Arhiva

Istorie

Citeste; Andre Kemenici: “Militaru m-a întrebat odată dacă Ceauşescu n-a încercat să fugă. “Păi, cum să fugă?!” “Păi, ca să termini cu ei…” Înţelegeţi?! Toţi voiau să termine cu ei”. – Gică Popa : “Doamne, iartă-mă pentru ce am făcut!” Click aici

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”

Generalul Andrei Kemenici a hotarât sa rupa tacerea

La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitatii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o marturisire senzationala: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.

▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastra, domnule general Kemenici?

   Generalul Kemenici: Înca de pe 16 decembrie. Primisem ordin sa începem în unitate o pregatire deosebita pentru apararea Târgovistei. Eram artileristi de antiaeriana, ei ne cereau sa ne antrenam pentru lupte de strada. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primaverii de la Praga. Eram capitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sa vin sa apar Otopeniul. Si l-am aparat atunci pe Ceausescu. Ca sa nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alaturi de 100 de soldati, eu, capitanul Kemenici, eram în stare sa-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupa 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apara pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.

 Stiati ca Ceausescu se afla în zona?

Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sa-l prindem. Stiam ca se afla undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarma. De la ora 12:00 noaptea se putea spune ca Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl tradasera pe Ceausescu.

 Sosisera deja membrii acelui tribunal improvizat?

Elicopterul cu Stanculescu aterizase pe platoul unitatii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sa vina sa-i ia, sa-i duca la Bucuresti si sa le faca proces. Neîncrezator, Stanculescu ma întreaba: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam ca se va duce sa-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sa-i dam drumul”. Eram mai multi pe holul unitatii: eu, Stanculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gica Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tanase. Si Stanculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sa fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, astora au început sa le tremure pantalonii. Am primit ordin sa trec si eu în proces. Le-am raspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sa facem cumva si sa-i bagam în puscarie pe Iliescu si pe Stanculescu, sustinând cã astia ne-au escrocat. Dar el însusi facuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judeca! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de ora sa faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:50–14:55. Totul a durat vreo doua ceasuri. A fost o buimaceala totala. Gica Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupa proces, si le-a luat si a plecat. E o alta victima a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stanculescu.

 În ce relatii ati ramas cu Stanculescu?

Generalul Stanculescu a eliminat, la Bucuresti, doua probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare varsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fara sa fie ministru a dat ordin unitatilor militare sa intre în cazarma. Dar pentru mine Stanculescu este dusmanul numarul 1: el mi-a transformat unitatea în puscarie, în tribunal si în poligon de executie. Fata de Stanculescu nu am decât ura. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pâna în 25 decembrie. Pentru ca ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sa nu ascultati decât de Stanculescu!”. Iliescu – tot asa.

▪ De ce credeti ca au disparut documentele procesului lui Ceausescu?

Pentru ca erau falseUn fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au batut la masina dupa aceea, la Bucuresti. Daca dosarul procesului nu disparea, intrau cu totii în puscarie.

▪ Traiti bine acum, domnule general?

Traiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru ca amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la doua camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare ca sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.

—————–In urma cu 22 de ani, exact in ziua de Craciun, Nicolae Ceausescu si sotia sa Elena erau executati prin impuscare la Targoviste, dupa ce fugisera cu un elicopter de pe cladirea Comitetului Central.

Procesul sotilor Ceausescu a inceput pe 25 decembrie 1989, la ora 13.20, cei doi fiind acuzati de genocid, subminarea puterii de stat prin organizarea de actiuni armate impotriva poporului, subminarea economiei nationale si incercarea de a fugi din tara pe baza unor fonduri de un miliard de dolari, depuse in bancile din strainatate.

In jurul orei 14.40 procesul s-a incheiat, iar sentinta de condamnare la moarte a fost pronuntata la ora 14.45. La ora 14.50 au fost executati.

Nicolae si Elena Ceausescu au fost executati cinci minute mai tarziu, in curtea garnizoanei.Procesul si executia au fost filmate iar imaginile au facut inconjurul lumii, fiind difuzate si de Televiziunea Romana.

Judecatorul care i-a condamnat la moarte pe sotii Ceausescu, colonelul de justitie Gica Popa, s-a sinucis la 1 martie 1990, noteaza Mediafax.

Dupa executarea sotilor Ceausescu, sentinta Tribunalului Extraordinar Militar a fost luata in evidenta in registrul de executari penale, unde figureaza la pozitia 1/1989, insa in niciun alt registru (opis, condica de sedinta, condica de termene, registrul general de dosare) nu aparea inregistrat dosarul propriu-zis.Soţii Ceauşescu au fost acuzaţi şi judecaţi pentru genocid şi subminarea puterii de stat, întrucât au determinat în decursul vremii moartea a 60.000 de persoane, au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate.

Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată al Tribunalului Extraordinar Militar au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român. Sentinţa a fost executată, în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Tîrgovişte. Acesta a fost debutul sîngeros al României democratice, mulţi considerând că revoluţia poporului a fost furată de către foştii comunişti.Ulterior, a fost pusă în discuţie legalitatea tribunalului care l-a condamnat şi executat pe Nicolae Ceauşescu, în ziua de Crăciun a anului 1989, împreună cu soţia sa, Elena Ceauşescu. Dosarul soţilor Ceauşescu a dispărut imediat după redactarea sentinţei de către judecătorul Gică Popa, respectiv în perioada ianuarie-februarie 1990. Judecătorul care i-a condamnat la moarte pe soţii Ceauşescu, colonelul de justiţie Gică Popa, s-a sinucis la 1 martie 1990.După executarea soţilor Ceauşescu, sentinţa Tribunalului Extraordinar Militar a fost luată în evidenţă în registrul de executări penale, unde figurează la poziţia 1/1989, însă în niciun alt registru (opis, condică de şedinţă, condică de termene, registrul general de dosare) nu apărea înregistrat dosarul propriu-zis.În 15 decembrie 2003, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus, prin hotărâre judecătorească definitivă, reconstituirea sau înlocuirea dosarului referitor la judecarea şi executarea soţilor Elena şi Nicoae Ceauşescu, în decembrie 1989. Conform unor prevederi ale Codului de procedură penală, instanţa militară bucureşteană a reconstituit dosarul dispărut, în baza unei copii, fiecare act din acea copie fiind însă recunoscut şi asumat de persoanele care îl semnaseră. În 19 martie 2004, procurorul militar Dan Voinea (între timp pensionat-n.r.), cel care a întocmit rechizitoriul soţilor Ceauşeascu, a recunoscut copia actului de inculpare ca fiind conformă cu originalul întocmit şi semnat de el. Voinea era atunci ultima persoană implicată direct în evenimentele din decembrie 1989 care mai trebuia să-şi autentifice înscrisurile.

La termenul din martie 2004, a fost prezent şi Dinel Staicu, un cunoscut admirator al soţilor Ceauşescu. El a declarat instanţei că nu deţine originalul dosarului, ci o simplă copie – demontând astfel o susţinere mai veche de-a sa potrivit căreia a cumpărat dosarul soţilor Ceauşescu – preluată de un cotidian sportiv central. Staicu a mai spus că nu s-a prezentat pînă acum la TMTB întrucât a crezut că este vorba despre o rejudecare a procesului şi nu de reconstituirea dosarului.

“Aşa cum am spus în repetate rânduri, consider că am fost martor la reconstituirea unei crime şi nu la cea a unui dosar penal”, a declarat atunci Dinel Staicu. “Ceauşescu a fost judecat şi executat, nu judecat şi condamnat. Nu am venit până acum pentru că nu recunosc acest dosar”, a mai spus Dinel Staicu. El a precizat că are o copie a dosarului de la Elena Bărbulescu (sora lui Nicolae Ceauşescu).
—————–
Dan Voinea: Nu au existat teroristi in decembrie ’89. Sotii Ceausescu au fost ucisi pentru a salva administratia comunista, care dureaza si azi
Sotii Ceausescu au fost sacrificati, pentru a nu avea loc un proces al comunismului, afirma, la RFI, fostul procuror militar Dan Voinea, care s-a ocupat ani buni de dosarele Revolutiei. El sustine ca “nu au existat teroristi” in decembrie 1989 si nici acum nu e prea tarziu pentru un proces al comunismului.

“N-au existat teroristi, in dosarele pe care le-am trimis in instanta, sunt peste 35 de dosare care au luat calea justitiei si in care justitia a condamnat. Ma refer la dosarul Timisoara, unde au fost condamnati generalii Stanculescu si Chitac, cei care au coordonat operatiunile militare din acel oras, dosarul Cluj, unde generalul Topliceanu si ceilalti subordonati ai lui au fost trimisi in judecata si condamnati pentru victimele de la Cluj, dosarul Sibiu si alte multe dosare, in care s-a demonstrat in mod concret ca nu au existat teroristi, pentru ca s-a ajuns la autorul fizic al represiunii, la tragatori, acolo au fost identificati tragatorii pentru fiecare victima”, spune fostul procuror.

Dan Voinea adauga ca, in dosarele care au ramas, tragatorii au fost identificati in proportie de 80%.

Sotii Ceausescu au fost ucisi pentru a salva administratia comunista

“Daca ar fi continuat procesul lui Ceausescu, asa cum ar fi fost normal sa fie, ar fi fost primul dosar in care se judecau crimele comunismului. Insa n-a fost sa fie asa, pana in prezent nu a mers in instanta un astfel de dosar. Ratiunile care au stat la baza eliminarii fizice a sotilor Ceausescu tocmai acestea au fost, pentru ca acuzele aduse Ceausestilor erau de fapt acuze aduse regimului comunist”, crede el.

Dan Voinea acuza faptul ca eliminarea fizica a sotilor Ceausescu a fost decisa de grupul care a preluat puterea la Revolutie si din care faceau parte Victor Atanasie Stanculescu, Ion Iliescu, Petre Roman, Brucan si Gelu Voican Voiculescu.

“Ei au fost sacrificati, tocmai pentru a nu avea loc un proces al comunismului si pentru a salva administratia comunista, care, dupa cum vedeti, a durat si dureaza si in prezent. Nu este deloc tarziu si e recomandabil pentru pacea sociala un asemenea proces (al comunismului – n.r.), dar pentru asta trebuie depolitizata justitia”, considera fostul magistrat militar.Nu exista nicio proba legate de sinuciderea lui Vasile Milea

Fostul procuror mai spune ca nu exista nicio proba care sa indice sinuciderea generalului Vasile Milea: “In dosarul lui Vasile Milea nu exista nici un element, nici o proba pentru sinucidere. Ma refer la probele stiintifice, criminalistice”.

Dan Voinea a adaugat ca “Atanasie Stanculescu s-a dus pur si simplu la Ministerul Apararii, in 22 si s-a autointitulat ministru al Apararii, nu l-a numit nimeni. Succesiunea – dupa Vasile Milea a fost Ilie Ceausescu, unul din primii adjuncti ai ministrului Apararii”.

“Or Stanculescu s-a dus la Ministerul Apararii Nationale, l-a izolat pe Ilie Ceausescu si s-a autointitulat el ministru al Apararii si din acel moment a condus si dirijat operatiunile militare in Bucuresti si-n toata tara”, mai afirma Dan Voinea.

Nu una obişnuită, ci chiar garnizoana între zidurile căreia, în decembrie ’89, şi-au găsit moartea, sub rafalele automatelor, foştii dictatori Nicolae şi Elena Ceauşescu. Aşa arată azi, la 19 ani de la evenimentele de atunci, Andrei Kemenici, omul care a fost martor la scrierea istoriei.“Băieţii mei i-au arestat pe dictatori şi tot ei i-au păzit zi şi noapte, până în momentul execuţiei. O execuţie din cauza căreia mi-e ruşine că sunt român”. Aşa şi-a început povestea generalul în rezervă Andrei Kemenici, cândva un om puternic şi dârz, astăzi un bătrânel prea firav pentru a se mai bate cu anii.

Ar fi multe, prea multe chiar, de spus despre tot ce s-a întâmplat atunci. Singurul lucru care contează cu adevărat e faptul că împuşcarea cuplului dictatorial a fost un act injust, săvârşit în total dispreţ faţă de lege. De ce spun asta? Pentru că nu li s-a acordat dreptul la un recurs firescPentru că erau condamnaţi încă înainte de a fi judecaţi. Pentru că se ştia de la bun început care va fi sentinţa. Pentru că au fost ucişi, nu executaţi”. Se opreşte din istorisit, trage aer în piept şi priveşte posac, de undeva de la 7-8 metri, spre zidul în faţa căruia şi-au găsit sfârşitul Ceauşeştii.

Îl întreb dacă, pe perioada cât a fost “încarcerat” aici Nicolae Ceauşescu, a avut ocazia să stea de vorbă cu el. “Nu o dată! Se purta de parcă era în continuare comandant suprem, nu un ostatic a cărui soartă urma să fie stabilită de un complet de judecată. “Colonele, îmi spunea, ai grijă şi fă-ţi datoria până la capăt!”. Aşa îmi spunea. Doar atunci când l-au legat şi l-au împins pe uşă afară, spre zidul unde urma să fie împuşcat, şi-a pierdut puţin cumpătul. Mă căuta cu privirea peste tot în timp ce mergea pe hol şi cânta Internaţionala”, îşi mai aminteşte generalul.

Din tot ce a fost, a păstrat în cufărul de acasă un vraf de poze îngălbenite şi o uniformă nou-nouţă cu însemnele rangului militar de acum: acela de general. De restul – povestea asasinării lui Ceauşescu – nu-i face plăcere să-şi amintească. Îmi mărturiseşte totuşi că o va face atunci când adevărul despre procesul Ceauşeştilor va ieşi la lumină.

“N-au avut şansa să se apere”

Andrei Kemenici ne-a arătat încăperea din Unitatea Militară 01417 unde au fost judecaţi soţii Ceauşescu. “Am continuat să fiu comandantul acestei unităţi încă opt ani după moartea celor doi. Ştiu însă că nu a fost drept ce s-a întâmplat acolo. Să nu mă înţelegi greşit. Nu spun că Nicolae Ceauşescu nu ar fi meritat să fie executat. Spun doar că procesul lui nu a fost unul corect. Nu i s-a dat şansa să se apere. Acea şansă care trebuie acordată până şi unui ucigaş de rând!”, ne-a spus generalul.

Puşa Roth: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi, au fost condamnaţi la moarte de un tribunal constituit din oameni care făceau această meserie.

Andrei Kemenici: Meseria lor, într-adevăr. Mă puneţi într-o situaţie foarte complicată. Şi m-aţi luat şi prin surprindere. Oamenii aceştia erau de meserie, dar ei, istoria încă nu spune că trebuie să aibă şi ei nişte circumstanţe. Dar vreau totuşi să le dau o circumstanţă atenuantă acestor oameni, eu i-am văzut, doamnă, cum le tremurau pantalonii, în holul comandamentului militar, unde au fost adunaţi după coborârea din elicoptere. Domnul Voican Voiculescu le-a spus aşa, şi vă rog să reţineţi că asta însemnă că ei nu ştiau: «Cei doi terorişti pe care îi judecaţi astăzi, acum, sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu.» Întâi a fost o linişte mormântală, erau toţi acolo, erau vreo 15 inşi şi asistenţa, au rămas toţi înmărmuriţi. Şi începuseră să tremure. Atunci s-a greşit, zic acum, aşa cum sună proverbul: «După război mulţi viteji se arată.» Dacă se punea întrebarea: «Cine vrea să judece?», mulţi sau poate majoritatea ar fi vrut să judece. Dar a fost un şoc. Ei, ştiţi cum a sunat enunţul următor? «Aveţi 15 minute – gândiţi dumneavoastră, 15 minute! – pentru a întocmi documentele necesare să faceţi acest proces». Doamnă, sunt borfaşi de ultima speţă din România, care fraudează, carefură miliarde şi duc procesele 4, 5, 7 ani, deşi noi toţi suntem convinşi că aceia sunt escroci!
Nu aveau nici hârtie de scris la ei şi atunci generalul Victor Stănculescu mi-a ordonat să aduc hârtie. Spre ruşinea mea, că eram în mare economie, n-aveam atâta hârtie de scris, m-am dus în birou, am luat câteva hârtii şi m-am gândit: «N-or fi de ajuns astea» şi-am trimis la birou unde se găseau, la documente secrete, hârtiile care ne veneau pentru unitate şi din care împărţeam aşa, numărând foile, la compartimente. Atunci mi-am zis: «Dom’le, să mai aduc un top de hârtie.» Şi m-am dus şi i-am arătat hârtia de scris generalului, care mă dirija, cui s-o împart, spunându-mi: «Dă-i şi lui (pe urmă am aflat că era procuror), dă-i şi ăstuia că e judecător, lui că e preşedintele Comitetului de Judecată.» Nu le spun numele, deşi cred că până acum le-aţi aflat. Şi ajung la un om amărât. Nu-l uit toată viaţa. Şi generalul zice: «Dă-i şi lui.» Am vrut să-i dau acelaşi număr de foi ca şi celorlalţi, dar respectiva persoană zice: «Dă-i mai multe.» Am rămas surprins, apoi am înţeles că era grefierul. Îl chema Tănase. I-am dat mai multă hârtie de scris. După ce-am împărţit hârtiile, domnul Voican Voiculescu zice: «Aveţi 15 minute să scrieţi acolo tot ce aveţi nevoie pentru procesul acesta.» Apoi domnul general Stănculescu îmi spune să-i repartizez într-o cameră ca să fie linişte, ca să-şi facă oamenii ce trebuia să facă, unul acuzarea, celălalt apărarea. În fine, domnul Voican Voiculescu adaugă: «Aveţi acest timp scurt pentru că e clar, ăştia au fost nişte criminali. Să nu le daţi posibilitatea să se apere, să fiţi duri, pentru că trebuie să terminăm într-un timp foarte scurt cu aceşti oameni care au distrus România.» Aceasta se întâmpla în hol, în picioare, într-o stare de tensiune extraordinar de mare. Procurorul Voinea a întrebat cine are Codul Penal şi unul dintre asistenţi, Mugur Florescu, i-a dat Codul Penal şi Codul de Procedură Penală. Şi i-am repartizat într-o încăpere, iar în timpul acesta am stabilit cu ofiţerii, care erau în aşa-zisul pluton de execuţie, era de fapt o grupă de execuţie formată din paraşutiştii de la Boteni, locul unde se va desfăşura execuţia, în caz că sentinţa va fi condamnare la moarte. Şi am făcut instruirea şefului, era căpitan, îl cheamă Boeru. A fost întrebat dacă vrea şi a răspuns afirmativ şi s-a dus şi a recunoscut locul respectiv, unde vor fi executaţi, dacă tribunalul va hotărî.

Puşa Roth: Se spune, domnule general Kemenici, că la Târgovişte ar fi fost sosia lui Ceauşescu…

Andrei Kemenici: E o prostie! Eu am ordinul de zi pe unitate în care scrie că au fost 1237 de oameni, iar din aceştia, cam 550 – 600 au văzut această execuţie. Vă spun categoric, fiindcă aceştia erau oamenii. Aproape 300 erau în comandament, comandament care s-a transformat în, nu zic tribunal, că în tribunal mai vorbeşte unul cu altul, în biserică pentru că acolo nu se vorbeşte. Era o linişte desăvârşită la cele două niveluri, la parter şi la etaj. Erau în cazarmă vreo 100 –150 care, la fel, nu s-au mişcat din loc, erau şi în dispozitiv, după clădiri etc. Eu nu le-am spus, pentru că oricare, care avea ceva cu Ceauşescu aşa cum am avut şi eu dar nu am spus la nimeni, putea să facă vreun gest. Au ascultat toţi, fiindcă nu au ştiut ce se va întâmpla.Lumea se uita în sus şi a văzut 5 elicoptere, a văzut cum două au aterizat pe terenul unde făceam adunarea zilnic, dimineaţa şi seara. Toţi oamenii erau cu ochii pe cer, pe aceste două elicoptere şi până au aterizat jos, toţi erau curioşi ce se întâmplă. Atunci eu m-am dus cu un transportor blindat la elicopter. N-au vrut să-i ia de acolo pe cei doi – înţelegerea aşa a fost – şi asta e de o gravitate extraordinară. Eram colonel, comandant de unitate, comandant de garnizoană. Nu puteam fi minţit ca ultimul trecător de pe stradă. Înţelegerea era că vin cu două elicoptere şi că îi iau de aici pentru proces, ăsta a fost crezul meu, patru zile şi trei nopţi şi le-am spus şi lor că nu sunt două ulcioare cu apă, nu se poate ca cei doi să dispară fără proces. Acesta a fost legământul meu şi al vieţii mele. Am făcut tot ce am putut, pentru care am tras extraordinar de mult. Tuturor le plăcea să scape de Ceauşescu.Reţineţi, e foarte important, de sus, de sus şi până jos, cu excepţiile de rigoare, doreau să scape de aceşti Ceauşescu. Nu mai erau admişi de nimeni. Ştiţi de ce vă spun lucrurile acestea ? Eu credeam că Ceauşescu e apărat de multe forţe de securitate, speciale. N-a fost apărat de nimeniAu fost trădaţi, au fost abandonaţi de toţi, doamnă, de toţi.

Puşa Roth: Domnule general, se spune, iarăşi se spune, pentru că toate acestea au intrat aproape în folclor. Se spune că Ceauşeştii au murit mai devreme de 25 decembrie.

Andrei Kemenici: Exclus. Revin la ceea ce v-am spus. Erau 500 – 600 de oameni care stăteau ochi şi urechi pe uşă şi pe transportorul blindat de acolo. Eu am crezut că vor fi luaţi din garnizoană, erau îmbrăcaţi corect. A văzut aproape toată lumea şi în cinci minute, hai să zic zece,toţi cei 1237 de oameni ştiau că în garnizoană se află Nicolae şi Elena Ceauşescu. Mai ales că se întrebau toţi ce căutau elicopterele acolo.

Puşa Roth: Eu mă refeream la momentul execuţiei.

Andrei Kemenici: Imediat. Toţi erau ochi şi urechi, doamnă, după stâlpi, pe la geam, peste tot, se uitau acolo unde erau elicopterele şi unde era transportorul să vadă ce se întâmplă. A durat vreo două ore şi acum mă întreb cât e de greu pentru un om să stea două ore după un stâlp. Nu? Aproape nemişcat şi să observe tot timpul. Ceauşescu era cineva, el nu era Gheorghe al nu ştiu cui. Şi toţi, văzând că intră în cazarmă, aşteptau să şi iasă. Ei, după aceste două ore îi văd că ies legaţi, aduşi de braţe şi dintr-o parte şi din alta – de fapt au fost luaţi aproape pe sus – şi merg la zid. După care aud armele. Au fost peste 500 de oameni care au văzutexecuţia, iar de auzit, au auzit 1237, dar nu pun blocurile din jur, cu toţi oamenii la ferestre. Tot timpul erau oameni care strigau la cei de la blocuri să nu iasă la fereastră că riscă să fie împuşcaţi. O femeie n-a respectat acest ordin. Ştiţi ce s-a întâmplat cu femeia aceea? A fost omorâtă.Omorâtă de oamenii din cazarmă. Soldaţii or fi crezut că e inamic sau terorist. Şi-au tras şi-au omorât femeia.

Puşa Roth: Domnule general, cine a comandat foc, când au fost omorâţi cei doi?

Andrei Kemenici: Nimeni. Acel ofiţer, vă spune un om care a văzut şi vă pot da mulţi, mulţi, dar vă dau personalităţi din astea mari, mari, mari, chiar din frunte: generalul Stănculescu, procurorii, aici aş putea să fac o paranteză să ştiţi de ce s-a omorât Gică Popa, dar nu o fac. Aceşti oameni fiind sub o tensiune extraordinară, ştiau că trebuie să-i omoare, fiindcă au fost instruiţi înainte. Când au ajuns la aproximativ un metru sau un metru şi jumătate, legaţi fiind, i-a întors cu spatele spre perete – nu ştiu de ce nu i-a lăsat aşa – dar acesta a fost avantajul lor, al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, că au văzut moartea cu ochii. După aceea au făcut nu mai mult de patru-cinci paşi înapoi, armele le aveau la umăr, în poziţia de tragere din picioare, au întors cureaua şi au tras, au tras cu arma de la şold. Primul a tras căpitanul, apoi Cârlan şi Gheorghiu. Ordinul a fost să tragă toţi trei, tot încărcătorul, adică 90 de cartuşe. Unuia i s-a blocat arma şi nu a tras tot şi până să remedieze incidentul, un locţiitor al meu, Mareş Ion, a strigat: «Nu mai trage nimeni!», fiindcă cei doi erau morţi, ciuruiţi înainte de a ajunge la pământ. Ne-a fost frică, fiindcă erau acolo sute de oameni. Imaginaţi-vă că o bucată din haina Elenei Ceauşescu a fost pur şi simplu retezată, ca şi cum ar fi fost tăiată cu cuţitul. O altă problemă este că au murit legaţi la mâini. Nu ştiu de ce, pentru că atunci când li s-a citit sentinţa, au rămas trăzniţi. ElenaCeauşescu i-a zis lui Nicolae Ceauşescu: «Cum, măi Nicule, se omoară în România?» El i-a răspuns: «Da, mă, uite, vezi! Trădarea e de lângă noi.» Acei ofiţeri şi subofiţeri, paraşutişti, erau instruiţi dinainte, ştiau că trebuie să-i lege. Ei ar fi mers la execuţie nelegaţi. Întâi au vrut să lege pe Nicolae şi să-l ducă la execuţie, apoi pe Elena, acesta era scenariul iniţial, aşa cum s-a procedat şi la vizita medicală, întâi el şi pe urmă ea. Dar ea a spus: «Nu, am luptat împreună, murim împreună!» Căpitanul, politicos, l-a întrebat pe domnul Stănculescu ce să facă, iar Stănculescu a spus: «Dacă vor să moară împreună, să moară împreună!» El nu s-a opus când a fost legat, însă ea s-a opus. Aş vrea să reţineţi că la execuţia celor doi au fost prezenţi reprezentanţii Revoluţiei Române. Au fost: Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, generalul Victor Stănculescu etc. Eu i-am predat pe cei doi Ceauşescu reprezentanţilor Revoluţiei, reprezentanţilor Armatei şi reprezentanţilor Justiţiei.Vreau să vă mai spun că Târgovişte a fost singura reşedinţă de judeţ care nu a fost apărată de Armată. Ce părere aveţi? Au fost diferenţe între oraşe. La Cluj, Sibiu, Timişoara, Cisnădie, Bucureşti, Armata a tras. În Târgovişte, revoluţionarii au intrat peste tot, fără să se opună nimeni, fiindcă unii au fugit ca potârnichile, iar alţii s-au pus la dispoziţiia Revoluţiei.”

http://ceausescunicolae.wordpress.com/2011/12/25/generalul-andrei-kemenici-%E2%80%9Edosarul-din-procesul-lui-ceausescu-este-un-fals-au-semnat-pentru-moartea-ceausestilor-pe-niste-hartii-albe-pe-care-le-au-batut-la-masina-dupa-aceea-la-bu/


 Vine Crăciunul!….. Vine Moşul…..! Brad, zăpadă, cadouri…..surprize! Cine ar putea fi Moş Crăciun!?

            Un moş care vine tiptil prin hornul casei, îmbrăcat în roşu şi pune sub brad câteva pachete, o scrisorică, după care se urcă în sania la care sunt înhămaţi cei opt reni şi pleacă spre Laponia! Şi totuşi cine e Moş Crăciun!

Se pare că figura lui s-a conturat după cea a Sfântului Nicolae, cunoscut şi ca patronul copiilor. În timpul Reformei Protestante din secolul al XVI-lea, Martin Luther a încercat să oprească venerarea sfinţilor, de aceea sărbătoarea Sfântului Nicolae a fost abolită în unele ţări europene. Danezii au păstrat această sărbătoare, la fel românii şi francezii. În Danemarca, Sfântul Nicolae este numit Sinter Klaas. Danezii l-au luat cu ei pe Sinterklaas in America când au emigrat, acesta devenind Santa Claus în pronunţie americană.

În  Islanda  vin treisprezece Moşi Crăciuni! Cu treisprezece zile înainte de Crăciun, primul Moş Crăciun coboară din munţi, ocoleşte fiecare casă şi apoi pune dulciuri în ghetuţele copiilor, în vreme ce aceştia dorm. Dacă au fost cuminţi, copiii primesc dulciuri, mandarine, lozuri în plic, iar daca au fost răi … un cartof. A doua zi, cel de-al doilea Moş vine în oras si tot aşa până  pe 25 decembrie când primul Moş se întoarce la casa lui din munţi, pe 26 cel de al doilea şi tot aşa pâna pe 6 ianuarie. Ziua de 6 ianuarie este numita si “Al treisprezecelea” şi este considerată de islandezi ultima zi de Crăciun pentru că în aceasta zi, ultimul Moş Craciun se întoarce la casa lui.
Crăciunul este o sărbătoare cu totul şi cu totul specială din punct de vedere creştin. De Crăciun se sărbătoreşte naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.
Ce legatură ar putea exista între Moş Crăciun şi Iisus? Poate între binecuv
ântata naştere a Mântuitorului şi dărnicia, generozitatea, dragostea , darurile lui Moş Crăciun…….Sau între dovada de înţelegere pentru cei care uneori  aduc prejudicii, ură, lipsă de prietenie şi dragostea dezinteresată a Mântuitorului şi generozitatea inepuizabilă a lui Moş Crăciun…
Dăruind, învăţaţi să iubiţi, să fiţi generoşi, să cunoaşteţi  mai bine persoana de lângă tine, cunoscută sau necunoscută, să o respectaţi… Dar nu numai de Crăciun, ci în fiecare zi a anului…..Merită să încercăm….nu ne costă nimic…Dar gata cu filozofia şi să alergăm după daruri pentru cei mici, pentru cei mari, pentru cei dragi, pentru toţi cei de lângă noi…………
Clinchetele clopoţeiilor, albul fulgilor care vor sosi, voioşia colindelor de Crăciun să vă aducă numai bucurii, daruri multe şi sănătate!!!

 

                                           Crăciun fericit! La mulţi ani!

                                                                                                     

Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu      

http://www.art-emis.ro/istorie/750-retrairi-istorice.html

Basarabia şi vecinătatea Rusiei, în viziunea lui Nicolae Iorga[1]

Pentru istoricul total care a fost Nicolae Iorga, realitatea factorului rusesc şi apoi, sovietic, ori investigarea şi interpretarea lui în strălucitele-i sinteze, nu mai reprezintă, de mult, o noutate, mai ales că savantul a cercetat, în mod special, în anii „cooperării” politico-militare din vremea celui de-Al Doilea Război mondial, evoluţia raporturilor bilaterale până la 1877, iar, ca strălucit cronicare de presă, îndeosebi în paginile „Neamului Românesc” (1906-1940), a reţinut şi comentat cu promptitudine dosarul relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova. Este motivul pentru care, de această dată, vom insista numai asupra a două momente, reţinând opţiunile exprimate în 1921 sau în 1936, în prezenţa ziaristului I. Joldea Rădulescu. Vom reţine pentru început că, aflat în Italia, la 2 februarie 1921, N. Iorga a acordat corespondentului ziarului „Epoca” din Roma, interviul intitulat „România, Sovietele şi balcanii”.

Mihai Eminescu, Nicolae Iorga şi Pamfil Şeicaru, cei trei titani ai presei noastre politice, nu au neglijat – din unghiuri şi în perioade diferite – rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României, în relaţiile internaţionale. Fără nici o exagerare, aserţiunile lor în această privinţă au constituit şi au rămas contribuţii de referinţă ale unui tezaur, concretizat în învăţături şi maxime de valoare nepieritoare, la care revenim adeseori, mai puţin pentru a ne delecta, însă, mai cu seamă, pentru a afla sugestii, lumini şi raţiuni în cazuri cât se poate de concrete. Astfel că, o dată cu trecerea timpului, nici nu mai ştii cui – celor nominalizaţi deja sau generaţiei de aur a anilor ’20-’40 (Octavian Goga, Gh.I. Brătianu, I. Petrovici, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-motru, Radu R. Rosetti. P.P.Panaitescu, mircea Eliade, Mircea vulcănescu, sabin Manuilă, C.C.Giurescu, Emil cioran, Petre Ţuţea şi alţii) – să-i atribui paternitatea unei butade celebre, pe cât de „brutală”, pe atât de reală, şi anume că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Într-adevăr, mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând, vecinătatea Rusiei a reprezentat, pentru politica generală a Iaşilor şi Bucureştilor, mai apoi a României, o premisă, o condiţie şi o rezultantă, de prea puţine ori un beneficiu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj. O obsesie şi un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit s-a manifestat în decursul existenţei României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum şi între 1944 şi 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă „prieten” şi tutore ideologic (practic stăpân absolut – până prin’60), al Bucureştilor.

Vom reţine că, în 1936, neîntrecutul Nicolae Iorga s-a destăinuit jurnalistului I. Joldea Rădulescu: „Paradoxul este acesta: cât timp nu ne atacă, trebuie să opunem Rusiei – dacă putem, bineînţeles – armata altora, armata Europei întregi. Dacă aceasta nu se poate, dacă Europa va fi divizată ca în 1914-1918, noi trebuie să stăm deoparte. Altfel suntem distruşi… Noi trebuie să ne ferim ca de foc să irităm pe ruşi, întâi, fiindcă suntem prea aproape de ei, şi, al doilea, fiindcă ruşii sunt ca elefanţii: nu uită niciodată. Oricum, trebuie precizat, prin declaraţii oficiale şi prin presă, că n-avem nimic cu poporul rusesc, că ceea ce avem este cu regimul boşevic, care ne ameninţă liniştea şi siguranţa internă.” Potrivit lui N. Iorga, problema Rusiei bolşevice trebuia tratată în context. El s-a declarat în acord cu Beridiaev, opinând că bolşevismul reprezintă „un fenomen sufletesc specific rus, care nu poate – şi, adăugăm noi, în 1990-1991, istoria a confirmat-o, nici nu a fost finalmente! – distrus cu tunul!. Totodată, cine pune mai bine – ne întrebăm – să circumscrie în context problema Basarabiei? Să-l urmărim, aşadar, pe Nicolae Iorga: „… Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă [...] N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne va determina, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia [...] Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furcă. Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă, în clipa conflictului, nu ne vor folosi la nimic”. Prognoza istoricului s-a dovedit corectă: în iunie 1940, sfârşitul Basarabiei române a inaugurat procesul dezintegrării României Mari!

Nu vom ignora, pentru contextul precizat, relaţia Nicolae Iorga – Ion Antonescu. Nenumărate au fost împrejurările şi considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga şi I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiţii şi temeiuri care, din nefericire, i-au despărţit.Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc faţă de proporţiile fără dubii, ale personalităţilor implicate în „joc”, cum şi faţă de cele mai multe dintre laturile activităţii lor. Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reţinut înverşunat pe răbojul nemulţumirilor sale, el, totuşi, ajuns Conducătorul Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, în 1941 a avizat creditele necesare pentru continuarea activităţii de traducere şi terminarea tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor, în zece volume, din 1936-1939. Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în consideraţie, vom reţine că, la 7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidianul „Universul” articolul intitulat simplu „Un minister Antonescu”, în care îl evocă pe militarul de excepţie din cursul Războiului Unităţii Naţionale din 1916-1919 şi-şi exprima convingerea în privinţa a ceea ce trebuia să fie – şi a fost – regimul Generalului. Tocmai având în vedere acest material, adesea neglijat, îl reproducem integral:

Un Minister Antonescu

„Regele a numit Preşedinte de Consiliu pe Generalul Antonescu. Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoşatului General Prezan, apoi severul director al Şcoalei de Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă şi onorurui, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organizări greşite, opunea o concepţie diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuia cândva să-l publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ţinta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai uşor. Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe care le trezeşte marea sa valoare militară. A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, şeful unei revoluţii în favoarea unei singure grupări politice, în moment când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greşeală. Generalul Antonescu nu poate primi acest rol”.

După cum se cunoaşte, Generalul Antonescu nu a primit „rolul” de care a făcut vorbire Nicolae Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940-ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii, dar nu şi cu crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalităţi, în primul rând Nicolae Iorga, Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbuşirea graniţelor în iunie-septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului Ion Antonescu-Horia Sima, dar nu şi una personală a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l priveşte, a făgăduit că avea să se perocupe de aflarea şi pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile în condiţiile războiului mondial; ca şi ulterior. În acelaşi timp, nu se poate neglija că, în şedinţa din 28 noiembrie 1940, a cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu va tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Când Preşedintele Consiliului de Miniştri a sosit, în dimineaţa zilei de 28 noiembrie a940, ştirea uciderii lui Nicolae Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuţi” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se-ntâmple ceva – a fost „foarte impresionat şi numai răspunderea ce avea de viitorul ţării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareş – de a părăsi conducerea Statului” . Din câte ştim, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorţul de legionari, survenit în practică abia în urma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, avea să se producă.
—————————————————–
[1]  Primăria Maia, Filiala Maia Catargi a Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio – „Retrăiri istorice în Veacul XXI” – sesiune de comunicări ştiinţifice. Coordonatori ai volumului: comandor (r) prof. univ. dr


**                      ” Istoria seamana cu un mare fluviu care
serpuieste de-a lungul epocilor. Apa lui deapana  o poveste intesata cu
date, lupte si tratate ; regi, presedinti si generali – adica istoria
oficiala care se preda la scoala. Multe sunt insa lucrurile care raman
ascunse: dedesubturi intunecate ce camufleaza adevaratele forte si pe
adevaratii autori, inselaciunea si tradarea, subteranele diplomatiei secrete
si conspiratia sumbra care ghideaza desfasurarea evenimentelor. “
Joel Levy – vol.Secrete ale istoriei-Ed.ALLFA.

Gandesc ca oamenii, in general, s-au desteptat avand
la dispozitie o multitudine de materiale, provenite pe diverse cai de
informare. Traim intr-o lume care ne lasa sa alegem intre variante ce
guverneaza evolutia : TRISTETEA – rezultat al receptarii realitatii si
inregimentarii in “valul” disciplinat, FURIA cerebrala – caracteristica
celor ce cauta adevarul, MULTUMIREA de sine – specifica clasei politice si
profitorilor, IGNORANTA – stare in care este tinuta marea masa de votanti.

Combinatiile nu sunt posibile, doar transferurile sunt viabile cu exceptia
posibilului exod al ignorantilor. Ei nu au voie sa stie: nu inteleg
TRISTETEA pentru ca viata lor este terna, amaraciunea de zi cu zi le
demonstreaza ca…hahaitul este o solutie ce le incalzeste momentul si-i
trimite in uitare; nu sunt in stare de a ajunge la FURIE pentru ca au fost
disciplinati si mintiti cu pomeni; MULTUMIREA ciocoilor nu este palpabila
pentru ei, au reprezentarea altui fel de multumire, nepretentioasa dar
tamaduitoare pentru un suflet stins.

Si toata baza societatii sta in cei IGNORANTI !  Ei
voteaza, ei sunt manipulati, ei muncesc, ei sufera. Si lor nu mai trebuie sa
le explice nimeni cum se scrie istoria, in esenta nu se mai tine seama de ei
desi, pe numarul lor, se sprijina notiunea democratiei si in numele lor s-au
comis cele mai mari crime din istoria moderna !

“Vae victis”, dar nimeni nu nominalizeaza
criminalii…

Mugur Preda

Bucuresti-Romania

în memoria lui Muammar Muhammad Abu Minyar al-Gaddafi

“În luna februarie 2011 începea încă un capitol al luptei lumii civilizate cu ororile vechii ordini: războiul civil din Libia. Pe 11 februarie, dictatorul Hosni Mubarak era forţat să demisioneze din fruntea statului egiptean. La doar cîteva zile, pe 15 februarie, scînteia era aprinsă în Libia. Mai precis, în oraşul Benghazi au început acţiuni de protest similare celor din Egipt, împotriva tiranului Gaddafi, care au fost reprimate în sînge trei zile mai tîrziu de către autorităţi. Acesta a fost punctul de început al unei mişcări populare sprijinite de NATO, în scopuri umanitare şi pacifiste. Războiul civil a luat sfîrşit pe 20 octombrie, acelaşi an, odată cu uciderea dictatorului.”

Aşa vor învăţa copiii noştri la orele de istorie. Peste 1000 de ani, dacă această lume va mai fi şi dacă va urma acelaşi curs, în acelaşi fel vor povesti istoricii epopeea libiană, iar adevărul va fi uitat.

Atunci cînd eşti un criminal sau te învoieşti cu criminalii, faptele bune sînt în ochii tăi un păcat de moarte. Astfel, Gaddafi a fost vinovat în ochii lumii întregi şi a plătit cu viaţa şi cu viitorul oamenilor săi. Dar sînt anumiţi ochi din această lume care au văzut sau vor să vadă altceva. Pentru ei rezum mai jos, în puţine cuvinte, căci faptele sînt multe, o altă variantă a celor întîmplate. Adeseori am auzit cuvintele: „Să lăsăm istoria să judece”. Eu zic însă: Să nu lăsăm istoria să judece, căci o să judece strîmb, ci să încercăm să aflăm adevărul înainte de a fi prea tîrziu.

Care sînt păcatele cele mai importante pentru care istoria şi lumea întreagă l-au condamnat pe Gaddafi la moarte?

Opinia publică spune în cel mai bun caz că Libia a fost invadată pentru petrol. Dar petrolul a fost pentru învingători o simplă captură de război şi nimic mai mult. Cauzele sînt mult mai profunde.

Gaddafi, ca mai toţi leaderii din ultimii zeci de ani din ţările arabe şi nu numai, a urcat la putere cu sprijin occidental. El a fost ridicat deci pentru a reprezenta interesele celor care l-au uns. Tipic pentru astfel de personalităţi, după ce a preluat puterea, a încercat cît a putut să satisfacă pretenţiile stăpînilor, dar stînd în fruntea ţării zeci de ani (şi nu 4 sau 5 ani ca în regimurile democratice), în timp a început să se ataşeze de cauza poporului în mijlocul căruia şi-a dus viaţa. El şi-a dat seama cel puţin de faptul că urma să lase ţara moştenire fiului său. Şi nici un părinte nu vrea să lase copilului moştenire o ţară distrusă. Iar ca să privim lucrurile şi altfel, am putea crede că Gaddafi s-a folosit de occident pentru a prelua puterea, pe care a folosit-o apoi în beneficiul lui şi a propriului său popor.

În ochii celor care l-au uns, Gaddafi a apărut ca unul care îi sfida încontinuu. A robi o ţară înseamnă a pune biruri strivitoare pe educaţie, pe resurse şi pe sănătate. Înseamnă să distrugi tinerii, să faci toată ţara dependentă de exterior. Cel puţin aşa se aştepta occidentul ca Gaddafi să procedeze, adică după model occidental. Însă nesupusul a făcut altfel. A oferit învăţămînt gratuit, inclusiv la nivel superior, a dat bani tinerilor căsătoriţi săraci pentru a-şi cumpăra casă, a pus la dispoziţia oamenilor un sistem de sănătate gratuit. Tot el s-a opus categoric introducerii în Libia a vaccinurilor şi a altor practici eugenice de sterilizare, aplicate pe scară largă în lumea „civilizată”. Benzina şi curentul electric erau foarte ieftine. De asemenea, a pus la cale realizarea celui mai ambiţios plan de aducţiune a apei potabile de care s-a auzit vreodată, prin care voia să facă Libia un paradis. Deja acest proiect, preluat de Pure Technologies şi considerat o minune a ingineriei moderne, a fost aplicat cu succes pe anumite porţiuni. Mai mult, în 2007 era lansat RASCOM – QAF1, primul satelit african, finanţat în cea mai mare parte (cu 300 milioane de dolari din totalul de 400 de milioane necesare) de Gaddafi. Prin aceasta, s-a dat o puternică lovitură companiilor de telecomunicaţii din Europa, care cîştigau 500 de milioane de dolari pe an de pe urma faptului că Africa trebuia să apeleze la serviciile lor. Nu mai vorbim de interesele strategice globaliste puternic ştirbite.

În 1951, Libia era considerată una din cele sărace ţări din lume. În anul 2011, înainte de acţiunea umanitară a NATO, era ţara cu cel mai ridicat standard de viaţă din Africa.

Dar păcatul capital al lui Gaddafi a fost unul absolut intolerabil. Copiind modelele furnizate de foştii stăpîni, el plănuia ceea ce nu putea fi conceput. Şi gîndurile lui aveau să devină realitate începînd chiar cu anul cînd a fost omorît. Astfel, în 2011 urma să înfiinţeze FMA, adică Fondul Monetar African. Într-o atare situaţie, FMI (Fondul Monetar Internaţional) nu mai avea cum să ofere împrumuturi cămătăreşti ţărilor din Africa, pentru a le obţine apoi la preţul dobînzii, aşa cum a făcut cu multe din statele Europei şi nu numai. De asemenea, Gaddafi urma să înfiinţeze o Bancă Centrală Africană, care ar fi dus la oprirea folosirii monedelor occidentale şi la utilizarea monedelor africane. În plus, o Bancă de Investiţii Africană urma să sisteze investiţiile occidentale oneroase în Africa.

În sfîrşit – ceea ce i-a pecetluit soarta – Gaddafi voia să înfiinţeze Statele Unite ale Africii. Deşi acesta este şi planul globaliştilor, care vor să unească întreaga lume, planul lui Gaddafi  nu putea fi nici aplicat, nici tolerat. De ce? Pentru că lumea unificată în viziunea lui Gaddafi era o lume prosperă, liberă şi puternică, pe cînd globaliştii vor o lume total supusă, lipsită de mijloace proprii de existenţă, total dependentă şi depersonalizată.

Aşadar, Gaddafi nu era oricine. El era un duşman extrem de periculos, puternic şi vizionar. El a păcătuit pentru că a vrut prea mult bine într-o lume în care nu poţi fi lăsat să realizezi aşa ceva. Şi a plătit cu viaţa.

Care au fost forţele dezlănţuite asupra lui Gaddafi  şi a poporului libian?

Mereu şi mereu am auzit de poporul inocent în lupta cu tiranul cel rău. Cine este acest popor “nevinovat”, cine sînt aceşti “rebeli”, aşa cum au fost numiţi ei în presă?

Este vorba de patru forţe interne principale, toate infiltrate şi împuternicite de Occident:

1.    Cadoul britanic constă din triburile monarhiste Harabi şi Obeidat din coridorul Benghazi – Darna – Tobruk. În timpul luptei împotriva colonialismului italian, aceste triburi au servit în zonă interesele britanice. Drept recompensă, unul din leaderii lor a fost urcat pe tronul Libiei, sub numele de regele Idris I. Acest rege a fost îndepărtat de Gaddafi  în anul 1969!

2.    Cadoul SUA constă din Al Qaeda. Organizaţia Al Qaeda a fost înfiinţată în anii 1981-1982, în timpul războiului din Afganistan, de către Robert Gates, Secretarul de Stat al Apărării american de pînă în iulie 2011, pe vremea aceea adjunct al şefului CIA. Scopul a fost acela de a crea o armă în lupta cu URSS. De atunci, Al Qaeda a fost folosită pentru a declanşa războaie în diferite ţări, sub pretextul de a lupta împotriva Al Qaeda (Serbia, Afganistan) sau de a ajuta Al Qaeda (deghizată acum sub numele de “rebeli” în Libia). Deşi înfiinţată de CIA în Afganistan, Al Qaeda care a luptat în Libia este de origine locală, pentru că regiunea Darna este cea care a furnizat cel mai mare număr de membri din istoria acestei organizaţii. Astfel, putem chiar spune că Al Qaeda este libiană.

3.    Al doilea cadou al SUA a fost Frontul Naţional de Salvare Libian, condus de Khalifa Hifter, agent CIA.

4.     Cadoul francez: Mişcarea condusă de Nuri Mesmari, aflat cîndva în anturajul lui Gaddafi. Acesta a fugit în octombrie 2010 din Libia la Paris, fiind urmărit în ţară pentru deturnare de fonduri. În Franţa a luat legătura cu serviciile secrete franceze împreună cu care a pus la cale căderea regimului de la Tripoli.

Acum, care sînt forţele pur externe?

1.     Sub eticheta aducerii democraţiei şi sprijinirii acţiunii umanitare, pe 19 martie forţele NATO declanşează o operaţiune militară sîngeroasă în Libia. Bombele umanitare au dus la omorîrea a în jur de 60.000 de oameni, majoritatea din rîndul civililor. În paralel, NATO i-a pregătit militar pe rebeli şi le-a oferit armament.

2.     Cel mai mare duşman al poporului libian, care a lovit în lumea întreagă, mai periculos şi mai distructiv decît bombele, a fost mass media internaţională. Prin intermediul caselor de prestituţie, cum bine le zicea un contemporan, războiul psihologic a fost cîştigat din start. Nu numai că poporul libian nu a avut nicio şansă dinaintea opiniei publice asmuţite asupra adevărului, dar şi lumea întreagă a mai primit un somnifer cu cianură. Trebuie aici să se consemneze faptul că televiziunea Al Jazeera este aservită intereselor occidentale.

Despre Ceauşescu s-a spus cîndva că avea WC cu capac de aur, iar în timpul revoluţiei din 1989 că otrăvise fîntînile. Despre Sadham Hussein s-a zis că oamenii lui scoteau copiii kuwaitieni din incubatoare şi îi lasa să moară. Despre Gaddafi s-a spus că a dat viagra soldaţilor şi că îi îndeamna să violeze femei nevinovate sau că îşi omoara proprii oameni (pe care de altfel, i-a făcut anterior cei mai educaţi şi mai bogaţi oameni din Africa).

Dacă aş fi urmărit presa, aş fi ştiut care sînt toate minciunile spuse în mass media zi de zi în timpul acestor luni. Dar nu îi urmăresc decît pe cei ce vor să spună adevărul. Jurnalişti, oameni politici, istorici şi alţii despre care nu a auzit nimeni, adesea pe cheltuială proprie şi riscînd totul, au călătorit în această perioadă în zona conflictului ca să afle adevărul, ca să aibă ce spune celorlalţi şi ca să scrie istoria. Au trebuit să intre în Libia din Egipt sau din Tunisia, pe uscat, căci căile aeriene şi navale fuseseră blocate de trupele NATO. Acolo au găsit o lume cu totul diferită de ceea ce portretizase mass media. În ciuda a ceea ce ştiau, Tripoli nu era ocupat, poporul nu era în teroare, majoritatea covîrşitoare îl susţineau pe Gaddafi, nu aveau loc violuri, copiii mergeau liniştiţi la şcoală…

Dimpotrivă, au văzut şi au filmat de exemplu demonstraţia de la 1 iulie din Piaţa Verde din Tripoli (a auzit cineva de această demonstraţie?), unde în jur de 1 milion de oameni, în niciun caz cîteva mii, aşa cum s-a spus, – adică aproape toată populaţia oraşului Tripoli – au ieşit în stradă pentru a-şi arăta susţinerea faţă de Gaddafi şi opoziţia faţă de intervenţia NATO în scop umanitar în numele poporului libian. Asemenea demonstraţii au avut loc aproape săptămînal în toată ţara. Deşi ştiau că moartea avea să vină asupra multora dintre ei în zilele următoare, ceea ce se vede în materialul de mai jos e o demonstraţie a bucuriei, aşa cum mărturisesc martorii oculari, ca a unor oameni uniţi în jurul unei cauze drepte:

http://www.youtube.com/watch?v=nSnlIlATIKw&feature=related

Un alt lucru pe care mass media nu l-a spus este de exemplu uciderea în masă a negrilor de către rebeli, deghizată de occidentali în omorîrea unor mercenari (începînd cu minutul 1:51):

http://www.youtube.com/watch?v=cslPrRLaQDI&feature=related

Un alt exemplu de presă alternativă (reală) este reprezentat de imagini ale victimelor bombardamentelor NATO. Mai jos este o ilustrare. Peste tot în lume asemenea materiale au fost cenzurate, pentru a nu se afla ce s-a întîmplat de fapt. Atenţie: materialul conţine imagini şocante (începînd cu minutul 12:18):

http://www.youtube.com/watch?v=VcMNJBvY2cU&feature=channel_video_title

Gaddafi a păcătuit prin faptul că a încercat să-şi apere ţara. În ziua de astăzi, cine ţine cu ţara lui şi încearcă să o apere este fie prost, fie extremist, fie terorist, fie criminal de război, după caz.

Au existat de-a lungul timpului tot felul de personalităţi novatoare. Despre ele s-a spus că sînt înaintea timpului lor. Gaddafi a trăit însă după timpul lui. Dacă trăia acum cîteva sute de ani, probabil ar fi purtat în istorie titlul de Gaddafi cel Mare. Dar el a trăit într-un veac în care binele nu mai are nicio şansă să ajungă la conducere, pentru că nu este lăsat.

Pe mulţi i-a deranjat faptul că Gaddafi era un fel de “tătucă” al poporului, că se manifesta uneori bombastic şi că se îmbrăca cu haine pompoase. Dar oare de ce era aşa? Pentru că toţi aceşti aşa-zişi dictatori din lumea arabă sînt de fapt şeicii, califii şi sultanii veacurilor trecute. Poporul, în majoritate covîrşitoare, îi iubeşte, le atîrnă portretele în casă fără să îi oblige nimeni, le sărută mîna şi îi consideră reprezentanţii lui Allah pe pămînt. Arabii nu au depăşit perioada monarhiei, ci trăiesc în continuare în lumea idilică de odinioară. Nici o grijă, căci îi trezeşte Occidentul la realitate!

Dar cum a murit Gaddafi?

Se spune că ar fi încercat să fugă din Sirte, că ar fi fost prins ca un cîine într-o gură de canal, că a fost omorît într-un schimb de focuri ş.a.m.d.

Sursele alternative ne oferă o altă variantă:

În ziua de 20 octombrie, Gaddafi a ieşit din locul unde se ascundea. Motivul pentru care a ieşit în convoi în timpul zilei, într-un oraş ocupat de rebeli, avînd deasupra drone gata oricînd să-l omoare, şi nu la adăpostul nopţii, a fost acela că purta un steag alb, deci voia să se predea. Secretarul de Stat American Hillary Clinton tocmai atunci a ajuns în Libia, căci probabil Gaddafi voia să negocieze cu ea condiţiile predării. Violînd regula steagului alb, veche se mii se ani, şi comiţînd astfel una din cele mai odioase crime de război, americanii l-au prins pe colonelul Gaddafi şi l-au executat. Morţii nu mai pot vorbi…

Satisfăcută peste măsură de rezultatul scurtei călătorii în Libia, Hillary Clinton zicea, parafrazîndu-l pe Caesar: “Ne-am dus, am văzut, a murit!”:

http://www.youtube.com/watch?v=Fgcd1ghag5Y

EPILOG

Acum, infrastructura care aparţinea poporului va cădea în mîna cotropitorilor occidentali. Libia va deveni ceea ce sînt atîtea ţări: furnizoare de materie primă pentru abatoarele globaliştilor. Poate Gaddafi chiar a păcătuit. Ca să evite urgia ar fi trebuit să plece capul, să fie supus, cuminte şi ascultător. Aşa cum este de exemplu Băsescu.

Dar ca să nu închei articolul cu Băsescu, mai adaug un gînd: se spune despre acest capitol tragic din istoria Libiei că a fost un război civil. Dar oare chiar aşa să fie? Cînd armatele a unei jumătăţi de lume distrug o ţară, doar pentru faptul că au avut sprijinul unor trădători din interior, nu înseamnă că a fost un război civil. Mai degrabă a fost o bucată suculentă din al treilea război mondial. Să vedem acum ce urmează… Hm… Siria, Iran, Libia…

DanielaElenaFilioranu

.

NUMAI pentru cei interesati de istorie si … politica “economica” (sic!)…

… sa ai rabdare si sa citesti pina la sfirsit … totul este succint …

… tezaur : http://dex-online.ro/tezaur/cauta/

Lista tezaurului Romaniei…

Tezaurul de la 1917

În august 1916 Carol I moare, iar România ia decizia intrarii în razboi alaturi

de Antanta. Dar eram slab înarmati, bazându-ne, ca si astazi, mai mult pe

tratatele cu marile puteri decât pe propriile tunuri. Desi campania a debutat

favorabil, prin patrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp,

trupele germane, austro-ungare si bulgare au preluat initiativa ocupând, în

toamna aceluiasi an, Dobrogea, Oltenia si Muntenia, conducerea României

fiind nevoita sa mute capitala tarii de la Bucuresti la Iasi. În luna noiembrie,

s-a decis si mutarea sediului Bancii Nationale a României, inclusiv tezaurul,

la Iasi . Din cauza ca trupele austro-ungare înaintau, la 12 decembrie

1916, Consiliul de Ministri aproba transferul tezaurului în Rusia, spre

pastrare, pâna la terminarea conflagratiei mondiale.

Tezaurul care urma sa ia drumul Moscovei era compus din: acte,

documente, manuscrise , monede vechi, tablouri, carti rare, odoarele

manastiresti din Moldova si Muntenia (printre care si osemintele

domnitorului Dimitrie Cantemir, arhive, depozite, colectii ale multor

institutii publice si particulare, actiuni, obligatiuni, titluri de credit, dar si aur, în cea mai mare parte proprietate a Bancii Nationale a României. Bunurile au fost încarcate într-un tren cu 24 de vagoane care a dus tezaurul în

beciurile Kremlinului, unde se afla si tezaurul Rusiei.

Valoarea declarata a bunurilor românesti din acel tren era de

1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci – n.r.) din care aur efectiv

în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluata la 500.000 de lei, iar restul,

adica 1.593.762.197,52 lei, erau obligatiuni, titluri de credit, tablouri, carti

rare etc.

În 1917,izbucneste revolutia bolsevica la Petrograd , comunistii preiau

controlul fostului stat tarist, iar Rusiaiese din razboi si confisca tezaurul

României. Imediat, Lenin începe sa toace depozitele românesti de la

Kremlin.

Conform documentelor aflate la Arhivele Nationale din

Bucuresti, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin trimite urmatorul

ordin : “Stimate tovarase, Consiliul Comisarilor Poporului a hotarât alocarea

sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru

problemele României si Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul

românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, îsi formau retele de spionaj

împotriva noastra cu propriii nostri bani. Între timp se termina razboiul si

Regatul României se întregeste cu Transilvania, Basarabia si Bucovina .

În 1921, guvernul de la Washington îl anunta pe cel de la Bucuresti ca pe

piata aurului din Statele Unite au aparut piese cu marca tezaurului românesc

depozitat la Kremlin.

Adica sovieticii îsi faceau linistiti cumparaturile din

SUA, ca bani aveau de la români.

Începe scandalul international, iar rusii ne propun sa le cedam tezaurul

contra recunoasterii alipirii Basarabiei la România. Bucurestiul refuza

propunerea si cere insistent tezaurul.

Tezaurul maresalului Antonescu

În 1935, Uniunea Sovietica ne restituie, din tot ce aveam la ei, doar

arhivele si osemintele lui Dimitrie Cantemir.

În 1939, începe al Doilea Razboi Mondial, iar România se aliaza cu

Germania .

Maresalul Ion Antonescu încheie un pact cu Hitler, iar tara noastra începe sa

vânda statului nazist diferite produse, în special grâu si petrol, contra aur. În

urma acestui comert, rezerva de metal pretios a Bancii Nationale a României

ajunge în 1944 la 244,9 tone, cea mai mare din toata istoria tarii noastre. În

1944, de frica invaziei sovietice, aceasta rezerva uriasa e ascunsa într-o

grota de la manastirea Tismana.

Ea reapare în documente în februarie 194, când este readusa

la Bucuresti sub supravegherea armatei sovietice. Dupa care se asterne

tacerea pâna în 1953, când se consemneaza ca rezerva de aur a României

este de 53,1 tone. Fata de 1947 avem un minus de 191,8 tone.

“Acest aur a fost luat de rusi ca plata a datoriei de razboi”, ne-a spus Adrian

Vasilescu, consilier si purtator de cuvânt al guvernatorului Bancii Nationale.

Informatia e infirmata însa de documente. Potrivit acordului sovieto-român

pentru pagubele de razboi, semnat la Moscova în 16 ianuarie 1945, România

a fost obligata sa plateasca URSS-ului, între 12 septembrie 1944 si 12

septembrie 1950, 300 milioane dolari, adica 50 milioane dolari anual timp

de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime si

fluviale, material mecanic si feroviar etc. Deci, cele aproape 200 de tone de

aur de la Tismana nu au fost luate de rusi ca despagubire de razboi.

Dar în ce mod? Surse din Ministerul de Externe al României sustin ca acel

tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adica în pastrare (cu de-a sila,

desigur), iar România poate si trebuie sa puna problema recuperarii acestui

al doilea tezaur, de doua ori mai consistent decât primul.

În 1995, statul român reia cererea de retrocedare a

tezaurului “arestat” în 1917.

Ulterior, se formeaza o comisie româno-rusa de istorici care sa studiaze

chestiunea, adica valoarea datoriei Rusiei fata de România. Oficial trebuie sa

recuperam 93,4 tone de aur, în valoare actuala de 2.668.000.000 de dolari

din tezaurul trimis la Moscova în 1917. Despre celelalte bunuri ale acelui

tezaur – actiuni, obligatiuni, titluri de credit etc., cele mai

valoroase de altfel – nu se mai vorbeste nimic si nici despre cele aproape

200 de tone de aur luate de rusi în 1947. Revenim în 1956, când URSS ne

restituie “Closca cu puii de aur”, un numar de piese din tezaurele bisericilor

si 1.350 de picturi si gravuri. Cantitatea de aur restituita în acel moment

cântarea 33 de kilograme. În 1965, Ceusescu merge la Brejnev, presedintele

de atunci al URSS, si cere restul tezaurului din 1917. Brejnev se enerveaza

si spune ca acel

tezaur a fost plimbat prin toata Rusia si s-a mai pierdut din el pe drum.

Citam: “O parte din aur a fost jefuit de armatele tariste, care probabil l-au

dat tarilor straine”. Liderul sovietic a cerut insistent renuntarea la acest

litigiu, spunând ca, daca dezgroapa el mortii, poate scoate România cu mari

datorii fata de URSS. Dar Ceausescu nu s-a lasat, litigiul a ramas deschis.

De la al Doilea Razboi Mondial si pâna astazi, cantitatea de aur

detinuta de Banca Nationala a României a avut urmatoarea fluctuatie:

1944: 244,9 tone

1953: 53,1 tone,

1969: 111 tone

1972: 64,4 tone

1983: 118,7 tone

1987: 42,2 tone

1997: 93,4 tone

2008: 107 tone.

Lista tezaurelor descoperite în România

Tezaur funerar roman (Mormântul de la Neptun, judetul Constanta )

Descoperit în anul 1972, la 2 kilometri de Mangalia (anticul Callatis). Întrun

sarcofag sigilat se afla scheletul unei nobile cu un bogat inventar, printre

care obiecte din sticla, lemn si os, încaltaminte, oglinzi din bronz, resturile

unui instrument muzical din lemn si diadema de aur. Muzeul de Istorie

Constanta .

Tezaur funerar roman din Constanta (anticul Tomis)

Descoperit în 1986 în necropola tomitana. Contine peste 60 de obiecte de

podoaba de aur. Muzeul de Istorie Constanta .

Cercei elenistici de aur – secolul al II-lea î. Hr. Descoperiti la Mangalia,

judetul Constanta . Se afla la Muzeul de Istorie Constanta .

Tezaurul de la Galesu,Poarta Alba, judetul Constanta . Descoperit în 1951,

este compus din doua mansoane din aur tronconice, probabil diademe.

Datare – prima vârsta a fierului, anul 500 î.Hr. Muzeul National de Istorie

Bucuresti.

Crucea de aur – Histria, judetul Constanta

Arta romano-bizantina, secolul al VI-lea d.Hr. Muzeul National de Istorie

Bucuresti

Cruce, comuna Jijia, judetul Tulcea. Descoperita în 1950 în fosta cetate

romano-bizantina Dinogetia, în straturile apartinând secolului

al X-lea d.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Inel din aur, descoperit în 1954 în cetatea Dinogetia împreuna cu alte

trei inele de aur. Arta bizantina din secolul al XI-lea d.Hr. Muzeul National

de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Pietroasa, Buzau , cunoscut si sub numele “Closca cu

puii de aur”. A fost descoperit în 1837. Initial, depozitul a avut 22 de

obiecte, dintre care autoritatile au recuperat doar 12, în greutate de circa 19

kilograme. Tezaurul este format din vase si podoabe de lux lucrate în epoci

diferite, dar apropiate. Au apartinut, probabil, unei capetenii “barbare” de

origine germanica din secolul al V-lea, respectiv Athanaric, regele

vizigotilor. Faimoasa comoara a avut parte, de la descoperire, de numeroase

“aventuri”, fiind descompletata, distrusa, recuperata, furata si partial distrusa

în 1875, salvata de la incendiu în 1876, restaurata la Berlin, plecata la

Moscova între 1917 – 1956. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Diadema princiara getica de la Bunesti, judetul Vaslui.

Descoperita în cetatea geto-daca de aici în 1984. bijuteria, fara

echivalent în România, este, probabil, un obiect de import. Secolele

IV-II î.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Diadema hunica de la Gheraseni, judetul Buzau. O alta diadema

asemanatoare a fost descoperita si la Buhaieni, judetul Iasi . Ambele

sunt datate în primul sfert al veacului al V-lea d.Hr. Muzeul Judetan

Buzau .

Tezaurul de la Brad, judetul Bacau

La Brad s-a descoperit în 1982 un important tezaur de obiecte din os,

cupru, dar si doua mici discuri din aur. Discurile sunt cele mai vechi

obiecte din aur, au fost faurite cu 7 mii de ani în urma si apartin

Culturii Cucuteni A. Muzeul din Roman.

Tezaurul de la Baiceni, comuna Cucuteni, judetul Iasi .

A fost descoperit întâmplator în 1959. Arta traco-getica din secolul al

IV-lea î.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti.

Tezaurul de la Stâncesti, judetul Botosani.

Descoperit într-o asezare getica în timpul unor excavatii în 1960, este

datat în secolul al V-lea î.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Radeni, judetul Neamt.

În 1966 s-au descoperit 3 cesti cu toarte, din aur, unice pe

teritoriul româniei. Secolul V î.Hr. Muzeul din Neamt.

Tezaurul de la Tufalau, comuna Borosneul Mare, judetul

Covasna.

Descoperit în 1840, tezaurul era depus într-un vas de ceramica si

avea greutatea de 3 kilograme. Alcatuit din aproxiamtiv 300 de

obiecte si podoabe, a fost ulterior risipit sau pierdut, doar o mica

parte fiind salvata. În mod deosebit se remarca toporul din aur.

Secolul al VIII-lea î.Hr. Se afla la Muzeul de Istorie din Viena.

Bratara de la Pipea, comuna Nades, judetul Mures. A fost faurita în

secolul al V-lea î.Hr. Se afla la Muzeul National din Budapesta.

Bratara de aur de la Vlad, judetul Brasov .

Se afla la Muzeul de Istorie din Viena. Înca doua bratari

asemanatoare, gasite tot în Transilvania, se alfa la Muzeul National

din Budapesta.

Coiful getic de aur de la Poiana-Cotofenesti, judetul Prahova.

Descoperit întâmplator în 1928, este un coif de ceremonie de tip

getic bogat decorat prin ciocanire. Secolul al IV-lea î.Hr. Se afla la

Muzeul National de Istorie din Bucuresti.

Cercel de aur, Buzau .

Este arta romano-bizantina din secolele IV-V. Se afla în colectiile

muzeului National de Istorie Bucuresti.

Tezaurul fuenerar de la Hârsova, judetul Constanta.

Descoperit în necropola romana de la Hârsova (anticul Carsium) în

1987. Cuprinde fibule si aplice de aur ce apartin unui ofiter roman de

rang înalt si familiei sale – secolul al Iv-lea d.Hr. Se afla în Muzeul de

Istorie Constanta .

Pandativ – Gumelnita, judetul Calarasi. Mileniul III î.Hr. Se afla la

Muzeului National de Istorie Bucuresti.

Tezaurul de al Turnu Magurele, judetul Teleorman.

Este un ansamblu de piese descoperite în 1880. Secolul al V-lea. Se

afla la Muzeului National de Istorie Bucuresti.

Tezaurul de la Persinari, judetul Dâmbovita. Descoperit în 1954,

cuprinde 11 pumnale si un fragment de spada de tip micenian. Epoca

de mijloc a bronzului-secolul al XVI-lea î.Hr. Muzeului National de

Istorie Bucuresti.

Diadema de nunta de la Goranu, judetul Vâlcea,a fost descoperita

în 1980. Este o piesa de import din vestul europei – secolul al XII-lea.

Se afla în colectiile muzeului National de Istorie Bucuresti.

Podoabele de la Curtea de Arges.

În 1926 a fost descoperit, în interiorul bisericii Sf. Nicolae

Domensc, un mormânt voievodal intact, nejefuit dealungul timpului.

Atribuit lui Vladislav Vlaicu (voievod între 1364-1366), mormântul

pastra parti din vesmântul cu care fusese îngropat. Cel mai frumos

obiect este paftaua de aur a centurii. Muzeului National de Istorie

Bucuresti.

Tezaurul de la Smig, comuna Atel, judetul Sibiu .

Apartine epocii bronzului (secolul al XV-lea î.Hr.). Unele piese sunt

pastrate la muzeul din Cluj-Napoca , altele la Muzeul National din

Bucuresti si o parte la Muzeul de Istorie din Budapesta.

Bratara de aur descoperita într-un loc necunoscut din

Transilvania.

Epoca de muijloc a bronzului, aproxiamtiv secolul al XVI-lea. Se

pastreaza la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca .

Tezaurul de la Moigrad, judetul Salaj.

Descoperit înainte de 1912, se compune din patru piese, din care

una este cel mai mare obiect neolitic din aur descoperit la noi în tara .

Aceasta piesa este realizata prin ciocanire si decupare din aur nativ.

Priam jumatate a mileniului al IV-lea î.Hr. Muzeului National de Istorie

Bucuresti.

Tezaurul de la Sarasau, judetul Satu Mare.

Tezaur bogat din secolele X – VII î.Hr. este împrastiat pe la mai

multe muzee. Aici o piesa de la Muzeul de Istorie din Budapesta.

Diademele de la Sarmasag, judetul Salaj.

Descoperite în 1900, sunt 4 diademe si alte 3 mici artefacte. Epoca

de mijloc a bronzului – secolul al XVI-lea î.Hr. Muzeul de Istorie Cluj-

Napoca .

Tezaurul din primul mormânt princiar de al Apahida, judetul Cluj,

zis al lui “Omharus”. Descoperit în 1989. S-au gasit podoabe de

vesmânt si harnasament ce au apartinut probabil unui important

persoanj de neam germanic-gepid. A doua jumatate a secolului al Vlea

d.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti.

Tezaurul de la Velt, judetul Sibiu .

Descoperit în 1905, într-un mormânt. Obiectele au apartinut,

probabil,unei capetenii germanice. Secolul al V-lea d.Hr. Muzeului

National de Istorie Bucuresti.

Bratarile dacice de aur.

Descoperite în zona Sarmisegetuza Regia (Gradistea Muncelului,

judetul Hunedoara) prin braconaj arheologic, în anii 2000 – 2001, în

doua locuri diferite si comercializate ilegal. Statul român a recuperat

pâna în ianuarie 2008, 9 din cele 15 bratari descoperite. Apartin

epocii dacice clasice, secolele I î.Hr.–I d.Hr.Muzeului National de

Istorie Bucuresti.

Tezaurul de la Sacuieni, judetul Bihor.

Descoperit în 1927, cuprindea atunci 8 falere de aur, dintre care au

ajuns la noi doar 3 si jumatate. Secolul al X-lea î.Hr. Muzeului

National de Istorie Bucuresti.

Tezaurul de la Graniceni, judetul Arad . Descoperit înainte de 1909,

este compus din 3 falere mari din aur din secolul al VIII-lea î.Hr.

Placutele votive de la Geoagiu-Bai, judetul Hunedoara.

Descoperite în1986 în complexul termal antic, cele 8 placute sunt

dedicate unor zeitati protectoare si tamaduitoare ale apelor. Secolele

II-III d.Hr. Muzeul din Deva

Tezaurul de la Pecica-Rovine, judetul Arad .

Descoperit în 1938 este compus din 48 de conuri din tabla de aur,

gaurite pentru a fi însirate pe un snur si o mica falera – sec.al VII-lea

î.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti.

Tezaurele de kosoni – Gradistea Muncelului, jud. Hunedoara.

Între anii1992-2001 braconierii arheologici au jefuit mai multe tezaure

de moneda de aur de tip koson, cunoscute doar pe teritoriul

Transilvaniei, din zona muntilor Orastiei. Imita denarii romani

republicani emisi de Brutus, dar cu adaosul “Koson”. Probabil ca

aceste monede au fost batute de un suveran dac, dar în conditii înca

neelucidate. Secolul I î.Hr. Se gasesc în diverse muzee, colectii

particulare si banci.

Tezaurul de la Ostrovul Mare, judetul Mehedinti.

Descoperit în 1921, este format din 33 de falere, 10 inele si 3 bratari.

Epoca de mijloc a bronzului – secolul al XVI-lea. Muzeul National de

Istorie Bucuresti.

Tezaurul de la Hinova, judetul Mehedinti.

A fost descoperit în 1976, are o greutate de 5 kilograme si e compus

dintr-un numar mare de obiecte de podoaba. Secolul al VIII-lea î.Hr.

Muzeul National de Istorie Bucuresti.

Tezaurul al II-lea de la Apahida, judetul Cluj.

Descoperit în doua etape, între 1968-1969, într-un mormânt al unei

printese gepide. Contine Podoabe de vesmânt, aplice de

harnasament, vesela de sticla decorata cu foi de aur. Secolul V d.Hr.

Muzeul National de Istorie Bucuresti.

Tezaurul de la Someseni, judetul Cluj.

Descoperit în 1956-1957, este tezaurul funerar al unei printese

gepide crestine. Bijuteriile erau produse în Imperiul Roman, special,

probabil, pentru a le oferi conducatorilor germanici. A doua jumatate

a secolului al V-lea d.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti.

Inel de aur – Turda, judetul Cluj.

A fost descoperit în 1996 în mormântul unei printese gepide, în

interiorul castrului roman Potaissa. Secolul V d.Hr. Muzeului de

Istorie Turda.

Lingou roman de aur – Feldioara, judetul Brasov .

A fost descoperit în 1880, are o greutate de 393,2 grame si este

datat între anii 379-380 d.Hr., dupa una din stampile, ce reprezinta 3

împarati romani. Muzeul National de Istorie Bucuresti.

Tezaurul de la Biia, judetul Alba.

Descoperita în 1845, este o cana ritualica si o bratara din secolul al

VII-lea î.Hr. O piesa se aflala Muzeului National de Istorie Bucuresti,

iar alta la Viena.

Tezaurul de la Fitireaz, judetul Arad . A fost descoperit în secolul al

XIX-lea si este format din 16 bratari de aur cu capetele terminate în

spirale. Secolul al VII-lea î.Hr.

Tezaurul d ela Sânnicolau Mare, judetul Timis.

Descoperit în 1799, este cel mai bogat tezaur descoperit pe teritoriul

României. Format din 23 de vase, cântareste aproape 10 kilograme.

Studiile recente arata ca vasele ar fi fost eralizate de atelierul unui

mester persan de traditie sassanida, comandate fiind de niste

conducatori protobulgari care stapâneau asupra Banatului în veacul

al X-lead.Hr. Obiecte se afla la Muzeul din Viena.

Tezaurele de la Simleul Silvaniei, judetul Salaj.

Tezarul 1, descoperit în 1797. Cuprinde un faimos colier cu

pandative simbolice, 13 medalii romane transformate în medalioane

si alte obiecte. Se afla la Muzeul din Viena.

Tezaurul 2, descoperit în 1889, cuprinde 10 perechi de fibule de

argint aurit, 3 vase de aur semisferice, 2 bratari si alte fragmente

datate la începutul secolului al V-lea d.Hr. Se afla la Muzeul din

Budapesta.

… etc …

… citeste si :

http://tezaurulromaniei.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tezaurul_Rom%C3%A2niei

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tezaurul_de_la_Pietroasele

 

Studiu al domnului Gabriel Gheorghe ,pulicat in revista GETICA, revista Societatii Cultural-Stiintifica (Bucuresti-Romania) .

http://getica.8m.com/craciun.htm

C.V. : GABRIEL GHEORGHE

    Gabriel Gheorghe s-a născut în Bucureşti la 23 august 1929.

A absolvit în 1954 Institutul de Petrol şi Gaze, lucrînd ca inginer, proiectant şi cercetător ştiinţific între 1954-1957 (inginer la întreprinderea de distribuţie a gazelor, Bucureşti) şi 1964-1989 (inginer proiectant principal şi inginer proiectant şef, iar, între 1974 – 1989, proiectant tehnolog principal II – echivalent cu cercetător) în Institutul de cercetări şi proiectări pentru Petrol şi Gaze, ICPPG.

între 1957-1964 a fost închis, fiind implicat întâmplător într-un proces politic înscenat; achitat în 1970.

între 1957 – 1978, a publicat 6 cărţi cu conţinut tehnic.

I s-au recunoscut  contribuţiile ştiinţifice prin 2 Premii naţionale (pentru lucrări deosebit de valoroase în proiectare) în 1968 şi 1969, acordate de Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare.

A publicat peste 80  mari articole tehnice şi extratehnice în ţară şi în străinătate: Franţa, Italia, R.F.G. şi Belgia.

Din pasiune, după 1973, întreprinde cercetări proprii multilaterale ample în istorie, lingvistică, etnologie, paremiologie, chiar literatură şi arhitectură (ex.Critica stilului arhitectural  modern, Belgia) ş.a.,  realizând interesante contribuţii sub forma altor 5 cărţi. Pentru una dintre ele – Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice.Studiu comparativ, 1986 – a primit PREMIUL ACADEMIEI ROMÂNE în 1990, “S. Fl. Marian”. Studiul a 346 proverbe româneşti, comparate cu cele similare din alte limbi romanice, respinge părerile nefondate potrivit cărora paremiologia românească cuprinde multe proverbe împrumutate de la alte popoare.

Editează şi prefaţează alte 6 cărţi.

în anul 2001 publică o ediţie critică şi completă a Geticii  lui Iordanes (sec. VI).

însă tema de bază a preocupărilor sale este evidenţierea contribuţiei istoriei românilor la istoria Europei, considerând că ele se suprapun pînă către epoca a doua a fierului (sec. VII î.e.n.). Membru în colegiul de redacţie al “Revistei de etnografie şi folclor”, fondează în 1990 Societatea cultural-ştiinţifică GETICA şi editura Gândirea (1990 – 1994), cu ajutorul cărora redactează şi publică 4 numere în 2 tomuri din revista “GETICA”în 1992 – 1994, în care-şi expune o parte din studiile, argumentele sale pentru fundamentarea ipotezei că Spaţiul Carpatic este vatra Civilizaţiei euro-indiene.

O expunere completă a ipotezei şi argumentelor sale este pregătită în tomul III al acestei reviste a cărei apariţie întârzie din lipsă de fonduri.

La simpozionul Civilizaţie şi geopolitică în Bazinul Carpatic, Bucureşti, 11-12 oct. 1999, are prilejul, pentru prima dată, să-şi supună teoria sa unei confruntări publice de cel mai înalt nivel ştiinţific, în comunicarea Spaţiul Carpatic – începutul civilizaţiei europene ? Nu au existat contraargumente. Participanţii au rămas blocaţi în faţa alternativei de a detrona teoria latinităţii limbii şi poporului român şi susţinerile unor consacrate nume din istorie.Redactat: Dan Stănescu2002

 

LUCRĂRI  DE  AUTOR:

(1) – Manualul inginerului petrolist, capitolul XX: “Obţinere, transport, depozitare,  distribuţie gaze şi proiectare utilaje, Ed.Tehnică., 1958.

(2) – Instalaţii sanitare în clădiri, E.T. 1958,  coautor

(3) – Instalaţii interioare de gaze combustibile. Proiectare, executare, exploatare, E.T. 1959.

(4) – Distribuţia şi utilizarea gazelor naturale. Proiectare şi execuţie, E.T. 1972

(5) – Exploatarea relelor şi instalaţiilor de gaze, E.T., 1975

(6) – Măsurarea debitelor  la fluide,E.T., 1978.

(7) – îndrumător pentru exploatarea reţelelor de distribuţie şi a instalaţiilor de utilizare a gazelor, 1974.

(8) – Arta culinară. Mică enciclopedie practică, 1982, coautor;

(9) – Mitul potopului. Inadvertenţe în interpretarea religioasă, Ed. ştiinţa pentru toţi,1982;

(10) – Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice. Studiu comparativ, 1986

(11) –   Duh şi reverie, 1997

(12) – A. Dumitriu – Retrospective, 1991, ediţie şi prefaţă de G. Gheorghe

(13) – Gheorghe Eminescu – Amintiri1995, ediţie critică de G. Gheorghe

(14) – Iordanes – Geticaediţie îngrijită şi comentarii de G. Gheorghe, 2001, Fundaţia Gândirea, 151 p.

(15) – Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, 2001, 135 p.

(16) – Revista “GETICA”, 1992 – 1994. Iată titlurile cîtorva articole:

              – Franţa a fost românofonă

              – Lingvistica, istoria …, defilee de erori

              – Sarea, criteriu pentru regândirea  Istoriei 

             – Româna străveche ˆ indo-europeana comună

Imagini cu domnul GABRIEL GHEORTGHE am gasit la adresa

http://www.youtube.com/watch?v=YRwWu2UbaYc

 ORIGINEA CUVINTULUI CRACIUN

Generalitati

1.1 Nu de putine ori, si nu din partea unor lingvisti, istorici, etnologi etc. de mana a doua, limba romana s-a bucurat de un nedisimulat interes si de aprecieri superlative. Nu este aici locul, desi ar fi necesar, sa inventariem astfel de judecati de valoare de exceptie adresate limbii romane in diverse perioade si contexte, de care nu avem cunostinta sa mai fi fost facute si despre alt grai european.

De la (F. Loto enigma si un miracol (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau din punct de vedere lingvistic, limba romana este cea mai interesanta din Europa (V. Kiparski) s-au enuntat numeroase opinii despre situatia cu totul particulara a limbii romane intre limbile lumii.

Este de tot regretabil ca cei care au avut romana ca limba materna, dar si ca profesiune, si au invatat limbi straine, nu au ajuns sa observe caracterul ei cu totul special si n-au incercat sa-i descopere originea.

1.2 Aproape in totalitate cuvintele din lexicul de baza al limbii romane taranesti nu au origine cunoscuta. Pentru multe din acestea dictionarele indica etimologie necunoscuta, dar si originile ATRIBUITE unora din aceste cuvinte sint, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstitii istorice, lingvistice sau culturale.

1.3 Privitor la CRACIUN, unul din cuvintele dumnezeiestii limbi romane, au curs riuri de cerneala, atit autohtona, cit si extra carpato-dunareana.

Nu credem ca este necesar sa facem istoricul etimologiilor propuse pentru Craciun, toate fiind foarte departe de adevar. Pentru un sumar al acestora a se vedea ref. 6, p. 296-307. Al. Rosetti accepta si incearca sa justifice parerea lui Aron Densusianu (1837-1900): de toutes les étimologies proposées, la seule U rester sur pied est creatio, indiquée parAron Densusianu …. Et reprise par Ovid Densusianu (v. si 7.1, p.174), eventual din acuzativul. Creationem, solutie inscrisa cert in DLRM si, cu rezerve, in Dex.

1.4 Un articol pe aceasta tema, proband o rara si regretabila incapacitate de intelegere, a fost publicat in cotidianulRomania Libera din 22.XII.1990, sub titlul impropriu, (in raport de continut) Semnificatia obiceiurilor de Craciun, de Dr. Sanda Larionescu. Autoarea a realizat o performanta putin obisnuita: aceea de a nu spune nimic corect. Este de neinteles de ce doctorita S.L. ii atribuie lui P. Caraman stabilirea etimologiei lui Craciun din lat. creatione (?) = creatie(sic!), pe cand, se stie, aceasta propunere fusese facuta de A. Densusianu inainte de nasterrea lui Caraman. Apoi, isi dezinformeaza abundent cititorii cu afirmatii necontrolate, fanteziste, de genul: Craciunul in sensul de creatie (o imposibilitate fara rest, v. mai departe, n.n. G.G.) semnifica un inceput, un “festum incipium” (vai!) ca zi de nastere a lui Cristos si implicit a unei noi ere, crestine, dar in acelasi timp si prima zi a anului.

Toate afirmatiile de mai sus sint false, cum vom arata mai departe.

Sarbatoarea nasterii Domnului este un termen posterior al unui eveniment nedeterminat istoriceste, si nici de catre Biserica crestina.

Propunerea ca in era noastra anii sa se numere de la nasterea lui Hristos apartine dobrogeanului Dionisie Exiguus, zis si cel smerit, sau Dionisie Romanul, propunere acceptata in 527 in Italia, o suta de ani mai tarziu in Franta, in secolele VIII-IX in Anglia si mai apoi in restul lumii. Baza de calcul a lui Dionisie nu a fost exacta, astfel ca s-a dovedit, ulterior, ca era noastra este cu 4-7 ani in urma. De asemenea, se stie ca inainte de sfirsitul secolului IV se admisese ca Hristoss-a nascut sau in 20 aprilie, sau in 19 mai, sau la 6 ianuarie, sau la 25 decembrie (5.1, p. 92). Sfintul Epifaniu pune nasterea lui Crist la 6 ianuarie, sfintul Clement Alexandrinul la 19 aprilie, alti parinti ai bisericii in alte zile (Martigny,Antiquités chrétiennes, p. 271), ap. 54, p. 242). Deci, incipium fiind nedeterminat, festum nu semnifica ceea ce pretinde doctorita S.L.

Pe de alta parte, la arienii carpatici anul incepea la 1 martie, si, normal, la aceeasi data incepea si la vechii greci si la vechile populatii italiote, ca si la alte populatii europene vechi, care au roit, toate, din Spatiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, in Italia dupa 153 i.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.

Critica etimologiei din latinul creatio

2.1 In cele ce urmeaza vom cauta sa determinam gradul de admisibilitate al etimologiei oficiale a cuvintului Craciunobtinuta prin diverse exhibitii fonetice, lipsite, dupa parerea noastra, de vreo baza stiintifica.

2.2 A deduce pe Craciun din creatio(nem) inseamna a ignora:

2.2.1 Realitatea credintei crestine institutionalizate

Nu se poate sarbatori crearea lui Hristos deoarece, conform Crezului Niceo-constantinopolitan, stabilit la 325 e.n., la Niceea, de catre primul sinod ecumenic, si recunoscut de sinodul ecumenic din Calcedon (451 e.n.) ca expresie autentica a credintei Bisericii universale, Fiul este nascut din Dumnezeu-Tatal, iar nu facut (creat). Ultimul paragraf adoptat de sinodul de la Niceea contine o formula de anatema: Cit priveste pe cei care spun ca ar fi fost un timp in care Fiul nu era si ca inainte de a fi fost nascut El n-a existat… sau ca Fiul este creat… pe acestia Biserica ii anatemizeaza.

Crezul sau Simbolul credintei spune: (Cred) si intr-unul Domn Iisus HristosFiul lui Dumnezeu, unul nascut, care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti veciilumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iar nu facut, cel de o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.

Cum ar fi fost posibil sa se sarbatoreasca o zi a nasterii pentru Fiul, nascut mai inainte de toti vecii, participant la intocmirea lumii (prin care toate s-au facut)? Cine ar putea pretinde ca stie sau poate stabili ce s-a intamplat mai inainte de toti vecii, inainte de facerea lumii?

Din cele mai sus aratate rezulta cu claritate ca orice legatura cu lat. creatio = act creator, facere, creatura, zidire (2, p.108) (actul creator prin care Dumnezeu Atottiitorul cheama la fiinta cele ce inca nu sint – Romani 4/17, ap.2, p.109) privitor la Hristos este o imposibilitate dogmatica, Biserica crestina neputand institui o sarbatoare care contravenea fundamentelor sale ideatice si care cadea sub anatema celei mai inalte autoritati bisericesti.

2.2.2 Citeva repere istorice

a. Roma a fost fundata, dupa legenda, la 753 i.e.n., si a fost dominata de etrusci pina la sfirsitul secolului VI, cand suprafata pe care o ocupa era de cca.150 km, mai putin de jumatate din cea a Bucurestiului. La inceputul secolului IV i.e.n. Statul Roman se intindea pe o suprafata de 2 000 km, inferioara celei a Luxemburgului de astazi, iar la 291 i.e.n. Roma abia isi extinde stapinirea, in Peninsula Italica, asupra unui teritoriu de 54 000 km, de aproape doua ori suprafata Albaniei.

In ce priveste contributia Romei la Cultura Europei a se vedea capitolul Tragedia istorica a unei lumi (46, p.17-35), din care vom cita numai citeva constatari (prezente si la multi alti autori, in forme asemanatoare): fata de ideile pe care le profesa, Roma era facuta pentru a fi mica; idealul roman era simplu si sarac: acela de a face din romani un popor dominant; Roma antica nu reprezinta un echilibru, ci un dezechilibru permanent: statul Cezarilor nu a putut rezista decit luptand clipa de clipa inlauntru si inafara; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forta distructiva, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau o reducea la imposibilitatea unei rezistente; Putem sa admiram grandoarea si forta Romei antice: nu putem insa sa-i dam adeziunea noastra intelectuala; Romanii nu aveau insa decit politica lor imperialista drept ideal. Daca grecii nu ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai tarziu, imperiul mongolic al lui Ghinghis Khan. Numai ca, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, si nu de la est….

Din putinele randuri de mai sus, reiese ca Roma reprezinta o realitate recenta in istoria culturii si civilizatiei umane, mai ales in comparatie cu productia culturala multimilenara (cel putin 5 000 ani i.e.n.) a spatiului romanesc (carpato-danubiano-pontic), ca din punct de vedere ideatic si spiritual, Roma nu a cunoscut prisosul.

b. Din numeroasele argumente de neinlaturat privind realitatea enuntata, sa citam macar una (8.1), in care se defineste spatiul habitatului primitiv aric (asa-zis indo-european) din care s-au desprins, dupa mileniul trei i.e.n.: grecii, italiotii, celtii, germanii, slavii (p.71), iranienii si indienii (p.72): the area wich is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Bhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains wich link them up with the Carpathians (aria marginita la est de catre Carpati, la sud de catre Balcani, la vest de catre Alpii Austriei si Bhmer Wald, iar la nord de catre Erzgebirge si muntii care fac legatura cu Carpatii) – 8.1, p. 68.

c. Normal, toate grupurile care au roit, la date diferite, din habitatul primitiv (v. mai departe 6.3) au plecat cu limba vorbita in acesta, ceea ce explica similitudinile lexicale intre idiomurile vorbite de popoarele Europei, respectiv de cele indo-iraniene, observate de William Jones la 1786.

Trebuie sa ramina limpede ca limba matca a Europei este cu milenii mai veche decit fundarea legendara a Romei antice, ca limba latina este un derivat tarziu din limba primara a Europei, si ca in nici un caz n-a avut vreun rol la formarealimbilor europene.

In contextul celor de mai sus, Giacomo Devoto, profesor la Universitatea din Florenta, privitor la raporturile dintre latina si romana, scrie: Il latino, da questa punto di vista,  per i romeni non gia un trato d’unione, ma una fratturo rispetto al mundo indeuropeo (p. 235) (din acest punct de vedere, latina este, pentru romani, nu o trasatura de unire, ci o fractura in raport cu lumea indo-europeana).

Non appena l’indagine preistorica assicuri che una regione  abitata, si pone il problema, non gia dei documenti linguistici, che possono tardare millenni, ma della tradizione linguistica, che ai resti preistorici si deve inevitabilimente associare.

Per la Romenia noi risaliamo per questo a oltre 2 000 anni avanti la nostra era, quando, nel cuore dell’etU neolitica, essa appare come uno dei territori pio importanti, cosi per la archeologia come per la storia della civilitU indeuropea (p. 236) (Indata ce cercetarea preistorica asigura ca o regiune e locuita, se pune problema, desigur, nu a documentelor lingvistice, care pot intarzia milenii, dar a traditiei lingvistice cu care resturile preistorice trebuie inevitabil asociate.

In ce priveste Romania noi stim ca aceasta, cu peste 2 000 ani i.e.n., in plina era neolitica, apare ca unul din teritorile cele mai importante, atit pentru arheologia propriu-zisa ca si pentru istoria civilizatiei indo-europene).

Oricum, daca vrem sa cunoastem realitatea, care explica, fara discontinuitati si intreruperi, evolutia limbilor europene, trebuie sa trecem de la jocul aparentelor la adevar, la stiinta.

Sarbatoarea Nasterii inainte de crestinism

3.1 Data nasterii lui Hristos, (ca om), nu e precizata destul de clar (5.1, p. 90), si nu se stie in ce luna si in ce zi s-a nascut Hristos, nici chiar in ce timp al anului (5.1, p.92).

Evangheliile nu marturisesc nimic privitor la data nasterii lui Hristos, iar in primele ei secole Biserica Crestina nu a avut o astfel de sarbatoare.

3.2 Cu toate acestea, noroadele praznuiau, de milenii, o sarbatoare a Nasterii, la 25 decembrie, cum vom arata pe scurt in continuare.

a. Nasterea Soarelui nebiruit (Sol invinctus) era sarbatorita la 25 decembrie, dupa Calendarul Iulian data solstitiului de iarna, de la care zilele incep sa creasca. Soarele (re)naste. In ritualul sarbatorii, la miezul noptii, credinciosii ieseau din temple si strigau: Fecioara a nascut, lumina creste. Noul nascut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era aratat multimii, ca prilej de bucurie (v. 4.3, p.136).

b. In antichitate, se raspindise in mai tot imperiul Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta duhul lumii dumnezeiesti, al adevarului si al bunei credinte.

Fundamentele crestinismului sint, in cea mai mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea, principala piedica in raspindirea crestinismului n-au reprezentat-o religiile politeiste, zise pagane (de la paganus=taran), ci mithraismul, ceea ce l-a facut pe E. Renan (v. Marc Aur le et la fin du monde antique, 1883, p. 579) sa afirme: si le Christianisme eqt été arreté dans sa croissance par quelque maladie mortelle, le monde eqt été mithraiste, formula pe care M. Eliade a preluat-o si a folosit-o ca titlu al capitolului 218 din Istoria credintelor si ideilor religioase.

Raspindirea mithraismului a fost prodigioasa: din Scotia pina in Mesopotamia, din Afirca de Nord si Spania pina in Europa Centrala si Balcani. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite in vechile (??, G.G.) provincii romane din Dacia, Panonia, Germania (32, p. 318).

La Roma, cultul lui Mithra ajunsese chiar religie a curtii imperiale. Nasterea lui Mithra era praznuita la 25 decembrie,cand lumea cea veche sarbatorea cresterea luminii, care biruieste fortele intunericului(1, p. 42).

c. In Roma veche, la 25 decembrie se sarbatoreau Saturnaliile, in cinstea lui Saturn (Deus Daciae), o foarte veche zeitate agricola. Este o sarbatoare prea cunoscuta, asa ca nu vom insista.

d. Nasterea lui Dionysos (Dion/ysos) s-a intamplat la 6 ianuarie, cand pamantul, luand chip de femeie, l-a zamislit prin trimiterea ploii din cer… iar izvoarele cele sfinte au tisnit vin tamaios in loc de apa obisnuita (1, p. 38).

In inchipuirea celor dintii crestini, nasterea lui Dion/ysos coincidea cu nasterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care a pastorit in Salamina Ciprului (367-403), spune ca de 6 ianuarie apa izvoarelor si riurilor s-a transformat in vin. Aceasta veche legenda a lui Dion/ysos el o pune pe sema lui Iisus, spunind ca Domnul s-a nascut in adevar la 6 ianuarie, si ca, dupa 30 de ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa in vin. Minunea din Cana Galileii, nementionata in Evangheliile dupa MateiMarcu si Luca, atribuita de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecuta de Ioan(cap. 2/1-10), care era grec, pe seama lui Iisus (1, p. 39-40). Gnosticii serbau vechile taine ale lui Dion/ysos la 6 ianuarie, data la care cinsteau si nasterea lui Iisus, alcatuirile exterioare ale sarbatorii crestine fiind strins legate de cele pagane (1, p. 38-40).

Biserica crestina veche a pus in ziua de 6 ianuarie nu numai minunea din Cana, ci si botezul lui Iisusprin care a ajuns Mantuitorul lumii. Pentru gnostici, aceasta zi de botez era o adevarata zi a nasterii lui Iisus, deoarece, din aceasta zi, cand s-a pogorit Duhul sfint peste dansul si a fost botezat de Ioan Botezatorul, s-a nascut in Iisusdumnezeirea (1, p.38).

Sarbatorirea nasterii lui Iisus , la 6 ianuarie, n-a fost acceptata de Biserica occidentala, fiind practicata, partial, numai in Biserica orientala.

e. Din relatarile de mai sus, rezulta ca inainte ca biserica crestina sa instituie sarbatoarea nasterii lui Iisus, existau cel putin patru zeitati ale caror nasteri erau praznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos).

In toate cazurile, este vorba de zeitati care mor si invie.

Crestinarea sarbatorii nasterii

4.1Cea mai veche mentiune a unei sarbatori crestine a nasterii pe care o cunoastem (un papyrus al unui cor bisericesc din Egipt in care este preamarit Iisus cel nascut in Betleemul Iudeii), este din secolul IV (1, p. 40).

4.2 Din numeroasele opinii privitoare la crestinarea sarbatorilor pagane al nasterii, s-o citam pe aceea a lui A. BayetNici imparatii, nici Biserica nu pot sa modifice brusc modul de gandire si de viata instituit de actiunea lenta a secolelor. Rezultatul: in drept, imperiul se face crestin, in fapt, crestinismul se face pagan (12, p. 59). Teologii repeta mereu ca-i pacat a celebra ziua solstitiului de iarna, sarbatoarea zeului solar Mithra (a Soarelui, a lui Saturn etc. n.n. G.G.),dar cum toata lumea continua s-o serbeze, Biserica face din ea sarbatoarea nasterii Domnului. Astfel, crestinismul triumfa in lege, iar paganismul triumfa in fapte (12, p. 62).

4.3 Interdictiile si canoanele promulgate de Concilii si Sinoade nu dau rezultate, pentru ca fara sarbatori, fata de care isi etapizau existenta, oamenii nu-si puteau concepe si organiza viata personala. Vazind ca in pofida tuturor interdictiilor, credinciosii continua sa praznuiasca sarbatorile traditionale, Biserica renunta la politica de mana forte, recurgind la diplomatie: se da coloratura crestina vechilor sarbatori asa-zise pagane. Treptat, Biserica ajunge sa canonizeze o buna parte din practicile rituale si sarbatorile religiilor multiseculare carora crestinismul li se substituie cu incetul (v. si 4.3, p.142).

Pe langa crestinarea sarbatorii nasterii, de care ne ocupam, au mai fost crestinate: sarbatoarea Taranului, a inceputului campaniei agricole, botezata Sfintul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultura), Rosalia a fost inlocuita cu Rusaliile (v. 13, p. 46 etc.), sarbatoarea Apei, celebrata la solstitiul de vara, a devenit a Sfintului Ioan Botezatorul, sarbatoarea Dianei, in august, a fost inlocuita cu a Sfintei Maria (Mare), Sambata mortilor, in noiembrie, continua o vechesarbatoare pagana a mortilor etc. (v. 4.3, p.140).

A se vedea si ref. 48 (p.7), scrisa de un preot: biserica crestina a pastrat datinile si obiceiurile paganesti, atit de inradacinate in viata poporului , cu haina religiunii crestine.

4.4 Aceasta realitate bine cunoscuta este splendid exprimata prin gura Magului din Carpati: Vestile pe care mi le aduceti nu ma pot mihni, caci tot ce se intampla e randuiala Celui prea Inalt pe care noi il servim. Mi-ati vorbit demult de legea noua catre care noroadele se indreapta; dar sub cuvintele ei proaspete eu vad aceleasi semne vechi, caci Domnul Dumnezeu are o mie de nume si o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rand au nevoie de altceva si sufletul lor doreste alt joc de culori, dar cel ales trebuie sa ramaie intr-acelasi loc al sau, indreptat cu toata putrea spiritului spre intelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care il servim e unul, nascut din el insusi; si din acest unul toate au iesit si el e in toate si le invaluie pe toate… pentru noi ceea ce e vesnic nu se poate clati.

Dragostea noastra catre fratii nostri cei neluminati trebuie sa se impace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Daca pot fi astfel mai buni, sa rosteasca numele lui Iisus… iar preotilor nostri carora li se cer alte vorbe pentru aceeasi lucrare le dam sfat sa se plece stapanirii. Slujesc pe acelasi Dumnezeu. Sa stiti de asemeni ca ce a fost randuiala a vietii si a fiintei noroadelor o mie de ani va ramanea inca o mie. Caci o lege care pare noua nu schimba nici frica, nici nadejdea, nici viata, nici moartea. … As dori sa aflu daca popoarele imparatiei Bizantului, de unde vine aceasta sila, sint mai fericite si daca preotii legii noua au sporit c-un dram intelepciunea (13, p. 64,66,68).

4.5 La inceputurile ei, Biserica sustinea ca crestinii se inchina unui Dumnezeu viu, adevarat, nascut din sine insusi, din eternitate, care a facut cerurile si pamantul care, deci, nu are inceput si nici sfirsit, ca atare nici o zi de nastere. De aceea, crestinii nu puteau praznui o zi a nasterii unui Dumnezeu adevarat si, ca urmare, luau in ris sarbatorirea unei zile de nastere pentru zei, ceea ce dovedea ca acestia sint creatii ale oamenilor care, asemanandu-i vietii lor, le-au fixat si zeilor zile de nastere, de botez etc.

In acest context era normal ca Biserica crestina sa fi condamnat ca pe un pacat sarbatorirea unei zile a nasterii. Cum si pe ce criterii sa stabilesti o data, in repere umane, si s-o praznuiesti cand este vorba de un Dumnezeu nascut mai inainte de toti vecii (v. si 2.2.1)?

4.6 Cu toate eforturile depuse Biserica crestina nu sporea numeric tocmai datorita faptului ca poporul, mai ales taranii nu puteau adera la o religie care le cerea sa renunte la obiceiurile traditionale, mostenite din mosi-stramosi.

Pentru a intra in gratiile multimii, pentru a se putea raspindi, Biserica a fost nevoita sa faca concesii. Cea mai mica concesie, de neinlaturat, era sa potriveasca adevarurile pe care le propovaduia cu realitatea traditiei, sa preia in ritualurile sale numeroase obiceiuri, practici si sarbatori “pagane”, cum am aratat (v. 4.3), sa continue sub faldurile sale traditia pagana, o continuitate de neinlaturat, isvorita din natura umana, conservatoare, retinuta la nou, mai ales in societatile patriarhale.

Ca lucrurile s-au petrecut astfel rezulta si din urmatoarea relatare: Cand Sf. Augustin de Canterburyin anul 596, a fost trimis in Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru a propovadui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta traditiile popoarelor la care merge sa le converteasca, de a le POTRIVI IN CAZ DE NEVOIE CU CEREMONIILE CRESTINILOR (subl. ns., G.G.) in asa mod incit sa faca in curand un mijloc de convingere, si intr-un chip oarecare sa gaseasca cele mai bune parti din riturile speciale ale sarbatorilor solstitiului de iarna in folosul aceleia a nasterii Domnului (47, p.8).

4.7 In acest context, este explicabil pentru ce papa Liberiu instituie, pentru prima oara in crestinism, la 354, in Biserica apuseana o sarbatoare a nastrii lui Iisus, iar la 386 Sf. Ion Gura-de-Aur hotaraste ca si in Biserica rasariteana sa se praznuiasca o zi a nasterii Domnului (1, p. 43).

Trebuie inteles ca aceste date pot fi luate in consideratie numai pentru putinele teritorii de sub jurisdictia de atunci a Bisericii, ca pina in sec. VIII aceasta sarbatoare nu trece dincolo de zidurile templului.

Crestinarea formala a popoarelor europene s-a facut tarziu, treptat, aproximativ astfel (5.1):

francii sec. V -VI (p. 30)

britanii sec. V – VIII (p. 31-33)

germanii sec. VII – VIII (p. 281-284)

scandinavii sec. XI (p. 284-285)

sarbii, croatii,

bulgarii sec. IX (p. 285-287)

cehii si boemii sec. IX – X (p. 294-296)

polonii sec. X (p. 296-297)

rusii sec. X -XI (p. 297-300)

ungurii ~sec. X -XI (p. 300-302)

Romanii nu au fost crestinati niciodata, ceea ce l-a facut pe ambasadorul Vaticanului sa afirme, in Aula Academiei, ca poporul roman s-a nascut crestin.

Intr-adevar, Tertulian (sec. II) – ap. P. MaiorIstoria bisericii romanilor vol. I, Ed. Viitorul Romanesc, 1995; p. 86 – scrie: Iara lui Hristos Dumnezeu sint supuse si a sarmatelor, dachilor, si a germanilor si a schithilor (tari)… in care numele lui Hs., carele au venit, imparateaste (subl. ns.).

Petru Maior arata ca foarte demult era primita intre romani credinta crestineasca, ca nici un scriitor nu se afla carele sa fi insemnat inceputul intoarcerii romanilor catre credinta lui Hs. (ibidem) – subl. ns., iar Margaret Dampier (The orthodox church in Austro-Hungary, Londra, 1905, p.10, scrie:

Convertirea transilvanenilor nu este notificata nicaieri, asa ca trebuie sa ca ei au reusit sa-si pastreze credinta crestina in timpul lungilor secole in care si-au continuat existenta lor din munti. Ei reapar ca popor crestin, avand forma ortodoxa a crestinismului, cu proprii lor episcopi si prelati… (ap. A. PlamadealaRomanitate…, p.180).

4.8 Ca sarbatoarea instituita in crestinism la 25 decembrie este exclusiv o sarbatoarea Nasterii reiese si din numele sarbatorii la primele popoare crestinate:

In latina Natalis = nastere

In italiana Natale =nastere (fare natale = a sarbatori nasterea (Domnului)

In portugheza Natal = nastere

In spaniola Navidad

Natividad = nastere

In provensala Nadal = nastere

In franceza Nativité = nastere (v. Villehardonin II p.126)

si recent

Nöel (din lat. natalis) proprement jour de naissance

(de Jesus)

In engleza Nativity = nasterea (Domnului)

Christmas = festival of the nativity (nasterii) of

Jesus Christ

4.9 Nu de putine ori crestinarea s-a facut cu forta, chiar cu varsare de sange, cum marturiseste, in unele cazuri, chiar Istoria bisericeasca: Saxonii dintre Rin si Elba ramasesera neconvertiti… Ei urau crestinismul tot atit cit iubeau libertatea; dar Carol cel Mare ii covirsi cu puterea lui… in anul 782, dupa revolta din Verden, langa Aller, au fost decapitati 4 500 de saxoni (5.2, p. 283-284).

Istoria bisericeasca este plina de astfel de convertiri cu taisul sabiei. In realitate, sub masca convertirilor la crestinism – convertiri de acest fel nu sint cunoscute in asa-zisa Biserica a rasaritului, ci numai in cea apuseana – s-au ascuns de multe ori lupte pentru putere si, mai ales, pentru avere.

La uciderea unui adversar, averea celui ucis trecea in proprietatea regelui, in acest fel regele devenind cel mai mare proprietar al statului respectiv.

Sa ilustram aceasta realitate cu un caz mentionat in Cronica pictata de la Viena, in care figureaza, cu singurele ilustratii cunoscute, si infrangerea lui Carol Robert, regele Ungariei, de catre Banul Basarab, la Posada (1330).

In continuare prezentam cap. XXXVII, in original (latina) si in traducerea lui Popa Liseanu

XXXVII. Sanctus rex Stephanus(40) pugnat cum Gyula duce Transiluano

Porto beatus Stephanus postquam regie celsitudines coronam diuinitus est adeptus, famosum et lucrosum bellum gessit contra auunculum suum nomine Gyulam, qui tunc temporis tocius ultra siluam regni gubernacula possidebat. Anno itaque domini M-o II-o beatus rex Stephanus cepit Gyulam ducem cum uxore et duobus filiis suis, et in Hungariam transmisit. Hoc autem ideo fecit, quia sepissime amonitus a beato rege Stephano, neo ad fidem Christi conuersus, nec ab inferenda hungaris iniuria conquieuit. Uniuersum uero regnum eius latissimum et opulentissimum, monarchie Hungarie adiunxit. Dicitur autem regnum illud hungarice Erdeelw, quod irrigatur plurimis fluuiis, in quorum arenis aurum colligitur, et aurum terre illius optimum est.

XXXVII. Lupta regelui Stefan cel Sfint impotriva lui Gyula ducele Transilvaniei

In urma, fericitul Stefan, dupa ce a primit din gratia lui Dumnezeu coroana maiestatii regale, a purtat un faimos si folositor razboi impotriva unchiului sau cu numele Gyula care, pe acea vreme, avea domnia peste intregul regat al Transilvaniei. Deci, in anul Domnului 1002, fericitul rege Stefan a prins pe ducele Gyula impreuna cu sotia si cei doi fii ai sai si I-a trimis in Ungaria. Aceasta insa pentru aceea a facut-o, fiindca, desi ii s’a atras de foarte deseori luarea aminte de fericitul rege Stefan, el totusi nu s-a intors la legea crestina si n’a incetat de a ataca pe Unguri. Si intregul lui regat, foarte mare si foarte bogat, l-a unit cu monarchia Ungariei. Regatul acela insa al sau se numeste pe ungureste Erdeleelw, care este udat de foarte multe rauri, din nisipul carora se culege aur si aurul din aceasta tara este foarte bun (subl. ns.).

In Dictionarul maghiar-roman gasim:

Gyula = Iuliu (nume de barbat)

si

Gyula – Fehérvar = Alba Iulia,

de unde rezulta ca, la inceputul sec. XI, voievodul Transilvaniei era un roman cu numele Iuliu. Daca ar fi fost ungur nu ar fi de crezut, sa-i fi atacat pe unguri. Si nu este de mirare ca era ruda cu Bela = Voicu (v. Cronica pictata, p.146)duce (Cronica pictata, XXXVI) in Panonia, care, trecind la catolicism, si-a schimbat numele in Stefan, nu Istvan (!). Pina la convertirea lui Stefan la catolicism ei apartineau bisericii din Bizant. Despre Gyula, Giula sau Ghiula cum scriePetru Maior, dar si altii, stim ca s-a deplasat la Bizant unde s-a botezat, dupa cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, in Compendiul istoriilor (ap. P. MaiorIstoria bisericii romanilor, vol. I, p. 91). Mai mult, Gyula a adus cu sine in Ardeal pe calugarul Ierotheiu care a convertit pe multi ardeleni la crestinism, cum arata Cedrenu si Zonares.

De aice se intreaba P. Maior, ibid, p. 93: oare acei de Ieroteiu intorsi la credinta crestineasca fost-au rumani au secui, ca inca atunci numai aceaste neamuri era in Ardeal.

Iar, mai sus: partea cea mai mare a lacuitorilor in Ardeal au fost rumanii, si limba cea mai de obste, precum pina astazi, au fost cea romaneasca (ibid).

De ce preferau principii ardeleni sa se boteze la Bizant ne-o spune Petru Maior (op. cit., p. 92): … lor mai cu norocire le era a se boteza in Tarigrad pentru ca se facea patrichii (patricieni ai imperiului, n. ns.) si se inturna incarcati de bani si de alta avere…

Care nadeajde, dupa cum cetiram din Cedrenu, tocma nu l-a inselat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul.

Din textele de mai sus rezulta ca la inceputul sec. XI voevodul Ardealului era un roman apartinator de Biserica din Bizant, cum a fost si ducele Voicu (Bela) pina la trecerea sa la catolicism.

Deci, Gyula era crestin, dar de rit bizantin, astfel ca imputatia pe care i-o face nepotul lui, Stefan I, ca nu s-ar fi intors la legea crestina are numai sensul ca a refuzat sa treaca la catolicism.

Un alt caz similar, relatat tot in Cronica pictata, (p.147, note):

Nobilii din Somogy si din Zala,

asserentes nullo modo a ritu nevoind cu nici un pret sa paraseasca ritul

parentum discedere, nec parintilor lor, nici sa primeasca

unquam fidem catholicam credinta catolica

recipere

s-au revoltat in contra lui Stefan cel Sfint.

In urma sfaturilor duhovnicului sau, prea fericitul Martin, Stefan si-a strins armata, l-a numit generalisim pentru intreaga armata pe strainul Vencelinus, s-au batut… iar ducele Cupan (nume romanesc n. n.) a fost ucis. FericitulStefan a pus sa-l taie in patru parti pe Cupan si le-a expus: la poarta Strigoniului, la cea a Vespremului, la cea a Jaurinului, iar in Ardeal (de unde era ducele Cupan) corpul sau ciopirtit a fost expus la Alba Iulia.

Ca urmare, Stefan a hotarit ca intregul popor ce se gasea in provincia ducelui Cupan sa dea pe vecie si de drept pentru manastirea sfintului Martin (numele duhovnicului sau) din Panonia a zecea parte din copii (!) – una din formele de catolicizare si maghiarizare fortata – din fructe si din vite.

In urma luptelor pe care le-a dus in Ardeal, Stefan cel Sfint a luat o cantitate nepretuita de tezaure si mai ales aur, giuvaiere si pietre nestemate (p.148).

De aceea, sfintul rege Stefan, imbogatindu-se foarte mult cu aceste diferite tezaure… (p.148-149), Q E D, nu convertirea la crestinism era obiectivul principal, ci imbogatirea, acumularea de averi.

Epilog. Spre nesansa lui Stefan si a altor sfinti cu referinte nevalabile la dosar, cu citiva ani in urma Papa Paul al VI-lea,facind o revizuire a sfintilor catolici, a radiat o serie intreaga, declarandu-i uzurpatori de titluri sau impostori, impusi de traditie si interese.

Printre cei carora li s-a retras brevetul de sfintenie sint si:

Sf. Cristoforo, patronul automobilistilor

Sf. Gheorghe, protectorul Angliei

Sf. Stefan, rege al Ungariei

si alti sfinti al caror dosar nu-i mai justificau pe post de sfint.

In atari conditii nu putea fi vorba decit de o convertire formala, care nu atingea traditia statornicita de milenii. Au trebuit sa treaca sute de ani pina ce crestinismul sa devina el insusi traditie, sa intre in mecanica existentiala a oamenilor din popor.

4.10 In secolul XIV Europa avea doar aspectul unei lumi crestine (33, II, p. 90), crestinismul, trait pina atunci doar de un numar extrem de mic de insi, isi propune sa devina o religie popularaEl dobindeste, in acest scop, un caracter mai naiv, asimiland formele mai rudimentare ale religiei poporului… pe care biserica incearca s-o disciplineze (33, II, p. 90-91, vezi aici si pentru alte aspecte pertinente).

4.11 Din cele aratate se vadeste ca nu se poate afirma nimic precis cu privire la datele la care praznuirea la 25 decembrie a nasterii Domnului a devenit reala si obisnuita, traditionala pentru majoritatea populatiilor crestinate.

4.12 Din discutia facuta in prezentul capitol rezulta cu toata evidenta ca sarbatoarea Nasterii Domnului a fost instituita deliberat, cu scopul precis de a sterge din mintea credinciosilor, prin suprapunere, praznuirea unor sarbatori cu acelasi continut, mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui Dion/ysos, pentru castigarea de aderenti. Ea apare ca o masura politica, de mare importanta pentru raspindirea crestinismului, dar fara legatura cu CRACIUNUL, praznuit de romani, una din marcile de stravechime ale Neamului Romanesc.

5 Atestari ale cuvintului Craciun

5.1 Din punct de vedere al numelui, aparitiei, rostului si continutului nu se poate gasi nici o legatura intre Craciun si vreuna din sarbatorile Nasterii analizate in capitolul anterior.

5.2 Alaturarea sarbatorii nasterii Domnului de cea a Craciunului, pentru ca de crestinare nu credem ca se poate vorbi, s-a facut foarte tarziu. Nici unul din textele religioase, crestine, romanesti, din secolele XVI – XVII si chiar din sec. XVIII nu contine cuvintul Craciun, in timp ce unele din acestea mentioneaza Pastele.

5.3 Mai mult, si surprinzator, mitropolitul Antim Ivireanul scrie doua consistente Cuvinte de invatatura (in 25 a lunii dechemvrie) la nasterea Domnului nostru Iisus Hristos fara sa mentioneze macar o data numele de Craciun ca nume al sarbatorii pe care o praznuia.

5.4 In secolul XVIII, in ceremonialul Curtii Moldovei, intitulat Obiciul taramoniilor ce se fac in zioa de Aunul Nasterii Domnului Hristos si… zioa Nasterii numai de trei ori, intr-un fel de comentarii ale autorului, se scrie si Craciun (p. 277, 278, 279). In rest, peste tot sarbatoarea este numita zioa nasterii (p. 274, 277, 279, 280, 284, 285). Si asta intr-un text laic din a doua jumatate a secolului XVIII (23), ceea ce pare a arata ca nici la aceasta data tarzie Craciunul nu fusese acceptat de Biserica crestina din Tarile Romane.

5.5 Desi cuvintul este stravechi, cum vom arata, ciudat, el apare inregistrat de 19 ori ca nume propriu, intre1414 si 1570, si de 6 ori ca toponim, intre 1512 si 1594 (15, p. 57), dar nici macar o data, in aceste secole, ca nume al sarbatorii.

In afara de acestea, in sec. XV mai intilnim Cetatea Craciuna, zidita in Tara Vrancei (1470) si localitatea Piatra lui Craciun, in prezent Piatra Neamt (17).

De asemenea, ne intimpina numeroase toponime: Craciunei, Craciunel, Craciunesti in aproape toate regiunile tarii (a se vedea dictionarele enciclopedice, geografice, indexuri de localitati etc.).

La mijlocul sec. XVII, intilnim Craciun si ca nume al sarbatorii, dar in texte laice: Ghedeonmitropolitul Sucevei si mai multi boieri semneaza un act in care scriu ca Maria sa craiul (Gh. Racozi, n. ns., G.G.) s-a milostivit cu saraca lor tara si ne-au ajutorit si cu bani, imprumutati la nevoile tarii;126 000 taleri pe care se indatorau a-i raspunde pina in ziua Craciunului care este la leat 25 decemvrie dupa calindarului cel vechi (IorgaStudii si documente IV, p. 44-[45], ap. Xenopol, vol. IV, p. 225) – subl. ns.

De aici deducem ca in vorbirea populara sarbatoarea se numea Craciun, dar in texte religioase preotii s-au abtinut sa foloseasca acest nume.

5.6 Dupa Dictionarul Academiei, numele sarbatorii ar aparea de trei ori in sec. XVII (Anon. Car., Pravila lui Matei Basarab si intr-un text din Crestomatia lui Gaster) afirmatii care nu s-au putut verifica. Chiar daca aratarile din D.A. ar corespunde realitatii, inregistrarile ca nume propriu si ca toponime sint si cu peste doua veacuri mai vechi, si mult mai numeroase.

Oricum, ca sa existe antroponime si toponime, trebuia sa existe mai inainte numele comun: Toponimele si antroponimele din aceasta categorie (cea de care vorbim, n.n. G.G.) provin printr-un transfer de sens de la cuvintul comun spre numele propriu. Atestarea cuvintelor comune prin nume proprii reprezinta, de fapt, recunoasterea izvorului de formare a toponimelor si antroponimelor, si implicit demonstratia existentei anterioare a cuvintului comun (15, p. IX).

5.7 Datorita prezentei in Campia Panonica, inca din antichitate, a unei populatii romanesti (!) compacte, astazi in mare parte maghiarizata prin grai, in maghiara au patruns numeroase cuvinte romanesti, printre care se gaseste, cu mai multe atestari, incepand din secolele XII-XIII, deci dinainte de raspindirea crestinismului, spre a deveni religie populara, siCraciun (19, numai pentru atestari).

5.8 In folclorul medical roman se gasesc numeroase credinte populare si superstitii legate de Craciun (18).

5.9 In Moldova si Bucovina se numeste Craciun, sau Aluat sau Colac de la/din Craciun un colac pe care-l fac femeile de Craciun, si care se pastreaza pina in primavara cand, dupa ce se tamaiaza boii si plugul, se pune in coarnele boilor inainte de a porni la arat, dupa care e mancat de plugari pe ogor (31, p. 866), ceea ce denota o legatura cu practicile agrare, legate, foarte probabil, de sarbatoarea nasterii lui Saturn.

Astfel de practici sint descrise de mai multi etnografi (Elena Niculita-Voronca, Petru Caraman, Ion si Silvia Ciubotaru s.a.) ale caror texte nu le citam pentru ca nu adauga ceva notabil din punctul nostru de vedere.

5.10 In legatura cu Craciunul, poporul nostru a creat proverbe, glume si expresii populare:

Craciunul satul, buze unse si vine cacate; Craciunul satul, pastele fudul; Craciunul satul/ Pastele/ Minciunele/ Cu oua boite/ Cu straie-noite; La Craciun se vede daca-i buna nuca; Nu ti-e frica de Craciun (20.1, 78-80) sau O data-iCraciunul intr-un an; Cine umbla la Craciun in camesa, la Pasce umbla in cojoc; A da minte cu Craciunul; A manca multi Craciuni; Sa mai manance multi Craciuni; Parca-i capra de la Craciun; A intra in lemne de Craciun(20.6, 14741-14750).

5.11 Datorita sistemului incomplet si defectuos de sigle, folosit de Dictionarul Academiei, lit. A-B, 1913, nu s-au putut verifica textele date ca exemple, pentru unele obiceiuri, fiind obligati sa le citam dupa acesta: Mosii de Craciun = pomana din mana, reprezentand darurile pe care le pregateste gospodina si le duce pe la diverse case, oferindu-le ca pomana pentru sufletul raposatilor ei (31, p. 867).

5.12 Numele Craciun se regaseste si printre denumirile populare ale unor plante (22): Craciunita (Begonia semperflorens), p. 29- infloreste chiar in preajma Craciunului, de unde rezulta ca denumirea ii vine neaparat de la sarbatoarea CraciunuluiCraciun (Begonia metallica), p. 29; Craciunita, Craciun sau Craciunel (Begonia crassifolia), p. 30; Craciunel (Rhipalis crispata), Craciunele (Rhipalis pachyptera), p.147 etc.

5.13 Din toate cele aratate in prezentul capitol rezulta ca este vorba de un cuvint stravechi, numai cuvintele care se gasesc de foarte multa vreme in limba ajungind sa formeze expresii populare, sa intre in compunerea unor proverbe, sa contribuie la aparitia unor superstitii, obiceiuri si leacuri populare, sa fie date ca nume unor plante etc.

5.14 Cuvintul Craciun este de uz general numai in limba romana, din care a fost preluat si in maghiara cu acelasi caracter de generalitate.

In limbile slave termenul nu e de uz general, aparand numai regional, in graiuri,astfel ca fara sa ne ocupam in mod special de prezenta lui in limbile slave, nesemnificativa pentru studiul nostru, trebuie sa spunem ca indicarea de catre Cihac in zadarnicul sau Dictionaire d’éthymologie daco-roumain a unei origini slave pentru romanescul Craciun este o aberatie. Este drept ca aberatia lui Cihac are ca sorginte o alta aberatie, a lui Miclosich (24) care in Lexiconul saupalaeoslovenico-graeco-latinum, considerat opera de eruditie, gaseste Craciun in mai multe limbi slave, acolo unde, in realitate, cuvintul nu exista, dar nu-l gaseste in romana, tocmai unde este de uz general.

5.15 Se naste intrebarea: de ce un nume al unei sarbatori religioase, cum este astazi Craciunul, desi stravechi, nu a fost mentionat macar in vreun text religios crestin pina de curand.

Raspunsul ar putea fi urmatorul: Mos Craciun aparea ca o zeitate necunoscuta Bisericii, pe langa cele deja amintite, intilnite in spatiul fostului Imperiu Roman. Or, este dificil sa lupti cu o zeitate necunoscuta, venerata de o populatie care practica, fara sa fie constrinsa de nimeni si de nimic, o traire crestina (v. si Friedrich HayerRomanii sint poporul din Europa care s-a nascut crestin), pe care n-ai cum s-o determini sa renunte la trairea ei, pentru ca aplica in viata tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare sa fi fost dilema Bisericii privitor la Craciun.

In aceste conditii, in final, Biserica a trebuit sa renunte la lupta, din lipsa de adversar, sa incerce sa-si apropie sarbatoarea, introducind, treptat, elemente crestine in sarbatoarea Craciunuluinecrestina, dar praznuita de o populatie cu trairecrestina.

Avem unele indicii in acest sens. Iata-le:

Batranul Craciun a inteles ca la casa lui s-a nascut fiul lui Dumnezeu (!?) – v. 31, p. 866. Este vorba de alaturarea luiMos Craciun de evenimentul nasterii lui Iisus, dar si in acest caz se vadeste ca Mos Craciun este cu mult mai vechi, la nasterea lui Iisus Mos Craciun fiind deja batran.

Sau alt text: Mos Craciun era stapanul pastorilor si staulului unde s-a nascut Mantuitorul (31, p. 866), o alta alaturare la fel de artificiala ca si cea anterioara.

Si un al treilea text de acelasi fel dar cu tendinta de a-l discredita pe Mos CraciunAcest post a fost poruncit de Maica Domnului batranului Craciun pentru ca a taiat mainile batranei Craciunoaienevasta-sa, care mosise pe Maica Domnului (31, p. 866).

Sint si alte texte privitoare la Craciun in mitologia populara romana, dar ne oprim aici.

Ultimul text face din Mos Craciun, cunoscut ca expresie a bunatatii intrupate, un criminal, in stare sa-I taie mainile (cu toporul!) batranei sale neveste, Craciunoaia, sugerandu-se ca ar fi facut-o din invidie, pentru ca nevasta-sa ar fi mosit-o pe Maica Domnului, ajutand-o sa aduca pe lume un concurent al sau, pe Iisus. Aceasta confectie de credinta popularainsidioasa n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventata pentru romani, pentru ca numai romanii au in mitologia lor unMos Craciun, o divinitate straveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai mult sau mai putin usor, o sarbatoare a nasterii lui Iisus, pe care o praznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituita.

Astfel de incercari de a-l elimina pe Mos Craciun din mintile oamenilor, pentru a-l putea inlocui cu Iisus, au fost tarzii si fara efect, tot spatiul romanesc continuand sa praznuiasca pe Mos Craciun ca pe o divinitate a bunatatii, a luminii, chiar si denumirea ramanand cea straveche. Este o dovada de conservatorism si continuitate cum vom mai afla multe altele in acest spatiu.

Retinem si concluzia la care au ajuns istoricii motivului: Maica Domnului apare tarziu in legendele noastre de Craciun, in sec. XVIII, si are o functie accesorie (43, ap.10, p. 30; v. si 11, p. 113-114).

Acesta este motivul, credem, pentru care nici un text bisericesc din secolele XVI-XVIII, pe cand cuvintul Craciun avea o raspindire remarcabila, nu-l mentioneaza macar, nici macar pentru a-l combate.

Cine este acea divinitate?

Mos Craciun

6.1 Pentru cei care s-au ocupat de studiul trecutului indepartat al Europei, lucrurile sint clare, pentru ca dovezile si argumentele converg: Spatiul Carpatic constituie zona din care s-au produs roirile in perioada neolitica, spre est, spre sud, spre nord, spre vest. Astazi este cu desavirsire limpede ca, la date determinate cu aproximatie, grupuri de oameni au fost nevoiti sa paraseasca Spatiul matca, in principal din lipsa de hrana, si au populat in sute de ani: Europa, India, Iranul etc., purtand cu ele limba, traditiile, obiceiurile din Spatiul matca.

6.2 Exista pentru aceasta realitate zeci de argumente de neclintit, dar nu infatisarea acestora este obiectul prezentei lucrari.

Din cercetarile pertinente, publicate pe mai multe pagini de Universitatea din Cambridge (v. ref. 8.1) am citat o fraza la 2.2.2.b.

6.3 In aceasta stralucita civilizatie carpatica, Strabon (58 i.e.n.-21(25) e.n.) mentioneaza existenta muntelui Cogaionon(29.2, p.163), de unde modernii (vezi dictionarele enciclopedice) au denumit spatiul respectiv Pays de Cocagne tara abundentei, unde viata este usoara si placuta, Dacia Felix, in limbajul romanilor, tara minunata a hyperboreilor (ap. 25, p. 290), un pamant sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepti, care vietuiesc mai mult si mai fericiti decit oricare alti muritori, traind asemeni cu zeii (~ 30, p. 62).

Privitor la acest spatiu sa ne mai fie ingaduit sa citam un paragraf pe care nu l-am gasit niciodata mentionat in Romania, desi ne priveste direct: Cette civilisation, assurement jeune et puissante a impregné l’Europe, puisqu’on y recontre encore de nos jours U l’état de survivance et parfois mme dans leur forme originelle, certains de ses caract res fondamentaux, et c’est lU, du reste, une des raisons les plus serieuses invoquées en faveur de la parenté des diverses nations européennes. Toutes en effet semblent avoir conservé, U travers les transformations nécessitées par les hasards de la vie et les milieux traversés, le souvenir de la région oo dormaient les anctres, les p res, région heureuse, ti de et superbe, dont le fabuleux age d’or qu’on perçoit aux sources mmes des traditions nationales n’est que l’incessant rappel (28, p.172).

Les Aryas ont peuplé l’Europe, par des migrations éloignées dans l’espace et le temps (28, p.173).

Le roumain ou Dace moderne est le vrai celte de l’Europe orientale (28, p.188).

6.4 Pentru a nu dezvolta aceasta parte, vom spune direct ca Mos Craciun este foarte probabil o reprezentare folclorica a lui Saturn senex, Saturn cel batran (v. 25, p. 308). A se vedea Macrobius (sec. V), Saturnalii, CI, VII, 24: Tot saeculis Saturnalia praecedunt romanae urbis aetatem (Saturnaliile au precedat cu multe secole fundarea Romei), de unde rezulta ca Saturn (Cronos) este cea mai veche divinitate a acestui spatiu. In inscriptii latine gasim: D (ominus) S (anctus) S (aturnus) – 42, p. 238.

Mnaseas (sec. III i.e.n.), Diogene Laertios (sec. III e.n.) si Hesychius il numesc pe Zalmoxe Saturn (Cronos) - 25, p. 292. La unii autori antici Saturn este numit si Deus Daciae, supranumit si Omul (ibid.), de unde identificarea luiSaturn (Cronos, Zalmoxe) cu Mos Craciun, care aduce daruri, ca in epoca de aur, cand Saturn oferea oamenilor un trai usor, fericit, fara griji, ca si darurile la care ne vom referi mai departe, de unde ii vine si numele si care l-au facut celebru.

In viziunea populara, cea mai evidenta nota este stravechimea luiMos Craciun, exprimata prin adjectivul batran, uneori si sfintSezi Craciun sfint batran si ridica pe Sion; Craciun cel batran, E ziua lui Craciun, lui Mos Craciun cel batran (31, p. 866).

Trebuie observat ca inainte de placarea adaosului crestin, in ziua de Craciun nu se serbeaza nici o nastereMos Craciun fiind atit de batran ca nu se stie cand s-a nascut!!, fiind deja batran la nasterea lui Hristos.

6.5 Pentru argumentarea acestei idei, cu numeroase marturii ale scriitorilor antici, a se vedea excelentul eseu Terra mirabilis scris de invatatul Anton Dumitriu (25, p. 280-315, 26, p.17-49, sau in volumul Eseuri (1986) al aceluiasi autor.

Ar fi trebuit sa citam prea mult, fie din aceasta opera, fie din autorii antici folositi de Anton Dumitriu. De aceea, pentru economie de spatiu il indreptam pe cititor la Terra mirabilis, eseu probant si convingator.

6.6 In Terra mirabilis se arata ca in Spatiul Carpatic, doctrina arhaica hesychia = liniste, repaos), o tehnica similara cu Yoga, dar mai dezvoltata si mai profunda, a continuat sa fie practicata in Dacia si dupa cucerirea unei mici parti din Dacia de catre romani.

Acest trai isychastic, generalizat in spatiul vedismului carpatic I-a facut pe unii intelectuali neintelegatori sau direct obtuzi sa declare poporul roman fatalist.

Cit este de falsa aceasta opinie rezulta si din aceea ca poporul roman, care a dat Europei limba, agricultura si alte elemente fundamentale de existenta si civilizatie, a reusit sa subziste, sa existe circa 7 000 de ani la raspantia rautatilor, unde atitea imperii s-au constituit si s-au destramat, in timp ce pietrele au ramas.

Gigantul Aristotel spunea ca fericirea se masoara cu timpul liber, cu cantitatea de viata la dispozitia insului.

In afara de pitagorei si, eventual, citeva scoli similare, nicaieri ca in acest spatiu binecuvintat de Dumnezeu oamenii neducind un trai linistit, de tip isychastic, cu maximum de viata la vrerea lor.

6.7 Pentru un isychast, viziunea occidentala, care transforma omul in masina, deposedandu-l de umanitate, cea mai importanta caracteristica a speciei, apare ca rudimentara si ridicola.

Cititorul ar putea sa se edifice asupra acestei realitati parcurgind cartile unor René Guénon (Orient si occident, care vede criza lumii occidentale in lipsa de traditii si de adevaruri revelate, pe care R. Guénon le cauta in Orient),Hermann von Keyserling (care recomanda un nou ideal de intelepciune, rezultat din observarea gandirii orientale),Oswald Spengler (care considera ca rasturnarea valorilor este cauza principala a crizei culturii occidentale). In perioade de crestere ale unei culturi, normele de viata si cultul valorilor sint traite instinctiv, firesc, in timp ce in perioadele de decadenta, de apus ale unei culturi se recurge la teoretizari, la speculatii abstracte asupra valorilor, deoarece acestea nu mai exista in mod real etc.

Este deajuns ca cineva sa se aplece asupra culturii occidentale, in evident declin, si asupra celei orientale, care mai gaseste resurse in traditii, in valori morale autentice, organice, si-si va da seama cita dreptate au si R. Guénon si O. Spengler si altii.

Activitatea occidentului, caruia ii e total straina hesychasmaeste guvernata de o logica morbida: pentru toate actele sale, unele absurde, occidentalii cauta premize care sa le justifice. Dar astfel de acte sint oarbe (46, p.15).

Craci(un) = sarbatoarea cracilor de aur

7.1 Asocierile mentale ale omului din zorii societatii umane erau simple, directe, usor de retinut prin transmisia orala, scrisul neexistand sau nefiind de uz curent.

Sarbatoarea cracilor de aur se regaseste in multe zone din Europa, dar numai in spatiul de formare a popoarelor europene si-a pastrat numele sau primitiv (v. 6.3).

Ce craci au putut determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante, mai pitoresti, mai bogate in obiceiuri populare sarbatori ale anului?

Este vorba de cracile sacre, avand puteri magice, strict necesare vietii oamenilor si animalelor, asa-numitele craci de aur cunoscute in etnografie sub titulatura generica creanga de aur (v. si 4.2, 4.4, 4.5 passim).

7.2 Cracile sau creanga de aur, pe numele sau viscul este un arbust permanent verde-verde galbui, care creste ca parazit pe diversi arbori: stejar, fag, brad alb, mesteacan, tei, mar, par etc.

7.3 Din antichitate ne-au ramas putine mentiuni, dar lamuritoare.

La Vergiliu (70-19 i.e.n.), viscul, ale carui frunze de un verde pal aduc la culoare cu aurul (42, p. 510), are puterea de a-i asigura lui Enea calatoria in si iesirea viu din infern (Eneida, CVI, v.175-211-898), fapt de neconceput in absenta cracii miraculoase (v. si 4.5, p.165-166, 172).

Pliniu cel Batran (23-79 e.n.), in Naturalis Historia (CXVI) scrie ca Druizii, sacerdoti celti, socoteau viscul (craca de aur) o planta sacracapabila sa vindece toate bolile, avand virtuti magice. Ii culegeau, iarna, cu mare solemnitate, frunzele si fructele, intr-o anumita noapte, in ajunul Craciunului (4.5, p.169, 170) deoarece, crede Frazer, Craciunul nu este decit o veche celebrare pagana a solstitiului de iarna, dupa un anumit ritual: un preot imbracat in alb se urca in stejarul din care se recolta viscul si-l taia cu o secara de aur. Cracile taiate nu trebuiau sa atinga pamantul si erau adunate intr-un stergar alb (v. si 34, p.12; 35; 37, p.10; 40, p. 70, 41, p. 23 etc.).

Druizii credeau ca nimic nu este mai sacru decit viscul si stejarul pe care acesta creste (4.2, p. 56).

Este vorba de un ritual, destinat unei anumite zile, in vederea obtinerii unui panaceu, mostenit din stramosi, tinut cu religiozitatea cuvenita, in spatiul romanesc.

7.4 La Romani, in spatiul de formare a umanitatii istorice, sarbatoarea cracilor de aur este praznuita cu aceeasi grija si cu acelasi fast, chiar daca semnificatiile primordiale, multimilenare, s-au diluat ori s-au pierdut.

Iata cum vede un francez atmosfera zilelor de Craciun in Romania, la sfirsitul secolului trecut: Les jours fériés par excellance sont le 25, le 26 et le 27 (décembre). Ces trois jours durant, plus personne ne travaille, ne vend, ni n’achte.

…………………………….

Les boulangeries sont fermées, les usines chôment, pas un journal ne parait. Le pape pourrait mourir, le czar tre écartelé, Padelewski s’évader, Ischia crouler sous terre, que le grand public n’en saurait rien… les facteurs aussi ont congé. Il n’est pas d’employé, de commis, de domestique, femme ou homme, qui ne s’arrange avoir vacances ces jours-l, se faire congédier s’il le faut, jour de férie et liesse générales – réminiscences lointaines des Bacchanales, de ce retour annuel l’age d’or du bon Saturn, que ftaient les Romains et durant lequel esclaves et maitres voulaient se sentir, l’espace d’un matin, égaux devant la joie.

Assurement, ce n’est plus au cri d’Io Saturnalia que s’ouvrent les rejouissances d’ presént, mais c’est tout comme; car les Roumains ont aussi leur appel la fte, Au gui l’an neuf (49, p. 5).

In preajma Craciunului, oamenii isi procura macar o craca de visc (craca de aur) pe care s-o aiba in casa intre Craciunsi Anul Nou.

S-a pastrat din vremi imemoriale credinta ca craca de aur aduce noroc, ca le merge bine in anul urmator celor care stau sau se saruta sub craca de visc in noaptea de Craciun si/sau in noaptea de Anul Nou (v. si 21, p. 245, 40, p. 70, 47, passim etc.). Din aceste credinte, altadata de uz comun in toata Europa (v. si 47, passim) s-au mai pastrat ici-colo unele relicte: Daca nu e visc, nu e nici noroc, spun taranii din Tara Galilor, de exemplu (4.5, p. 86).

O manifestare cu acelasi scop este uratul cu Sorcova, in care, inainte vreme, urarea se facea in timp ce corpul celui sorcovit era atins ritmic cu creanga de aur (craci de visc), nu cu flori artificiale, din hartie, ca astazi, cum retine, in exclusivitate, Dex-ul, ceea ce ascunde semnificatia si imaginea reala a obiceiului.

De unde hartie si flori artificiale cu milenii in urma? Urarea copilului cu sorcova (reprezentare a anului nou) nu se putea face decit cu craci de visc, interpretate si ca talisman, caci nu se cunoaste o alta planta purtatoare de noroc ca viscul (v. si 41, p.23).

7.5 Cum era de asteptat, credintele referitoare la virtutile cracii de aur se regasesc in toata Europa, populata par des migrations éloignées dans l’espace et dans le temps (v. 6.3) din habitatul de formare a popoarelor si limbilor europene.

7.6 Sir George James Frazer, autorul Crengii de aur, o semi-istorie a raspindirii mitologiei viscului, in 13 volume, (v. ref. 4.1-4.5, un rezumat al operei) si-a construit cu craca de aur un propriu nimb mitologic, nejustificat. In fond, Frazereste un simplu compilator al unor informatii fixate in biblioteci, ramas la nivel descriptiv, cu o sistematizare defectuoasa, cu repetari numeroase si suparatoare. In ce priveste interpretarile sale, calificativul marginit dat de Vasile Lovinescu ni se pare indreptatit: Si ca sa nu lipseasca profanarea nici aici, Creanga de aur serveste de emblema celei mai importante parti a operei lui J.G. Frazer (The Golden Boughin marginita interpretare pe care o da miturilor, redusa exclusiv la fenomenul de primenire a naturii (41, p.15-16).

Fiind un ins de biblioteca, Frazer s-a indeletnicit cu excerpte din scrierile altora, fara sa vada mai departe. Opera sa ignora tot ce nu era scris in limbile occidentale. De aceea, spatiul romanesc, straveche vatra etnica si folclorica, din care provin cel mai multe din relictele pe care le insaileaza Frazer in volumele sale, nu apare in ele decit cu referire la sasii si tiganii din Transilvania si cu totul intamplator si la romanii din Transilvania (f. rar), exclusiv pe baza scrierilor unor autori germani.

De aceea opera sa lasa impresia de improvizatie, de bazar cu de toate si de peste tot, in care ideea cartii, dincolo de colectia de relicte, nu se vede. In compendium cel putin, regretabil pentru o opera care se vrea stiintifica, nu se fac trimiteri la sursele care au furnizat materia operei sale.

Cu toate defectele majore ale acesteia, nedispunind de sursele folosite de Frazer, am fost nevoiti sa recurgem la lucrarea sa pentru a stabili, macar partial unele din atributele care au facut faima cracii de aur.

7.7 Informatiile disponibile in credintele populare din diverse timpuri si locuri atesta ca frunzelor tinere si ramurilor devisc (cracilor de aur) li se atribuiau puterile prezentate in continuare.

a. deschiderea portilor infernului si asigurarea iesirii, viu si nevatamat, din imparatia subpamanteana (42, C. VI)

b. leac pentru toate – numele viscului in celta moderna din Bretania, Tara Galilor, Irlanda si Scotia (4.5, p. 83) sau remediu universal (4.5, p. 78, 83), bun la toate, panaceu pentru toate relele (4.5, p. 80)

c. remediu pentru toate bolile copiilor (4.5, p. 82); se agata la gitul copiilor pentru a-i feri de rele (4.5, p. 83); se pune in leaganul pruncilor pentru a-i apara de vraja zinelor, ca sa nu-i transforme in elfi (4.5, p.164)

d. vindeca (toate) ranile si ulceratiile (4.5, p. 78, 83, 172)

e. leac contra epilepsiei (4.5, p. 78, 83, 84; 21, p. 251)

f. antidot impotriva otravurilor (4.5, p. 78, 83)

g. leac pentru multe suferinte (4.5, p. 79); fereste oamenii si animalele de rele (4.5, p. 86)

h. stimulator (4.5, p. 79), leac contra sterilitatii, ajuta femeile sa aiba copii, fecundeaza animalele sterpe (4.5, p. 78, 79, 80).

O legatura de visc data primei vaci care a fatat dupa anul nou asigura o productie sporita de lapte (4.5, p. 85).

i. asigura rod bogat gradinilor (4.5, p. 80), grabeste cresterea recoltei si o fereste de neghina si de paraziti (4.5, p. 86, 91)

j. o craca de visc pe prag alunga visele rele (4.5, p. 85), o craca sub perna aduce vise prevestitoare (4.5, p. 86, 171), iar o floare sub perna il arata in vis pe cel care o va cere de nevasta pe fata (4.5, p.171)

k. viscul stinge focul (4.5, p. 79, 84), apara contra traznetului si fulgerului (4.5, p. 85); o craca de viscatarnata de tavanul odailor protejeaza impotriva relelor in general si a incendiului in special (4.5, p. 84, 85, 163).

l. ofera protectie eficace impotriva vrajitoriei si a magiei (4.5, p. 85, 89, 167, 173)

m. asigura suces la vinatoare (4.5, p. 83)

n. deschide toate broastele (4.5, p. 85)

o. se poarta ca talisman la razboi (4.5, p. 80)

p. descopera comorile ingropate (4.5, p.167-172)

q. viscul este considerat nemuritor (4.5, p. 94), viata stejarului fiind in visc (4.5, p.162); viscul sacru este cazut din cer, iar tot ce creste pe stejar este trimis din cer (4.5, p. 81, 177).

Aceasta simpla enumerare de virtuti mitice da dimensiunea importantei viscului, a cracilor de aur si justifica organizarea unei mari sarbatori in cinstea acestei plante-zeitate buna pentru oamenii din aurora istoriei, planta care le asigura solutii salutare pentru toate grijile, durerile si nevoile lor.

Iata si o referinta recenta: En Occitanie – surtout en Rouergue – comme dans une grande partie de la Roumanie, on croit encore que le gui (viscul) apporte le bonheur la maison dans laquelle il se trouve (Mitu GrossuOccitan et roumain, p. XV).

7.8 Pe langa virtutile, mai mult sau mai putin, mitice, retinute de Frazer, medicina populara romaneasca folosea si, pe alocuri, foloseste inca (21, p. 251):

a. ceai din frunze de visc de pe par contra astmului;

b. frunzele si fructele pentru bai contra durerilor reumatice;

c. ceai din frunze, in emfizem pulmonar si tuberculoza pulmonara, dar si contra crampelor si contra epilepsiei;

d. ceaiul din visc, pir si flori de paducel, luat de trei ori pe zi, cite o lingurita inainte de masa, este recomandat contra hipertensiunii;

e. un extract, realizat cu rachiu, se lua ca fortifiant;

f. ramurile de visc de stejar se fierbeau, iar decoctul se bea, pe nemancate, contra vatamaturilor;

g. virfurile cracilor se uscau, se pisau, se amestecau cu sare si se dadeau in mancare mieilor care aveau viermi in nas;

h. Se mai folosea:

- in boli femeiesti;

- in boli asmatiforme, in epilepsie si ca hipotensiv;

- in hrana animalelor, ca sa se ingrase;

Cu visc coloreaza podgorenii tuica in galben.

Si in medicina moderna i se recunosc viscului numeroase virtuti terapeutice. Astfel, in boli interne este considerat: hipotensiv puternic, cardiotonic, antimitotic (cu actiune antitumorala, utilizat in anumite forme de cancer), coboritor al ritmului cardiac, antispasmodic etc. De aceea este utilizat in: ateroscleroza, afectiuni cardiace, hipertensiune arteriala, tulburari renale cauzate de hipertensiune, tumori, inclusiv de natura canceroasa, tahicardie, tuse convulsiva, astm, sughituri persistente (45, p.192, 193).

Pentru alte intrebuintari in medicina naturista, a se vedea si referintele: 38, p. 334-336, 39, p. 47, 44 si 96 etc.

Dupa cum se vede, unele utilizari ale viscului in medicina populara si in etnobotanica romaneasca nu sint cunoscute deFrazer, acesta preferand sa insire unele virtuti mitice, pe care le-a gasit in surse anterioare lui, dar nu mentioneaza anumite utilizari si practici din medicina populara si etnobotanica romaneasca care insa nu figurau in surse antice si medievale.

Biochimia contemporana a stabilit ca viscul contine ca principii active: saponozide triterpenice, alcooli (viscoli), amine (colina, acetilocolina), aminoacizi, vitamine (C si E), glicozizi, polipeptide (viscotoxina).

Actiuni farmacologice: hipotensor accentuat, vasodilatator coronarian si periferic, antispasmodic.

Recomandari majore: hipertensiune.

Alte recomandari: ateroscleroza si tulburari circulatorii, crize de astm, tuse convulsiva, sughituri persistente, migrene (legate de cresterea tensiunii).

Ecologie, raspindire: Viscul creste, ca semiparazit, pe aproape toate speciile de foioase, mai rar pe conifere, putand aparea si pe arbori fructiferi (cires, prun, mar, par). In Romania este raspindit in toata tara, mai ales in Transilvania (toate judetele, dar in special Cluj, Salaj, Bihor, Brasov, Mures) ceea ce explica raspindirea cunostintelor si utilizarilor sale in Europa postneolitica, Transilvania si zonele pericarpatice constituind in neolitic Officina gentium.

Datele de biochimie, farmacologie, ecologie de mai sus din Ghidul plantelor medicinale uzuale, v. ref. 52, p. 38.

Spre deosebire de viscul de stejar, venerat la celti s.a., care are frunze cazatoare, viscul medicinal folosit in Spatiul Carpatic este verde si peste iarna.

In Spatiul primordial al Europei, cel Carpatic, pe ambii versanti ai lantului Carpatic, se gaseau numeroase manastiri in care vietuiau, dupa principiile dreptatii, sihastri-isihasti carpatici care aveau unele cunostinte de fitoterapie. Intr-o tara acoperita in proportie de cca 79% de paduri (Padurile Romaniei, p.163), cu sate rare, ierni grele si lungi, iarna mai ales, datorita lipsei fructelor si legumelor verzi, lipsa de vitamine era acuta, iar in absenta din alimentatie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se imbolnaveau de scorbut. In aceste situatii, isihastii carpatici recoltau craci de visc si le duceau in sate, invatandu-i pe oameni cum sa le foloseasca, pentru ei si pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea si mancarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de aceasta boala cumplita, inainte de a se cunoaste existenta vitaminei C.

Din cele prezentate in acest studiu, rezulta ca sarbatoarea Craciunului, a Cracilor vindecatoare, a fost instituita, demult, in preistorie, ca reflex al unui aspect existential vital. Nu se gaseste nici o legatura cu vreo nastere.

Astfel de legaturi, dar artificiale, apar tarziu, pe tarmurile Mediteranei, unde inexistenta de ierni aspre facuse ca sensul originar al sarbatorii sa cada in uitare, datorita schimbarii conditiilor de mediu.

Gabriel Gheorghe


Ungaria Mare nu a existat!
Să afle şi TOKES!!!
Da, istoric aşa este! Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire! Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise. Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură.
Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!
Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie.
Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?
Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!
Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.
Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.
Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros…
Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!
Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?…
Să mi se ierte simplicitatea, approape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie! Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!
Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!
Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!
Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria!
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor! Care e logica acestor resentimente? Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!
Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puţin!
Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea. S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!
Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?! Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…
Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari ? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică! Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării! Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.
Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon! A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!
Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe connaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară! Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!
Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, laAlba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.
1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…
Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce! La Mulţi Ani Frumoşi!
Prof. univ. dr. ION COJA
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 68 other followers