Arhiva

Istorie

Decebal, simbolul Daciei libere

O enigma istorica: romanizarea.

Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale – limba si poporul roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.

Ce este romanizarea?

Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa ceva. Imperiul Roman era foarte intins la vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord – Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii. Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar in altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar dupa acest moment inceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii.
Este greu de apreciat care a fost numarul total al romanilor

E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba dusmanilor

 

stabiliti in Dacia. Insa in mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat intreaga armata si administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu doreau sa ramana in calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua “Dacie”. In nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamant, care nu aveau unde pleca, dar numarul acestora nu il depasea pe cel al autohtonilor. De unde veneau acesti colonisti? In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, in primul rand din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau pentru a comunica intre ei, dar nu isi abandonasera limba materna. Este foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?
Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand, nici una din aceste “parghii” nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in care dacii au fost romanizati, si anume – se considera ca toti dacii au intrat in contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.

Cum se paraseste o limba

Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atat de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna? Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii

Columna Traiana, istoria infrangerii dacilor

 

au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric.
Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie facand eventualele casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si intunecata.
Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna in favoarea limbii straine. Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.

Talmaciul dacilor

La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga una, aceea a numarului dacilor “interesati” in a-si abandona limba si a o inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a castrelor si le deserveau. N-au

Sarmizegetusa romana. Ruinele

 

fost interesati, ci, din contra, cu siguranta inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. Iii, din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui interpres dacorum, adica “translator al dacilor”, prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.

Retragerea romanilor si urmarile ei

Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a “consolidat” in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii este un mister si mai tulburator.
Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?

Au fost romanizati dacii liberi?

Si pentru ca cele infatisate mai sus nu reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam intrebarea cea mai grea, pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda: ce s-a intamplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de… limba latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

Unitatea incredibila a limbii romane

Capidava

 

O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana si baroana Nicholson

Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand in Ardeal romanii erau o natiune “tolerata”, in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere “noi de la Ram ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni “tolerate” in Europa, duce, in plin secol Xxi, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decat celebra baroneasa Nicholson.

Istorie si politica

Imparatul Traian

 

Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. Cam asa rezulta din programul manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat in aceasta toamna de Muzeul National de Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana – Gold Corporation: “Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima “integrare” in Europa.” Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa.
Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului “dac”, ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!
Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” si “dusmani”. Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

Tacerea specialistilor

Arme dacice

 

“Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.

http://www.despre2012.ro/2010/06/04/o-enigma-istorica-romanizareadaciei-2/

 

 


 

Pe data de 06 iun 2010, domnul Ovidiu Nahoi (acum redactor sef al “Foreign Policy”) publica in Adevarul editorialul “Partidul Dacilor Liber?”.
Articolul este este indreptat impotriva “dacologilor” si ii apara pe istoricii nostri “oficiali”.
Stiind ca domnul Nahoi este moldovean, propun in “contra partida” un material care  explica de ce noi (si eu sunt moldovean) vorbim o limba romanica desi romanii nu au calcat nici odata in Moldova, ba chiar plateau tribut dacilor liberi de aici sa-i jefuiasca mai rar.
Faptul ca noi vorbim o limba “latina”, cand din Carpati si pana dincolo de Nipru nu a calcat picior de roman (adica vre un oficial care sa ne impuna limba latina), este explicat de “istoricii” pe care domnia sa ii apara doar prin “O enigma si un miracol”.

Doamna Aurora Petan este doctor in lingvistica romanica si a lucrat opt ani in Academia romana, in Institutul de Lingvistica din Bucuresti. Nu stiu daca este “dacolog”, dar este impotriva celor care in 2006 au sarbatorit invadarea Daciei de catre imperiul Roman. Si incearca sa foloseasca logica, stiinta si bunul simt pentru a explica enigma si miracolul.
In general, corifeii Scolii Ardelene au procedat astfel: au hotarat ca dacii au fost romanizati, si apoi au incercat sa demonstreze si cum.

Virgiliu Culiceanu

P.S. Iata si ce spun  “dacologii”: limba vorbita de daci era o limba prelatina, si aceasta explica simplu si firesc toate enigmele si miracolele limbii romane pe care o vorbim astazi, de la Atena pana in Elvetia, si de la Adriatica pana in cotul Donului. Ar explica si de ce limba romana are mai multe cuvinte latine dact limba italiana.

O enigma istorica: romanizarea.
Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale – limba si poporul roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.
Ce este romanizarea?

Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa ceva. Imperiul Roman era foarte intins la vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord – Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii.

Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar in altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar dupa acest moment inceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii.

E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba dusmanilor stabiliti in Dacia.

Insa in mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat intreaga armata si administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu doreau sa ramana in calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua “Dacie”. In nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamant, care nu aveau unde pleca, dar numarul acestora nu il depasea pe cel al autohtonilor. De unde veneau acesti colonisti? In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, in primul rand din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau pentru a comunica intre ei, dar nu isi abandonasera limba materna. Este foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand, nici una din aceste “parghii” nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in care dacii au fost romanizati, si anume – se considera ca toti dacii au intrat in contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.

Cum se paraseste o limba

Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atat de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna? Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica.

O enigma istorica: romanizareaColumna Traiana, istoria infrangerii dacilor

Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric.
Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie facand eventualele casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si intunecata.
Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna in favoarea limbii straine. Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.

Talmaciul dacilor

La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga una, aceea a numarului dacilor “interesati” in a-si abandona limba si a o inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a castrelor si le deserveau. N-au fost interesati, ci, din contra, cu siguranta inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui interpres dacorum, adica “translator al dacilor”, prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.

Retragerea romanilor si urmarile ei

Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a “consolidat” in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii este un mister si mai tulburator.
Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?

Au fost romanizati dacii liberi?

Si pentru ca cele infatisate mai sus nu reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam intrebarea cea mai grea, pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda: ce s-a intamplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de… limba latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

Unitatea incredibila a limbii romane

O enigma istorica: romanizareaCapidava

O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana si baroana Nicholson

Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand in Ardeal romanii erau o natiune “tolerata”, in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere “noi de la Ram ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni “tolerate” in Europa, duce, in plin secol Xxi, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decat celebra baroneasa Nicholson.

Istorie si politica

O enigma istorica: romanizareaImparatul Traian

Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. Cam asa rezulta din programul manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat in aceasta toamna de Muzeul National de Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana – Gold Corporation: “Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima “integrare” in Europa.” Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa.
Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului “dac”, ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!
Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” si “dusmani”. Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

Tacerea specialistilor

O enigma istorica: romanizareaArme dacice

“Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.

 

http://www.formula-as.ro/2007/769/enigme-16/cine-a-inlaturat-moartea-lui-decebal-de-pe-columna-traiana-7989

O enigma istorica: dacii.

Cine a inlaturat moartea lui Decebal de pe Columna Traiana?

Columna lui Traian adaposteste multe mistere, pe care istoria se incapataneaza sa le treaca cu vederea. Degradat, prost interpretat, magnificul monument nu prea ii mai intereseaza pe istoricii nostri. S-au scris cateva studii, s-au dat cateva interpretari si s-a inchis dosarul. Se asterne praful peste o istorie a dacilor scrisa cu condeiul rupt, de niste istorici grabiti, o istorie din care adevarul inca nu s-a aratat decat in mica masura

Primul “film” de razboi din istorie

Victoria lui Traian asupra dacilor a fost mai mult decat o simpla victorie militara: a fost inceputul unui jaf care a scos Imperiul roman din criza. Tezaurul dacic regal, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur si argint, rectificate de istorici la cateva sute, prin stergerea unui zero), a dus la o scadere a pretului aurului in imperiu, la scutirea cetatenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole si jocuri ce au durat 123 de zile – cele mai lungi din istoria imperiului. Romanii si-au exprimat bucuria pentru infrangerea dacilor, punand sa fie ucisi in jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi si 11 000 de fiare salbatice. Minele Daciei au furnizat in continuare aur imperiului , finantand ample programe de constructii, intre care si grandiosul for al lui Traian. Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal intreg, iar pentru a marca acest efort a fost inaltata o columna. Era o columna alba, goala, iar inscriptia de pe soclul sau spunea ca acest monument s-a ridicat pentru a marca inaltimea colinei excavate. Era viitoarea Columna a lui Traian. La un moment dat, la scurta vreme dupa inaugare, cuiva i-a venit ideea decorarii columnei. Probabil arhitectului Apollodor din Damasc. Monumentul, inalt de 38 m, a fost decorat cu benzi sapate in spirala, acoperite cu scene de lupta, asemenea cadrelor unui film, reprezentand desfasurarea celor doua razboaie daco-romane. Multi specialisti sustin chiar ca reprezentarile de pe columna erau in culori, ca marmura a fost pictata.

“Benzile desenate” care invelesc columna reprezinta scene de lupta din cele doua razboaie daco-romane

Astfel a luat nastere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat si imitat de-a lungul timpului. Doar inscriptia a ramas aceeasi, fara sa pomeneasca nimic de razboaiele cu dacii. Pe columna apar foarte multe scene in miscare, complexe, elaborate, compuse pe mai multe planuri. Figurile sunt expresive si, desi sunt peste 2500 de fete reprezentate pe columna, rareori se gasesc unele care sa semene intre ele. Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, de durere si compasiune. Desi romanii sunt prezentati mereu invingatori, desi nu exista nici o imagine de roman ucis in lupta, in vreme ce dacii sunt aratati zdrobiti in toate infruntarile, chirciti, cazuti sub copitele cailor, sagetati, decapitati, cu toate acestea, se desprind din aceste reprezentari o mare compasiune si admiratie a autorului fata de daci. Dacii lupta pana in ultima clipa pentru a-si apara libertatea si pamantul. Mai mult, in afara de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, exista mai multe scene de sinucidere in masa a dacilor, care nu au acceptat sa ajunga prizonieri in mainile romanilor: fie isi strapung pieptul sau gatul cu pumnalul, fie, intr-o scena mult discutata, beau otrava. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de impartirea ultimelor provizii de apa, nu de impartirea otravii.) Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columna. Durerea este sfasietoare, dar este mai mult durerea infrangerii decat chinul mortii.

Multi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columna au afirmat ca la baza povestirii ilustrate pe acest monument se afla cartea pierduta a imparatului Traian despre razboaiele cu dacii; ca, de fapt, columna nu este decat “ilustratia” acelei carti, respectand succesiunea episoadelor, evenimentele, personajele si descrierile din carte. Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil intelese de romani, care erau familiarizati cu textul cartii lui Traian si recunosteau usor pe fusul columnei cele descrise in carte. Pentru noi insa, care nu am avut sub ochi aceasta carte, ele raman o enigma.

Misterul unei scene sterse de pe Columna

Desi timpul si-a lasat amprenta pe suprafata columnei, ea a ramas totusi intreaga, dupa aproape doua mii de ani. Culorile s-au sters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adaugate s-au pierdut (armele din mainile razboinicilor erau dificil de reprezentat in marmura, in relief, din pricina fragilitatii lor, asa incat au fost inserate arme metalice). La Muzeul de Istorie a Romaniei exista o copie a columnei in marime naturala, executata in anii 30, si ajunsa in tara in 1967. Dar in vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc in spirala de la baza spre inaltime, unde nu mai pot fi vazute de la distanta, copia de la Bucuresti nu este compusa pe inaltime, ci este desfasurata pe orizontala, scena cu scena, in asa fel incat sa poata fi vazute toate detaliile. (In antichitate, columna putea fi “citita” din cladirile care o inconjurau, si care aveau cel putin doua etaje.)
Undeva spre varful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfasoara scenele cele mai dramatice: caderea Sarmizegetusei, sinuciderea lui Decebal si sfarsitul razboiului. De fapt, sfarsitul istoriei unui neam. Dupa ce Decebal a inteles ca nu mai are scapare, a ales sa-si curme singur viata, pentru a nu trai dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian. Urmarit prin padure de un grup de romani, Decebal alearga calare, alaturi de alti nobili daci. Este ajuns din urma, iar in momentul in care soldatul din spate ii intinde mana intr-un gest care ii oferea viata (dar si sclavia), Decebal se lasa sa cada de pe cal si isi duce spre gat sabia incovoiata. In scena urmatoare, doi copii daci sunt capturati de romani, probabil fiii lui Deceabal.

Scena stearsa a capului lui Decebal prezentat multimii pe un scut

Iar in scena imediat urmatoare, doi soldati prezinta unei multimi, pe un scut, capul lui Decebal. Ambii au privirea intoarsa, nici unul nu se uita spre scut si spre capul sangerand al regelui dac. Sursele scrise spun ca atat capul cat si mainile regelui au fost duse la Roma si azvarlite pe treptele templului Gemoniilor. In scena imediat urmatoare, trei nobili daci, cu siguranta de mare vaza, sunt prinsi in munti de un grup numeros de soldati romani. Intre ei poate se aflau si fratele lui Decebal, Diegis, si marele preot, Vezina. Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un numar foarte mare de soldati romani, dupa cum rezulta din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistente dacice sunt inabusite in munti. Un grup de daci, cu bagaje, se intorc la casele lor (sau, din contra, parasesc tara ocupata), apoi un sir de animale domestice inchide lungul sir al reliefurilor de pe coloana. Nu urmeaza nici o procesiune, nici un mars triumfal, nici o defilare glorioasa a armatei, nici o intrare stralucitoare in Roma. Un final neasteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru si plin de tragism.
Episodul prezentarii capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibila. Acum cateva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar inchinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormantul contine o inscriptie care confirma fapta acestui soldat si un relief reprezentand un calaret care se repede la un om prabusit la pamant, invesmantat in straie de dac, si din mainile caruia cade un pumnal incovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai isi luase viata. Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentata si pe obiecte de ceramica din Gallia si din Spania, dovada ca i-a impresionat pe contemporani. Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columna, in care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocanire minutioasa, milimetru cu milimetru. Nu se mai vad decat contururile care sugereaza, vag, despre ce este vorba: un castru, in interiorul caruia se vede un cort militar, in fata caruia doua personaje prezinta unei multimi, alcatuita din soldati romani si daci prizonieri, un scut pe care este asezat un cap uman. Cine a distrus aceasta scena si de ce? Cine putea ajunge la varful Columnei, inarmat cu o unealta de zdrobit, probabil un ciocan, si ce l-a determinat sa stearga de pe Columna aceasta scena ? Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentala, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mana cuiva care a vrut sa faca sa dispara din istorie aceast cumplit episod.

Columna Traiana, cu statuia Sfantului Petru asezata in locul celei a lui Traian (sec.XVI)
Crestinii, acuzati pe nedrept

Specialistii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfacatoare si necredibila: crestinii ar fi sters scena! In anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al Iii-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, incepand cu 1558. In sfarsit, in 1589-1590, in varful Columnei, in locul statuii lui Traian, disparuta inca din antichitate, a fost asezata statuia Sfantului Petru. Se presupune ca scena prezentarii capului lui Decebal a disparut in aceasta perioada, deoarece atingea sensibilitatea crestinilor, era prea macabra pentru gustul lor si de aceea a fost stearsa. Totusi, pe columna apar reprezentari cel putin la fel de macabre, inca din primele scene: soldati romani prezentand imparatului capete de daci, capete de daci infipte in pari in fata unui castru, un soldat tinand in dinti, de par, un cap de dac desprins de corp etc. Apoi, pentru secolul al Xvi-lea, astfel de reprezentari nu erau macabre. Mai mult, crestinii erau familiarizati, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtand tava cu capul Sfantului Ioan Botezatorul.

Sa fie vorba de apararea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigas, asa cum au sugerat alti cercetatori? Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decat intreg razboiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Si pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu si jumatate dupa moartea lui Traian? Daca a vrut cineva sa apere cu adevarat memoria lui Traian, ar fi trebuit sa sterga mult mai multe scene de pe Columna, nu sa se catere pana sub capitel si sa distruga doar scena finala, oricum greu vizibila de jos, o scena in care apare si Traian, pentru ultima data pe Columna. Deci, scena de final cea mai importanta, cea in care regele dac si imparatul roman par sa se intalneasca pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizeaza infrangerea definitiva a dacilor si victoria absoluta a romanilor a fost inlaturata. Cei care au atribuit gestul distrugerii crestinilor din secolul al Xvi-lea nu au cunoscut suficient istoria Columnei. Intre acestia se numara, in mod surprinzator, si cel mai mare expert al Columnei, Conrad Cichorius (sfarsitul sec. al Xix-lea), iar ipoteza sa a fost preluata si de Radu Vulpe si de alti cercetatori romani, care au interpretat scenele de pe acest monument. Ei nu au studiat indeajuns istoria Columnei de-a lungul timpului si au tras concluzii pripite.

Un martor incomod

Columna a fost obiect de mare admiratie, inca de timpuriu. Multi artisti ai Renasterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut sa aiba, nu de putine ori, o copie sau o columna similara. S-au facut desene si gravuri dupa reliefuri, inca de pe la 1400. Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la inceputul secolului al Xvii-lea, cand Ludovic al Xvi-lea a comandat o copie dupa columna. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele pana in varful columnei. Bartoli a profitat de aceasta oportunitate si, urcandu-se pe schele, a copiat in cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columna. In desenele lui, scena astazi distrusa este intreaga, cu toate amanuntele sale. Albumul sau de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care il numeste “Traian al Frantei” a fost editat in 1673. Deci, la o prima analiza, zdrobirea scenei nu poate fi atribuita initiativelor Bisericii din secolul anterior, asa cum s-a afirmat. Lipsa de interes si de informare a celor care ar fi trebuit sa se ocupe de studierea si interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tainuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanta pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie sa plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, in perioada secolelor Xv-Xviii. Si acestea nu sunt putine!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli exista si in Romania, in cateva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Nationale a Romaniei, iar un altul la Sibiu, daruit bibliotecii Astra de catre Badea Cartan… Da, acel Badea Cartan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergand pe jos pana la Roma, anume ca sa vada Columna. Acel Badea Cartan care a presarat in jurul Columnei pamant adus de acasa si boabe de grau. Acel roman patriot, despre care ziarele Romei au scris ca este “un dac coborat de pe Columna”. A carat de-a lungul vietii cu spinarea, peste munti, mii de carti in limba romana, din “Romania libera”, in Ardealul ocupat. Intre ele, si aceste nepretuite reproduceri dupa reliefurile Columnei, pe care specialistii continua sa le ignore.

Unii cercetatori sustin ca Bartoli ar fi reprodus din imaginatie unele detalii disparute de pe Columna. Nu putem sti deocamdata daca scena cu capul lui Decebal este reconstituita de artist sau chiar exista intacta in secolul al Xvii-lea, pe piatra monumentului. Alfonso Chacon, un calugar spaniol care a scris comentarii despre Columna in limba latina, in secolul al Xvi-lea, spune ca alaturi de cap se aflau si cele doua maini taiate ale regelui, dar in desenul lui Bartoli nu vedem decat capul. Exista doua explicatii: fie calugarul nu a vazut detaliile scenei, deoarece era deja stearsa, si s-a orientat in descriere dupa stirile din izvoare, care sustineau ca atat capul cat si mainile regelui au fost duse la Roma, fie a vazut scena originala, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja stearsa si a reconstituit-o fara cele doua maini. Singurul mod in care se poate afla perioada in care scena a fost distrusa este consultarea tuturor reproducerilor dupa Columna existente, de la cele mai vechi, datand de pe la 1400, pana la cele mai recente.
Extraordinarul portret al lui Decebal de pe Columna
Enigmaticul justitiar

Cine a fost, totusi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la varful Columnei decat cei care urcau pe schele. Trebuie sa fi fost, asadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor si a urcat pe ele. Totusi, trebuie sa fie vorba de un cunoscator, caci doar cineva care stia foarte bine ce scena se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat sa o distruga. Inainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comanda, in 1541, din partea regelui Francisc I al Frantei, cand s-a facut prima copie dupa Columna, azi disparuta. Atunci s-au ridicat primele schele. Insa momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decat studiind toate reproducerile existente in acea perioada. Am putea avea surpriza sa descoperim ca fapta s-a produs mult mai tarziu, in secolele Xviii-Xix, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, caci interpretarile s-au facut (si continua sa se faca) doar dupa copiile mai noi ale columnei. Pe langa cele doua copii recente, cea de la Bucuresti, si o a doua, aflata la Roma, la Muzeul Civilizatiei Romane, mai exista alte doua copii, ambele din secolul al Xix-lea, una in Franta, facuta la cererea lui Napoleon al Iii-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusa in Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra. Abia dupa studierea tuturor acestor reproduceri vom putea sti mai multe.
Ramanand deocamdata in domeniul speculatiilor, putem presupune, fara a ne teme ca ne departam prea tare de adevar, ca cel care a sters scena a vrut sa apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pana acum, ci pe cea a lui Decebal. Sinuciderea regelui era un episod demn de toata admiratia, in fata caruia contemporanii si-au plecat capul: un rege care a luptat pana in ultima clipa pentru poporul sau si care nu a acceptat sa fie prins si dus sclav la Roma. Insa scena prezentarii capului sau desprins de trup (poate impreuna cu mainile taiate, asa cum indica sursele) era o imagine umilitoare si dureroasa pentru daci, pentru urmasii lor si pentru amintirea regelui dac. Aruncarea acestui trofeu pe scarile Gemoniei si lasarea lui ca prada batjocurii romanilor a dus umilinta pana la limitele ei cele mai greu de suportat. Cel mai probabil, cineva a vrut sa stearga din istorie acest episod sangeros, tragic si umilitor. Lipsa totala de preocupare a specialistilor pentru acest incident semnificativ a dus la ingroparea unei informatii de mare interes. Poate intr-o zi vom afla numele acestui justitiar. Dar chiar daca va ramane anonim, fapta lui trebuie investigata, pentru a-i afla motivatia, ca si epoca in care un astfel de gest s-ar fi putut produce.

Imparatul Traian, reprezentat pe columna
Pedepsirea lui Traian

Traian a avut o faima buna printre contemporani si chiar multa vreme dupa moartea sa. Ziua lui de nastere era inca sarbatoare nationala in secolul al Iv-lea. Chiar daca unii istorici antici l-au mai criticat, in ansamblu a fost considerat un imparat bun, un model. Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrand forta de lupta a dacilor si ducand la Roma o jumatate de milion de prizonieri, daca e sa dam crezare surselor vremii. Si totusi, ceva s-a intamplat cu posteritatea lui Traian. Este de neinteles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, in care se pomenea de daci, au disparut. Cu greu ne putem imagina ce s-a intamplat. Intr-o scurta enumerare, au disparut: jurnalul de razboi al lui Traian, intitulat “Dacica” (sau “De bello dacico”); cartea medicului lui Traian, Crito, intitulata “Getica”; scrierea lui Apollodor din Damasc, despre constructia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel putin patru la numar), care au scris despre imparat si despre razboaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus; capitolele din istoria aceluiasi autor, in care erau infatisate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisa de Dio Chrysostomos, invatat exilat in Dacia in vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian; edictul lui Traian, in care erau consemnate toate operatiunile din timpul celor doua razboaie, ca si cheltuielile de razboi; scrierile lui Pliniu cel Tanar, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit si el pe larg despre cucerirea Daciei; poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris in versuri istoria razboaielor cu dacii; istoria Daciei, cuprinsa in capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisa de Plutarh, celebrul istoric grec; capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus; istoria domniei lui Traian semnata de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiasi autor, care tratau despre razboaiele lui Domitian si expeditiile lui Traian in Dacia. Doar din acestea din urma ne-au ramas niste rezumate stangace: singurele informatii care au ajuns pana la noi despre razboaiele cu Traian. In rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pana la noi nu a ajuns nici macar un rand!
Este oare o coincidenta, o simpla intamplare, disparitia tuturor acestor documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute si la o data greu de precizat, o incercare de stergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel putin a episodului dacic? Inca si mai ciudat este ca si monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soarta asemanatoare cu cea a cartilor. Doar Columna, mare, impunatoare si greu de doborat, a ramas in picioare. Putina lume stie ca a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, conceputa si realizata exact in acelasi stil si cu acelasi talent ca si reliefurile de pe Columna, dar pe o suprafata plana. Este vorba de marea friza a lui Traian, ce masura 32 de metri (dupa unii chiar peste 100 m!) si impodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, disparut astazi. Abia in aceasta friza, care condenseaza intr-un fel razboaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasa. Dupa numai doua secole, forul lui Traian este profanat de urmasi, friza sparta in mai multe bucati, dintre care patru au fost incastrate in Arcul lui Constantin, precum si opt statui de daci, utilizate la impodobirea aceluiasi Arc. Imparatul Constantin cel Mare se nascuse la sudul Dunarii, la putini ani dupa retragerea romanilor din Dacia, zona locuita de daci. Nu este exclus ca aceasta obarsie moeso-daca a lui Constantin sa-l fi determinat pe imparat sa-si impodobeasca Arcul cu statui de daci si sa distruga monumentul lui Traian, pentru a-l incorpora in al sau.
Stim, asadar, ca la doar doua secole dupa moartea sa, forul lui Traian incepea sa fie descompus. Un astfel de gest nu se poate explica decat prin caderea in dizgratie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru inaintasii lor. In acest fel s-ar putea explica disparitia aproape in totalitate a documentelor lui si ale celor despre el, precum si spolierea monumentelor inchinate lui. Probabil tot atunci a fost doborata de pe Columna statuia colosala de bronz aurit a imparatului, probabil atunci a fost jefuita si urna de aur ce ii adapostea cenusa, asezata in soclul Columnei. E adevarat, nu avem absolut nici o informatie directa in acest sens. Dar daca aceste presupuneri nu sunt gresite, putem intelege de ce, odata cu Traian, au disparut din istorie si dacii. Ramane insa o mare enigma: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, in ochii compatriotilor lui, imaginea unui imparat bun si drept. Poate vreunul dintre imparatii Romei de origine dacica, despre care istoria noastra nu pomeneste niciodata, a vrut sa razbune tragica soarta a dacilor. Sau poate altcineva, mult mai tirziu, caci unele scrieri despre daci inca erau citate in secolul al Vi-lea. Sau poate e doar o simpla razbunare a sortii… Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea si revolta pentru inrobirea Daciei au dainuit, iar gestul stergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede in acest sens.

KGB 150x150 Cum isi construia KGB ul retelele de spioni

autor: Aciduzzul

http://www.badpolitics.ro/cum-isi-construia-kgb-ul-retelele-de-spioni/

Hai sa consideram asta o poveste de adormit copii. Ca sa nu avem discutii si repercursiuni. Dupa accesele de independenta fata de Moscova ale lui Nicolae Ceausescu din 1968 (lucru de netolerat de Kremlin), URSS a pus la cale schimbarea acestuia cu un conducator fidel Moscovei si repunerea Romaniei in sfera de influenta directa sovietica. Planul intocmit de KGB s-a numit “Dniestr” (Nistru, trad.). Planul a iesit in 1989, cand Ceausescu a fost pedepsit, iar Moscova si-a impus un fidel la conducerea Romaniei. Initial a fost Ion Iliescu, acum fidelul Moscovei este Traian Basescu. A tinut piept Moscovei doar UM 0110, divizia anti-KGB, o divizie ultra-secreta a Securitatii. Cheia magica sta in arhiva acestei unitati.

Datele problemei

1. Spionii sovietici sunt crescuti de tineri

Dupa ocuparea tarilor din Europa de Est, KGB solicita conducerilor comuniste din tarile ocupate sa-i trimita pachete de studenti. La studii. Trebuiau sa fie selectati din diverse domenii de activitate, in scopul pregatirii de cadre in spiritul comunist pentru victoria socialismului in tarile ocupate. Nu au fost trimisi numai studenti, si oameni de studii medii/inferioare. La pregatire militara. Nicolae Ceausescu a fost pregatit in URSS, la fel si Ion Iliescu.

Pe scurt, pregatirea consta in spargerea grupului de tineri din anumita tara, dispersarea lor intre studenti rusi si din alte tari. KGB plasa patru oameni care sa-i devina prieteni, printre care o femeie si unul rezistent la alcool. Acestia ii prezentau comunismul drept raiul pe pamant, amenintat de dusmanii de moarte: capitalistii. Comunismul trebuia promovat si aparat. Astfel ca, in caz de atac strain (precedentul a fost interventia straina din razboiul civil cu “albii”, adica armata tarului din 1919), comunistii din toate tarile sa lupte pentru URSS. Apoi i se prezenta o “tinta”, un student aparent neconvins, asupra caruia respectivul trebuia sa prezinte informatii. Bineinteles, si “tinta” era deja pregatit pentru asta. Ofiterul care se ocupa de recrut in verifica astfel, apoi ii dadea misiuni mai complicate, pentru a-l pregati.

La ce foloseau femeia si betivul? In caz de ceva, cadetul era santajat. Fie la o betie facea ceva, fie se cupla cu femeia si in ambele cazuri, KGB avea poze. Cine nu dadea rezultate deloc, era cauza pierduta. Cazul chinezului Li Peng, care a ajuns premierul RP Chineze, trecand de filtrele serviciilor secrete din China comunista. KGB nu a putut sa faca nimic din el. Era inutilizabil.

Alteori, cadetul se intorcea instruit in tara de origine, unde o lua razna. Se preda serviciilor secrete din tara lui sau o lua pe o cale independenta. Adica se folosea de instruire pentru a servi cauza socialismului din tara respectiva, incercand sa se distanteze de situatia de aservire fata de Moscova. Era cazul nationalistilor, care deveneau inamicii de moarte ai URSS. Exemple: Dubcek (Cehoslovacia), Tito (Iugoslavia) si Ceausescu (Romania).

Cazul de succes era cadetul instruit, fidel Moscovei. Pentru merite deosebite, unii erau promovati. Patrunsi de cultura si civilizatia rusa, de principiile comunismului, de ideea de construire a socialismului la nivel mondial, deveneau oameni de incredere oricat de tarziu. Ion Iliescu a fost seful studentilor straini hidroenergeticieni de la Moscova, apoi invitat constant la reuniunile Komsomol-ului (Organizatia Tineretului Leninist, un fel de UTC sovietic).

2. Cand se schimba la Moscova, se fac schimbari peste tot

Principiu de baza in coordonarea tarilor ocupate: oricand se intampla o schimbare de conducere la Moscova, noua conducere schimba conducerile locale. Adica noul lider de la Kremlin isi punea oamenii lui in tarile ocupate. Stalin a murit in 1953, dupa care a urmat interimar Malenkov. Apoi Hrusciov (1953-1964). Gheorghiu Dej s-a conservat la putere (era omul lui Stalin) aruncandu-i in fata la mazilire pe Ana Pauker, pe motiv ca… de cand se lupta cu oamenii lui Stalin! Cica destalinizarea a inceput in Romania inca din vremea lui Stalin.

Apoi Brejnev (1964-1982). Dej a murit in 1965, dupa ce a venit de la tratament, din Moscova… Ceausescu parea reformist si usor controlabil. A venit in postul de secretar general al PCR in 1965, si presedinte al Consiliului de Stat (adica presedintele deplin al tarii) in 1967 (interimatul dintre 1965-1967 a fost asigurat de Chivu Stoica).

Ceausescu nu a mai corespuns din 1968, cand a acuzat public invazia Cehoslovaciei. A fost schimbat abia in 1989. I-a rezistat lui Brejnev, abia Gorbaciov care a pus punct comunismului ca instrument al Rusiei de hegemonie l-a putut dobori.

Gorbaciov a venit cu ideea minune ca trebuie sa reformeze sistemul din temelii, sa introduca glasnost (libertatea cuvantului) si perestroika (libertatea initiativei economice). Astfel, se pot crea supape pentru a rabufni pe undeva frustrarile popoarelor ocupate. Apoi, controlul Rusiei asupra tarilor ocupate dar si (atentie!) anexate (adica celelalte 14 republici componente ale URSS) nu trebuie sa se mai faca prin comunism, ci altfel. In acest mod, Vestul era lasat fara inamic. Promovarea oamenilor fideli Moscovei in structurile de informatii, de stat si de afaceri ale tarilor foste ocupate si foste anexate, apoi admiterea in structurile NATO si UE ale acestor tari vor crea Rusiei situatia ideala de obtinere a informatiilor. De ce sa momesti straini, sa trimiti agenti, cand ei pot sa-ti preia agentii tai cu bratele deschise?

3. Daca schimbarea nu se face de bunavoie, o face Moscova cu forta

Nicolae Ceausescu s-a folosit de instruirea militara din URSS, pentru a avansa in aparatul de partid si de stat. A venit pe val in 1965, ca om al lui Brejnev. Din 1968, nu a mai corespuns. Moscova a pregatit schimbarea liderilor din Cehoslovacia (Dubcek), Iugoslavia (Tito) si Romania (Ceausescu), acuzati de distantarea fata de linia Moscovei, prin invadarea acestor tari. Prima a fost Cehoslovacia. Invazia Romaniei si a Iugoslaviei nu au mai fost puse in practica.

Planul intocmit de KGB pentru Romania se numea “Dniestr” (adica Nistru). Impunea schimbarea liderului de la Bucuresti. Doua variante: invazia militara de catre trupele Pactului de la Varsovia, sau rasturnarea lui Ceausescu prin lovitura de palat/revolutie. Planul a iesit in 1989.

Potrivit notei trimisa la Bucuresti de ministrul britanic de Externe de atunci Michael Steward, invazia era programata pentru 22 noiembrie 1968 ora 04:00, efectivele de invazie se ridicau la 150.000 militari, trupele fiind trimise de URSS, Ungaria si Polonia.

Culmea, perioada aceea tensionata a fost ideala pentru serviciul militar de contrainformatii sa descopere agentii sovietici care au fost pusi la treaba. Astfel, generalul Ion Serb, comandant al Armatei a 2-a romane, agent GRU, a fost prins cand transmitea sovieticilor planurile de dislocare a fortelor militare din Moldova, aplicatii militare si tipurile de armament, altele decat cele din Tratatul de la Varsovia, procurate de Armata Romana. Tot in 1968 au “cazut“ alte doua cartite GRU, generalii Floca Arhip si Vasile Petrut.

4. Economic, comunismul este o prostie

Distantarea lui Ceausescu fata de Moscova a fost puternica dupa 1968. Occidentalii au gasit o voce in blocul comunist care sa se opuna URSS, comunistii chinezi au gasit un aliat in Europa de Est, Germania de Vest a gasit un partener de discutii in lumea comunista. Nefericite au fost efectele vizitelor in Coreea de Nord si RP Chineza, dupa care a vrut si el cultul personalitatii (tineti minte demonstratiile, manifestatiile, poeziile…). A contractat credite, a industrializat Romania. Nefericita a fost ideea de a construi tara pe bucati: iau banii azi, construiesc, maine produc si vand, poimaine dau banii inapoi, raspoimaine iau alti bani. Investitiile nu s-au facut cu cap. Adica nu s-a investit in modernizare, doar in bifare. Luam un echipament aici. Deci am bifat, la revedere.

Nu se gandea nimeni in 1985 ca acel echipament era deja depasit tehnologic, fiind luat cu 10-15 ani in urma. Iar acele echipamente se mai gaseau in uz in 2000…

Alt pas nefericit a fost ideea ca dupa ce termina de achitat imprumuturile (a vandut chiar mancare si materii prime pentru a plati mai repede), sa stranga el bani si apoi sa-i imprumute cu dobanda.

Lipsa de calitate determinata de absenta competitei interne (“intrecerea socialisa” nu suplinea), lipsa competitiei determinata la randul ei de interzicerea initiativei private in economie, lipsa motivarii oamenilor determinata de salariile fixe indiferent de rezultate, furturile masive la orice scara determinate de vanzarea a cat mai multor produse la export, lipsa de competitivitate a produselor determinata de investitii zero in modernizare si retehnologizare, lipsa de informare a lui Ceausescu asuprea starii reale determinata de rapoartele umflate date de diversi oameni din sistem care vroiau sa parvina prin prezentarea unor cat mai “stralucite” rezultate, lipsa de forta de munca bine proportionata si atent pregatita determinata de mascarea somajului prin supradimensionarea fabricilor pentru a angaja oameni care nu aveau efectiv ce sa mai lucreze (lucru ce a generat spirala cresterii artificiale a populatiei pentru ca niciodata nu erau oameni disponibili pe piata muncii) au dus la clacarea economiei.

Se produceau 3 suruburi, se raportau 10, iar Ceausescu cerea ca 8 sa fie vandute la export. Spirala lipsei de bani intrati in tara mai era generata de faptul ca, in 1985 de exemplu, Romania producea produse la nivelul tehnologic al 1970, ca de atunci erau echipamentele, la pret de 10 dolari. Olanda producea la nivelul anului 1985, la pret de 5 dolari. De unde ai fi cumparat? Astfel, Romania producea pe stoc. Din putinul produs, se dadea pe barter suruburi contra portocale prin diverse tari africane, care nu-si permiteau sa dea 5 dolari pe un surub olandez si pana la urma Romania accepta portocale de 2 dolari.

5. UM 0110, singura care lupta efectiv impotriva URSS

In acest timp, Ceausescu a creat propria Securitate, UM 0920/A, devenita apoi UM 0110. O divizie secreta, aparte de restul DSS (Departamentul Securitatii Statului). Era secreta chiar si fata de DSS, care nu stia nici macar care sunt agentii si nici unde este sediul. Acum se stie, era in strada Roma, unde este acum policlinica SRI. Atunci la intrare era DGDAL, o directie a Primariei Bucuresti pentru plata chiriilor. Genial! Unde sa ascunzi ceva mai bine, decat la vedere? O institutie publica, unde putea intra oricine. Nimeni nu stia ce se afla pe un coridor, dincolo de o usa darapanata: cea mai secreta si eficienta divizie de Securitate. Adevarata urmasa a Directiei Generale a Politiei de Siguranta, pe scurt “Siguranta”, serviciul de informatii al Romaniei capitaliste din perioada interbelica. Iata diferenta dintre un serviciu secret si un serviciu de informatii.

Atributiile UM 0110 erau contrainformatiile, adica supravegherea serviciilor de informatii din celelalte tari comuniste, in mod special KGB si cu o atentie aparte pentru STASI (din RDG) si pentru AVO (din RP Ungara). I se spunea “unitatea speciala anti-KGB”.

Divizia care se ocupa de contrainformatii pe tari occidentale era UM 0195.

De mentionat ca Securitatea a fost creata de catre SMERSH in 1948. SMERSH era “Brigada Mobila”, adica o directie a NKVD (precursorul KGB), cu misiunea de a elimina serviciile de informatii ale tarilor ocupate si inlocuirea lor cu un serviciu de informatii nou, de tip sovietic si subordonat URSS. Seful SMERSH pe Romania in acea perioada a fost Alexandru Nicolski (nume real: Boris Grunberg), initiatorul metodei de reeducare prin tortura de la inchisoarea Pitesti.

Si inca o precizare: toti comunistii din perioada interbelica si apoi de pana la Nicolae Ceausescu erau agenti sovietici. Singura exceptie notabila a fost Lucretiu Patrascanu, care stiti ce a patit. Nicolski/Grunberg a fost capturat in perioada interbelica atunci cand a intrat in misiune in Romania chiar in apropierea unei localitati de granita. Ca dovada ca era un agent slab sta faptul ca a fost dus la politie pentru ca nu stia decat limba rusa si nu a putut raspunde politistului in limba romana, iar actele de asupra sa erau falsuri grosolane evidente.

Revenind, UM 0110 si-a facut bine treaba, avand in arhiva detalii despre reteaua KGB in Romania, numele sovieticilor de legatura si cu siguranta numele agentilor sovietici din Romania. De la UM 0110 a venit raportul direct catre Ceausescu privitor la revolutia care urma sa se intample. In stenograma sedintei CPEx din 17 decembrie 1989, Nicolae Ceausescu declara: “aici sunt actiuni puse la cale atat din est si din vest, care s-au unit pentru a distruge socialismul, ca vor un socialism uman capitalist”. Apoi am avut glasnost si perestroika, nu?

6. Ce face KGB cand invadeaza o tara: distruge dovezile si ucide combatantii

In 1944, rusii au putut sa puna mana pe arhiva Sigurantei, apoi sa o trieze, distrugand documentele care vizau agentii NKVD care au operat pe teritoriul Romaniei, precum si toate operatiunile NKVD care vizau Romania. Adica toata arhiva cu informatiile despre activitatea seviciilor de informatii sovietice CK, OGPU, INO si NKVD. Arhiva perioadei 1917-1944 a fost triata de rusi pana in 1945.

In 1968, dupa invazia Cehoslovaciei, rusii au patruns in birourile serviciului de contrainformatii cehoslovac anti-KGB, i-au fortat pe agenti sa le arate arhiva, i-au pus cu fata la fisete si i-au impuscat in ceafa. Arhiva a fost triata.

7. In 1989, KGB a venit in Bucuresti sa distruga dovezile

In 22 decembrie 1989, niste civili cu banderole tricolore de revolutionari au venit sa “protesteze” in fata DGDAL, pe strada Roma. Au intrat in sediu si s-au dus direct la UM 0110. Au gasit fisetele goale. Invatand lectia din 1944 si din lectia cehoslovaca din 1968, agentii romani au fost gasiti fara arhiva. Nu exista proba incriminatorie pentru uciderea pe loc a agentilor. “Repetitia” a fost in 1968, cand dupa mitingul din 21 august, potrivit dr. Cristian Troncota, au fost fotocopiate arhiva operativa a Securitatii, arhivele MApN, a Ministerului de Externe, a CC al PCR, a Sectiei de Manuscrise a Academiei si Arhiva Statului. Microfilmele au fost depozitate intr-un loc sigur. Atentie, obiectivele principale ale UM 0110 din 1989 era urmarirea grupului “Corbii”, din care faceau parte Nicolae Militaru si Ion Iliescu.

Potrivit sefului unitatii anti-STASI, Ioan Rusan, “noi aveam toata schema de spionaj sovietica din Romania si le stiam retelele. Ei nu puteau supravietui cu retelele in Romania democratica, infiltrate in viata politica, in stat si noi sa stim cine sunt. Au gasit fisetele goale. Unele informatii se gasesc si in alta parte, ei insa nu au stiut daca le-am distrus sau le-am dus in alta parte. Asa am scapat. (…) Dosarele noastre contineau probe asupra legaturilor cu spionajul sovietic, asta era problema, nu numele spionilor romani, cat legaturile lor cu spionii sovietici, cu nume, functii, asta ii interesa cel mai mult. Rusii voiau sa ne termine”.

De locatia exacta a unitatii stiau doar agentii, seful unitatii si seful Securitatii, col. Iulian Vlad. Tinta atunci a fost seful unitatii, care se afla in alta locatie, aflata pe o strada paralela (pe Londra). A fost evacuat in timp util, deoarece era urmarit pentru a fi ucis de agentii sovietici.

Ca sa vedeti ce ar fi patit, sa luam exemplul sefului trupelor USLA (Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista), col. Gheorghe Trosca. De precizat ca UM 0110 era in relatii excelente cu USLA, avand relativ acelasi fond. A fost executat in noaptea de Craciun a anului 1989, in fata Ministerului Apararii unde fusese atras intr-o ambuscada. Cadavrul colonelului si cele ale colegilor sai au stat zile intregi in strada. Fiindca erau prezentati drept teroristi, trupurile celor ucisi in fata MApN au fost batjocorite sub ochii militarilor.

Specialistii anti-KGB pun uciderea colonelului Trosca, fost sef al contra¬infor-matiilor militare, pe seama agentilor rusi prezenti in numar mare la asa-zisa revolutie din decembrie 1989 si in fruntea structurilor de comanda ale Frontului Salvarii Nationale. Conform acestora, Trosca documentase indelungata activitate de spion al GRU a generalului Nicolae Militaru, care tocmai fusese instalat Ministru al Apararii de Ion Iliescu.

Asadar, noua putere acuza faptul ca exista teroristi. In fapt, agentii sovietici se luptau cu agentii de contrainformatii. Un exemplu de polite vechi care au fost platite atunci este ce prin care agentul sovietic Nicolae Militaru il cheama la MApN pe Gheorghe Trosca… Apoi, cadavrul ii este expus cu titulatura de “terorist”. Inamicii noului regim fidel Moscovei erau asadar trupele USLA si agentii UM 0110, care nu au tras un foc. Atunci cine a tras? Trupele de cercetare-diversiune ale armatei al caror istoric se poate urmari usor? Trupele de Securitate care primisera ordin sa stea? Sau armata, ai carei soldati trageau aiurea? In fine… dupa cele 168 de victime de dinainte de 22 decembrie, au urmat alte 1.050 dupa 22 decembrie, cand deja se instalase noua putere.

8. Hmm… noua putere revolutionara desfiinteaza unitatea care lupta cu KGB

UM 0110, ce purta indicativul secret “Z” a fost desfiintata chiar la finele lunii decembrie 1989, de Virgil Magureanu, pe atunci doar asistent la “Stefan Gheorghiu”. A fost reinfiintata in 1994 si i s-au restrans atributiile in 1998. Potrivit unui rezervist: “In 1998 a fost chemat activul unitatii succesoare 0110 si ni s-a ordonat scurt sa ridicam dis¬pozitivul de pe maghiarii re¬vizionisti si sa inchidem dosarele deschise. Pentru ca, trebuie sa intelegeti, si noi si fosta 0110 se ocupa atat de KGB si STASI cat si de AVO si urmasele lor. Am zis, bine-bine, dar avem spioni documentati, in lucru, oficiali – unul dintre ei este secretar de stat azi – ce facem cu ei? Nimic, a fost raspunsul. E ordin de sus, de la Cotroceni. Unii au rabdat, altii au plecat. Cam asta cred ca e situatia si acum in SRI, in ceea ce priveste desfiintarea “Z”-etului. In 1989, Armata, sub conducerea cadrelor GRU si KGB reactivate de generalul Nicolae Militaru, a preluat o mare parte din DSS. Multe dintre cartitele infiltrate atunci sunt si azi la putere”.

In iulie 2008, arhiva CNSAS includea 1,7 milioane de dosare, dintre care peste un milion erau fond informativ de la SRI (dosare celor urmariti), 400.000 dosare de fond retea (dosarele de cadre), 10.000 dosare de fond penal (daca urmaritul avea o condamnare) si 2.500 dosare din arhiva UM 0110.

9. Hai sa vedem daca planul s-a indeplinit

Potrivit fostului general de Securitate Ion Mihai Pacepa (omul cu cel mai inalt grad intr-un serviciu de informatii comunist care a defectat), operatiunea “Dniestr”avea cinci prevederi de baza:

1) preluarea conducerii Armatei si Securitatii de catre un inalt ofiter roman recrutat de organele sovietice;
2) crearea unui Front al Salvarii Nationale – care figura si in planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne prosovietice in Grecia si Spania;
3) atragerea simpatiei internationale prin lansarea zvonului ca zeci de mii de oameni au fost ucisi de teroristi straini, veniti in ajutorul lui Ceausescu;
4) informarea permanenta a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat;
5) solicitarea interventiei militare a URSS, in cazul in care succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.
10. Ce nume sonore erau spioni sovietici

Liviu Turcu a dat in Jurnalul National o lista a celor urmariti de Securitate. Atentie al numele celor urmariti de UM 0110 ca agenti sovietici si a celor urmariti de UM 0195 ca agenti straini vestici:

- Adrian Nastase, deputat PSD: fond informativ la nivelul UM 0625, UM 0195, UM 0544;
- Teodor Melescanu, senator si prim-vicepresedinte al PNL: fond informativ la nivelul UM 0544, UM 0195, UM 0625;
- Mircea Cosea, deputat PNL: fond informativ la nivelul UM 0544, UM 0625, UM 0195;
- Mircea Pascu, deputat PSD: fond informativ la nivelul UM 0544, UM 0195, UM 0110;
- Radu Vasile, fost premier: fond informativ la nivelul UM 0610 si al Securitatii Municipiului Bucuresti;
- Eugen Dijmarescu: fond informativ la nivelul UM 0544, UM 0195, UM 0625;
- Alin Teodorescu, deputat PSD: fond informativ la nivelul Directiei a II-a, Securitatea Municipiului Bucuresti;
- Viorel Hrebenciuc, deputat PSD: fond informativ la nivelul UM 0110, UM 0195;
- Serban Mihailescu, senator PSD: fond informativ UM 0544, UM 0195;
- Ilie Sarbu, senator PSD: fond informativ la UM 0610;
- Gelu Voican Voiculescu: fond informativ la nivelul Securitatii Municipiului Bucuresti.

11. Urmatoarea generatie de agenti ai Moscovei: Traian Basescu

Potrivit Nicoletei Nap, de la Buna ziua Ardeal, amiralul Gheorghe Anghelescu, a sef al Marinei Comerciale, era seful lui Traian Basescu, comandantul navei Biruinta. Intre 1987-1989, Anghelescu il trimite pe unul dintre preferatii sai, Traian Basescu, cu avizul Securitatii, la Anvers, ca reprezentant al NAVROM. Tot atunci, Silviu Predoiu, este ofiter sub acoperire DIE, este trimis la Anvers, ca reprezentant comercial, avand biroul alaturat de cel al lui Traian Basescu.

Dupa 1989, Gheorghe Anghelescu este propus de noul sef al Marelui Stat Major Vasile Ionel (instruit la Moscova si urmarit de UM 0110 ca agent sovietic) sa fie numit de agentul sovietic Nicolae Militaru (ministrul al Apararii) in fruntea Marinei Militare Romane. Va detine functia pana in 1997.

Anghelescu ii sugereaza in 1991 lui Ion Iliescu sa-l numeasca pe pupilul sau Traian Basescu (membru FSN) in postul de ministru al Transporturilor, cu acordul lui Petre Roman. Gheorghe Marin, fost coleg de facultate al lui Traian Basescu si celalalt pupil al lui Anghelescu, devine sef al Centrului de Calcul al Fortelor Navale din cadrul Marinei Militare, cu acordul lui Vasile Ionel.

Tatal lui Silviu Predoiu, poreclit “Tiganul”, a fost sef al serviciului de contrainformatii militare al Inspectoratului General al Militiei. A fost dat jos in 1986, ca urmare a legaturilor suspecte cu tatal lui Gheorghe Fulga, apropiat al grupului de agenti sovietici Iliescu-Militaru.
Dupa ce a ajuns la putere, Traian Basescu l-a numit pe viceamiralul Gheorghe Marin la conducerea Statului Major General. Primul marinar din istoria Romaniei ajuns in aceasta functie!

Basescu la tinut pe Gheorghe Fulga cat a putut la sefia SIE, apoi l-a investit imediat ca interimar pe Silviu Predoiu. Tinerii din institutie l-au poreclit “Plesita 2″, pentru incultura sa si limbajul de prost crescut. A facut numiri pe ochi frumosi si a facut destituiri arbitrare. De atunci, au fost preferati si promovati agentii cunoscuti ca simpatizanti ai PD, sau apropiati cercurilor din PD. Restul au fsot marginalizati sau au primit atributii minore.

Elementul de aur este acela ca mentorii tripletei Traian Basescu-Gheorghe Marin-Silviu Predoiu sunt suspectati sau au fost urmariti ca agenti sovietici/rusi. Vasile Ionel era in grupul “Corbii” (Iliescu-Militaru), Gheorghe Anghelescu era urmarit de UM 0110 biroul Constanta, Adrian Isac a fost in atentia UM 0195, Gheorghe Fulga era urmarit de UM 0110 biroul Brasov, Mihai Caraman era in atentia UM 0195, iar Petre Roman era in atentia 0544 (din cadrul DIE).

Mai trebuie adaugat ca Silviu Predoiu a fost numit in 1992 de Ion Iliescu, la propunerea lui Gheorghe Fulga, in postul de de director al Directiei Generale de Securitate a SIE. CIA a semnalat faptul ca Adrian Isac a colaborat neoficial cu Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, agent al FSB, serviciul secret rus (continuatorul KGB).

12. Dupa 20 de ani, tot omul Moscovei e la conducerea Romaniei

Traian Basescu a fost pupilul, protejatul, favoritul agentului sovietic/rus Gheorghe Anghelescu. Nu cumva l-a racolat si instruit pe Traian Basescu in directia servirii intereselor ruse? Iata legatura lui Traian Basescu cu FSB, serviciul rus de informatii. De aici incolo, vedeti ca actiunile si declaratiile lui Traian Basescu au servit direct sau indirect interesele Rusiei. Pana la reinceperea din plin a activitatii UM 0110, cu tinta pe Rusia, nu se va face curatenie in tara asta. Lucru care se poate face, daca cu sprijinul CIA si MI6.

13. (Numar cu ghinion) Felicitari romani! Ati pus presedinte un agent rus.

Sper ca v-a placut povestea. Dupa cum am spus la inceput, e doar o poveste de adormit copii. Culeasa asa, de pe net, de ici de colo.
Noapte buna, copii!

Sursa: Blogul Moshului

 

Prin a doua jumatate a anilor ’80 Centrul de Istorie Militara al Ministerului Apararii Nationale avea in atentie tema respectiva; dintre lucrarile publicate si traduse in limbile de circulatie internationala figura si “Teroarea horthisto-fascista in Transilvania” de Oliver Lustig. Din pacate, dupa ’89 autorul a intrat intr-un con total de umbra, ca nu am ami auzit nici de numele si nici de lucrarile sale. E adevarat, filo-maghiaristii si anti-antonescianistii de la noi l-ar face bucati pentru cele scrise de el atunci.

.

2010/12/13 m.valcu-mehedinti m.valcu-mehedinti <m.valcu-mehedinti@clicknet.ro>

Într-o emisiune de la TVR1, pe ziua de 12.12. 2010, s-a dat pe post un film cu o groapă comună, având oseminte omeneşti.  Groapa era, undeva, în imediata apropiere a oraşului Borşa. Prezentatoarea emisiunii a spus că aparţineau evreilor, împuşcaţi pe timpul regimului Ion Antonescu.
Ceea ce a comentat respectiva prezentatoare, fie că este o analfabetă în cunoştinţele elementare de istorie, fie că a făcut-o intenţionat, pentru a induce în gândirea celor neavizaţi, a telespectatorilor fără o cultură elementară de istorie, acest neadevăr, insultând, denigrându-i pe români.
Să încercăm să analizăm filmul respectiv:
1. Groapa cu osemintele omeneşti există. Doar am văzut-o în film. Nu se poate contesta existenţa ei.
2. De unde se ştie că acele oseminte erau evreieşti şi nu erau ale românilor? S-a arătat că ziarista se sprijinea pe afirmaţiile unor oameni, care în perioada 1940-1944, aveau vârste cuprinse între 4 şi 7 ani. Se poate oare pune bază pe afirmaţiile, memoria unor copii sub 7 ani? Şi de unde ştiau acei copii că acolo fuseseră împuşcaţi evrei (o parte dintr-o coloană mai lungă), iar foarte mulţi fuseseră duşi de către jandarmi peste deal. Şi cum se face că martorii aceştia scăpaseră cu viaţă din acel masacru şi, încă mai mult, după genocid, îi mai şi însoţiseră pe jandarmi şi văzuseră că prizonierii fuseseră trecuţi peste coama dealului. Martorii sunt unguri sau români? Dacă sunt unguri, atunci se înţelege de ce vor să arunce vina pe jandarmii români, care, în acea perioadă se retrăseseră de mult cu armatele române…
3. Care este cauza că pentru aşa-zisul holocaust al românilor împotriva evreilor se duce o propagandă acerbă şi despre miile de asasinate, comise asupra românilor din Transilvania de Nord şi Maramureş, de către armatele ungureşti, bandele ungureşti şi ale secuilor, ca şi de către mulţi civili unguri nu se suflă nici o vorbă? Domnul Băsescu spune că a lăcrimat la monumentul holocaustului asupra evreilor, dar pentru miile de români ucişi de “prietenii” maghiari (să nu se uite că în acele timpuri eram aliaţi), nu are nici chiar cunoştinţe destul de elementare că s-ar fi întâmplat aşa ceva… La ştiinţa de carte a dânsului şi cu sfătuitori ca Patapievici, Tismăneanu, Stolojan (să mă scuze că le-am spus pe numele româneşti), este normal să nu afle despre crimele ungurilor. Dacă astăzi nimeni nu scoate o vorbă, istoria îi va judeca.

Pentru îmbogăţirea cunoştinţelor ziariştilor, redactorilor, reporterilor şi tuturor prezentatorilor de la televiziunile româneşti mă simt obligat să redau câteva date:
Borşa fusese ocupată de către  Corpul VIII Armată Ungară (Batalionul 12 Grăniceri Frontieră) în etapele II-III, (06 – 07.09.1940). Administraţia militară ungară s-a instalat la 12.09.1940 şi a durat până la 25.11.1940, când a fost înlocuită cu administraţia civilă. Aşadar, acei oameni (probabil bărbaţi, femei, copii, fiindcă prezentatoarea nu a spus dacă erau maturi sau copii) au fost asasinaţi pe timpul ocupaţiei regimului Horthy, nu al generalului (mareşalului) Ion Antonescu, aşa cum a afirmat acea “mult şcolită” ziaristă.

4. Astăzi, la noi în ţară, se duce o ofensivă puternică pentru împământenirea ideii că românii sunt un popor crud, barbar, care a înfăptuit “holocaustul”. Cozile de topor ale unei anumite etnii, care ne conduce ţara, nu prididesc cum să inventeze fapte care să demonstreze “atrocităţile criminalilor români”. În această idee, invit să se meargă la memorialul evreilor (făcut de domnul primar general Oprescu şi ajutat cu parale de către guvern), să citească, pe peretele exterior din dreapta al acestuia, placa pe care scrie că numeroase trenuri au transportat evrei, din Transilvania de Nord către lagărul morţii Auschvitz. Dar nu se scrie că, pe atunci, Transilvania era sub stăpânire ungurească, nu românească, astfel că, prin această inscripţie, se lasă a se înţelege că regimul existent, atunci, în România, a ordonat acele crime. Aceasta este o diversiune prin omitere.

Fac apel către Domniile Voastre, care aveţi posibilitatea de a combate aceste minciuni criminale, să arătaţi, prin mass-media, adevărul. Să fie cunoscut de cât mai mulţi români, din toată lumea. Noi românii suntem paşnici, nu suntem agresori, extremişti (cum spunea, odată, domnul Patapievici, şeful Institutului de Cultură Român, punând semnul egal între naţionalism şi extremism. Cam în aceeaşi perioadă în care scria că Mioriţa este ca un cur pentru cultura românească).
Mircea Vâlcu-Mehedinţi

Pornind de la asasinarea lui I. Gh. Duca

În mod oficial, se recunoaşte că asasinarea lui I. Gh. Duca, la 29 decembrie 1933, pe peronul Gării Sinaia, s-a făcut la ordinul lui Corneliu Zelea-Codreanu. Motivul ar fi fost răzbunarea pentru faptul că primul-ministru al României din acea vreme dizolvase Garda de Fier. Cum se ştie, cu executarea sentinţei au fost însărcinaţi legionarii Nicolae Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace, sau Nicadorii, cum li s-a mai spus, după ce au fost condamnaţi pentru această crimă.

În acelaşi timp, şi regele Carol al II-lea ar fi jucat un rol în această poveste. Duşmănos, el nu uitase că, în 1930, cînd venise în ţară şi luase tronul, I. Gh. Duca spusese, la o reuniune a liberalilor: “Mai bine îmi tai mîna dreaptă decît să colaborez cu acest aventurier”. Respectiva supoziţie este întărită şi de “pasivitatea” Poliţiei, care, deşi informată despre planurile legionarilor, s-a mişcat nepermis de încet şi l-a lăsat pe I. Gh. Duca să se apere doar cu un singur agent personal, pe peronul întunecos al gării. Neoficial, atentatul de la Sinaia mai are o motivaţie, pe care am găsit-o în voluminoasa lucrare “Jurnal, 1929-1989″ – semnată de Şerban Milcoveanu, cel mai important legionar după Zelea-Codreanu. Pentru a lămuri pe deplin lucrurile, e necesar să o luăm mai de departe. Mai precis, din vremea cînd, pentru ca marile Puteri să recunoască Unirea de la 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost silit să-şi dea acordul ca toţi evreii din Principatele Române să fie “împămînteniţi”, adică să primească cetăţenia română şi să li se concesioneze Banca Naţională Română, cu dreptul de a emite monedă românească. Mai mult, în 1866, cînd se dezbătea proiectul noii Constituţii Române, care, la art. 6, prevedea că “religia nu poate constitui un obstacol în calea împămîntenirii”, s-au produs tulburări sociale în Bucureşti, soldate, între altele, cu incendierea marii Sinagogi. Protestau în special moldovenii, îngroziţi de malversaţiile evreilor, care, năpădind provincia dintre Siret şi Prut, controlau comerţul, agricultura şi practicau cămătăria cea mai neruşinată. Atunci au intrat în scenă Isaac Adolf Cremieux şi Benjamin Franklin Peixotto. Cremieux era preşedintele Alianţei Israelite Universale, înfiinţată în 1860, cu sediul la Paris, şi care aparţinea de organizaţia B’nai B’rith. Fusese ministru pe vremea “Guvernului provizoriu” de la 1848, din Franţa, şi milita pentru înfiinţarea Statului Israel în Moldova. Avocatul şi diplomatul american Peixotto fusese numit, în 1870, consul la Bucureşti, cu misiunea să apere interesele evreilor în România. Iscîndu-se incidentele cu proiectul noii Constituţii, Cremieux a venit la Bucureşti şi a început tratative secrete cu deputaţii români, cărora le-ar fi oferit 25 de milioane de franci, în schimbul adoptării unei Constituţii favorabile încetăţenirii tuturor evreilor aflaţi pe teritoriul ţării. Dar, cum tulburările nu conteneau, Ion C. Brătianu a limpezit situaţia, declarînd: “Evreii au devenit o plagă socială pentru România şi, cînd Naţiunea este ameninţată, se deşteaptă şi devine nu tolerantă, ci prevăzătoare”. Constituţia a fost votată aşa cum trebuia. Totuşi, după 13 ani de uneltiri, evreii au reuşit să o revizuiască în punctele ei esenţiale. Pînă aici, în chestiunea cu împămîntenirea evreilor în România, am consultat revista “Foaia naţională”, pe care am descoperit-o pe Internet. Mai departe, să-i dăm cuvîntul lui S. Milcoveanu, care ne oferă propria versiune despre asasinarea lui I. Gh. Duca. Mai întîi, prin 1925, la Congresul Studenţilor Legionari, s-a vorbit iarăşi despre Planul Cremieux-Peixotto, considerat drept un pericol ca forţele oculte să atenteze împotriva suveranităţii Statului Naţional Unitar Român, prin înfiinţarea Statului Israel pe teritoriul Moldovei. Prin 1933, problema a fost repusă pe tapet. Oculta mondială i-a ordonat lui I. Gh. Duca, mason cu rang înalt, să acorde cetăţenia română la peste 300.000 de evrei veniţi din Polonia şi din Rusia, concomitent cu exterminarea legionarilor, care se opuneau din răsputeri acestui plan. “Ghiţă, i-ar fi spus legionarul Gh. Cantacuzino-Grănicerul primului-ministru, al cărui apropiat era, dacă semnezi intrarea în ţară a evreilor, băieţii (legionarii – n.m.) te împuşcă!”. Basarabia şi Moldova, susţine Milcoveanu, erau rîvnite de evrei, pentru a face acolo o patrie a lor, o Republică Socialistă Sovietică Evreiască, după dorinţa iudaismului. (În 1938, 80% din populaţia Basarabiei era formată din evrei, care trăiau şi spînzurau acolo.) Sionismul dorea înfiinţarea Israelului în Palestina, ceea ce s-a şi realizat, în anul 1948. Dar I. Gh. Duca a semnat documentul, asumîndu-şi toate riscurile: “Mi-am semnat sentinţa de condamnare la moarte”, ar fi mărturisit el, într-un cerc restrîns. În acelaşi timp, însă, Guvernul Român tărăgăna împămîntenirea aromânilor goniţi din Grecia şi blocaţi la Salonic, fiindcă nu acceptau asimilarea de către greci. La data cînd a izbucnit cel de-al II-lea război mondial, evreii din România constituiau minoritatea etnică cea mai numeroasă (peste 2 milioane) şi, controlînd comerţul, industria şi finanţele, erau încredinţaţi că Planul Cremieux-Peixotto putea fi pus în aplicare. De asemenea, după 1945, cînd România a intrat în sfera de influenţă a bolşevicilor, izbînda lor părea tot mai aproape. Norocul nostru a fost că, brusc, Stalin a devenit antisemit şi antimason. (Anterior, Stalin le oferise evreilor Platoul Gobi din Asia Centrală, să-şi întemeieze acolo republica, iar englezii le-au oferit Uganda, însă evreii doreau România…).
Sîntem în anul de graţie 2010, cînd România a acumulat o datorie uriaşă, de aproape 150 de miliarde de euro, după unele estimări. Nu discutăm în buzunarele cui a intrat atîta bănet. Mai important ni se pare cum achităm această datorie Finanţei mondiale evreieşti, atîta vreme cît România nu mai are economie, iar resursele naturale le-a dat deja. În această situaţie fără ieşire, nu ne rămâne decît să alăturăm legendarilor Cremieux şi Peixotto numele lui Shimon Peres, actualul preşedinte al Israelului, care a declarat, nu de mult, că ţara lui are bani să cumpere România, sau altă ţară mai acătării. Să fie adevărat ce se zvoneşte în ultima vreme? Noi nu credem, dar, cică, am mai avea de primit încă vreo 40-50 de miliarde de euro de la FMI şi alte organisme financiare, controlate de evrei, după care, prin 2012, aceştia vor veni şi vor bate cu pumnul în masă: banii!. Şi, neavînd de unde să dăm înapoi nici măcar o leţcaie, pînă atunci, alde Băsescu, Ponta sau cine va mai fi, se vor lupta pentru aceste ultime tranşe de împrumut, după care vor zice: Poftiţi, domnilor, ţara e a dvs., cu populaţie cu tot! Banii i-aţi dat, marfa vă aşteaptă în galantar! Nu, nu delirăm. Internetul e plin de ştiri alarmante cu acest subiect, provenite de la Uniunea “Vatra Românească” şi din alte părţi. În ultima vreme, 500.000 de evrei au primit, deja, cetăţenia română, inclusiv dreptul de proprietate asupra locuinţelor, a unor fabrici, terenuri, păduri etc., iar românilor nu li s-a spus nimic despre această invazie tăcută, veritabilă agresiune împotriva Statului Român. Nu întîmplător, publicistul Teşu Solomovici a scris o carte intitulată “România iudaică”. Nu întîmplător, începe să se vorbească despre proiectul “Israel, în România”. Nu întîmplător, sănătatea, cultura şi învăţămîntul sunt lăsate de izbelişte, iar românii, sfătuiţi să emigreze unde or vedea cu ochii: ca să lase locul liber evreilor care se vor stabili în România, pentru mulţi dintre aceştia, ţara lor natală. În sfîrşit, nu întîmplător, se aud voci la Radio şi la TV, care au început să susţină ideea că numai un conducător străin – rege, preşedinte sau prim-ministru – ar mai putea să scoată ţara din marasmul moral şi economic în care s-a scufundat. Aşa să fie?
Paul Suditu

 

 

In insula Gotland (Marea Baltica) exista o piatra de mormant crestin al unui viking pe care se face referire la vlahi. Piatra dateaza de la anul 1066. In acea perioada, 70% din monedele de argint gasite in insula Gotland erau bizantine, ceea ce i-a determinat pe istorici sa creada ca “blakumen” se refera la vlahi.
Inscriptia in vikinga:
roţuisl : auk : roţalf : ţau : litu : raisa : staina : eftir : sy-… ţria : ţina : eftir : roţfos : han : siku : blakumen : i : utfaru kuţ : hialbin : sial : roţfoaR kuţ : suiki : ţa : aR : han : suiu :

Traducere in suedeza:
Rodvisl och Rodälv de läto resa stenarna efter tre söner. Denna efter Rodfos. Honom sveko valaker pĺ utfärden. Gud hjälpe Rodfos själ. Gud svike dem som sveko honom.

Traducerea in romana:
Rodvisl si Rodälv au lasat aceste pietre dupa/pentru cei trei fii. Aceasta este dupa/pentru Rodfos. El a fost ucis de valahi in timpul unei calatorii.Dumnezeu sa-l odihneasca pe Rodfos. Dumnezeu sa-i pedepseasca pe cei ce l-au ucis.

Imaginea pietrei si textul le gasiti la: http://www.guteinfo.com/?id=2584

Am mai auzit chestii similare!

Se pare ca unii stramosi de-ai nostri au ajuns ,in primul mileniu crestin, chiar si in arhipelagul britanic, ar fi niste dovezi care ii pomenesc colateral.

Cine stie….

Foarte interesant. Poate ca vikingii aceia ajunsesera in zona Marii Negre, unde au fost omorati. Or fi fost dusi inapoi acasa si ingropati acolo.

General de brigada profesor universitar doctor

Constantin NITU

XXXL

CONFERINTA LA UNIVERSITATEA DIN ORADEA / FACULTATEA DE ISTORIE ( 26 mai 2010 )

Securitatea nationala si cultul tradarii la romani. Afacerea Pacepa

de  gl. brg. (r)  Aurel I. Rogojan

Zilele trecute,  spunandu-i mentorului meu  ca am sa fiu azi aici, pentru a raspunde interesului Dumneavoastra fata de o problema axiologica fundamentala – aceea a granitei, adeseori  voit  induse ca inselatoare, dintre eroism si tradare – mi-a fost relatata urmatoarea intamplare :

La o sesiune de lectura din dramaturgia istorica a lui Paul Everac, avand relativ aceeasi tema, tradarile in istoria romanilor, un reputat academician si erudit om de cultura,   a conluzionat : „ undeva intr-o tara, elita culturala a natiei nu mai contenea sa proslaveasca conducatorul si sa-i inalte atatea ode de preamarire, incat atunci cand au fost epuizate resursele de expresie literara, muzicala, plastica si figurile de stil hiperbolice, au inceput sa-i scrie numele cu majuscule. Toatea acestea, pana intr-o zi de joi, pentru ca sambata sa-i fie scrise cu litere mici chiar si initialele numelui si prenumelui… “

Ca popor format in unul din creuzetele fierbinti ale istoriei, avem calitati de exceptie, dar si defecte in compensatie. Ce nu avem insa, este forta de a ne lua in serios slabiciunile si de a le depasi prin valorificarea inteligenta a punctelor forte. In etnologia noastra vom descoperi ca ne-am numit viciile, daruri. Romanii nu au vicii, ci daruri : al betiei, al curviei, al lenei s.a., iar fapte reprobabile, precum bataia, capata sorginte divina – „i-am tras o sfanta bataie”`.

Si tradarii i s-a spus, in  graiului  nostru mai  vechi, HICLENIE”(*, un sinonim neaos pentru masca zeului „IANUS”, dar care in polisemantismul limbii te mai poate duce cu gandul la darul sau arta disimularii, la viclenia ca expresie a inteligentei native.

___  *)Hiclenie este vechi un vechi temen românesc pentru ceea ce azi numim trădare sau chiar înaltă trădare.Intrigile, comploturile, alianţele contra Domnului, ca şi trădarea făţişă la vreme de război cădeau toate sub incidenţa hicleniei..

Granita dintre tradare si eroism este o chestiune de referinte axiologice. Ceea ce inseamna ca tradatorii unora pot fi eroii altora.

Tradarea, fiind o crima de natura politica, la scara istorica tradatorii de ieri sunt printre liderii de azi, iar tradatorii de azi,  pot fi  printre liderii de maine… Dar, aceasta rasturnare de valori nu schimba natura faptei, iar faptuitorul devine,  pentru totdeauna, un om lipsit de libertate. Cand cineva ia decizia sa tradeze, aceea este ultima sa decizie ca om liber. Din acel moment el s-a vandut, mai intai pe sine,  acceptand sa devina un simplu instrument in mana unei tabere adverse patriei si poporului  pe care le – a renegat.

Tradarea, a fost considerata,  chiar de la aparitia, in epoca antica, a polis-urilor grecesti, cea mai grava dintre crimele impotriva cetatii, faptasii fiiind pedepsiti cu moartea si confiscarea averii , iar descendentii si  rudele tradatorilor erau  definitiv  excluse din  viata comunitatii.        (*Hiclenia se pedepsea în general cu moartea, mai rar cu surghiunul, şi întotdeauna cu exproprierea, în ciuda faptului că nici pravilele şi nici obiceiul pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului. Acuzaţia de hiclenie insemna ca o pecete pe toţi membrii masculini ai familiei pentru mai multe generaţii )

Odata cu aparitia tiraniilor, a despotismului medieval sau, a monarhiilor si a dictaturilor din epoca moderna,  tradarea  cetatii/ patriei a fost asimilata lipsei de loialitate fata de capul statului .  Odata cu punerea semnului  de identitate, intre conducator si patrie , incepe si istoria politiei politice de stat, care nu va disparea decat odata cu statalitatea. (*Fara exceptii notabile, toti care  sau pretins  in mod demagogic ca sunt conducatori democrati,   iar lumea nostra e plina de ei,  acestia sunt deja corupti de putere,   se comporta ca niste tutori ai natiunii, vor ca poporul sa defileze, iar ca sa nu aiba dureri de cap cu economia, o pun sub protectorat international.)

Ca instituie juridica a dreptului penal, tradarea deschide  seria infractiunilor din primul capitol al partii speciale din toate codurile penale, fiind definita, in esenta, ca  fapta  de a intra in legatura cu o putere straina, in scopul de a suprima ori stirbi oricare dintre atributele prin care este definit statul in primul articol al Constiutiei, prin actiuni de:

  • provocare de razboi contra tarii sau de inlesnire a ocupatiei militare straine;
  • subminare economica sau politica a statului;
  • aservire fata de o putere straina;
  • ajutare a unei puteri straine pentru desfasurarea unei activitatii dusmanoase impotriva sigurantei statului.

Infractiuni specii ale tradarii : tradarea prin ajutarea inamicului, tradarea prin transmitere de secrete .

Faptuitori ai tradarii nu pot fi decat cetateni romani sau persoane fara cetatenie domiciliate pe teritoriul Romaniei. Daca faptele sunt savarsite de cetateni straini, ele sunt incriminate ca „actiuni dusmanoase contra statului” sau „spionaj”, dupa caz.

In toate variantele infractiunii, pedeapsa este detentiunea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

In materia activitatii serviciilor secrete, institutia juridica  a tradarii are drept consecinta determinarea scopului ,  functiilor si clasificarii acestora in servicii de informatii sau de spionaj si servicii de contrainformatii sau de contraspionaj.  Desigur, pot exista si  nuante.

Serviciile de informatii sau de spionaj culeg informatii prin mijloace interzise de lege, in care scop cauta si persoane care pot fi determinate sa tradeze.  Deci statele, au structuri specializare care, prin mijloace clandestine, exploateaza  vulnerabilitatile la tradare si creaza tradatori. Aceasta este ratiunea de a fi a serviciilor de spionaj.

Serviciile de contraspionaj blocheaza accesul la informatiile clasificate ca secrete de stat si depisteaza spionii,  care, cel mai adesea, daca nu s-a ajuns la incalcarea legii, sunt lasati sa creada ca-si indeplinesc misiunile.

Tehnologia spionajului pentru determinarea tradarii este intotdeauna disimulata si subtil exercitata,  astfel incat, pentru oameni de o constructie caracteriala fara principii, convingeri si sentimente solide,   provocarea tradarii   poate fi la fel de tentanta  precum  ispita irezistibila  a pacatului originar.

Desigur ca nu asa se pune problema in cazul profesionistilor din lumea serviciilor secrete. Acestia stiu foarte bine la ce se angajeaza si care  sunt consecintele.

Cand eram pe bancile Colegiului “Samuil Vulcan” din Beius,  am invatat ca stramosii nostri si-au aparat glia cu eroism, n-au râvnit niciodata la ce nu le apartinea, iar de la Burebista la Ceausescu era  doar o evolutie, românii mostenind de la daci si de la romani, cele mai alese virtuti.   Apoi, peste numai cativa ani, intrat in lumea informatiilor secrete, aveam sa constat ca una este mitologia istorica si rolul ei in edificarea unei constiinte nationale si cu totul alta este realitatea unei natiuni romane permanent inselate si  tradate, ramase inafara locului , pe deplin meritat, in concernul popoarelor europene.

Nimanui nu i-a trecut prin cap, fireste, ca ceea ce scriu istoricii, sau macar unii dintre ei, n-ar fi adevarat. Însa socul este coplesitor când afli ca, pe lânga cele invatate de la dascalii pe care i-ai respectat ori venerat, istoria noastra este, în fond,  si un lung sir de tradari, de ajutare a inamicului  pe câmpul de lupta, de alte fapte, care de care mai odioase si mai nerusinate, mai lipsite de onoare si de dragoste de tara,  de tratate si întelegeri încalcate,  nu numai de catre români,  de murdare compromisuri,  dictate doar de dorinta de a obtine ori uzurpa puterea si de a o mentine cu orice pret .

Eroi dintre cei mai merituosi,  domnitori cu dragoste de tara, personaje ilustre implicate în propasirea neamului, merita  respectul si recunostinta noastre, însa imaginea lor nu se poate sa nu fi fost  amestecata  si  într-o fapta necugetata, degradanta, de la regicid la înlaturarea miseleasca a adversarului, chiar daca acesta era sot/sotie, fiu/fiica, tata/mama, ruda ori nu, fara exceptie, mai ales daca le ameninta  puterea. Despre o judecata dreapta , facuta de justitie, a  celor ce amenintau puterea, nici nu poate fi vorba, pana dupa Cuza.

Exista  tentantia sa se exagereze ca nicaieri în lume, în afara de Asia poate, popoarele nu si-au ucis ori alungat cu mai multa pofta conducatorii,  de la Burebista  pâna  la Ceausescu.  De asemenea, ca nicaieri in lume, din nou cu exceptia unor neamuri asiatice, mârsavia nu pare sa fi ajuns în sfere atât de înalte ca în spatiul etnogenezei noastre .

Adevarat este ca  nici Istoria romanilor nu face o exceptie in cadrul istoriei popoarelor de pe întreg pamântul. Orice istorie, a oricarui popor o vom studia, vom afla despre tot felul de nelegiuiri, tradari, sau decadere a moravurilor{:  Babilonul a fost vazut ca tarfa  tarfelor. Imperiul persan a cazut in mana a 30.000 de machedoni datorita tradarilor si venalitatii satrapilor. Egiptul a cunoscut lungi perioade de decadere morala, politica, sociala si economica. Ce sa mai vorbim de Cartagena unde se exterminau copiii pe banda rulanta. Biblia este si ea plina de crime si faradelegi. Roma s-a fondat cu talhari si ucigasi si a pierit lamentabil sub loviturile hoardelor barbare. Istoria Europei medievale, moderne si contemporane este sufocata de crime si de tradari. Statele Unite stau pe un munte de cadavre si pe doua oceane  de imoralitate. La fel si China, Japonia si multe alte neamuri si-au scris istoria cu sange. }

Istoria romanilor nu putea face nici ea exceptie {si ne este darnica cu exemple:

  • hiclenirea si hainirea sfetnicilor, deseori chiar a domnilor;
  • sotii de voievozi, si nu numai, disparute pentru a face loc altora, drept este ca nici ele nu s-au lasat “mai prejos”, (vezi sotiile Movilestilor );
  • surori si frati care se omoara pentru tron/mostenire/avere sau îsi trimit copiii cu buna stiinta la moarte, si nu este vorba de Brâncoveanu aici;
  • uriase sume de bani publici dosite si ramase în buzunare proprii;
  • în lipsa curajului, pârâciuni la toate “portile”.

Fel de fel de “facaturi” pe care istoria nu le mai poate descâlci în vecii vecilor:

  • asasinarea lui Mihai si Tudor,  se pare, caz unic, cu acordul generalilor proprii;
  • pierderea unor teritorii mostenite de la stramosi fara a se trage macar un foc de arma, teritorii locuite de fratii nostri;
  • armistitiul cu sovieticii, urmat de ocuparea militara abuziva, fara razboi, a arealului national;
  • evenimentele din decembrie 1989 …

Dar parca nimic nu doare mai mult decât:

  • tradarea lui Decebal de catre apropiati,
  • razboirea lui Stefan cu Tepes si cu Iancu de Hunedoara, binefacatorii sai,
  • atacarea lui Matei Basarab de catre Vasile Lupu
  • rusinarea Doamnei Movila de catre turci fara ca macar un palos moldovean sa iasa din teaca.
  • Dubla tradare a lui  Cantemir (Dimitrievici l-a vandut pe Brancoveanu turcilor; are chipul pe bacnota de 1oo de ruble transnistrene)
  • permanenta gâlceava a celor din fruntea treburilor tarii.

Lista  aceasta ar putea continua… }

Cand privim in oglinda istoriei, nu putem , asemenea carturarilor poporanisti, nu putem sa nu ne  întorcem cu fata spre taranul nostru de pretutindeni si dintotdeauna, indiferent de natie si religie, pentru a-i aduce, cu evlavie, un prinos de recunostinta fiindca, nestiut de nimeni, a zidit cu plugul si cu turma, singurele arme cu care se cuceresc si stapânesc teritorii,  un neam si o tara în pamantul careia sa ne gasim vesnica odihna .

Problemele noastre actuale si grave sunt ca, astazi, nu mai avem tarani, ca scoala a a devenit un poligon de exersare a tirului razboiului informational asupra traditiilor si elementelor fundamentale ale identitatii nationale, ca am devenit o societate care consuma fara sa produca, ceea ce antreneaza o circulatie monetara anormala, de natura a stirbi ori suprima suveranitatea deciziilor politice si a pune tara sub protectorat international. Intre  asemenea consecinte  si ceea ce legea defineste a fi legatura de la  cauza la efect in cazul tradarii,  exceptia  , daca ar exista, nu ar face decat  sa intareasca regula.

Oricine s-ar întreba de ce manualele, cursurile şi chiar lucrările academice ocolesc cele mai multe dintre asemenea evenimente, omiţând prezentarea completă, corectă, clară, categorică a greşelilor, a gafelor, a păcatelor noastre ?

Din cât se cunoaşte, a omite e sinonim cu a minţi şi nimeni nu poate folosi, fără  grave consecinţe în timp, minciuna în educaţie. Oricine percepe aici un semn al neputinţei de a recunoaşte bărbăteşte nişte păcate, de care, mai devreme sau mai târziu, fiecare cetăţean se va lovi, căci lipsa unei judecăţi drepte şi cinstite cu noi înşine ne-a afectat şi ne afectează asemenea unui blestem.

Nici un observator atent nu poate să nu ajungă la concluzia că istoria noastră a constituit principalul cap de pod în îngenuncherea românilor, un popor nesupus, mereu cârtitor, călăuzindu-se mai mult după propriul interes decât după lege şi ordine, tradiţionalist şi conservator, greu de educat şi de instruit, dar cu atât mai uşor de manipulat din cauza rămăşiţelor mentale gentilice. Cu toate că  a avut vecini mai mult ori mai puţin ostili, răul ni l-am făcut  şi ni-l facem, mai întotdeauna, singuri, caci: “ Toporul fara coada , nu doboara padurea !”

De vulnerabilitatile de caracter au profitat cu vârf şi îndesat imperiile din jur, mai cu seamă noua putere născută la Răsărit după  1917, de astă dată în mod grosier, de-a dreptul frustrant, prin adevăraţi “cai troieni” năimiţi de bolşevici (unii spun cu argintii din Tezaur !). Sunt mulţi  si unii  încă activi, prin numeroasele lor progenituri, ajunse sftetnici de taina, cu chip de lilieci, prin cotloanele  puterii de la Bucuresti. Nu merita sa le fie numele luat in seama !

Momentul 1918 reprezinta prima mare ( dar nu completa ! ) victorie a romanilor impotriva tradarii intereselor nationale.  Cel mai puternic şi sănătos curent al vremii de până la 1918,  conform căruia puterea poate fi generată  doar de unire, temeiul înfăptuirii singurei patrii pe care au avut-o vreodată Românii (1918 – 1940) a biruit impotriva tuturor celor a caror principala grijă, singura teamă “de la origini până în prezent” ale imperiului de la est, ale celui otoman, ale celui habsburgic şi ale altora au fost ca nu cumva românii să aibă o patrie unică, adevărată şi puternică unde să trăiască  pentru vecie “într-un cuget şi o simţire”.

După mulţi, chiar dintre compatrioţi, nici nu am fi meritat-o, nefiind încă  maturizată conştiinţa unităţii de neam şi de ţară.

Am intrat intr-un nou mileniu. Si acesta ne găseşte din nou dezbinaţi, dezarticulaţi, pe acelaşi drum al transformărilor şi al “tranziţiei”, fără un proiect strategic national de toti asumat.

Toate acestea , pentru ca romanii, ca şi strămoşii lor de altfel, sunt percepuţi de alţii ca o ameninţare.

Romanii nu pot fi supusi,  decat dezbinati, iar arma eficienta a dezbinarii este tradarea !

Cultivarea cultului tradarii  este dovedita, cel putin in realitatea  ultimilor 20 de ani,  prin prezentarea si impunerea in perceptia opiniei publice,    ca exemple civice de urmat (“trend-setter”-i), tocmai de  catre “prietenii Romaniei”, doar a celor care au excelat in tradarea valorilor romanismului, in tradarea patriotismului de buna factura, adepti  ai colaborationismului cu adversarii fiintei noastre   nationale.

In schimb, oameni de bun simt, adevarati iubitori de glie si neam au fost  si sunt proiectati pe veci la stalpul infamiei.

Recent ne-a venit  o noua dovada a faptului ca suntem o natie cu tradatori cu staif. Generalul Stanculescu si-a deschis gura, incetand sa mai ramana filozof, si a confirmat actul tradarii lui Ceausescu, adica a aceluia care l-a  creditat pentru calitatea de  aparator “manu militari ” al  Romaniei.

El , in loc sa ne apere    tara, caci aceasta era misiunea  sa,  a intrat in legatura cu reprezentantii unor puteri straine, a conlucrat cu agenti ai serviciile de informatii straine, in asa zisa defavoare a lui Ceausescu, dar se vede treaba dupa 20 de ani, ca toti tradatorii  au actionat de fapt impotriva Romaniei , care a fost vanduta apoi la kilogram  pe un leu.

Sa avem macar satisfactia ca azi, cel putin teritorial, Romania exista intre frontierele dinainte de `89 si asta pentru ca, iata nu  o  zice tradatorul de Pacepa, ci , Stanculescu, la pachet cu “eliberarea din tirania lui Ceausescu” era vizata si ”eliberarea de sub tirania romanilor” a anumitor teritorii, ce urma apoi intr-o prima faza sa fie internationalizate (pe model Kosovo) si apoi “reinglobate in diverse spatii cu traditie istorica…”

Afacerea Pacepa

Tradarea lui Ion Mihai Pacepa  ocupa cu intermitente, intotdeauna calculate,   pagini  ale spatiului  mediatic romanesc din ultimele doua decenii.  Etichetele cele mai frecvente: “tradator”, “defector” sau “erou”  i-au fost atribuite  functie de contextul in care i s-au judecat faptele, ori de partea baricadei  ideologice  in care s-au aflat comentatorii.

Tradarea implica “defectiunea”, deci nu suntem in prezenta a doua notiuni distincte. “Defectorul” ( dezertorul ) este un termen de jargon profesional, care a facut cariera dupa o carte de referinta in materie de tradatori,  a lui Harry Rositze, intitulata    “C.I.A. 25 ans au sein de l`Agence d`espionage”, aparuta in 1978.  Autorul a radiografiat marile cazuri de tradare ale unor inalti ofiteri, spioni sau/si diplomati ai Moscovei,  incepand cu anii`50 din epoca  razboiului rece.  Pentru a nu se complica in itele si asa incurcate ale aspectelor politico-diplomatice ridicate de fiecare caz de tradare, anchetatorii americani,  care se ocupau cu “descarcarea de informatii” a dezertorilor importanti din elita serviciilor de securitate  ori armatelor din tarile Tratatului de la Varsovia,  i-au numit pe cei care savarseau oripilanta crima a tradarii  , dintotdeauna pedepsita cu moartea, “defectori”.

In opinia noastra,  denumirea nu a fost, insa, “la inspiratie”, ci rezultatul unor rationamente.   Astfel, termenul, pe care unii sunt tentati sa-l considere  doar un eufemism pentru desemnarea tradatorului,  are semnificatii multiple si de adancime :

  • un agent   care s-a pus in serviciul altui stat, urmare a defectiunii sistemului de contraspionaj advers, care s-a bazat pe cineva nesigur, admis in sistem fara a fi fost temeinic verificat, iar ulterior nu i s-au cunoscut  si demascat intentiile, pentru a nu fi posibila   tradarea ;
  • un agent care, prin secretele furnizate, a provocat defecte sistemului de securitatea al partii adverse;
  • un agent cu defecte,  tare caracteriale ori vicii, pe seama  carora a fost racolat , pus in dependenta, determinat sa tradeze si fata de care se impune prudenta si un regim special;
  • un agent care , aparent s-a predat si reuseste sa castige incredere, pentru ca ulterior sa-si valorifice potentialul defector impotriva partii care l-a adoptat.

Pe un astfel de rationament, Jesus Angleton, contraspionul sef al C.I.A., din anii ei de glorie, a dezvoltat un adevarat proces tehnologic de vanatoare a presupusilor agenti ai serviciilor estice,  trimisi inspre Agentie ca defectori. Nu se poate spune ca Angleton, primul spion  american ( cu acoperire diplomatica la Roma ) care a recrutat ca agent  un viitor Papa,  pe cardinalul Montini,  dupa ce constatase cat de adanc patrunsesera sovieticii in  Cetatea Sfantului Scaun,  nu ar fi avut temei sa nu  vada in fiecare “defector” un agent de intoxicare. Inconvenientul era insa pe masura. De fiecare defector se ocupa o echipa complexa, care ramanea   blocata timp indelungat. Cum numarul defectorilor tot crestea, sporeau si efectivele contraspionajului ocupate cu cercetarea lor si verificarea informatiilor furnizate. In acest fel, contraspionajul S.U.A. putea alerga pe nesfarsite piste false si condimentate cu tot felul de surprize, care le faceau din ce in ce mai interesante, iar spionajul sovietic aveau cale libera pe autostrazile informatiilor delicate  ale natiunii americane.

Clasificarea defectorilor : dezertori la inamic, fugari din tara, pe loc ( in obiectiv – Mircea Raceanu ) , iar dupa motive – voluntari, cointeresati, santajati.

In ceea ce priveste, “tradarea” si  “eroismul”, etichetele sunt relative si rationamentele mai practice si ceva mai simple. Este vorba despre fatetele aceleiasi monede, dar a carei valoare este data de sistemul referintelor axiologice ale utilizatorului. In spionaj si contraspionaj, eroii unei parti  sunt tradatorii celeilalte parti si viceversa. Astfel, Nathaniel Halle, primul spion erou al Razboiului de independenta, in urma caruia aveau sa fie proclamate Statele Unite ale Americii , a fost condamnat la moarte de englezi pentru tradare. In cealalta parte, americanii i-au ridicat statuie si i-au pus efigia pe marcile postale.  Pacepa nu face parte din aceasta categorie de  tradatori si spioni .

Tradarea se judeca  moral, ideologic si juridic. Referintele axiologice dominante sunt cele  de natura ideologic-politica, in a caror lumina tradatorii de astazi pot deveni liderii de maine. La fel stau lucrurile si in privinta crimelor politice, tradarea fiind prima si cea mai grava dintre acestea. Infractorii politici ai regimului inlaturat de la putere, devin liderii noului regim si primesc recunoasterea meritelor lor in lupta impotriva oranduirii inlaturate. Pacepa nu face parte nici din aceasta categorie de tradatori conspiratori.

De la cele spuse, fac exceptie mercenarii  si tradatorii din vocatie, in a caror vene,  in loc de sange,  curge serul conspiratiei permanente si impotriva tuturor. Asemenea aventurieri fara de neam si tara sunt numerosi, iar infatisarea si vorbelor lor sunt amarnic de inselatoare. Este categoria pentru care Pacepa, probabil ca  avea minimul punctelor necesare calificarii, dar nu face parte nici din clubul rau famat al mercenarilor  fara patrie , intotdeauna la dispozitia  oricaror servicii de spionaj , pentru a le servi, dar si trada, in egala masura.

Moral, tradarea se judeca   prin   prisma relatiei antagonice  dintre “bine”  si  “rau”, precumpanind cauzele care determina tradarea. Etic, tradarea este o anatema irevocabila.

Cauzele pentru care Pacepa a tradat,  parasindu-si intempestiv  patria, pe care a jurat sa o apere chiar cu pretul vietii, pentru a se preda unei puteri straine, dintr-o alianta politico-militara  declarata inamica  Romaniei si impotriva careia a luptat cu convingere – dovada fiind gradele militare, functiile si onorurile,   pe care le-a dobandit ca adjunct al sefului spionajului ,  cu rang de secretar de stat in Ministerul de Interne, nu au avut nimic in comun cu vreo atitudine antisistem sau vreo disidenta fata de partidul comunist , ori  impotrivire la ordinele conducatorului acestuia. Dimpotriva, Pacepa a fost un important stalp al cultului personalitatii lui Nicolae si Elena Ceausescu, a caror opera politica si stiintifica  a raspandit-o cu ardoare in intreaga lume, colectionandu-le, ca pentru sine, inalte titluri si onoruri academice.

Daca actul tradarii generalului Pacepa nu putea sa aiba o motivatie in convingerile sale morale  ori ideologice, atunci de ce a facut pasul ?

Circumstantele  deciziei  lui Pacepa de a mai trada, inca odata,  Romania aveau antecedente in timp. Daca la inceputul anilor `50, cand Pacepa a fost incadrat in Securitatea Statului Roman , din inalt “ucaz”,   Romania  s-a aflat  sub “cisma sovietica” si altfel nu se putea, ulterior,  cand a inceput desovietivizarea, Pacepa, ca si seful sau Nicolae Doicaru, reprezentau “importanti factori de risc pentru securitatea statului roman”.

De altfel, acesta a fost motivul real pentru care, in martie 1978, Ceausescu l-a  destituit  pe Doicaru  din fruntea spionajului, retrogradandu-l ca  ministru al turismului.

Sa ne reamintim ca in acelasi an a fost eliberat din functia de Comandant al Armatei I-a Sud, si trecut in rezerva, pentru a fi numit ca adjunct al ministrului constructiilor industriale, generalul Nicolae Militaru. Un alt general, (    V. I .  ) a fost scos din  structurile operative ale Armatei si numit la conducerea Centralei “Canalul Dunare-Marea Neagra”.

Faptul de a nu fi numit in locul sefului sau, pentru care Pacepa credea ca nu are contracandidat, a fost perceput de acesta ca un semn  rau prevestitor. A fost printre rarele sale rationamente corecte, deoarece in  momente de criza se pierdea si nu facea deloc dovada fermitatii si stapanirii de sine, care ar fi trebuit sa emane din partea  unui profesionst onest.

Sef al spionajului a fost numit, generalul-locotenent (doua stele) Alexandru Danescu,  la acel moment adjunct al ministrului de interne pentru pompieri, penitenciare , servicii administrative si inzestrare.

Dedicat preocuparilor sale anterioare, generalul Alexandru Danescu si-a inceput activitatea la conducerea spionajului prin a verifica  situatiile financiare, legalitatea deconturilor in valuta,   care anterior chiar daca le intuise vulnerabile, nu a avut la indemana  si toate elementele de control .

Nu a fost nevoie decat inceperea verificarilor,  fiindca imediat adevarul a fost scos la iveala : un mecanism rapace al coruptiei,  patronat de Pacepa , inainte si de Doicaru, functiona sub acoperirea afacerilor de spionaj, cu precadere in zona Levantului, cu  complicitati arabe, israeliene si ramificatiile lor in alte zone geografice,  cum ar fi continentele australe, dar si Europa . Doicaru si Pacepa au adus  prejudicii Romaniei prin proasta fundamentare cu informatii a unor mari proiecte de cooperare economica internationala, in care partenerii erau lipsiti de orice intentie de seriozitate, fara bonitate, sau erau integrati unor retele criminale specializate in escrocherii intrenationale.      Asa de exemplu, s-au exportat  mii de tractoare in Africa,  in barter cu bumbac, lemn de esenta rara, paduri de arbori de cauciuc, minereuri s.a . Tractoarele au fost depozitate in conditii precare de  paza, fiind furate intregi , ori demontate.  Bumbacul a  disparut din plantatii inainte de a fi receptionat, parcelele din  paduri, alese pentru exploatare,  au fost literalmente “rase”, arborii de cauciuc secatuiti. (Asta  se intampla cand  Vestul era interesat in independenta economica a Romaniei, fata de Moscova si i-a finantat dezvoltarea.)                                                                                       Acoperirea unor asemenea “tepe”, trase  cu complicitatea si prostia ”consilierilor speciali” Doicaru    si Pacepa,  presupunea o “omerta” la nivel guvernamental, pe care cei in cauza au avut grija si priceperea sa o intretina, oricat ar fi costat. Oricum, nu plateau din buzunarul lor.  Nu plateau nici agenti straini, ci ofereau “mici sau mai mari atentii unor tovarasi din conducerea superioara care dovedeau intelegere, deschidere si receptivitate pentru nevoile muncii speciale, care servea partidului in grija sa nemarginita pentru prosperitatea poporului. “ O logica de beton. Armat. Ca si mintile din care a emanat.

Dar Pacepa capatase si gusturi de lux. Fie ca i-au fost stimulate de serviciile pretinse de “prietenii” sus-pusi, fie ca se inspira din frecvenele sale calatorii in strainatate. Agoniseala pentru altii a fost si prilej de acoperire si satisfacere a propriei avaritii.

Fraudele comise prin dispozitii abuzive in administrarea si gestionarea resurselor valutare, avand ca destinatie apararea securitatii nationale,  au inceput sa iasa la iveala. Cei care trebuiau sa semneze deconturile prinsesera teama de controlul generalului Alexandru Danescu. Mai mult, lucrurile ajunsesera si la  cuunostinta lui Ceausescu, care a dat  rezolutie de cercetare.

In mai putin de trei luni de la preluarea conducerii Directiei Generale de Informatii Externe, generalul Alexandru Danescu apucase zdravan  de odgoanele din plasa coruptiei,   iar Pacepa, in perspectiva   unei anchete,  care sa se finalizeze prin deferirea sa justitiei militare,  urma sa fie destituit.

In  momentul in care a aflat concluziile si propunerile de finalizare a cercetarii, Pacepa si-a aranjat, cu sprijinul unui prim viceprim ministru al guvernului, care – i era indatorat, o chemare de urgenta in R.F. Germania din partea concernului Fokker, ca persoana  unica agreata pentru tratativele in vederea achizitionarii licentei unui avion  scurt si mediu curier, ce urma a fi produs in Romania

Esecul personal in aceaste negocieri , pentru a caror succes se angajase in fata lui Ceausescu a fost inca o cauza determinanta a dezertarii si tradarii. El s-a combinat in afacerea  Fokker cu un prieten, escrocul international,  Rolf  Spitra,  despre care voi mai aminti in cele ce urmeaza.

Din R.F. Germania, dar si din Viena, Pacepa a dat mai multe telefoane pentru a se interesa daca raportul generalului Danescu catre Ceausescu a  fost trimis si cu ce rezolutie s-a intors. La ultimul apel ,  a primit vestea proasta : “A venit aprobat ”. A inchis telefonul fara sa mai spuna ceva.    In aceasta situatie, apeleaza la prietenul  si  “agentul “ sau Rolf Spitra, pe care il stia ca este agentul Serviciului de Informatii al Comandamentului Trupelor Americane stationate in R.F.Germania, cu solicitarea de a-i  facilita predarea.  Spitra l-a condus la baza militara unde se afla acest comandament.     Ajuns in baza americana,  unde nimeni nu-l cunostea si nici chiar cuvantul lui Spitra , care l-a introdus in baza, nu a contat, Pacepa a spus ca este cunoscut de catre atasatul militar al Ambasadei S.U.A. la Bucuresti.  Acesta a fost chemat sa-l identifice, apoi l-a insotit in avionul care l-a trasportat la Aeroportul Bazei Militare Andrews din proximitatea Washingtonului.

Maniera in care a procedat Pacepa nu era cea pe care ar fi urmat-o un agent  al C.I.A. si nici macar a unui cunoscator al modului de lucru al Agentiei. Cand un agent se afla intr-o situatie limita  si trebuie sa paraseasca urgent tara in care se afla, are intotdeauna pregatit un  plan special , un sistem de legatura si este “extras”, nu lasat sa se descurce si sa se predea unui serviciu concurent, fiindca intre C.I.A. si agentiile de informatii militare exista o adevarata rivalitate.

K.G.B-ul al carui om Pacepa era , posibil chiar inainte de a fi recrutat in Securitate,  l-a “extras” din Romania in S.U.A.,  din cel putin doua motive : avea nevoie de el in Vest,  iar la Moscova nu  nu era posibil si  nici nu le era util. Puteau sa-l faca disparut , pur si simplu, dar nu obtineau nici-un beneficiu. La acel moment, cei carora  le-a folosit , in mod real , si au tras un maxim profit din  lovitura primita de Romania, ca urmare a tradarii lui Pacepa,  au fost inamicii rosii ai lui Ceausescu si nu americanii, chiar daca   si acestora le-a venit foarte bine  sa descarce de informatii un cunoscator a multora dintre vulnerabilitatile si predispozitiile  inaltei nomenclaturi de la Bucuresti si nu numai.

Faptul de a nu fi primit cetatenia americana decat dupa zece ani, arata ca “defectorul” Pacepa a fost tratat cu precautia necesara  tinerii cat mai departe a  unui cal troian.

Faptele care sustin ca Pacepa a lucrat pentru K.G.B. sunt suficiente si solide. Mai mult, desi au fost facute publice, nu au fost contrazise , nici macar cu contraargumente analitice, in lipsa altor fapte, care sa probeze contrariul.

Chiar din momentul preluarii primului sau post in Directia de Contrasabotaj, Pacepa  a intrat in atentia si grija sefului grupului consilierilor sovietici, pe a carui filiera venisera si recomandarile sau ordinul   de incadrare.

(1)      Dupa cum avea sa ne relateze generalul Aron Bordea, care la inceputul anilor `50 era seful Securitatii Raionului Titu, locotententul major Pacepa  era     atasat  cauzei Uniunii Sovietice, considerand  o tradare a acesteia,  faptul ca Gheorghe Gheorghiu Dej daduse ordin  sa se ascunda de rusi existenta unor zacaminte de petrol in  Campia Munteniei, punand sa se sadeasca lastari de salcami care sa acopere marcajele locurilor unde  se efecuasera prospectiunile, iar hartile si documentatiile geologice sa fie pastrate la Ministerul de Interne, de catre  Securitate. Cum Pacepa primise in raspundere tocmai contrasabotajul in sectoarele de extractie si petrochimie, a ajuns in posesia secretului si a dovezilor ca “tovarasii sovietici sunt mintiti si inselati prin ascunderea zacamintelor”,  asa ca a procedat potrivit propriei constiinte . Urmarea  a fost aceea ca seful consilierilor sovietici , generalul Saharovski,  a dat buzna in cabinetului ministrului de interne, Alexandru Draghici, amenintandu-l ca-l  impusca, daca nu pune la dispozitie informatiile privind amplasamentele zacamintelor , pentru ca “Sovrompetrol” sa treaca la  exploatarea lor. Ministrul Draghici l-a chemat la ordine pe seful Raionului de  securitate Titu, cerandu-i sa afle tradatorul. A primit raspunsul in aceiasi zi : locotenentul major Pacepa era unicul pastrator al documentatiei. Ministrul a luat act si a cerut tacere, deoarece nu se putea impotrivi sefului consilierilor rusi. Dar Pacepa a fost promovat  la serviciile externe ale securitatii, unde isi va desavarsi ascensiunea , in pofida unor evenimente profesionale negative  in care rolurile sale au ramas, pana astazi, in “noaptea si negurile” spionajului .

(2) Sovieticii au avut grija sa ajunga la Nicolae Ceuausescu informatia ca americanii au un agent important, la varf, in apropierea sa. Ofiterul din garda personala, A.D. a fost de fata cand Ceausescu i-a spus lui Pacepa : “Pacepa, vezi ca rusii mi-au spus ca aici la noi, la nivel inalt, in cercul nostru este cineva care ne tradeaza americanilor . Ai grija si ocupa-te personal de aceasta problema. “ . “ Am inteles, asa voi face tovarase comandant suprem !’’, a fost raspunsul lui Pacepa. Peste o saptamana, Pacepa a disparut, iar trei zile dupa aceea  Ceauausescu nu a mai putut scoate un cuvant de suparare.

Comentariu : Mesajul transmis lui Ceausescu a fost raspunsul Moscovei la situatia disperata in care se afla agentul sau Pacepa. El trebuia sa se predea americanilor , iar Ceausescu sa creada ca Pacepa era  importantul agent in legatura cu care rusii il  avertizasera.

(3) Anterior, cu ani buni iniante, superiorul   sau direct, generalul Nicolae Doicaru a fost informat , atat de rezidenta spionajului militar in R.F.G. , cat si de catre contraspionaj , ca  Pacepa fusese recrutat de sovietici si infiltrat in  agentura serviciul de contraspionaj vest-german . Reinhard Ghehlen ar fi incercat sa-l paseze americanilor. Stia el de ce !  Apoi, trei linii informative, aparent independente, induc ideea  colaborarii lui Pacepa cu C.I.A.  Cine si de ce avea nevoie de aceasta diversiune, decat cineva care miza pe dezactivarea unui agent al rusilor. Acesta poate fi si motivul pentru care  Doicaru ignora semnalarile. Mai mult isi informeaza colaboratorul ! (*Comentariu Ghehlen: Ghehlen era seful B.N.D-ului – Serviciul de Informatii al R.F.Germania, dar fusese unul dintre cei mai buni sefi din spionajul militar al lui Hitler. A condus Servicul de Informatii al Grupului de Armate Est, fiind cel mai bun specialist in problemele U.R.S.S. si ale tarilor  satelite. Dupa  razboi, americanii l-au folosit vreo patru- cinci ani, dupa care a fost numit  seful spionajului vest-german, ramanand in functie pana in 1968.  Un om care a fost un stalp al puterii lui Hitler, a fost foarte bun pentru americani… Apropo de oceanele de imoralitate pe care sta America . )

Doicaru si Pacepa aveau in comun foarte multe.  Asa de exemplu, la ordinul lui Ceausescu , urmare a solicitarii lui Tito,  ei  au organizat asasinarea a doi disidenti sarbi , a caror cadavre au fost livrate Belgradului.

Doicaru   si Pacepa s-au folosit de informatiile privind presupusa colaborare a lui Pacepa cu C.I.A,  pentru a demonstra usurinta cu care contraspionajul poate fi  intoxicat cu informatii false, declansand o rafuiala  soldata cu numirea la conducerea contraspionajului a unui general loial lor.     Ulterior, Pacepa va proceda la intoxicarea contraspionajului, punandu-l pe piste false circa 5 ani  ( 1973-1978), pentru a-l deturna de la programul de dezactivare a agentilor reali ai K.G.B-ului in Romania.

(4) Pacepa a fost incadrat in securitate  la recomnadarea  unor prieteni din K.G.B. ai tatalui, care apartineau filierei sovieto-evreisti cominterniste, care   facea   jocurile in Romania, la inceptul anilor 1950. In  pofida faptului ca nu indeplinea criteriile “de dosar”.   Tatal sau fusese exclus din partid, tanarul Pacepa cochetase cu Y.M.C.A. , frecventase medii ale unor reprezentante diplomatice occidentale, avea educatie tipic mic burgheza s.a. Dar daca rusii l-au recomandat,  atunci pesemne ca toate acele  lucruri   nepermise unui viitor membru al securitatii le-a facut ca  agent al lor. Generalul Saharovski, seful consilierilor sovietici se referea la Pacepa, ori de cate ori se ivea prilejul, ca la un model de urmat.

Se incearca o paralela intre Pacepa si colonelul polonez Ryszard Kuklinski. Colaborarea acestuia din urma cu serviciile speciale americane nu a constat în vorbe goale:

  • Colonelul polonez a furnizat în cei zece ani de “acţiune” circa 42.000 de pagini cu informaţii militare, majoritatea aparţinând Tratatului de la Varovia, scrise în limba rusă. Documentele tranferate CIA-ului conţineau date despre consfătuirile secrete ale Tratatului, deciziile organizaţiei, funcţionarea şi dislocarea trupelor sovietice, sistemele de armament de înaltă tehnologie ale URSS, planuri cincinale strategice ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia etc.
  • La 13 aprilie 1980, Ryszard Kuklinski a predat americanilor un document

privind organizarea trupelor Tratatului de la Varşovia în cazul unui război cu statele occidentale.

  • La 4 decembrie acelaşi an, colonelul Kuklinski a prezentat CIA-ului planul de

invadare a Poloniei de către trupele sovietice în vederea înăbuşirii mişcării Solidaritatea. Informaţiile sale au fost confirmate de observaţiile sateliţilor militari americani, care au înregistrat mişcări de trupe spre Polonia.

 

 

Cum URSS-ul avea propria reţea de spionaj în Statele Unite, până la urmă s-a aflat că la Varşovia exista o “cârtiţă”. Statul Major General al armatei poloneze a început o anchetă, iar cercul suspecţilor se apropia tot mai mult de Kuklinski. Aflat în pericol să fie deconspirat, colonelul R. Kuklinski i-a anunţat pe americani la sfârşitul lunii octombrie 1981, cerând să fie “extras”. A ţinut neapărat să fie evacuat împreună cu soţia şi cei doi copii, îngreunând operaţiunea CIA-ului, care nu era dispus să rişte transferul familiei sale într-o ţară necomunistă. În cele din urmă, americanii au acceptat condiţiile , evacuând familia Kuklinski.

 

Cazul colonelului Ryszard Kuklinski a fost comparat de unii cercetători şi publicişti cu “dezertarea” generalului Ion Mihai Pacepa, în 1978. Pacepa însuşi se compară în ultimii ani cu militarul polonez, mai ales după reabilitarea acestuia de către guvernul de la Varşovia.

Ryszard Kuklinski a trădat Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi nu Polonia, iar gestul său a fost o formă de protest daţă de ocupaţia sovietică.

În cazul Pacepa această ipoteză poate fi exclusă, întrucât la data dezertării – 1978 -, România avea o bună imagine în ţările democratice, fiind considerată o “minune a Estului” ,  prin politica  faţă de URSS adoptată de către Nicolae Ceauşescu.

Tocmai din această cauză, unii istorici şi ofiţeri ai serviciilor secrete consideră suspectă “fuga” lui Pacepa, mai ales că el se afla în relaţii destul de apropiate cu familia Ceauşescu. Nu sunt putini cei care văd  “mâna” KGB-ului în această “afacere”, conisderându-l pe generalul dezertor agent sovietic, trimis în Occident să-l compromită pe Nicolae Ceauşescu, care stătea în “coasta” Moscovei.

Aşadar, în vreme ce Kuklinski a furnizat timp de zece ani documente deosebit de importante ale Tratatului de la Varşovia, majoritatea în limba rusă, Pacepa nu a riscat nimic. A dezertat si tradat când a simţit că era în “cădere liberă”,   apoi , i  s-a construit un soclu, de la ale carui dimensiuni sa para invaluit in aura eroismului .

 

Este  oricui evident :  Ryszard Kuklinski a contribuit la influentarea fundamentala a raportului de forte dintre O.T.V si N.A.T.O., lispind O.T.V. de avantajul surprizei strategice militare.

In schimb, Pacepa, judecat dupa alegatiile din “Orizonturi rosii”, ar fi putut sa satisfaca apetenta de cancanuri si barfe politice a unora dintre locatarii Casei Albe.  De altfel, el  nici nu a avut acces la informatiile care priveau spatiul S.U.A.

 

 

Aurel I. Rogojan

IDENTITATI STRICT SECRETE

PE URMELE LUI PACEPA

Dialog cu un om care nu exista

Istoria serviciilor secrete de pretutindeni abunda de exemple privind punerea in executare a sentintelor de condamnare la moarte pronuntate de justitie impotriva tradatorilor refugiati  pe teritoriul altor state si sub a caror protectie se aflau. Exista, de asemenea, o bogata cazuistica in care tradatorii au fost fost rapiti si adusi, in colete diplomatice sau in alte modalitati, in tarile pe care le-au tradat, date fiind, pe de o parte, exigentele infaptuirii justitiei iar, pe de alta parte, interesele serviciiilor de securitate de a clarifica, pana in cele mai mici detalii, circumstantele si consecintele actelor de tradare, precum si pentru a fi de luare aminte celor care ar fi avut  intentii  sa se puna in slujba unor puteri straine.

Putem vorbi chiar si de un top al serviciilor secrete care si-au facut o regula din prinderea si pedepsirea tradatorilor fugari, denumiti, cu totul impropriu, “defectori”. Asa de exemplu, serviciile speciale israeliene nu concept sa inchida vreun caz de spionaj-tradare fara aducerea in Israel a tradatorului fugar. La fel si in ceea ce priveste recuperarea agentilor proprii condamnati de statele impotriva carora au actionat. Nu conteaza care sunt aceste state. Maiestria cu care au fost concepute operatiunile de inselare a vigilentei protectorilor tradatorilor si ingeniozitatea solutiilor de aducere a vinovatilor in Israel au devenit “suport de curs” in marile scoli de spionaj si contraspionaj ale lumii. Desigur, cu mult inaintea aparitiei serviciilor israeliene, Ohrana, Ceka, NKVD-ul, K.G.B-ul in Rusia, TEWU in China, au excelat si ele in asemenea operatiuni.

Romania   are , la randul ei,  o lunga   si nefericita experienta a tradarilor de tara , din care, din pacate, nu s-au desprins inca suficiente concluzii si invataminte pentru prezent si viitorime.

In Centrala Serviciului Extern al Securitatii a existat un Grup Operativ Special de Actiune Acoperita Externa , care avea misiunea pregatirii punerii in aplicare a sentintelor  definitive de condamnare la moarte , pronuntate de justitie.

Ofiterii care au facut parte din acest grup au identitatile strict secrete. Ei sunt “oameni care nu exista”… Prilejul de a avea astfel de interlocutori este cu totul exceptional. In cele ce urmeaza, vom prezenta dialogurile avute cu “un om care nu exista”.  Asemenea tuturor cazurilor de “oameni care nu exista” si interlocutorul nostru a a fost acoperit cu mai multe nume de cod, dintre care a ales,  pentru  a se prezenta cititorilor, pe cel mai preferat : “Tiberiu Cenadeanu “

A.R.:   – Domnule Tiberiu Cenadeanu, in a doua jumatate  a anilor `8o  stiu ca v-ati ocupat incidental si de o reevaluare a situatiei tradatorilor Romaniei aflati sub protectia puterilor straine pentru a caror arginti si-au incalcat juramantul de credinta . Ati inaintat atunci sefului Departamentului Securitatii Statului si un “album“ cu cei in cauzaMai retineti   care era numarul lor si in ce interval de timp savarsisera actele de tradare ?

T.C. : – Da… Erau cateva zeci de tradatori, din randul fostilor cetateni romani care, aflandu-se in interes de stat in alte tari, “au trecut de partea inamicului” . Lumea era atunci divizata in doua sisteme politice si doua aliante militare , situate pe pozitii ireconciliabile, fiecare dintre parti calificand astfel asemenea fapte. Perioada avuta in vedere incepea in anii`50 si se incheia cu cel mai recent caz de tradare

A.R. : – Din ce categorii de ocupatii proveneau tradatorii ?

T.C.:  – Aveam o ierarhie a prioritatilor de care ne ocupam cu precadere. Personalitati publice importante din domenii strategice, fosti conducatori de institutii, cercetatori, inalti ofiteri din armata, asa zisi detasati in ministerele si sectoarele economice in legatura cu apararea, care au fost racolati de servicii de spionaj pentru a intra in posesia secretelor detinute. Ponderea nu era reprezentata, asa cum s-a incercat a se acredita, de fosti ofiteri  din Serviciul Extern al Securitatii. Aceasta categorie nu detinea cele mari secrete , din care puterile straine sa obtina avantaje strategice, economice ori tehnico-stiintifice. Consecintele tradarii lor se limitau, cel mai adesea, la operatiunile in care erau introdusi si un eventual impact politic,  cum a fost cazul lui Pacepa.

A.R. : – -   Dosarul operatiunii de urmarire a tradatorilor fugari pe care l-ati prezentat era actualizat si sistematizat, cu memorandumuri cronologice cat mai exacte cu putinta, ceea ce demonstra ca situatia lor era relativ binecunoscuta. In pofida acestei realitati, din cate imi aduc aminte, nu retin sa se fi pus in executare nici-o sentinta de condamnare de la moarte si nici nu a fost adus in tara vreun tradator.

T.C.:-   Ati retinut corect.

A.R.:- Atunci cum trebuie inteles acel impresionant efort informativ ( si nu numai !) de a-i urmari, in conditii uneori foarte grele si riscante, fara a face ceea ce alte servicii nu ar fi ezitat ?

T.C.:-  Nu-i urmaream pentru punerea in aplicare a sentintelor ori pentru a-i rapi si aduce clandestin in tara. Obiectivul imediat vizat era protectia personalului misiunilor permamente ori a delegatiilor Romaniei in strainatate impotriva eventualelor incercari de a actiona impotriva lor. In situatii speciale determinate, respectiv vizite de nivel inalt ale oficialilor romani – seful statului sau primul ministru- se colabora cu autoritatile tarilor respective. Noi le ceream nominal ca cei in cauza sa fie “asigurati” pe timpul prezentei delegatiei oficiale, iar sefii politiei ori ai serviciilor de securitate ne garantau ca nu vor ajunge nici macar in preajma spatiilor securizate.

A.R.: – Exista, totusi, afirmatii privind atentate, angajari de mercenari ai mortii, rapiri… Cazul fostului capitan Serban, in Elvetia, membri ai emigratiei romane anticomuniste…

T.C.: – Dumneavoastra cam stiti cum au stat lucrurile… sau cele mai multe dintre ele…

A.R.:-  Principial, da. Dar de la principii la practica , mai pot interveni si necunoscute. Realitatile din New Jersey sau New South Wales raportate nivelelor ierarhice superioare, treceau prin mai multe filtre de gandire, fiecare incercand, inainte de a raporta, sa intuiasca de ce i se cere sa raporteze, ce stie “seful mare”, de intreaba chiar de acea chestiune . Mentalitatea aceasta tine de natura umana, este in “firea lucrurilor”, asa ca o marja a distorsiunii realitatilor trebuie prezumata.

T.C.:Au fost doua maniere de abordarea a operatiunii de control asupra tradatorilor fugari.  Prima: pana la tradarea lui Pacepa, cel care a si coordonat operatiunea pana in monmentul in care a dezertat si si-a vandut tara si onoarea.  A doua:   dupa evaluarea tradarii lui Pacepa si, mai nuantat, cand Tudor Postelnicu l-a determinat pe generalul Plesita, iar acesta a incercat – cu consecinte nefericite pentru el, in primul rand, sa “dinamizeze” monitorizarea statica si sa dea unele semnale, cum ca “mana lunga a revolutiei i-ar ajunge pe tradatori oriunde s-ar alfa ei”. Asa cum pe Trotki l-a ajuns in Mexic. Plesita nu s-a gandit la modul serios sa faca asa ceva, dar in 1988 se inregistrasera, statistic, cele mai multe dezertari si tradar din radul ofiterilor aflati in m isiuni externe, in numar de opt. In contextul respectiv,  a apreciat ca  trebuie sa potentializeze pericolul si sa obtina rezultatul dorit prin exercitiul amenintarii, nu al actiunii propriu zise. El s-a laudat, dupa 1990, mult si necontrolat pe aceasta tema, ca si cum inca nu si-ar fi iesit din rol. Asta a facut rau in planul perceptiei publice, mai putin avizate… Va trebui sa aducem lamuririle necesare. Trebuie retinut ca nici-o persoana nu a fost rapita si nici-o sentinta de condamnare la moarte nu s-a pus in aplicare.

Pacepa a conceput controlul tradatorilor fugari ca baza a aplicarii solutiei finale, dar nu a obtinut acceptul lui Nicolae Ceusescu, care a pus mai presus interesele politice majore, respectiv crearea, mentinerea si consolidarea relatiilor bilaterale. Ceausescu  realiza valorea simbolica a acelor sentinte capitale, care stigmatizau  si serveau de lectie in interior, dar nu s-a gandit niciodata sa pericliteze raporturile diplomatice ale Romaniei de dragul aplicarii legalitatii socialiste fata de un nemernic tradator. Acesta este purul adevar.

A.R.:- Este de presupus ca asemenea operatiuni nu lasau indicii  care implice statul roman

T.C.:-  Daca victimele erau romani nu se putea sa nu apara banuieli.

A.R.:-   Au existat versiuni privind disparitia lui Pacepa si substituirea sa cu o “fantoma”, iar cu privire la disparitie, de asemenea, erau acreditate mai multe posibilitati: ascundere definitiva, moarte, rapire de catre rusi etc.

 

T.C.:-   Unele din aceste versiuni erau parte a operatiunii de protectie . Exista o “dublura” Pacepa, care este, in realitate personajul activ, cu aparitii relativ frecvente in spatiul comunicarii publice. Pacepa, cel real, a fost foarte putin folosit si in elaborarea, de exemplu, a cartii “Orizonturi rosii”. Altfel, nu pot fi explicate numeroasele inexactitati, care pot fi sesizate cu usurinta si pe care persoane implicate de relatarile sale le combat. Ori, Pacepa nu ar fi acceptat sa riste credibilitatea spuselor sale pe seama unor afirmatii gratuite. O parte a debriefing-ului realizat pe parcursul catorva ani, impreuna cu date specifice obtinute din alte surse, a fost incredintata unor redactori de serviciu ai “departamentului de razboi politic”, care continua sa lucreze sub identitatea lui Pacepa.

 

A.R.: -  Memorandumul monitorizarii lui Pacepa era impresionant… Lasa impresia ca ati ajuns foarte aproape de el.

T.C. :- Inca nu pot sa spun cat de aproape, dar am ajuns foarte aproape si am ramas in “ariergarda” lui pana in ultimul moment…

Acum, dupa trecerea anilor realizez cat de riscanta fost operatiunea si cu ce pericole ne-am confuntat.  Am simtit, adeseori, “in coasta noastra” dispozitivul de protectie pe care K.G.B-ul  il asigurau lui Pacepa, cunoscut fiind ca rusii au aflat de intentia , pe care Ceausescu o avea la un moment dat, de a pune sentinta de condamnare in aplicare. Carlos a fost convocatde legaturile sale superioare de la la Moscova, unde i s-a cerut sa nu execute sentinta… Carlos a negat ca ar fi fost angajat de Ceausescu . Rusii, totusi, au insistat sa nu dea curs vreunei propuneri in acest sens, daca va fi solicitat din partea lui Ceausescu sau de altcineva.

A.R.:- Stiu ca ati patruns in dispozitivul interior de securitate de la domiciul lui Pacepa. Puteti sa oferiti niste detalii ?

T.C.:- Ne-a reusit o operatiunea de infiltrare, sub steag strain, de toata frumusetea. Pacepa facuse candva un important serviciu lui Tito, livrandu-i niste opozanti din R.F.Germania,  pe care i-a atras la Bucuresti… Asa ca am exploatat acest fapt si o croata, Maria Iskra din Rijeka, cu  bune si inalte recomandari,  a ajuns  menajera  lui Pacepa.  Din acel moment, am avut constant informatii din imediata apropierea tintei.

Apoi, un agent dublu romano-rus, pentru a acredita ideea ca doar Securitatea l-ar urmari pe Pacepa, a transmis legaturii sale din Romania unele informatii despre locul unde se afla Pacepa ( Arlington –Vienna ) si fotografii ale Mariei Iskra in incinta resedintei lui Pacepa. Ar fi urmat, apoi, ca Maria Iskra sa fie contactata ca din partea Securitatii Romaniei si cu documentatia respectiva sa-i informeze pe americani despre pregatirile avansate privind lichidarea lui Pacepa… Bizar sau nu, aceleasi informatii si fotografii le-am primit si din sursa americana, care probabil anterior le-a dat K.G.B-ului si de la K.G.B au ajuns la noi. A fost un “joc operativ”, caruia a trebuit sa-i contrapunem suficiente masuri de aparare fata de riscurile la care eram expusi.

Spre sfarsitul anilor `80 , Maria Iskra s-a repatriat . Aceleasi surse au facut sa ne parvina adresa ei din Jugoslavia, unde putea fi contactata.

A.R.: – Credeau ca …

T.C.: -Au crezut degeaba.

A.R.:-Cu privire la noile identitati si fizionomii ale lui Pacepa ati avut in analiza si evaluare mai multe versiuni, iar prin eliminare ati ajuns la ipoteza de lucru care…

T.C.:…Care ne-a facilitat patrunderea in spatiul securizat asigurat de americani. Si acolo, surpriza cea mare a fost sa constatam ca altii, care erau interesati in protejarea si nu lichidarea lui Pacepa, ne-o luasera deja inainte si-l supravegheau mult mai strict. Din acel moment, noi am inteles ceea ce trebuia si am evaluat si riscurile.

A.R.:- Ati abandonat ?

T.C.:-Nu chiar, dar trebuia sa evitam alte surprize ce ne puteau fi pregatite.

 

A.R.:- A dorit Ceausescu moartea lui Pacepa ?

 

T.C.:   Teoretic, da. Voia ca Pacepa sa simta permament pericolul. Practic nu ar fi ingaduit-o,  fiindca avea inteligenta politica si realiza consecintele. Lui Ceausescu i-a fost teama, la un moment dat ca, daca nu este omul lor, rusii l-ar putea lichida , ca sa se arunce vina pe el.

 

A.R. :   A fost omul rusilor de la inceput si de ei nu putea scapa.

 

T.C. :   Da, el a fost orientat in alegerea carierei de catre prietenii sovietici ai tatalui sau. Concret, un militant al Cominternului a intervenit pentru angajarea in Securitate, deoarece, initial, fusese respins pe motiv de dosar. Tatal sau lucrase la reprezentanta Ford in Romania , iar juniorul Pacepa activase in YMCA ( “Asociatia Tinerilor Crestini”, cunoscuta si ca “Organizatia Amicii S.U.A”). Aceste antecedente i-a facut pe unii sa creada ca Pacepa era al americanilor. Fals.

Ulterior, rusii l-au ajutat sa promoveze in ierarhia spionajului, fara a avea aplicatie pentru domeniu. A lucrat nemijlocit, in tara si afara, cu inalti ofiteri ai spionajului sovietic. Este de presupus ca americanii nu l-au crezut, daca a afirmat altceva.

Nu trebuie sa mai existe vreun dubiu ca Pacepa a lucrat in Romania pentru K.G.B.si am sa expun cateva argumente in acest sens :

  • In 1978, in urma unui control efectuat de generalul Alexandru Danescu, succesorul lui Doicaru la conducerea Directiei Generale de Informatii Externe, s-au descoperit mari delapidari coordonate de Pacepa si cativa acoliti ai sai pusi cu totii pe capatuiala. Ceausescu urma sa-l destitue pe Pacepa si sa-l defere justitie militare. Pentru a-l salva, K.G.B-ul a regizat dezertarea  si predarea la americani;
  • Ca dovada ca Pacepa, la data tradarii, nu  era recrutat de americani , pledeaza , printre altele, lipsa sistemului de legatura cu C.I.A., prin care sa se realizeze recuperarea in caz de pericol.  Dupa ce s-a deplasat oficial in R.F.Germania, recurgand la o inselatorie – pretextul tratativelor cu Concernul Fokker pentru avionul mediu-curier  -  Pacepa l-a contactat pe Rolf Spitra,  un agent dublu, al sau si al Serviciului de Informatii al U.S. Army, pentru trupele dislocate in R.F.G., caruia i-a cerut sa-l puna in legatura cu partea americana, ceea ce s-a si intamplat. Daca era deja agent al C.I.A., atunci trebuia sa aiba un sistem de legatura prin care sa-si cheme ofiterul de caz la contact. Asa cum se practica, orice agent secret , mai cu seama unul de valoare,  aflat in “teritoriul inamic” este dotat cu cu un”plan de actiune pentru salvare in caz de pericol”;
  • In R.F.Germania, Pacepa “s-a predat” la o baza militara a S.U.A., oferindu-si serviciile de tradator unei agentii rivale C.I.A,  “Defense Intelligence Army”.  Din nou, daca Pacepa era deja agentul americanilor , trebuia ca ofiterul de legatura sa vina sa-l preia de la baza , ceea ce nu s-a intamplat. A fost, in schimb, adus urgent la baza atasatul aero al Ambasadei S.U.A la Bucuresti, care il cunostea pe Pacepa de la activitatile protocolare oficiale, pentru a-l identifica pe proaspatul tradator si a confirma ca “este  un peste mare”. Dupa identificare, atasatul  si o garda de puscasi marini l-au insotit pe Pacepa in avionul care l-a depus la Baza militara aeriana Andrews din proximitatea Washingtonului.

 

 

A.R.:- In S.U.A. ati fost numai pe urmele lui Pacepa sau  si a dublurilor sale ?

 

T.C.:-   La un moment dat, urmaream trei obiective, dintre care unul era, fara sa stim cine, Pacepa.  Apoi, am reusit sa-l alegem, dar pentru deruta nu i-am lasat nici pe ceilalti doi.

 

A.R.: - Cine realiza supravegherea?

 

T.C. : -   Un lant de detectivi profesionisti, mercenari internationali, angajati sub diferite ptetexte, folosindu-ne de mai multe “steaguri straine”

 

A.R. : – Si care puteau sa si…

 

T.C. : - …   Cu tariful corespunzator, imediat.

A.R..: - Daca nu ma insel, Dana Pacepa si sotului ei, sculptorul Radu Damaceanu nu s-au bucurat de o prea buna primire din partea lui Pacepa…

T.C. : -  Fac o desvaluire a unui fapt pana azi inedit. La un moment dat, li s-a permis Danei si sotului ei sa mearga in S.U.A.  S-au intors dupa doua saptamani…  Dezamagiti. Ei ar fi motivat ca “tata a fost de nerecunoscut (… ) ne-a cerut sa ne gasim de lucru , sa nu stam pe capul lui …”

Daca Pacepa ar fi fost ce se afirma, americanii l-ar fi rasplatit regeste si copii nu-i  erau o povara.

A.R. :- Ati afirmat ca ati fost pe urmele lui Pacepa, pana in ultimul moment.  Cand a fost acel “ ultim moment “ ?

 

T.C. : -   Cand Pacepa, cel real, nu a mai aparut, dupa o spitalizare de cca. sase luni. Daca nu a murit,  probabil a ajuns si el unde s-a retras,  si intru cele vesnice, tovarasul general-maior Kim Philby, Erou al U.R.S.S.

 

A.R. : -  Dar generalul Pacepa, cel reabilitat si pensionar al statului roman…

 

T.C. : – …Un om care nu exista !

Fisa

privind pe tradatorul Pacepa Mihai

 

-Nascut la 28 octombrie 1928 in Bucuresti

- Origine sociala : muncitoreasca

– Casatorit, un copil

- Studii: Facultatea de Chimie Industriala

- Profesia de baza: inginer chimist

- Cunoste limbile straine germana si franceza

- Incadrat in Ministerul de Interne la 19 februarie 1951 cu gradul de sublocotenent

- Parintii: tatal a fost tinichigiu exclus din partid in 1949 pentru atitudine nejusta fata de muncitori si ca a fost omul patronului la atelierele ” Leonida”; a decedat in 1952

- Mama casnica, neincadrata politric, a decedat in 1953

 

A tradat in 28 iulie 1978 cand se afla in misiune in RF Germania, de unde a fost dus in SUA si anchetat de CIA. In prezent se afla in protectia CIA care il foloseste pentru: organizarea de provocari si actiuni dusmanoase impotriva RS Romania.

Detinem informatii ca la oferta unei firme ( edituri ) americane coordonata de CIA isi pregateste publicarea memoriilor in schimbul sumei de 250000 de dolari.

Dupa tradare a fost supus unei operatii estetice, poarta barba si mustati tunse scurt.

Domiciliaza sub identitatea de Paul Montaigne in apropierea Washingtonului, cartier Convington Heed. 1800 Rupert av. Mc Clean, intr-o zona locuita si de cadre CIA. Poseda un imobil cu doua nivele prevazut cu sisteme de avertizare – alarmare si are paza permanenta la aceasta.

Foloseste autoturismul cu nr. Va-UKP-980.

Ca menajera personala este folosita numita Iskra Maria, de origine iugoslava, angajata CIA care este dirijata de regula si spre alti tradatori romani ( Horodica, Nicola, Rauta).

Cu sentinta nr. 52 din 17 august 1978 a Tribunalului Suprem – Sectia Militara a fost condamnat la moarte si confiscarea totala a averii.

Este in atentia Compartimentului special, nou constituit, pentru a se aplica hotararea judecatoreasca.

 

(Din fisa biografica a generalului Ion Mihai Pacepa realizata de Centrul de Informatii Externe, noiembrie 1981)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DEMONTAREA   UNEI OPERAŢIUNI DE RĂZBOI INFORMAŢIONAL ÎMPOTRIVA  MEMORIEI  ISTORICE  A ROMÂNIEI

Lucrarea ambasadorului Dumitru Chican  România şi Orientul Mijlociu în oglinzi paralele. Memoriile unui general..memoriile unui interpret prezidenţial pare a fi doar inceputul unor reflecţii şi  al unei sinteze mai ample asupra activităţii pe care autorul  a desfăşurat-o în serviciul diplomatic extern vreme de trei decenii, care a acoperit, atât perioada de expansiune a relaţiilor internaţionale ale României în întreaga lume, cu deosebire în toate cele 21 de state arabe,  dar  şi declinul acestora  sub impactul consecinţelor generate de evenimentele  anului 1989 .

Toate cărtile sunt scrise cu un pretext sau mai multe. Cartea de faţă, după cum arata autorul, s-a nascut din irepresibila tentaţie de a demonta unele dintre falsurile, deformările, calomniiile si  imprecaţiile  pe care  Ion Mihai Pacepa şi le asumă în   “Orizonturi Roşii “, o lucrare încropita la “ trei mâini”, dupa cum lesne  se poate dumiri oricine face efortul de analiză asupra  scriiturii.

Întradevar, autorul, Dumitru Chican îşi onorează motivul declarat al scrierii cărţii, dar , în acelaşi timp, ne prezintă  şi motivaţiile mult mai înalte şi imediate ale demersului său, între care: oferirea unei mari lecţii de demnitate naţionala  din partea combatanţilor anonimi ai serviciilor de informaţii externe şi diplomatice ale României, care au contribuit fundamental la evoluţia  relaţiilor lumii arabe cu Israelul.

Nu pretind a fi un foarte familiar analist al celor două ideologii, istorii şi civilizaţii conflictuale care sunt Islamul şi iudaismul şi nu mă angajam la scrierea acestui cuvânt-înainte care se doreşte a fi şi un studiu introductiv, fără  câteva premise şi atuu-ri, dintre care doresc să menţionez :

  • privilegiul de a-i fi cunoscut, cât de cât,  din telegramele şi rapoartele diplomatice oficiale şi nu numai, pe cinci dintre diplomaţii profesionişti ai României în lumea arabă, ei înşişi arabişti de exceptie,  constructori ai unor relaţii  umane şi politice bilaterale indestructibile, la cele mai înalte niveluri între România şi lumea arabă.  Unul dintre acesti diplomaţi, menţionat şi în paginile cărţii, a

______________________________________________________________________

*) David Ben Gurion ( n  16 octombrie 1886, d. 1 decembrie 1973) politician şi om de stat social democrat israelian, originar din Polonia, unul din principalii conducători şi ideologi ai mişcării sioniste, de autodeterminare a poporului evreu şi ctitor al Statului Israel. A fost cel dintâi prim ministru al Israelului. A prezidat guvernul israelian în două perioade: 14 mai 194826 ianuarie 1954 şi 3 noiembrie 195526 iunie 1963.

 

fost unicul oficial dintr-un stat membru al Tratatului de la Varşovia acceptat în Arabia Saudită.  inainte de 1990. Ambasadorii României din lumea arabă erau cei dintâi preferaţi ca mediatori în diferendele părţilor implicate în evenimentele din Orientul Mijlociu. Autorul însuşi al cărţii de faţă a avut privilegiul de a se afla în componenţa restrânsă a primei delegaţii române care , după 1989, a vizitat oficial Arabia Saudită, fiind primită, cu onorurile protocolare obişnuite , de către suveranul rege Fahd Bin Abdul Aziz;

  • studiul realizat şi concretizat in “Serviciile Secrete ale Israelului”(*,

care demonstrează faptul unic în istorie când structurile speciale de securitate sunt cele care, într-o covârşitoare măsura, au  precedat statul şi nu au fost consecinţa apariţiei acestuia. O asemenea   particularitate avea să marcheze profund caracterul statului evreu şi politica sa, în primul rand cu vecinii arabi, dar si cu restul lumii;

  • imnul de stat al Israelului ( “Speranţa”) este varianta unui vechi

cântec popular românesc ( “Cucuruz cu frunza-n sus”). Faptul în sine nu ar trebui să treacă neobsevat, deoarece nu este doar un joc al întamplării. Dimpotrivă, el exprimă substanţialitatea rolului evreilor din România în intemeierea statului israelian. De altfel, primele colonii evreieşti înfiinţate în Palestina de alya-ua iudaică au avut ca întemeietori evrei emigranţi din Moldova;

  • statul Palestina  în configuraţia Acordului de la Oslo, din 1993, este

o  idee politică românească;

  • Anwar El Sadat a vizitat Israelul şi a semnat istoricul Acord de pace

de la Camp David , dupa ce a fost asigurat de preşedintele României că va fi bine primit în Israel;

  • România a fost un partener cu mare pondere în dezvoltarea

economică a ţărilor arabe, iar acestea din urma au avut un rol însemnat în dinamica economiei românesti;

  • serviciile de informaţii pentru securitate  ale României au  dejucat

mai multe planuri de atentate teroriste care aveau ca ţinte fie interese israeliene, fie ale unor state arabe în România.

Colaborarea internaţională a structurilor speciale de informaţii şi apărare antiteroristă ale României a fost, în cea mai mare parte, dedicată protecţiei obiectivelor celor doua părţi;

_____________________________________________________________

*) Marian Ureche, Aurel I. Rogojan , Servicii secrete straine , vol II, Editura PACO, Bucuresti, 2000, pp 471-576 ( Servciile secrete israeliene )

 

 

  • relaţiile concomitente cu Israelul  şi cu lumea arabă au constiuit un

important atu al politicii externe independente a României şi un factor de credibilitate politică pe care cancelariile occidentale l-au apreciat ca atare.

Precum spuneam, nu sunt un cunoscator specializat al morfologiei intime a conflictului care, de 60 de ani, macină stabilitatea Orientului Mijlociu şi ameninţă pacea şi convieţuirea regională şi internaţională, dar domnul ambasadorul Dumitru Chican este, iar faptele pe care le aduce în lumina adevărului sunt confirmate de trei dintre ambasadorii Israelului la Bucureşti- Eliazar Doron (1967-1969); Abba Gefen (1978-1982) si Yosef Govrin (1985-1989)- care, în   memoriile lor, susţin la unison că  perioada respectivă a fost cea mai efervescentă în planul  relaţiilor Israelului cu România, iar Ceausescu a fost , atât pentru evrei , cât şi pentru  arabi  ,“partenerul  cel mai dinamic, mai credibil şi mai legitim” . Iar Y. Govrin concluzionează că “(…) relaţiile Israelului cu România au avut un character exclusiv şi exceptional “ De la Golda Meir (1969- 1974)  şi până la semnarea Acordurilor arabo-israeliene  de la Oslo ( 1993) nici un lider politic israelian nu a criticat sau atacat  politica regimului communist de la Bucureşti în chestiunea Orientului Mjlociu.

 

În  schimb, sunt un cunoscător al unora dintre resorturile operatiunilor psihologice de razboi politic   si am temei sa afirm ca Pacepa caricaturizează şi falsifică adevărul, invocand antisemitismul  lui Ceauşescu şi dependenţa acestuia faţă de Moscova, în politica legată de problemele Orientului Mijlociu.

Distorsionările din lucrarea de propaganda  “Orizonturi rosii”,   expresie a războiului psihologic dus către sfârşitul anilor  `80 împotriva României, vizează, într-o mare măsură,  defaimarea şi decredibilizarea contribuţiilor substanţiale pe care România le-a avut în cadrul efortului internaţional pentru soluţionarea paşnică a problemelor litigioase din relaţiile lumii arabe cu Israelul.

Mărturiile inedite ale ambasadorului Dumitru Chican  nu numai că arată realitatea unui război psihologic şi mediatic, lansat sub lejera semnătura a lui Pacepa, dar  ne oferă şi  prilejul unor profunde reflecţii în legatură cu o anume incapacitate  de a ne asuma şi respecta istoria. Chiar şi numai pentru a nu repeta erorile care, dupa ce am fost în cărtile mari ale vieţii internaţionale, ne-au expediat în conul de umbră al politicii lumii.

În fond valoarea şi non-valoarea lui Pacepa nu stă în puterea unei edituri anonime, căci „Orizonturile roşii”, au fost publicate la obscura editură „Regnery” din Washington, nefiind preluată de mari şi respectabile edituri de prestigiu, precum Harper and Leea, Seuil si altele de aceeasi prestanta.         Reeditarea falselor memorii ale “ unui şef al spionajului comunist “, în România, ne îndatorează civic, moralmente şi deontologic să  oferim spaţiului comunicării publice şi să lăsăm posteritaţii şi alte puncte de vedere asupra “operaţiunii de joc operativ sovieto-american”, cunoscută ca “afacerea Pacepa”.

 

Trădarea lui Ion Mihai Pacepa ……………………………………………………… [text  comun   ]

.

Memoriile “fostului şef  al  spionajului  comunist”, cum sunt    subtitrate  “Orizonturile Roşii”, ridică numeroase probleme de lipsă de onestitate şi  infidelitate a memoriei pretinsului autor.

De ce pretinsul   autor ? Fiindca Pacepa nu excela deloc nici ca orator şi nici ca scriitor. Tot ceea ce  i s-a  atribuit ca autor,  rezultă a fi materiale elaborate de cel puţin trei redactori de serviciu, a căror  forma de exprimare literară: stil, lexic , sintactică şi morfologie au fost identificate ca distincte de către experţi.  Mai mult, inexactităţile relatărilor sale dovedesc  o lipsă totală de preocupare pentru verificarea datelor faptice, Pacepa fiind lăsat să se autodemaşte – pentru cei avizaţi –  cu câtă dezinvoltură  falsifică  realitatea, sau cât de înafară era faţă de chestiunile la care se referă. Nu se poate să nu ne intrebăm: “Ce serviciu de informaţii şi-ar lăsa agentul într-o asemenea penibilitate ?”

Este meritul ambasadorului Dumitru Chican, a cărui temeritate  şi francheţe o salutăm, de a se înscrie, cu fapte până acum inedite, în tendinţa tot mai activa de combatere a uneia dintre operatiunile psihologice de întoxicare informaţională, brodate pe afacerea Pacepa, cu scopul de a ne falsifica istoria.

General de  brigada (rez.)

Aurel I.Rogojan

 

 

*

*                                     *

Tradarea este un atribut eminamente uman. E oare tradarea un simplu accident, o abatere pe parcursul vietii morale, o disjunctie functionala, un element aparut arbitrar, prin hazard, o exceptie, ori are conotatii mult mai adanci, fiind inerenta firii umane? Cu alte cuvinte e ceva dobandit ereditar, mostenit prin gene, ca talentul la pictura de exemplu si care iese la iveala printr-o anumita conjunctura speciala, e un blestem legat de pacatul originar- Adam si Eva infaptuiesc in fond prima tradare umana- sau e un act de exceptie? Tradarea e o incalcare a normelor de conduita morala, o impietate, un sacrilegiu, o crima. Tradarea de patrie nu  poate fi dictata de inaltele ratiuni ale salvarii patriei. In toate ipostazele, tradarea ramane condamnabila din punct de vedere etic si crestin.

 

 

Ceva deosebit ,poate va intereseaza .
vizionare placuta
Imagini din Istoria României, în arhiva englezeasca 

http://www.britishpathe.com/record.php?id=79132 Regina Maria 1914 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=76568 Regina Maria 1917 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=20502 Regele Ferdinand si Regina Maria 1924 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=3733 Regele Carol si Regina Mama 1930 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=3737 Regele Carol 1930 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=7179 Casatorie Regala 1931 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=2697 Boboteaza 1932 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=3482 Concurs de bob 1933 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=18985 Moartea Reginei Maria 1938 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=12060 Cutremurul 1941 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=12852 Rusilor Intrarea 1944 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=23507 Rusilor Intrarea in Bucuresti 1944 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=80978 Comunistii 1949 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=1208 România 1961 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=1798 Standul romanesc de la Londra 1964 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=71688 Tratatul de la Varsovia la Bucuresti 1966 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=71695 Demonstratia anti-Americana 1966 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=71737 Putna 1966 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=72129 Vanatoare 1968 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=68164 DeGaulle la Bucuresti 1968 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=83561 Sala Floreasca 1969 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=73289 Vizita lui Nixon 1969 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=73219 Casa de moda 1969 
http://www.britishpathe.com/record.php?id=73235 Cerbul de Aur 1969

Europarlamentarul Tőkés László a salutat beatificarea fostului episcop Bogdánffy Szilárd, astazi, la Oradea. Actualul beatificat a facut parte din grupul terorist maghiar antiromaneasc “Organizatia de autoaparare din Mihályfalva” (Valea lui Mihai). Tokes a salutat și demersurile demarate pentru beatificarea clericului romano-catolic Márton Áron, cel care a luptat în primul război mondial în asa-numita Divizia 82 Secuiască. Potrivit rapoartelor SSI, această unitate militară “era vestită pentru atrocitățile comise contra românilor”.

Dupa cum se stie, pana astazi, nici unul dintre miile de martiri romani ucisi in temnitele comuniste nu beneficiaza de o recunoastere similara.

Despre retelele teroriste antiromanesti infiintate de serviciile secrete maghiar, din care au facut parte cei doi, public un extras semnificativ dintr-un studiu bazat pe cercetarea arhivelor Serviciului Secret de Informatii (Serviciului Special de Informatii – SSI) al  Regatului Romaniei, si realizat de dr Alin Spânu:

Metode, mijloace şi acţiuni subversive care au vizat destrămarea României (1919-1944)

“Activitatea teroristă a constituit una din laturile deosebit de agresive ale serviciilor secrete şi ale organizaţiilor paramilitare, care au vizat declanşarea unor acţiuni de gherilă pe teritoriul statelor vecine, cu scopul de a pregăti o eventuală acţiune militară a armatei ungare în zonele revendicate. Iniţial, acţiunea teroristă a apărut în anii 1918-1919, în timpul situaţiei tulburi din Ungaria, prin acte întreprinse de centrul contrarevoluţionar de la Seghedin şi a culminat cu marile comploturi din anii 1934-1940, îndreptate contra României şi Cehoslovaciei. În perioada destrămării statului cehoslovac, 1938-1939, serviciul de informaţii ungar a primit ordin ca, în colaborare cu tehnicienii Marelui Stat Major, să organizeze în România o reţea teroristă care să servească drept avangardă forţelor ce urmau să intre în Transilvania. Organizaţia teroristă a luat fiinţă, creindu-se nuclee la Satu-Mare, Oradea, Cluj, Odorhei, Baia-Mare, Marghita, Miercurea-Ciuc, Zalău, Homorod, Cehul-Silvaniei, Târgu-Mureş şi alte centre urbane. Au fost instalate posturi de radio clandestine, linii de curiei care, trecând ilegal graniţa, au transportat fonduri, explozivi şi alte materiale necesare atentatorilor. Planul a prevăzut ca, în momentul începerii operaţiilor militare, postul de radio Budapesta să transmită teroriştilor, prin limbaj convenţional, ordinele necesare pentru începerea acţiunii pe întreg teritoriul Transilvaniei. Obiectivele principale erau distrugerea podurilor de cale ferată şi a drumurilor, depozitele de muniţii, aeroporturile, uzinele militare sau pentru utilităţi, lucrările de artă etc. Reţeaua teroristă a inclus 130 de persoane, din cele mai diverse categorii sociale şi profesionale, sub conducerea unui nucleu format din Karoly Köpf, preot din Satu-Mare, Zoltan Göbl, medic, Gabor Sarkady, farmacist, Ferencz Linzembold, preot, Victor Heinrich, droghist, Zoltan Simon, muncitor, Sandor Szekely, frizer, Bela Roth, fabricant. Alcătuirea nucleului a fost realizată de Gabor Orosz, bibliotecar la Universitatea din Budapesta şi fost preot din Satu-Mare, recrutor al serviciului de informaţii ungar şi unul din îndrumătorii secreţi ai minorităţii maghiare din România. Acţiunea a fost zădărnicită de organele contrainformative române(11), care au monitorizat activitatea celor implicaţi şi, la momentul oportun, în octombrie 1939, au arestat pe toţi cei implicaţi şi au confiscat întregul arsenal adus de peste graniţă. Alte echipe teroriste cu intenţii similare, anihilate de serviciile specializate române, au mai fost descoperite la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid şi Săcăşeni (iunie 1940).

În vara anului 1940, în timpul tratativelor dintre guvernele de la Bucureşti şi Budapesta în problema Transilvaniei, autorităţile ungare au trimis alte grupe teroriste(12), cu misiunea de a distruge căi ferate şi rutiere, a incendia păduri, sate româneşti şi germane, a otrăvi fântânile, pentru a îngreuna evacuarea armatei, a autorităţilor şi a populaţiei civile din zonele estimate a fi cedate de România. În cazul nefinalizării tratativelor, aceste grupe trebuiau să declanşeze o acţiune de teroare asupra populaţiei civile, sens în care armata Ungariei ar fi intervenit pentru restabilirea ordinei. Rezidenţa pe teritoriul României a fost stabilită la Oradea, însă şi de această dată, structurile de siguranţă naţională au neutralizat cu succes aceste acţiuni.

După ocuparea Transilvaniei de nord-est, în urma dictatului de la Viena, activitatea serviciului de spionaj ungar în România, în conformitate cu planurile expansioniste declarate, a fost radical organizată şi extinsă, pentru a întări dominaţia asupra naţionalităţilor din teritoriile anexate şi a cuceri altele. În teritoriul anexat, la Cluj, Târgu Mureş, Baia Mare şi în alte oraşe, au fost create şcoli de spionaj pentru pregătirea agenţilor ce urmau să fie infiltraţi în România. Aceştia erau pregătiţi atât în tehnica culegerii informaţiilor, cât şi în săvârşirea actelor de sabotaj şi diversiune asupra unor obiective militare şi de importanţă strategică din teritoriul românesc. Marile unităţi militare ungare din Transilvania, dotate cu peste 20 de aparate de emisie-recepţie, au desfăşurat o puternică activitate informativă asupra spaţiului românesc din zona de graniţă. Prin organizaţiile paramilitare – Crucile cu Săgeţi, Reînnoirea Maghiară ş.a. – au fost iniţiate acţiuni informative asupra populaţiei româneşti din teritoriul cedat. Obiectivul final al acestor ingerinţe era realizarea unui stat ungar considerabil mărit din punct de vedere teritorial şi cu o poziţie predominantă în sud-estul Europei.

Un preţios auxiliar al serviciilor secrete din Transilvania de nord-est a fost reprezentat de organizaţiile pe bază de voluntariat patriotic, care au urmărit şi reprimat rezistenţa antihorthystă, înarmarea şi pregătirea militară a populaţiei în cazul unui conflict cu România. Printre acestea se afla şi “Poliţia civilă voluntară”, compusă numai din cetăţeni unguri verificaţi şi care lucrau pe bază de sentimente naţionale. Această poliţie avea şi sarcini contrainformative, îndreptate împotriva mişcărilor proromâneşti.”

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 68 other followers