatea nu putea fi concepută. Încă. În acest interval de timp conspiratorii au lichidat cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, scăpând definitiv de trecutul imediat şi creând premisele necesare instaurării „democraţiei”. Adică a preluării puterii de cătreei.
Acum conspiratorii vorbeau despre FSN ca despre o putere „emanată” de revoluţie şi acceptată ca atare de către popor. A urmat desemnarea unui guvern. Funcţia de prim-ministru a fost încredinţată necunoscutului Petre Roman, evreu-mason. În dimineaţa zilei de 29 decembrie, este făcută publică componenţa restrânsă a noului guvern. Introducerea d-lor Andrei Pleşu – la Cultură şi Şora – la Învăţământ, doi anticomunişti, avea să demonstreze că noua Putere în formare este aplecată către deschidere. Naţiunea era bulversată. „Românii nu mai înţeleg nimic, iar observatorii occidentali şi mai puţin. Care a fost utilitatea „revoluţiei”? În afară de eliminarea lui Ceauşescu, ceea ce se petrece cu conducerea ţării nu este decât o simplă remaniere guvernamentală.”, se putea citi în presa internaţională.
FSN-ul, puterea „emanată” a revoluţiei, organizează Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională (CPUN), o făcătură diabolică prin care conspiratorii şi-au asigurat preluarea puterii. El trebuia să cuprindă cîte trei reprezentanţi din fiecare partid, indiferent de numărul acestora. FSN şi-a creat partide-satelit, cu numărul minim de 251 de membri necesari pentru înscrierea la tribunal. Multe erau formate din „eroi ai revoluţiei”, o altă găselniţă. În felul acesta FSN şi-a introdus peste 200 de oameni în CPUN. ..

ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS. FAPTE NEPEDEPSITE

Deoarece suntem la acest capitol, tare aş dori ca Ion Iliescu să explice public cum a ajuns preşedintele CPUN-ului? Ştiu precis că această funcţie nu a fost supusă niciodată la vot! Ce rol au avut Tribunalele Militare Excepţionale, înfiinţate prin Decretul din 7 ianuarie 1990? Semnat de acelaşi domn Ion Iliescu pentru „judecarea şi pedepsirea de urgenţă” a „elementelor puse în slujba dictaturii”, şi care au săvârşit „acte teroriste care au avut ca urmări pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale.” Pe cine au judecat aceste tribunale?
Pe 8.01.1990, Ion Iliescu a ţinut un discurs la posturile de radio şi la TVR Liberă, text publicat şi în Monitorul Oficial. Ca un bunic a povestit despre „formaţiunile de terorişti care au încercat să destabilizeze situaţie din ţară, să împiedice instaurarea noii puteri”. Şi a liniştit populaţia cu sloganul „Armata e cu  noi! Sprijină fără rezerve Frontul salvării Naţionale.” Căuta să infirme zvonurile care începuseră să circule privind implicarea Armatei în reprimarea manifestanţilor. Zvonuri care au fost confirmate în toţi anii scurşi de la acel decembrie sângeros, inclusiv în instanţele judecătoreşti. Exemplific cu un singur caz.
În Sibiu, după fuga lui Ceauşescu, colonelul Aurel Dragomir, comandantul U.M. 01512 s-a autodeclarat  „conducătorul luptei antiteroriste”. Martorul Danuţ Mureşan a declarat că Dragomir a spus la un moment dat. „Sunt fiul acestei unităţi şi am ordin să rad Sibiul de pe faţa pământului până la nimicirea tuturor teroriştilor”. La Sibiu, Armata şi-a asumat rolul de a face ordine. Bilanţul: sute de morţi şi răniţi –în mare parte lucrători de la Miliţie şi Inspectoratul Judeţean de Securitate, zeci de clădiri distruse, sute de arestări. Ancheta Parchetului Militar a dovedit că toate arestările au fost ilegale. Vinovaţii?! Liberi!

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 68 other followers